ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4055/2021

Ședința publică din data de 21 septembrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2019, reclamanta A., judecător în cadrul Tribunalului Buzău, a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției anularea Ordinului nr. 822/C din 20.02.2019, comunicat la data de 22.02.2019 și obligarea intimatului la emiterea unui nou ordin de salarizare cu acordarea indemnizației cuvenite pentru funcția de președinte tribunal, începând cu data de 11.01.20, respectiv a indemnizației de încadrare maximă corespunzătoare unui judecător cu grad de curte dc apel, vechime în funcție între 10-15 ani, gradația 4, majorată cu 10%, conform art. 10 alin. (1) lit. b) din cap. VIII, secțiunea a 2 a din Legea nr. 153/2017.

Reclamanta a formulat modificare/completare la acțiune, prin care a solicitat și obligarea pârâtului să-i achite o sumă egală cu diferența dintre indemnizația efectiv încasată începând cu data de 11.01.2019 și indemnizația cuvenită pentru funcția de președinte tribunal, actualizată cu indicele de inflație și cu dobânda legală penalizatoare aferentă, începând cu data scadenței și până la plata efectivă a respectivelor diferențe salariale.

Prin sentința civilă nr. 640 din 23 iulie 2020 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiției privind cererea completatoare având ca obiect plata diferențelor de drepturi salariale.

S-au respins capetele de cerere având ca obiect plata diferențelor de drepturi salariale, formulate de reclamantă în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, ca fiind introdus împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

S-a admis în rest acțiunea formulată de către reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justitiei.

S-a anulat Ordinul nr. 822/C/2019 emis de pârât.

A fost obligat pârâtul la emiterea unui nou ordin de salarizare pentru reclamantă cu acordarea indemnizației cuvenite pentru funcția de președinte tribunal, începând cu data de 11.01.2019, respectiv a indemnizației de încadrare maximă corespunzătoare unui judecător cu grad de curte de apel, vechime în funcție între 10 și 15 ani, gradația 4, majorată cu 10%, conform art. 10 alin. (1) lit. b) din cap. VIII, secțiunea a 2-a din Legea nr. 153/2017.

Împotriva sentinței de fond, a formulat recurs pârâtul Ministerul Justiției în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței atacate, și, în rejudecare, respingerea acțiunii formulate de reclamantă.

S-a invocat nelegalitatea soluției în ceea ce privește fondul cauzei, raportat la prevederile art. 38 alin. (1), (3) lit. a) și alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

Ținând seama de faptul că legea-cadru se aplică etapizat, iar la data reîncadrării reclamantei-intimate ne aflam în etapa acordării creșterilor salariale în cuantum de 25% față de nivelul acordat pentru luna decembrie 2017, conform art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 153/2017, drepturile salariale ale acesteia au fost corect stabilite prin OMJ nr. 822/C/2019.

Procentul de majorare prevăzut la art. 10 alin. (1) din Capitolul VIII din Anexa V la Legea-cadru nr. 153/2017 (de 10%) se acordă la indemnizațiile de încadrare prevăzute în Anexa V la lege, la momentul aplicării integrale a legii, neputând fi acordat reclamantei-intimate, întrucât prin majorarea de 25% față de nivelul din luna decembrie 2017 nu s-a ajuns la nivelul indemnizațiilor stabilite potrivit legii pentru anul 2022.

S-a arătat că legea prevede în mod expres că aplicarea majorării pentru funcția de conducere se face la indemnizația maximă prevăzută pentru instanța unde magistratul exercită funcția de conducere, iar nicidecum la indemnizația aferentă gradului profesional superior deținut, așa cum rezultă din conținutul art. 10 alin. (1) din cap. VIII al anexei VI din Legea-cadru nr. 153/2017.

Prin aplicarea majorării pentru funcția de președinte de tribunal la indemnizația corespunzătoare gradului profesional de curte de apel, deținut de intimată, se ajunge la situația în care aceasta beneficiază de drepturile cuvenite unui președinte de curte de apel, deși nu exercită această funcție, cu încălcarea principiului stabilirii salariilor magistraților în raport de funcțiile exercitate și nivelul instanțelor.

A fost invocată și decizia Curții Constituționale nr. 260/2017 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 12 alin. (1) din anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și ale art. 10 alin. (2) din anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, identice cu cele ale art. 10 alin. (2) din Capitolul VIII al Anexei V la Legea-cadru nr. 153/2017, caz în care raționamentul juridic este același.

În concluzie, indemnizația de încadrare a intimatei a fost corect stabilită, având în vedere că nu poate beneficia de majorarea cu 10 puncte procentuale, întrucât cuantumului indemnizației sale nu a atins nivelul indemnizației stabilite pentru anul 2022 în urma majorării cu 25% prevăzute de Legea nr. 153/2017, contrar celor reținute de instanța de fond.

În raport de aceste considerente, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., s-a solicitat admiterea recursului și casarea în parte a sentinței atacate, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată.

Prin întâmpinarea depusă, intimata - reclamantă A. a susținut nulitatea cererii de recurs în raport de nemotivarea în termen și de neîncadrarea acesteia în drept.

In subsidiar a arătat intimata - reclamantă că dispozițiile art. 10 alin. (1) lit. a) din cap VIII, secțiunea a 2 a Legii nr. 153/2017 are în vedere situația în care ocuparea unei funcții de conducere este realizată de un judecător care nu deține grad superior instanței în care își exercită funcția de conducere.

Cum magistrații au dreptul de a promova pe loc conform Legii nr. 303/2004, iar această promovare atrage acordarea drepturilor salariale corespunzătoare, nicio dispoziție legală nu interzice acordarea și a indeminizației de conducere.

Dispozițiile alin. (2) al aceluiași articol trebuie relaționate doar de modalitatea de calcul a indemnizației, în sensul că baza de calcul la care trebuie aplicată majorarea în discuție este reprezentată de indemnizația corespunzătoare funcției de execuție deținute, iar nu de cea corespunzătoare instanței în care judecătorul exercită funcția de conducere.

In ceea ce privește dispozițiile art. 38 alin. (1) din Legea nr. 153/2017 privind aplicarea etapizată a prevederilor legii, a susținut intimata că acestea vizează încadrarea în funcția de execuție, iar nu în funcția de conducere.

Prin întâmpinare s-a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 10 alin. (2) din Capitolul VIII, Anexa nr. V la Legea nr. 153/2017, în raport de prevederile art. 16 alin. (1) și art. 41 alin. (1) din Constituție.

In motivarea acestei cereri s-a arătat că pârâtul refuză acordarea indemnizației corespunzătoare funcției de conducere de președinte de secție invocând în justificarea acestei conduite prevederile criticate pentru neconstituționalitate.

Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile 148 alin. (12) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a dispus formarea dosarului asociat nr. x/2019 în vederea soluționării cererii se sesizare a Curții Constituționale.

Prin încheierea din data de 21 septembrie 2021 pronunțată în dosarul nr. asociat nr. x/2019 s-a admis cererea formulată de intimata - reclamantă A. și s-a dispus sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 10 alin. (2) Capitolul VIII, Anexa V din Legea nr. 153/2017.

Prin notele de ședință din data de 2.09.2021 recurentul pârât a invocat excepția puterii de lucru judecat în raport de soluția pronunțată în dosarul nr. x/2018 privind anularea OMJ nr. 3358/C/2018, respectiv decizia nr. 964/2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârât este întemeiat, în limitele și pentru următoarele considerente:

Argumente de fapt și de drept relevante

Reclamanta este judecător cu grad de curte de apel, iar prin Hotărârea CSM nr. 1 din 10.01.2019, a fost delegată în funcția de Președinte al Tribunalului Buzău pe o perioadă de 6 luni începând cu data de 11.01.2019, drepturile salariale ale reclamantei fiind stabilite prin Ordinul MJ nr. 822/C/2019, contestat în prezenta cauză.

Inițial, după obținerea gradului profesional, la data de 01.07.2018, a fost emis ordinul nr. 3080/C/07.08.2018, prin care s-au stabilit drepturile salariale de care beneficiază judecătorii din cadrul Curții de Apel Ploiești, reclamantei fiindu-i recunoscute următoarele drepturi: gradația 4; vechime în funcție 10-15 ani; coeficient 8,30, indemnizație de încadrare brută lunară 18.321; cuantumul sporului pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase 2.749; cuantumul sporului pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și al sporului pentru păstrarea confidențialității 2.569; total venit brut 23.639.

După delegarea în funcția de conducere, reclamantei i se păstrează aceleași drepturi salariale, cu diferența că se recunoaște pentru funcția de conducere deținută, coeficientul 9, față de cel anterior, 8,30.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta critică faptul că s-a menținut nivelul drepturilor salariale cuvenite gradului de curte de apel pe care l-a obținut prin promovare pe loc stabilite prin Ordinul nr. 3080/C/07.08.2018, însă fără acordarea majorării corespunzătoare funcției de conducere pe care o deține din data de 11.01.2019 în cadrul Tribunalului Buzău

Prealabil analizei fondului cauzei, Înalta Curte constată, raportat la cerințele instituite la art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., că recurentul-pârât a formulat critici punctuale asupra sentinței pronunțate, invocând cazul de casare reglementat de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., astfel că nu se susține excepția nulității recursului invocată de intimata reclamantă.

In ceea ce privește excepția puterii de lucru judecat invocată de recurentul pârât în raport de decizia nr. 964 din data de 17 februarie 2021 pronunțată în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte reține că efectul unei hotărâri se manifestă pozitiv doar în ipoteza în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, fără posibilitatea de a mai fi contrazise. Or o asemenea situație nu se regăsește în speța dedusă judecății, obiectul dosarului vizând emiterea unui ordin de salarizare cu acordarea indemnizației cuvenite pentru o altă funcție de conducere pe care reclamanta a ocupat-o. Cu toate acestea, în realizarea rolului constituțional ce revine instanței supreme de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii în primul rând prin promovarea unei jurisprudențe unitare, ca modalitate de respectare a principiului securității juridice, prevăzut implicit în totalitatea articolelor Convenției Europene a Drepturilor Omului, și care constituie unul din elementele fundamentale ale statului de drept (CEDO, Decizia din 6 decembrie 2007, cererea nr. x/05, Beian împotriva României, §39), Înalta Curte va avea în vedere soluția pronunțată, ca practică judiciară.

Revenind la problema de drept dedusă judecății, reține Înalta Curte că în cauză, contrar aprecierilor pârâtului din cererea de recurs privind modalitatea de aplicare etapizată a dispozițiilor art. 38 din Legea nr. 153/2017, nu se invocă modul de stabilire al indemnizației de execuție, ci se solicită recunoașterea și plata unui spor prevăzut de o normă specială pentru ocuparea unei funcții de conducere obținut în urma unui concurs validat de CSM.

Dispozițiile art. 10 alin. (1) din Anexa V a Legii 153/2017 stabilesc, într-adevăr, faptul că judecătorii și procurorii care ocupă funcții de conducere beneficiază de indemnizația de încadrare maximă corespunzătoare nivelului instanței sau parchetului unde exercită funcția de conducere, majorate cu procente de la 2% până la 13%, iar sintagma "indemnizația de încadrare maximă" trebuie înțeleasă prin raportare la Capitolul I lit. B) din Anexa V a legii-cadrul de salarizare, unde se arată, fără echivoc, referirea la anul 2022, ca reper temporal pentru indemnizațiile de încadrare prevăzute de Legea nr. 153/2017.

Însă, așa cum s-a arătat anterior, până la momentul anului 2022, aplicarea Legii nr. 153/2017 presupune strict creșterile etapizate prevăzute de art. 38 din lege, aplicate ca atare prin ordinul contestat de intimata - reclamantă, și numai în măsura în care aceste creșteri sau alte majorări salariale reglementate conduc la atingerea sau depășirea nivelului indemnizațiilor de încadrare stabilite potrivit legii pentru anul 2022, se acordă cele stabilite pentru anul 2022.

Aspectele invocate de recurentul - pârât prin răspunsul la contestație, asupra cărora s-a oprit și prima instanță, reiterate și în recurs, vizează situația în care, începând cu 1 ianuarie 2018, salariul rezultat ar fi mai mare decât cel stabilit potrivit legii-cadru pentru anul 2022, însă o atare ipoteză nu este incidentă în cauză așa cum a precizat și reclamanta prin cererea de chemare în judecată și prin întâmpinarea depusă. De altfel intimatei reclamate i s-a acordat prin ordin o creștere a coeficientului de încadrare de la 8,3 la 9.

Ca atare, indemnizația de încadrare maximă, la care se referă art. 10 alin. (1) din Anexa V Capitolul VIII a Legii nr. 153/2017 nu este alta decât cea rezultată din aplicarea dispozițiilor lit. A) Capitolul 1 al aceleiași Anexe.

Dispozițiile art. 10 alin. (2) din Capitolul VIII al Anexei V la Legea cadru nr. 153/2017 prevăd că Judecătorii și procurorii numiți în funcții de conducere în cadrul instanțelor și parchetelor își păstrează indemnizația lunară de încadrare și celelalte drepturi salariale corespunzătoare funcției de execuție pe care o dețin, dacă acestea sunt mai favorabile.

In interpretarea unor dispoziții identice ca și conținut prevăzute de Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice (art. 10 alin. (2) din anexa nr. VI) Curtea Constituțională a statuat prin decizia nr. 260/2017 că, ținând cont și de existența posibilității unor judecători sau procurori cu grad de instanțe/parchete superioare de a candida pentru funcții de conducere la instanțe/parchete inferioare, salarizate inferior față de funcțiile de execuție de la instanțele superioare, legiuitorul a considerat necesară introducerea unei dispoziții de lege de protecție, așa încât numirea în funcțiile de conducere, în aceste cazuri, să nu afecteze drepturile deja câștigate, aferente funcției de execuție din care provine judecătorul sau procurorul. Or, în lipsa măsurii de protecție prevăzute de dispozițiile de lege criticate, indemnizația lunară obținută de autoarea excepției ar trebui să fie mai mică, și anume corespunzătoare celei prevăzute de lege pentru funcția de președinte de judecătorie.

Dispozițiile art. 10 alin. (2) din Anexa V Capitolul VIII a Legii nr. 153/2017 trebuie înțelese tot în contextul aplicării legii-cadru, ele având sens numai în cazul în care devin aplicabile efectiv prevederile Anexei V ale Legii nr. 153/2017.

Așa cum s-a arătat anterior, indemnizațiile pentru judecătorii care exercită funcții de conducere vor fi stabilite potrivit unui algoritm de calcul proprii legii în discuție și anume prin raportare la nivelul maxim al indemnizației de încadrare corespunzătoare nivelului instanței unde se exercită funcția de conducere și la procentele de majorare, corespunzătoare.

Nu este exclusă, însă, posibilitatea ca o funcție de conducere la o anumită instanță să fie ocupată de un judecător ce deține o funcție de execuție cu un grad profesional ce-l îndreptățește la o indemnizație de încadrare superioară celei maxime pentru funcții de execuție la nivelul instanței în discuție și atunci, aplicarea dispozițiilor art. 10 alin. (1) din Anexa V Capitolul VIII a Legii nr. 153/2017 ar avea ca efect o scădere a nivelului drepturilor salariale de care judecătorul cu funcție de conducere a beneficiat sau ar beneficia pe un post de execuție în cadrul aceluiași articol, paradox ce s-a urmărit a fi eliminat tocmai prin menținerea în plată a drepturilor salariale mai favorabile.

În acest sens trebuie interpretate dispozițiile art. 10 alin. (2) din Anexa V Capitolul VIII a Legii nr. 153/2017 astfel cum a reținut și Curtea Constituțională în decizia amintită, respectiv că dispozițiile de lege criticate prevăd că judecătorii și procurorii numiți în funcții de conducere în cadrul instanțelor și parchetelor își păstrează indemnizația de încadrare și celelalte drepturi salariale corespunzătoare funcției de execuție pe care o dețin, "dacă acestea sunt mai favorabile", însă textul vorbește despre "păstrarea" indemnizației mai favorabile, iar nu de aplicarea trunchiată a unor articole de lege.

În același sens, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal s-a mai pronunțat, în situații similare și prin alte decizii (ex. decizia nr. 964/2021, 1138/2021, 87/2022).

În aceste condiții, reține Înalta Curte că nu s-au conturat și demonstrat elemente de nelegalitate a actului administrativ contestat potrivit argumentelor expuse supra, aspecte ce conduc, în mod nemijlocit, la conturarea caracterului nelegal al hotărârii de fond supuse cenzurii instanței de control judiciar, fiind întemeiate criticile recurentului - pârât, sens în care va admite demersurile judiciare ale acestuia și va reforma sentința de fond recurată.

Pentru considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 496 din C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 Înalta Curte va admite recursul, va casa în parte sentința atacată, reținând că intimata - reclamantă nu exercitat calea de atac împotriva soluției de respingere a cererii privind plata diferențelor salariale și, în rejudecare, va respinge capetele de cerere având ca obiect anularea ordinului și obligarea la emiterea unui nou ordin de salarizare, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Justiției împotriva sentinței civile nr. 640 din 23 iulie 2020 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința atacată și, rejudecând cauza:

Respinge capetele de cerere formulate de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, având ca obiect anularea Ordinului nr. 822/C/2019 și obligarea la emiterea unui nou ordin de salarizare, ca nefondate.

Menține în rest sentința recurată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 septembrie 2021.