ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 882/2020

Ședința publică din data de 13 februarie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 26.01.2017, reclamanții A., B., C., D. au chemat în judecată pe pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Cluj și Tribunalul Sălaj, solicitând:

a) emiterea unor ordine de salarizare în conformitate cu art. 3

1

alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2016, începând cu data de 01.08.2016, pentru valoarea sectorială de 405, la care se adaugă majorarea de 10%;

b) plata drepturilor salariale rezultate din diferența dintre legal stabilite, conform pct. a), și drepturile plătite efectiv, începând cu data de 01.08.2016;

c) obligarea pârâților la plata dobânzii civile legale penalizatoare aplicate la sumele de la pct. b) de la data scadenței și până la achitarea integrală a debitului;

d) actualizarea sumelor de la pct. b) și c) cu indicele prețurilor de consum comunicat de Institutul Național de Statistică.

Prin sentința nr. 1809 din 18 mai 2017 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal:

- a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Curtea de Apel Cluj și a respins, pe cale de consecință, acțiunea reclamanților în contradictoriu cu această pârâtă ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă;

- a admis acțiunea formulată de reclamanții A., B., C., D. în contradictoriu cu pârâții Tribunalul Sălaj și Ministerul Justiției;

- a obligat pârâtul Ministerul Justiției la emiterea unor ordine de salarizare în conformitate cu art. 3

1

alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2015, cu modificările și completările ulterioare, începând cu data de 01.08.2016 pentru valoarea sectorială de 405, la care să se adauge majorarea de 10%;

- a obligat pârâții Tribunalul Sălaj și Ministerul Justiției să depună demersurile necesare pentru a asigura plata către reclamanți a drepturilor salariale rezultate din diferența dintre drepturile astfel stabilite și drepturile efectiv plătite, începând cu data de 01.08.2016, a dobânzii legale aferente diferențelor de drepturi salariale cuvenite și neachitate, de la data scadenței și până la achitarea integrală a debitului, precum și a actualizării acestor creanțe cu indicele prețurilor de consum.

Împotriva sentinței a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiției criticând-o pentru nelegalitate în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În esență, criticile recurentului au vizat greșita aplicare de către instanța de fond a prevederilor art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost completată prin Legea nr. 71/2015, prin prisma faptului că la data de 1.08.2016 nu existau în plată indemnizații calculate la valoarea de referință sectorială solicitată de reclamanți.

Mai mult decât atât, urmare a pronunțării deciziei nr. 23/2016 a Î.C.C.J. - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept și a deciziei CCR nr. 794/2016, atât Ministerul Justiției, prin O.M.J. nr. 4680/C/21.12.2016, cât și ceilalți ordonatori principali de credite (Înalta Curte de Casație și Justiție și Consiliul Superior al Magistraturii) au folosit valoarea de referință sectorială de 405 RON începând cu data de 1.10.2016.

De asemenea, pârâtul a emis ordine ulterioare (O.M.J. nr. 1475/C/2017 și O.M.J. nr. 219/C/2017), pe baza cărora reclamanții au primit indemnizații majorate cu valoarea de referință solicitată, urmând a fi calculate și plătite și diferențele datorate, astfel că, din această perspectivă, acțiunea a rămas fără obiect.

Prin notele scrise depuse în dosarul instanței de recurs la data de 12.02.2020, recurentul-pârât Ministerul Justiției a solicitat admiterea recursului și respingerea acțiunii ca rămasă fără obiect, motivat de împrejurarea că, prin O.M.J. nr. 2066/C/24.05.2018, s-a prevăzut că "în perioada 9.04.2015-30.11.2015 judecătorii din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate, curților de apel și asistenții judiciari beneficiază de o indemnizație de încadrare brută lună, stabilită prin raportare la o valoare de referință sectorială de 421,36 RON, respectiv 463,5 RON, pentru perioada 1.12.2015-31.12.2017."

Intimații-reclamanți A., B., C., D. au depus întâmpinare și, fără a invoca excepții, au solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a hotărârii instanței de fond.

Examinând cu prioritate, potrivit dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția lipsei de interes în susținerea recursului, invocată din oficiu, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 32 alin. (1) lit. d), coroborat cu art. 33 din C. proc. civ., orice demers judiciar ("orice cerere") poate fi inițiat și întreținut numai prin justificarea unui interes legitim încălcat, dispoziții aplicabile și în cazul căilor de atac.

Interesul reprezintă folosul practic, material sau moral, pe care îl urmărește cel ce învestește o instanță de judecată cu o cerere (acțiune sau cale de atac), acesta trebuind să fie determinat, legitim, personal, născut și actual. Prin urmare, interesul reprezintă o condiție generală ce trebuie îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, pe tot parcursul soluționării unei cauze, atât în faza procesuală a fondului, cât și în căile de atac.

Întrucât cauza de față are drept obiect obligarea recurentului-pârât la emiterea unor noi ordine de încadrare salarială, în acord cu prevederile legale invocate de reclamanți, în stabilirea interesului procesual al susținerii recursului trebuie avute în vedere și modificările survenite ulterior pronunțării hotărârii atacate, respectiv actele administrative emise în vederea punerii în aplicare a sentinței recurate.

Înalta Curte reține că prin ordine succesive - O.M.J. nr. 4680/C/2016, O.M.J. nr. 1475/C/2017, O.M.J. nr. 219/C/2017 și O.M.J. nr. 2066/C/2018, recurentul-pârât a recalculat cuantumul indemnizației de încadrare brute lunare și al sporurilor cuvenite reclamanților, la nivelul maxim permis de prevederile legale, începând cu data de 09.04.2015.

În raport de această împrejurare, se constată că, în prezent, nu mai subzistă interesul procesual al susținerii recursului, având în vedere că recurentul-pârât, ulterior promovării căii de atac, și-a îndeplinit obligațiile stabilite prin sentința de fond, cu efectul unei recunoașteri implicite a pretențiilor reclamanților.

Cum interesul de a acționa al pârâtului nu mai este actual, potrivit art. 33 C. proc. civ., se constată că nu este îndeplinită condiția de exercitare a căii de atac referitoare la justificarea unui interes, în sensul art. 32 alin. (1) lit. d) din același cod, ceea ce face de prisos analizarea în concret a criticilor din recurs .

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (1) și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite excepția lipsei de interes în susținerea recursului și va respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției, ca fiind lipsit de interes.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția lipsei de interes în susținerea recursului invocată din oficiu.

Respinge recursul declarat de Ministerul Justiției împotriva sentinței nr. 1809 din 18 mai 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca lipsit de interes.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 februarie 2020.