ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 851/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 06.06.2016, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Cluj și Tribunalul Sălaj, obligarea pârâților la emiterea unui nou ordin de salarizare în vederea acordării indemnizației aferente funcției de președinte de judecătorie începând cu data de 01.01.2015, precum și plata drepturilor salariale în acord cu noua încadrare, respectiv acordarea diferenței salariale rezultate din aplicarea de procente și aplicarea claselor de salarizare conform algoritmului de calcul pentru funcția de conducere, actualizat cu indicele de inflație și cu dobânda legală până la plata efectivă, precum și în continuare, până la retragerea atribuțiilor de conducere.

Prin sentința civilă nr. 941 din 17 martie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Tribunalul Sălaj și Curtea de Apel Cluj pe capătul de cerere având ca obiect emitere ordin de salarizare.

A fost respins capătul de cerere în contradictoriu cu acești pârâți, ca fiind formulat împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

A fost respins capătul de cerere având ca obiect emitere ordin de salarizare formulat de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, ca neîntemeiat.

A fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Curtea de Apel Cluj pe capătul de cerere având ca obiect plata drepturilor salariale, ca neîntemeiată.

A fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției pe capătul de cerere având ca obiect plata drepturilor salariale.

A fost respins capătul de cerere în contradictoriu cu acest pârât, ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A fost respins capătul de cerere având ca obiect plata drepturi salariale formulat de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Tribunalul Sălaj și Curtea de Apel Cluj, ca neîntemeiat.

Împotriva sentinței civile nr. 941 din 17.03.2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, casarea sentinței și admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

În motivarea recursului a susținut că prin Ordinul de serviciu nr. 17/23.12.2014 al președintelui Tribunalului Sălaj a fost desemnată ca, începând cu 01.01.2015, să îndeplinească toate atribuțiile aferente funcției de conducere - președinte de judecătorie, însă nu a fost remunerată pentru această funcție.

Recurenta a menționat că instanța de fond a făcut aplicarea greșită a normelor de drept material când a reținut că doar judecătorul ce a parcurs procedura delegării ori cea a concursului consacrate de Legea nr. 303/2004 poate beneficia de drepturi salariale aferente funcției de conducere, întrucât, potrivit art. 15 din O.U.G. nr. 27/29.03.2006, judecătorii, procurorii și personalul asimilat acestora, numiți temporar într-o funcție de conducere, în cazul în care titularul acesteia lipsește din instituție o perioadă mai mare de 30 de zile calendaristice și nu beneficiază de salariu sau indemnizație pe perioada respectivă, au dreptul la indemnizația de încadrare brută lunară corespunzătoare funcției pe care o preiau.

A invocat recurenta și dispozițiile art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a menționat, totodată, că interpretarea diferențiată a normelor incidente cu privire la exercitarea atribuțiilor aferente funcției de conducere prin raportare la munca efectiv prestată nu se justifică pe criterii legitime obiective și rezonabile, fiind de natură a reprezenta o discriminare în sensul dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Constituție.

Recurenta a arătat că drepturile de natură salarială intră în sfera dreptului de proprietate reglementat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, iar orice privare de libertate trebuie făcută doar în condițiile în care se asigură persoanei în cauză o compensare în integralitate a prejudiciului, în raport cu valoarea bunului.

4.1 Intimatul Ministerul Justiției a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de recurs ca neîntemeiată.

În motivare, intimatul a arătat că în mod corect a reținut instanța de fond că, pentru a beneficia de salarizarea aferentă funcției de președinte de judecătorie, ar fi trebuit ca în cazul recurentei să fie respectată procedura prevăzută de lege și să fie delegată pe această funcție cu respectarea dispozițiilor legale învederate.

Totodată, a menționat că în speță nu este vorba despre existența unui tratament juridic diferit aplicat unor persoane aflate în situații similare, pentru a se constata existența unei stări de discriminare.

4.2 Intimatul Tribunalul Sălaj a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea hotărârii primei instanțe în ceea ce privește lipsa calității sale procesuale pasive de a emite ordin de salarizare.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că este fondat recursul declarat în cauză.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Examinând cererea de recurs, Înalta Curte constată că s-a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., dar se impune analizarea legalității sentinței și din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte îl apreciază a fi fondat, prin raportare la dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 21 alin. (3) din Constituția României.

Art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. prevede că:

"(1) Hotărârea va cuprinde: … b)…motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat susținerile părților."

Aceasta dispoziție are caracter imperativ, aspect care rezultă din folosirea, de către legiuitor, a expresiei "va cuprinde", stabilind o obligație în sarcina instanțelor de judecată, a cărei nerespectare atrage nulitatea hotărârii în condițiile art. 176 pct. 6 din C. proc. civ.

Confirmând și întărind acest caracter imperativ, precum și sancțiunea nulității, legiuitorul a înțeles să reglementeze un motiv distinct de casare a hotărârii judecătorești, prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., și anume:

"când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii."

Importanța motivării hotărârii judecătorești a fost subliniată și în jurisprudența europeană, fiind considerată un aspect al garanțiilor procesuale conferite de art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, prin Hotărârea din data de 28 aprilie 2005, pronunțată în cauza Albina c. România, s-a reținut de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului:

"30. Curtea reamintește că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenție, include printre altele dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, seria x, nr. 37, p. 16, paragraful 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Altfel spus, art. 6 implică mai ales în sarcina "instanței" obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența [Hotărârea Perez împotriva Franței (GC), Cererea nr. 47.287/99, paragraful 80, CEDH 2004-I, și Hotărârea Van der Hurk împotriva Olandei, din 19 aprilie 1994, seria x, nr. 288, p. 19, paragraful 59].

Aceste considerente au fost reluate și în cauza Dumitru c. România, prin Hotărârea din data de 01 iunie 2010:

"30. Curtea reamintește în primul rând principiile stabilite prin jurisprudența sa în ceea ce privește participarea efectivă a părților la procedură și obligația instanțelor de a "audia" argumentele acestora și de a realiza o examinare efectivă a motivelor, asigurând astfel caracterul echitabil al procedurii (a se vedea, printre multe altele, Albina împotriva României, nr. 57808/00, pct. 30 și 32, 28 aprilie 2005 și Boldea, citată anterior, pct. 28-30)."

Raportând aceste considerații de ordin teoretic la hotărârea pronunțată în cauză, Înalta Curte constată că, din conținutul acesteia, rezultă că prima instanța nu s-a pronunțat asupra tuturor aspectelor deduse judecății, precum și faptul că s-a limitat la preluarea susținerilor din întâmpinarea formulată de pârâtul Ministerul Justiției.

Reclamanta A. a învestit instanța de judecată cu o acțiune prin care a solicitat obligarea pârâților Ministerul Justiției, Curtea de Apel Cluj și Tribunalul Sălaj la emiterea unui nou ordin de salarizare în vederea acordării indemnizației aferente funcției de președinte de judecătorie începând cu data de 01.01.2015, precum și plata drepturilor salariale în acord cu noua încadrare, respectiv acordarea diferenței salariale rezultate din aplicarea de procente și aplicarea claselor de salarizare conform algoritmului de calcul pentru funcția de conducere, actualizat cu indicele de inflație și cu dobânda legală până la plata efectivă, precum și în continuare, până la retragerea atribuțiilor de conducere.

Reclamanta a arătat faptul că prin Ordinul de serviciu nr. 17/23.12.2014 al președintelui Tribunalului Sălaj a fost desemnată să îndeplinească toate atribuțiile aferente funcției de conducere - președinte de judecătorie, începând cu data de 01.01.2015. Astfel, fără a fi cel puțin delegată pe funcția de conducere, reclamanta exercită atribuții aferente funcției de conducere fără a fi plătită pentru aceasta, deși în temeiul art. 15 din O.U.G. nr. 27/2006, art. 14 din CEDO și art. 1 Protocolul 1 la CEDO, se cuvine remunerarea sa corespunzător funcției exercitate.

În raport de pretențiile expuse prin cererea de chemare în judecată și de argumentarea lor în fapt și în drept, Înalta Curte constată că, deși instanța de fond a pronunțat o soluție asupra obiectului cererii de chemare în judecată, motivele expuse în cuprinsul sentinței recurate nu dovedesc o examinare efectivă a argumentelor și motivelor expuse de părți, nefiind întrunite cerințele asigurării unui proces echitabil.

Pe de o parte, motivarea hotărârii de fond are un caracter atât de succint, încât nu permite exercitarea controlului judiciar, instanța de recurs fiind în imposibilitatea de a analiza temeinicia sau netemeinicia soluției pronunțate, obligând la o casare cu trimitere spre rejudecare, deși, strict formal, Curtea de Apel București s-a pronunțat asupra fondului cauzei.

Considerentele instanței de fond se rezumă la indicarea dispozițiilor incidente în speță, respectiv art. 57 alin. (4), (6) și 9 din Legea nr. 303/2004, precum și la expunerea unor scurte concluzii privind efectele Ordinului de serviciu și faptul că reclamanta nu poate beneficia de drepturile salariale aferente funcției de conducere, având în vedere că nu a fost urmată procedura delegării, fără a cuprinde o analiză proprie, completă, a argumentelor invocate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată, respectiv cele ce privesc incidența în cauză a prevederilor art. 15 din O.U.G. nr. 27/2006.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că, din cuprinsul hotărârii pronunțate în cauză, nu rezultă existența unei motivări proprii a instanței de judecată, toate considerentele, destul de succinte de altfel, fiind preluate din apărările formulate prin întâmpinare de pârâtul Ministerul Justiției.

Art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. face trimitere la nevoia expunerii motivelor de fapt și de drept "pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și motivele pentru care s-au înlăturat cererile părților", ceea ce conduce la concluzia că motivarea trebuie sa cuprindă argumentele proprii judecătorului, simpla reluare a argumentelor uneia dintre părți nefiind suficientă. O astfel de motivare nu face dovada analizării efective a argumentelor părților și nu respectă rigorile art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prevederile art. 21 alin. (3) din Constituția României garantează dreptul la un proces echitabil, garanție ce nu poate fi respectată de o hotărâre judecătorească care se limitează la a "transcrie" în considerente argumentele părților, fără a fi trecute prin filtrul judecătorului.

Este evident că soluția judecătorului, în orice cauză, indiferent de obiectul său, va fi pronunțată în favoarea uneia din părțile cauzei, prin raportare la motivele de fapt și de drept expuse de aceasta, motive care au convins instanța de judecată de justețea pretențiilor părții, dar instanța de judecată nu poate ignora obligația de motivare a hotărârii, prin preluarea integrală a argumentelor părții căreia i-a dat câștig de cauză.

Prin urmare, se apreciază că, în cauza de față, considerentele hotărârii de fond nu respectă exigențele unei motivări corespunzătoare, care să ofere certitudinea analizării efective și complete a cauzei și a argumentelor părților, astfel încât se impune casarea integrală a hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Procedând astfel, neexaminând în totalitate obiectul litigiului și însușindu-și în mod exclusiv susținerile pârâtului, instanța de fond nu a analizat în realitate fondul cauzei.

În rejudecare, prima instanță va analiza acțiunea promovată în cauză prin prisma tuturor susținerilor și apărărilor părților esențiale în justa soluționare a cauzei, având în vedere și considerentele prezentei decizii.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată solicitate de recurenta-reclamantă, Înalta Curte va avea în vedere dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora cheltuielile de judecată se acordă la cererea părții care a câștigat, ceea ce presupune culpa procesuală a părții care a pierdut procesul. Pe cale de consecință, aceste dispoziții sunt aplicabile doar în acele situații în care instanța de recurs statuează definitiv asupra pretențiilor deduse judecății, întrucât numai în această ipoteză se poate stabili care este partea căzută în pretenții.

În cauza de față, instanța de control judiciar a admis recursul declarat de reclamantă, a casat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe, astfel încât prin hotărârea dată în recurs nu a fost tranșat litigiul dintre părți, instanța de control judiciar neputându-se pronunța asupra solicitării de acordare a cheltuielilor de judecată.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și art. 497 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de A. împotriva sentinței civile nr. 941 din 17 martie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, va casa hotărârea recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de A. împotriva sentinței civile nr. 941 din 17 martie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 13 februarie 2020.