ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4688/2021

Circumstanțele cauzei. Cererea de chemare în judecată. Prin acțiunea înregistrată la data de 06.06.2016, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a veche contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2016, reclamanta A. a solicitat pronunțarea unei hotărâri, prin care pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Cluj și Tribunalul Sălaj să fie obligați să emită un nou ordin de salarizare în vederea acordării indemnizației aferente funcției de președinte de judecătorie începând cu data de 01.01.2015, precum și plata, în consecință, a drepturilor salariale, în acord cu noua încadrare - respectiv, acordarea diferenței salariale rezultate din aplicarea de procente și aplicarea claselor de salarizare conform algoritmului de calcul pentru funcția de conducere, actualizat cu indicele de inflație și cu dobânda legală până la plata efectivă, precum și în continuare, până la retragerea atribuțiilor funcției de conducere. Prin încheierea din data de 17.03.2017, pronunțată în prim ciclu procesual, Curtea de Apel a admis cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 15 din O.U.G. nr. 27/2006 prin raportare la disp. art. 41, art. 42 și art. 44 din Constituția României. Prin sentința civilă nr. 941/17.03.2017 pronunțată în dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Tribunalul Sălaj și Curtea de Apel Cluj pe capătul de cerere având ca obiect emitere ordin de salarizare și a respins capătul de cerere în contradictoriu cu acești pârâți, ca fiind formulat împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasive; a respins capătul de cerere având ca obiect emitere ordin de salarizare, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, ca neîntemeiat; a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Curtea de Apel Cluj pe capătul de cerere având ca obiect plata drepturilor salariale, ca neîntemeiată; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției pe capătul de cerere având ca obiect plata drepturi salariale și respins capătul de cerere în contradictoriu cu acest pârât, ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins capătul de cerere având ca obiect plata drepturi salariale în contradictoriu cu pârâții Tribunalul Sălaj și Curtea de Apel Cluj, ca neîntemeiat. Prin decizia civilă nr. 851/13.02.2020 pronunțată în dosarul nr. x/2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a fost admis recursul declarat de A. împotriva sentinței civile, a fost casată sentința atacată și trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2016*, iar la data de 31.07.2020, ca urmare a admiterii declarației de abținere formulată de doamna judecător B., cauza a fost înregisstrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2020.

Hotărârea primei instanțe. Prin sentința civilă nr. 909 din data de 01.10.2020, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Cluj și Tribunalul Sălaj, ca neîntemeiată.

Cererea de recurs. Împotriva sentinței civile nr. 909 din data de 01.10.2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta A., invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că starea de fapt dedusă judecății nu se pliază ad literam pe prevederile art. 15 alin. (1) din O.U.G. nr. 27/2006, însă acestea cu ușurință pot fi aplicate prin asemănare așa cum permite art. 1 alin. (2) C. civ. În fapt, la Judecătoria Șimleu Silvaniei nu a fost numit în funcția de președinte nici un judecător, astfel că atribuțiile acestuia au fost date în sarcina recurentei-reclamante, prin ordin de serviciu. Dacă în instanțele unde este numit deja un președinte, legea prevede că cel care îl înlocuiește arc dreptul la indemnizație, atunci cu atât mai mult s-ar cuveni această indemnizație acolo unde nu există președinte numit prin concurs sau delegare, dar există un act administrativ prin care se pune în sarcina unui judecător obligația aferentă funcției de conducere. Recurenta-reclamantă apreciază că i se cuvine indemnizația de președinte pentru cei doi ani în care a exercitat-o în fapt și în drept în baza unui act legal, aflat în circuitul civil: ordinul de serviciu, care nu poate fi calificat decât ca "numire temporară" în funcție de conducere. Dispozițiile legale cu privire la situațiile asemănătoare pot constitui izvor de drept în cazurile neprevăzute de lege. Când nu există dispoziții legale privitoare la situații asemănătoare pot fi aplicate principiile generale ale dreptului. Cu alte cuvinte, apreciază că situația personală poate fi asimilată cu cea reglementată de art. 15 alin. (1) din O.U.G. nr. 27/2000 fiind dispoziția legală cea mai asemănătoare ce poate fi aplicată cauzei de față. Doar în situația în care s-ar considera că nu se aplică dispozițiile privitoare la situațiile asemănătoare se impune luarea în considerare a principiilor generale ale dreptului, în special al principiilor egalității și echității. S-a considerat de către judecătorul de primă instanță că atribuțiile specifice funcției au fost exercitate fără a fi respectate condițiile legale pentru ocuparea acesteia, însă această reținere nu este reală, atâta timp cât s-a dispus printr-un act administrativ care nu a fost nici revocat nici anulat exercitarea atribuțiilor aferente funcției de conducere. Exercitarea acestora trebuie apreciată ca legală. În analiza temeiniciei solicitării ar trebui luate în considerare și motivele emiterii O.U.G. nr. 27/2006, așa cum sunt ele menționate în expunerea de motive a ordonanței: asigurarea salarizării adecvate și nediscriminatorii a judecătorilor și procurorilor. Fiind desemnată a exercita funcția de președinte prin ordin de serviciu, adică a fost numită temporar în funcția de conducere vacantă, recurenta-reclamantă consideră că acolo unde legiuitorul nu distinge nici practica judiciară nu ar trebui să distingă. În ordonanța menționată nu se specifică faptul că doar judecătorii ce au urmat procedura instituită de legea nr. 303/2004 pot beneficia de drepturile bănești aferente, așa cum a reținut prima instanță, ci se statuează, în esență, că oricine ocupă funcția de conducere pentru o perioadă mai mare de 30 de zile trebuie să fie plătit. O.U.G. nr. 27/2006 reglementează prin art. 15 plata pentru muncă și nu plata condiționată de participarea la concurs sau la procedura de delegare/detașare. Dispozițiile art. 14 CEDO prevăd că exercitarea drepturilor recunoscute de convenție trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire dată de vreo anumită situație. Interpretarea diferențiată a normelor incidente cu privire la exercitarea atribuțiilor aferente funcției de conducere prin raportare la munca efectiv prestată nu se justifică pe criterii legitime obiective si rezonabile, fiind de natură a reprezenta o discriminare în sensul dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Constituție, republicate, ale Ordonanței Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea si sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată și ale art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional Ia Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În final, recurenta-reclamantă arată că drepturile de natură salarială intră în sfera dreptului de proprietate reglementat de art. 1 Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, astfel cum rezultă din jurisprudența Curții: De Santa c. Italia, C. c. Italia, D. c. Italia, E. c. Italia.

Apărările formulate în cauză. Prin întâmpinarea formulată, intimatul-pârât a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Procedura de soluționare a recursului. Cu privire la examinarea recursului în completul filtru În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 14 ianuarie 2021, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 13 octombrie 2021, în ședință publică, cu citarea părților.

Soluția instanței de recurs Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, pentru următoarele considerente: Recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat obligarea pârâtului la emiterea unui nou ordin de salarizare în vederea acordării indemnizației aferente funcției de președinte de judecătorie începând cu data de 01.01.2015, precum și plata, în consecință, a drepturilor salariale, în acord cu noua încadrare - respectiv, acordarea diferenței salariale rezultate din aplicarea de procente și aplicarea claselor de salarizare conform algoritmului de calcul pentru funcția de conducere, actualizat cu indicele de inflație și cu dobânda legală până la plata efectivă, precum și în continuare, până la retragerea atribuțiilor funcției de conducere. Prima instanță a respins cererea dedusă judecății reținând, în esență, că pretențiile părții reclamante sunt neîntemeiate deoarece aceasta nu ocupă o funcție în condițiile prevăzute de lege, ci în fapt, în urma emiterii unui ordin de serviciu al președintelui tribunalului, context în care nu poate fi primită nici pretenția de obligare la emiterea ordinului prin care să se acorde indemnizația aferentă funcției de președinte de judecătorie. Învestită cu soluționarea cererii de recurs, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate. Cu privire la motivul de recurs prin care se invocă dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că potrivit acestui motiv, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța, deși a recurs la textele de lege aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În cauza de față acest motiv nu este incident, având în vedere că interpretarea pe care prima instanță a dat-o dispozițiilor legale este corectă. Astfel, în mod corect a reținut prima instanță că potrivit dispozițiilor art. 14 alin. (1) din Hotărârea CSM nr. 193/2006, "Delegarea în funcții de conducere a judecătorilor de la judecătorii, tribunale, tribunale specializate și curți de apel se dispune, cu acordul scris al acestora, de către secția pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, până la ocuparea funcției prin numire în condițiile Legii nr. 303/2004, republicată, cu modificările ulterioare". În același sens sunt și dispozițiile art. 57 alin. (4) și (6) din Legea nr. 303/2004 potrivit cărora: "(4) Delegarea în funcții de conducere a judecătorilor de la curțile de apel, tribunale, tribunale specializate și judecătorii se dispune, cu acordul scris al acestora, de Consiliul Superior al Magistraturii, până la ocuparea funcției prin numire în condițiile prezentei legi. (6) Delegarea judecătorilor se poate face pe o perioadă de cel mult 6 luni și poate fi prelungită, cu acordul scris al acestora, cel mult încă 6 luni." În raport de aceste dispoziții, Înalta Curte constată că delegarea recurentei-reclamante nu s-a realizat prin hotărâre a secției pentru judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, ci prin Ordinul de serviciu nr. 17/23.12.2014 emis de Președintele Tribunalului Sălaj, context în care ordinul de numire nu poate impune aceleași efecte ca un act administrativ ce trebuia emis de organul abilitat să dispună delegarea în funcții de conducere. Printr-o altă critică, recurenta-reclamantă a invocat faptul că a exercitat funcția de președinte în baza ordinului de serviciu și, consideră că acolo unde legiuitorul nu distinge în privința "numirii temporare", nici practica judiciară nu ar trebui să distingă. Înalta Curte constată că nu este incident principiul de drept "Ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus" atât timp cât procedura delegării este clară și nu lasă loc de interpretări, iar existența unei situații identice la Judecătoria Dragomirești nu poate impune instanței de judecată să considere ca fiind legală procedura de delegare în altă modalitate decât cea instituită de Legea nr. 303/2004, cu atât mai mult cu cât chiar recurenta-reclamantă recunoaște că modalitatea de delegare prin ordin al Președintelui Tribunalului Sălaj nu era reglementată legislativ. Cu privire la plata indemnizației de conducere, în mod corect prima instanță a avut în vedere dispozițiile art. 57 alin. (4) și (6) din Legea nr. 303/2004 referitoare la procedura de delegare în funcții de conducere a judecătorilor, precum și incidența dispozițiilor art. 12 alin. (1) din O.U.G. nr. 27/2006, potrivit cărora: "Pe perioada delegării și a detașării, judecătorii, procurorii, personalul asimilat acestora și magistrații-asistenți beneficiază de toate drepturile prevăzute de lege pentru funcția în care sunt delegați sau detașați. Dacă indemnizația și celelalte drepturi salariale prevăzute pentru funcția în care sunt delegați sau detașați sunt mai mici, aceștia își păstrează indemnizația de încadrare brută lunară și celelalte drepturi bănești", coroborate cu dispozițiile art. 57 alin. (9) din Legea nr. 303/2004, potrivit cărora: "(9) Pe perioada delegării judecătorii și procurorii beneficiază de toate drepturile prevăzute de lege pentru funcția în care sunt delegați. Când salariul și celelalte drepturi bănești prevăzute pentru funcția în care este delegat judecătorul sau procurorul sunt inferioare, acesta își păstrează indemnizația de încadrare lunară și celelalte drepturi bănești". Față de aceste dispoziții legale, Înalta Curte constată că atât timp cât procedura de delegare nu s-a realizat conform Legii nr. 303/2004, recurenta-reclamantă nu poate beneficia de indemnizația de conducere ce face obiectul prezentei cauze, chiar dacă a exercitat o funcție de conducere în baza unui ordin prin care s-a dispus "numirea temporară" în această funcție. În ceea ce privește încălcarea dreptului de proprietate reglementat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte constată că potrivit acestui articol "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional." Recurenta-reclamantă invocă din jurisprudența CEDO cauza Broniowski contra Poloniei în care s-a analizat "Noțiunea de bun" din perspectiva compensațiilor financiare acordate bunurilor naționalizate și cauza Jahn s.a. c. Germaniei în care s-a analizat încălcarea dreptului de proprietate asupra terenurilor expropriate după al doilea război mondial de către statul comunist, în cadrul programului de colectivizare a zonei ocupate de sovietici. Sub acest aspect, Înalta Curte constată că în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că art. 1 din Protocolul nr. 1 se aplică doar bunurilor existente ale unei persoane. Astfel, venitul viitor nu poate fi considerat "bun" decât în cazul în care a fost deja câștigat sau plata va fi efectuată cu certitudine [a se vedea, de exemplu, F. și alții împotriva Finlandei (dec.), nr. 20690/06, 23 februarie 2010]. Or, în prezenta cauză nu se poate argumenta că recurenta-reclamantă are un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 atât timp cât drepturile salariale solicitate prin cererea pendinte nu au fost câștigate. Față de aceste considerente, Înalta Curte constată că motivele de recurs nu sunt întemeiate, iar hotărârea primei instanțe a fost dată cu aplicarea și interpretarea corectă a normelor de drept material.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat. PENTRU ACESTE MOTIVE,