ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5229/2022

Ședința publică din data de 8 noiembrie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 24.08.2018, sub nr. x/2018, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții MINISTRUL JUSTIȚIEI și MINISTERUL JUSTIȚIEI a solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună anularea Ordinului nr. 1658/C din 14.05.2018, comunicat de pârât la data de 03.07.2018, și obligarea pârâților la emiterea unui nou ordin de salarizare cu acordarea indemnizației cuvenite pentru funcția de președinte de secție în cadrul tribunalului, începând cu data de 20.04.2018, respectiv a indemnizației de încadrare maximă corespunzătoare unui judecător cu grad de curte de apel, vechime între 10-15 ani, gradația 3 majorată cu 5%, conform art. 10 alin. (1) lit. b) din cap. VIII, secțiunea a 2 a a L. nr. 153/2017.

La data de 11.10.2018 reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții Ministrul Justiției și Ministerul Justiției a depus o cerere adițională prin care a solicitat și anularea Ordinului nr. 3071/C din 07.08.2018, comunicat de pârât la data de 24.09.2018, și obligarea pârâților la emiterea unui nou ordin de salarizare cu acordarea indemnizației cuvenite pentru funcția de președinte de secție în cadrul tribunalului, începând cu data de 20.04.2018, respectiv a indemnizației de încadrare maximă corespunzătoare unui judecător cu grad de curte de apel, vechime între 10-15 ani, gradația 3 majorată cu 5%, conform art. 10 alin. (1) lit. din) cap. VIII, secțiunea a 2-a a Legii nr. 153/2017. A solicitat și obligarea pârâților la plata daunelor egale cu diferența dintre indemnizația care i se cuvine pentru funcția de președinte de secție până la momentul emiterii ordinului de salarizare legal și a dobânzii legale aferente începând cu data de 10.05.2018 și până la plata efectivă a sumelor restante.

La data de 20.02.2018 reclamanta A. a depus o cerere prin care a invocat excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 10 alin. (2) din Capitolul VIII, Anexa nr. V la L. nr. 153/2017, în raport de prevederile art. 16 alin. (1) și art. 41 alin. (1) din Constituție și a solicitat în consecință admiterea cererii de sesizare a instanței constituționale, în temeiul art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 republicată.

Prin sentința civilă nr. 2184 din 10 iulie 2019, Curtea de Apel București – secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a admis cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 10 alin. (2) Capitolul VIII Anexa V Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare; a respins cererea de suspendare a cauzei; a admis cererea completată și modificată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții MINISTERUL JUSTIȚIE și MINISTRUL JUSTIȚIEI; a dispus anularea Ordinelor nr. 1658/C/14.05.2018 și nr. 3071/C/7.08.2018; a obligat pârâții la emiterea unui nou ordin de salarizare cu acordarea indemnizației cuvenite reclamantei pentru funcția de președinte de secție tribunal, începând cu data de 20.04.2018, respectiv a indemnizației de încadrare maximă corespunzătoare unui judecător cu grad de curte de apel, vechime în funcție între 10 și 15 ani, gradația 3, majorată cu 5%, conform art. 10 alin. (1) lit. b) din cap. VIII, secțiunea a 2-a din Legea nr. 153/2017; a obligat la plata către reclamantă a sumei egală cu diferența dintre indemnizația efectiv încasată începând cu data de 20.04.2018 și indemnizația cuvenită pentru funcția de președinte de secție până la emiterea noului ordin de salarizare, cu plata dobânzii legale aferente.

Împotriva sentinței civile nr. 2184 din 10 iulie 2019 a Curții de Apel București – secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiției.

În dezvoltarea recursului său, pârâtul Ministerul Justiției a susținut, în contextul expunerii pe scurt a soluției pronunțate de prima instanță, că hotărârea de fond a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor legale aplicabile în speță, aspecte de natură a atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. A solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată.

A învederat recurentul că opțiunea legiuitorului a fost de a realiza o tranziție între vechile legi de salarizare (Legile nr. 330/2009 și nr. 284/2010) și Legea 153/2017, în privința căreia a reglementat expres aplicarea etapizată.

O primă etapă în aplicarea etapizată o reprezintă majorarea cuantumului brut al salariilor de bază, soldelor de funcție/salariilor de funcție, indemnizațiilor de încadrare, precum și cuantumului brut al sporurilor, indemnizațiilor, compensațiilor, primelor, premiilor și al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul lunar brut, indemnizația brută de încadrare, solda lunară/salariul lunar de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice cu 25% față de nivelul acordat pentru luna decembrie 2017, fără a depăși limita prevăzută la art. 25, în măsura în care personalul respectiv își desfășoară activitatea în aceleași condiții.

Numai în situația în care salariile de bază și sporurile, astfel majorate, sunt mai mari decât cele stabilite potrivit legii pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate, Legea 153/2017 prevede că se acordă cele stabilite pentru anul 2022.

În altă ordine de idei, recurentul-pârât a susținut că legea prevede în mod expres că aplicarea majorării pentru funcția de conducere se face la indemnizația maximă prevăzută pentru instanța unde magistratul exercită funcția de conducere, și nu la indemnizația aferentă gradului profesional superior deținut, astfel cum rezultă din conținutul art. 10 alin. (1) din Capitolul VIII din Anexa V la Legea-cadru nr. 153/2017.

Argumentând-și opinia exprimată, recurentul a arătat că prin aplicarea majorării pentru funcția de președinte de secție la indemnizația corespunzătoare gradului profesional de tribunal deținută de intimata-reclamantă, s-ar ajunge la o combinație între drepturile salariale corespunzătoare funcției de conducere și cele aferente gradului profesional.

Intimatei-reclamante i-au fost păstrate drepturile salariale de care beneficia anterior numirii în funcția de președinte de secție tribunal, respectiv cele corespunzătoare funcției de judecător cu grad de curte de apel, întrucât acestea erau mai favorabile, având în vedere dispozițiile art. 10 alin. (2) din cap. VIII al anexei V la Legea nr. 153/2017.

Recurentul a invocat și Decizia Curții Constituționale nr. 260/2017 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 12 alin. (1) din Anexa VI la Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și ale art. 10 alin. (2) din Anexa VI la Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, identice cu cele ale art. 10 alin. (2) din Capitolul VIII al Anexei V la Legea-cadru nr. 153/2017, redând considerentele apreciate relevante.

În fine, în ceea ce privește obligarea Ministerului Justiției la plata diferențelor salariale dintre indemnizația efectiv încasată și cea cuvenită pentru funcția de președinte de secție, a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a instituției pârâte.

În susținerea acestei excepții, a invocat Decizia nr. 13 din 13.06.2016 pronunțată în Recursul în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2016, prin s-a statuat că ordonatorul principal de credite "nu are calitate procesuală pasivă în litigiile dintre angajați și instituțiile/unitățile cu personalitate juridică aflate sub subordinea sa, având ca obiect solicitarea unor drepturi de natură salariată".

În opinia recurentului, argumentele instanței supreme sunt aplicabile și în prezenta cauză, așa cum în mod corect a reținut și Tribunalul Mureș, în sentința civilă nr. 721/30.05.2019, pronunțată în dosarul nr. x/2019.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este fondat.

În cauză, deși prima instanță a constatat că sunt aplicabile dispozițiile art. 10 alin. (1) lit. b) nr. crt. 3, Anexa 5, Cap. VIII, secțiunea a 2-a din Legea nr. 153/2017, aceasta a reținut că în mod nelegal i s-au păstrat reclamantei, prin ordinul contestat, aceleași drepturi salariale, făcându-se abstracție de funcția de conducere deținută, și, ca atare, că acesteia trebuie să i se plătească indemnizația maximă de încadrare aferentă acestei funcții de conducere, corespunzătoare gradului de tribunal pe care îl deține, majorată cu 5%, conform textului legal menționat.

Înalta Curte nu poate valida raționamentul logico-juridic care a stat la baza soluției pronunțate de către instanța de fond, deoarece relevă o greșită interpretare și aplicare a normelor de drept material incidente în materia stabilirii drepturilor salariale cuvenite persoanelor plătite din fonduri publice care ocupă funcții de conducere, în speță indemnizația corespunzătoare funcției de conducere de președinte de secție în cadrul Tribunalului Brașov.

Prin motivele de recurs formulate, recurentul-pârât Ministerul Justiției a susținut că judecătorul fondului a dat o interpretare greșită dispozițiilor art. 10 alin. (1) lit. b) din cap. VIII, secțiunea a 2-a, coroborate cu cele prevăzute de art. 38 alin. (1), alin. (3) lit. a) și alin. (6), respectiv art. 38 alin. (4) din Legea - cadru nr. 153/2017, ținând seama de faptul că legea salarizării se aplică etapizat.

O primă etapă în aplicarea etapizată o reprezintă majorarea cuantumului brut al salariilor de bază, soldelor de funcție/salariilor de funcție, indemnizațiilor de încadrare, precum și cuantumului brut al sporurilor, indemnizațiilor, compensațiilor, primelor, premiilor și al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul lunar brut, indemnizația brută de încadrare, solda lunară/salariul lunar de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice cu 25% față de nivelul acordat pentru luna decembrie 2017, fără a depăși limita prevăzută la art. 25, în măsura în care personalul respectiv își desfășoară activitatea în aceleași condiții.

Numai în situația în care salariile de bază și sporurile, astfel majorate, sunt mai mari decât cele stabilite potrivit legii pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate, Legea 153/2017 prevede că se acordă cele stabilite pentru anul 2022.

Numai la momentul acordării indemnizației de încadrare prevăzute de Anexa V la Leșea-cadru nr. 153/2017, se vor aplica și procentele de majorare corespunzătoare prevăzute la art. 10 alin. (1) din capitolul VIII din Anexa V la lege.

Într-adevăr, dispozițiile art. 10 alin. (1) din Anexa V a Legii 153/2017 stabilesc faptul că judecătorii și procurorii care ocupă funcții de conducere beneficiază de indemnizația de încadrare maximă corespunzătoare nivelului instanței sau parchetului unde exercită funcția de conducere, majorate cu procente de la 2% până la 13%, însă, sintagma "indemnizația de încadrare maximă" trebuie înțeleasă prin raportare la Cap. I lit. b) din Anexa V a Legii-cadru de salarizare, unde se arată, fără echivoc, referirea la anul 2022, ca reper temporal pentru indemnizațiile de încadrare prevăzute de Legea nr. 153/2017.

Însă, până la momentul anului 2022, aplicarea Legii nr. 153/2017 presupune strict creșterile etapizate prevăzute de art. 38 din lege, aplicate ca atare prin ordinul contestat de intimata-reclamantă și numai în măsura în care aceste creșteri sau alte majorări salariale reglementate conduc la atingerea sau depășirea nivelului indemnizațiilor de încadrare stabilite potrivit legii pentru anul 2022, se acordă cele stabilite pentru anul 2022.

Ca atare, indemnizația de încadrare maximă, la care se referă art. 10 alin. (1) din Anexa V Capitolul VIII a Legii nr. 153/2017 nu este alta decât cea rezultată din aplicarea dispozițiilor lit. b) din Capitolul I al aceleiași Anexe, prevederi cu aplicabilitate începând cu anul 2022 sau, excepțional, în condițiile prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea 153/2017, ipoteză în care nu se regăsește însă intimata-reclamantă.

În egală măsură, Înalta Curte reține că dispozițiile art. 10 alin. (2) din Anexa V, Capitolul VIII din Legea nr. 153/2017, relevă nelegalitatea sentinței civile atacate, din perspectiva modului în care judecătorul fondului a aplicat legea-cadru privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice. Și aceste dispoziții, care prevăd că judecătorii și procurorii numiți în funcții de conducere în cadrul instanțelor și parchetelor își păstrează indemnizația lunară de încadrare și celelalte drepturi salariale corespunzătoare funcției de execuție pe care o dețin, dacă acestea sunt mai favorabile, trebuie înțelese tot în contextul aplicării legii-cadru, ele având sens numai în cazul în care devin aplicabile efectiv prevederile Anexei V ale Legii nr. 153/2017.

Așa cum s-a arătat în precedent, odată cu aplicarea prevederilor Anexei V a legii-cadru de salarizare, indemnizațiile pentru judecătorii și procurorii care exercită funcții de conducere vor fi stabilite potrivit unui algoritm de calcul propriu legii în discuție, și anume prin raportare la nivelul maxim al indemnizației de încadrare corespunzătoare nivelului instanței sau parchetului unde se exercită funcția de conducere și la procentele de majorare, de la 2% până la 13%.

Așadar, nu este exclusă posibilitatea ca o funcție de conducere la o anumită instanță, în speță secția civilă a Tribunalului Brașov, să fie ocupată de un judecător care deține o funcție de execuție, dar un grad profesional ce-l îndreptățește la o indemnizație de încadrare superioară celei maxime pentru funcții de execuție la nivelul instanței respective.

În situația evidențiată, aplicarea dispozițiilor art. 10 alin. (1) din Anexa V Capitolul VIII a Legii nr. 153/2017 ar avea ca efect o scădere a nivelului drepturilor salariale de care judecătorul cu funcție de conducere a beneficiat sau ar beneficia pe un post de execuție în cadrul aceluiași articol, situație ce s-a urmărit a fi eliminată tocmai prin menținerea în plată a drepturilor salariale mai favorabile.

În acest sens trebuie interpretate dispozițiile art. 10 alin. (2) din Anexa V Capitolul VIII a Legii nr. 153/2017 și nu în acela conform căruia principiul aplicării legii mai favorabile ar permite o alternativă între aplicarea dispozițiilor art. 38 alin. (3) din Legea nr. 153/2017 și cele reprezentate de Anexa nr. V din aceeași lege, cu relevanță în materia funcțiilor de conducere din instanțe.

Prezintă relevanță sub acest aspect considerentele Deciziei nr. 260/2017 a Curții Constituționale a României, invocată, de altfel, și de către recurentul-pârât Ministerul Justiției, referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 12 alin. (1) din Anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și ale art. 10 alin. (2) din Anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, care sunt identice cu prevederile art. 10 alin. (2) din Capitolul VIII al Anexei V la Legea-cadru nr. 153/2017.

Așadar, în cadrul controlului de neconstituționalitate a dispozițiilor legale amintite, Curtea Constituțională a reținut următoarele: "15. (. . . . . . . . . .) dispozițiile de lege criticate prevăd că judecătorii și procurorii numiți în funcții de conducere în cadrul instanțelor și parchetelor își păstrează indemnizația de încadrare și celelalte drepturi salariale corespunzătoare funcției de execuție pe care o dețin, "dacă acestea sunt mai favorabile". Astfel, dispozițiile de lege criticate instituie o măsură de protecție în favoarea magistraților numiți în funcții de conducere, așa încât această numire să nu afecteze drepturile deja câștigate, aferente funcției de execuție din care provine judecătorul sau procurorul. 16. În speță, autoarea excepției de neconstituționalitate îndeplinește o funcție de conducere la o instanță inferioară celei al cărei grad îl deține corespunzător funcției de execuție (având grad de judecător de curte de apel, este președinte de judecătorie), indemnizația sa lunară fiind mai mare decât cea a unui judecător cu grad de judecătorie care ar fi ocupat funcția de președinte al acestei instanțe. În aceste condiții, autoarea excepției susține că prevederile de lege criticate - în măsura în care sunt interpretate în sensul că distinct de drepturile salariale corespunzătoare gradelor profesionale nu se acordă drepturile salariale cuvenite funcției de conducere - contravin dispozițiilor constituționale ale art. 16 alin. (1) privind egalitatea în fața legii. 17. (....), Curtea constată că, în mod contrar susținerilor autoarei excepției, dispozițiile de lege contestate nu prevăd că nu se acordă drepturile salariale cuvenite funcției de conducere, ci doar introduc o reglementare în favoarea judecătorilor și procurorilor numiți în funcții de conducere, așa încât această numire să nu afecteze drepturile deja câștigate, aferente funcției de execuție din care provine judecătorul sau procurorul. Curtea reține că introducerea unei dispoziții legale de protecție, astfel încât numirea în funcții de conducere să nu afecteze drepturile deja câștigate, aferente funcției de execuție din care provine judecătorul sau procurorul, a fost determinată de specificul sistemului de salarizare a judecătorilor și procurorilor dat de acordarea indemnizației de încadrare stabilite în raport cu gradul și cu funcția deținute și de inexistența unei indemnizații de conducere distincte. 18. Astfel, ținând cont și de existența posibilității unor judecători sau procurori cu grad de instanțe/parchete superioare de a candida pentru funcții de conducere la instanțe/parchete inferioare, salarizate inferior față de funcțiile de execuție de la instanțele superioare, legiuitorul a considerat necesară introducerea unei dispoziții de lege de protecție, așa încât numirea în funcțiile de conducere, în aceste cazuri, să nu afecteze drepturile deja câștigate, aferente funcției de execuție din care provine judecătorul sau procurorul. Or, în lipsa măsurii de protecție prevăzute de dispozițiile de lege criticate, indemnizația lunară obținută de autoarea excepției ar trebui să fie mai mică, și anume corespunzătoare celei prevăzute de lege pentru funcția de președinte de judecătorie".

În aceste condiții, având în vedere că nu s-au conturat și demonstrat elemente de nelegalitate ale actelor administrative contestate potrivit argumentelor expuse supra, aspecte ce conduc, în mod nemijlocit, la conturarea caracterului nelegal al hotărârii de fond supuse cenzurii instanței de control judiciar, Înalta Curte reține că sunt întemeiate criticile recurentului – pârât.

Prin urmare, constatând că a fost demonstrată nelegalitatea sentinței civile criticate din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în ceea ce privește interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 10 alin. (1) lit. b) și alin. (2) din Legea nr. 153/2017, Anexa V, Capitolul VIII, aspect de natură a conduce la reformarea hotărârii de fond în sensul respingerii acțiunii reclamantei ca neîntemeiate, criticile recurentului-pârât referitoare la obligarea sa la plata diferențelor salariale dintre indemnizația efectiv încasată și cea cuvenită pentru funcția de președinte de secție, cu privire la care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, nu vor mai face obiectul analizei instanței de control judiciar, această analiză fiind de prisos prin raportare la dezlegările date asupra aspectelor analizate cu privire la cererea de anulare a ordinelor contestate.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (2) din C. proc. civ., raportat la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 544/2004, va admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției, va casa în parte sentința recurată și, în rejudecare, va respinge acțiunea reclamantei ca neîntemeiată, menținând celelalte dispoziții ale sentinței recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Justiției împotriva sentinței civile nr. 2184 din 10 iulie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința recurată și, rejudecând:

Respinge acțiunea formulată de reclamanta A., ca nefondată.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței recurate.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 8 noiembrie 2022.