ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1137/2020

Ședința publică din data de 26 februarie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2016, la data de 29 aprilie 2016, astfel cum a fost modificată în data de 3 martie 2017, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H. și I., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, au solicitat:

Prin sentința civilă nr. 1784 din 17 mai 2017, Curtea de Apel București:

- a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, ca neîntemeiată;

- a admis acțiunea modificată formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H. și I., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției;

- a obligat pârâtul la emiterea unui nou ordin prin care să recalculeze drepturile salariale ale reclamantilor, retroactiv, cu începere din data de 09.04.2015, pe baza unei valori de referintă sectoriale de 405 RON;

- a obligat pârâtul la plata către reclamanți a diferențelor dintre drepturile salariale cuvenite potrivit alineatului precedent și cele încasate pe perioada 09.04.2015-data emiterii noului ordin, la plata dobânzii legale aferente acestor diferente, calculate de la data scadenței fiecărei diferențe lunare până la data plății efective și integrale, precum și la actualizarea acestor diferențe cu inflația calculată tot de la data scadenței fiecărei diferențe lunare până la data plății efective și integrale.

Împotriva sentinței menționate la pct. 1.2. a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiției, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței atacate și respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Recurentul-pârât a susținut, contrar celor reținute de prima instanță, că, în raport de dispozițiile art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014 și art. 3

1

alin. (1) și alin. (3) din O.U.G. nr. 57/2015, precum și ca urmare a pronunțării Deciziei nr. 23/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept și a pronunțării Deciziei Curții Constituționale nr. 794/2016, la data de 21.12.2016 a fost emis Ordinul Ministrului Justiției nr. 4680/C/2016, prin care s-a dispus că, începând cu data de 09.04.2015, judecătorii care beneficiau la acea dată de un cuantum al indemnizației de încadrare brute lunare și al sporurilor mai mic decât cel stabilit la nivel maxim pentru fiecare funcție, grad, gradație și vechime în funcție se recalculează la nivel maxim, dacă personalul își desfășoară activitatea în aceleași condiții.

Totodată, art. 2 din ordin prevede că, începând cu data de 01.08.2016, indemnizația de încadrare brută lunară a judecătorilor din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate și curților de apel, precum și a asistenților judiciari se recalculează prin raportare la o valoare de referință sectorială de 381,823 RON, care include toate majorările acordate acestei categorii de personal (deci și 5%, 2% și 11%), inclusiv majorarea de 10% prevăzută de Legea nr. 293/2015.

Prin urmare, prin OMJ nr. 4680/C/2016 s-a realizat o unificare a indemnizațiilor, prin eliminarea diferențelor salariale și recalcularea la nivel maxim, în funcție de actul normativ în vigoare.

A arătat recurentul-pârât că dispozițiile art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014 nu prevedeau sintagma "nivel maxim în plată", această sintagmă fiind introdusă prin dispozițiile O.U.G. nr. 43/2016, astfel încât, numai de la data de 01.08.2016 se poate pune problema raportării indemnizațiilor din sistem la "nivelul maxim în plată". Totodată, la nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a stabilit, prin Ordinul Președintelui ÎCCJ nr. 283/25.10.2016, ca valoarea de referință sectorială de 405 RON, să fie aplicată de la data de 01.10.2016. Ulterior, prin OMJ nr. 219/C/01.02.2017, s-a prevăzut că, începând cu data de 01.10.2016, judecătorii din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate și curților de apel, precum și asistenții judiciari beneficiază de o indemnizație de încadrare brută lunară stabilită la o valoare de referință sectorială de 405 RON, majorată cu 10%.

A susținut recurentul-pârât că, pentru perioada anterioară datei de 01.10.2016, soluția instanței de fond privind acordarea majorărilor salariale în favoarea reclamanților de la data de 09.04.2015 este nelegală, întrucât Decizia Curții Constituționale nr. 794/2016 se aplică numai pentru viitor, neputând retroactiva.

O a doua critică formulată de pârât privește soluția instanței de fond prin care a fost obligat la plata diferențelor salariale cuvenite reclamanților. A susținut recurentul-pârât că, potrivit Legii nr. 500/2002 și art. 6 punctul VII subpunctul 3 din H.G. nr. 652/2009, obligația sa constă doar în asigurarea fondurilor necesare plății drepturilor salariale, iar obligația de plată efectivă revine instituției angajatoare, respectiv Tribunalului Brașov.

Prin note scrise, înregistrate la dosarul instanței de recurs la data de 21 februarie 2020, recurentul-pârât Ministerul Justiției a solicitat respingerea acțiunii, ca rămasă fără obiect, în raport de OMJ nr. 38/C/2019, emis în aplicarea OMJ nr. 2066/C/2018.

Astfel, ținând cont de Ordinul nr. 75/15.03.2018 emis de președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, recurentul-pârât a arătat că a fost emis OMJ nr. 2066/C/24.05.2018, prin care s-a statuat la art. 1 că, în perioada 9.04.2015 - 30.11.2015, indemnizația de încadrare brută lunară a judecătorilor și asistenților judiciari este stabilită prin raportare la valoarea de referință sectorială de 421,36 RON (alin. (1), în perioada 1.12.2015 - 31.12.2017, indemnizația se calculează prin raportare a valoarea de referință sectorială 463,5 RON (alin. (2), iar începând cu data de 1 ianuarie 2018, în aplicarea Legii nr. 153/2017, drepturile se recalculează în funcție de valoarea de referință sectorială 463,5 RON (alin. (3).

Așadar, prin OMJ nr. 2066/C/2018 s-a stabilit că indemnizațiile judecătorilor din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, curților de apel și asistenților judiciari se calculează începând cu data de 9.04.2015 prin raportare la valoarea de referință sectorială de 421,36 RON, iar de la 1.12.2015, în funcție de valoarea de referință sectorială de 463,5 RON, valori mai mari decât cele solicitate prin cererea de chemare în judecată și acordate prin hotărârea recurată, iar ulterior, prin OMJ nr. 38/C/2019, emis în aplicarea OMJ nr. 2066/C/2018, s-au stabilit indemnizațiile individuale ale intimaților-reclamanți, plățile începând a se efectua deja de către instanța angajatoare conform eșalonării stabilite prin O.U.G. nr. 3/2019.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimații-reclamanți au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul contenciosului administrativ și fiscal, a fost fixat termen pentru soluționarea recursului de față, la data de 26 februarie 2020.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției este fondat, în următoarele limite și pentru următoarele considerente:

Înalta Curte va analiza, cu prioritate, solicitarea recurentului-pârât de constatare a rămânerii fără obiect a cererii de chemare în judecată, motivat de emiterea de către ministrul justiției a OMJ nr. 38/C/4.01.2019, emis în aplicarea OMJ nr. 2066/C/24.05.2018.

Din conținutul OMJ nr. 38/C/4.01.2019 și a anexei nr. 4 la ordin rezultă că, în prezent, drepturile salariale ale judecătorilor din cadrul instanțelor de judecată din circumscripția Curții de Apel Brașov au fost recalculate prin raportare la o valoare de referință sectorială de 421,36 RON, pentru perioada 09.04.2015 - 30.11.2015, respectiv de 463,5 RON, pentru perioada 01.12.2015 - 31.12.2017, valori superioare celor solicitate de reclamanți prin cererea de chemare în judecată.

Această împrejurare, deși relevantă în soluționarea recursului, nu lipsește de obiect acțiunea introductivă, având în vedere petitele cererii, care cuprind inclusiv solicitarea de efectuare a plății diferențelor salariale și acordarea dobânzii legale penalizatoare și a ratei inflației la sumele cuvenite. Or, deși pârâtul a procedat la emiterea ordinului de recalculare a indemnizațiilor de încadrare cuvenite reclamanților, astfel cum a fost obligată de instanța de fond, nu a făcut și dovada îndeplinirii obligației de plată a diferențelor salariale, actualizate cu indicele de inflație, precum și a dobânzii legale. Dimpotrivă, în cuprinsul ordinului MJ nr. 38/C/2019 (art. 2) se menționează că plata diferențelor bănești rezultate din aplicarea prezentului ordin se realizează în măsura asigurării fondurilor bugetare necesare, fără precizări referitoare la actualizarea sumelor cu rata inflației și la plata dobânzii legale.

În consecință, Înalta Curte constată a fi neîntemeiat argumentul recurentului-pârât referitor la rămânerea fără obiect a cererii de chemare în judecată.

Trecând la analiza criticilor formulate prin recurs, Înalta Curte constată că, printr-o primă critică de nelegalitate, pârâtul Ministerul Justiției a susținut că, prin emiterea Ordinului nr. 4680/C/2016, au fost îndeplinite obligațiile legale ce-i revin în privința stabilirii drepturilor salariale cuvenite reclamanților. Această critică va fi respinsă, ca nefondată.

Înalta Curte reține că, prin sentința recurată, pârâtul Ministerul Justiției a fost obligat la emiterea unor ordine de salarizare individuale, pentru fiecare reclamant, cu luarea în considerare a valorii de referință sectorială de 405 RON începând cu data de 9.04.2015, astfel cum au solicitat reclamanții prin cererea de chemare în judecată.

Or, emiterea Ordinului nr. 4680/C/2016, care reprezintă un ordin colectiv (generic), nu echivalează cu emiterea ordinului individual, aferent fiecărui reclamant, iar la dosarul cauzei nu s-a depus vreun înscris din care să rezulte că ordinele individuale au fost emise anterior pronunțării sentinței recurate.

Chiar dacă ordinul colectiv (prin care s-a procedat la recalcularea drepturilor cuvenite tuturor judecătorilor în funcție de anumite valori de referință sectoriale, precum și prin includerea majorărilor de 2%, 5% și 11%) a fost emis ulterior promovării cererii de chemare în judecată și anterior pronunțării sentinței recurate, cu respectarea dispozițiile legale incidente, astfel cum susține pârâtul, relevanță în soluționarea cauzei prezintă actele cu caracter individual, prin care sunt tranșate pretențiile de natură salarială ale reclamanților care fac obiectul cererii de chemare în judecată. De altfel, recurentul-pârât nu a criticat obligația concretă pusă în sarcina sa de către instanța de fond, respectiv aceea de emitere a ordinelor de salarizare pentru reclamanți, motivele de recurs rezumându-se la reafirmarea legalității Ordinului nr. 4680/C/2016 și la concluzia îndeplinirii obligațiilor de natură salarială.

Prin urmare, argumentele recurentului-pârât, referitoare la instituirea unui mod corect de calculare a drepturilor salariale cuvenite tuturor judecătorilor, prin Ordinul nr. 4680/C/21.12.2016, vor fi respinse, ca nefondate, fiind insuficiente pentru tranșarea chestiunii litigioase deduse judecății, care vizează, concret și punctual, pretențiile de natură salarială ale reclamanților, acestea nefiind satisfăcute decât prin emiterea actelor administrative individuale.

În ceea ce privește argumentul aplicării retroactive a dispozițiilor Deciziei Curții Constituționale nr. 794/2016, Înalta Curte constată că, potrivit considerentelor 26-32 din această hotărâre, forul constituțional a reținut că hotărârile judecătorești prin care s-a recunoscut majorarea indemnizației de încadrare a magistraților reclamanți în cauzele respective au aplicabilitate generală, întrucât prin acestea nu s-au recunoscut anumite drepturi în baza unor situații de fapt particulare, ci s-au interpretat norme de lege cu aplicabilitate generală. În continuare, Curtea Constituțională a stabilit că efectul constatării neconstituționalității art. 3

1

alin. (1)

2

din O.U.G. nr. 57/2015, introdus prin O.U.G. nr. 43/2016, îl reprezintă calcularea nivelului maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare la care se face egalizarea prin includerea drepturilor stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești (considerentul 32).

Prin urmare, însăși instanța de control constituțional a stabilit modalitatea în care se va face aplicarea dispozițiilor legale, consecutiv constatării caracterului neconstituțional al normelor cu examinarea cărora a fost învestită, în sensul extinderii beneficiilor recunoscute prin hotărâri judecătorești individuale întregii categorii profesionale și familii ocupaționale, aceasta fiind unica modalitate de înlăturare a inechităților constatate în sistemul de salarizare a personalului bugetar.

Așadar, argumentul recurentului-pârât este prezentat în mod eronat ca fiind unul care ține de temporalitatea aplicării deciziilor Curții Constituționale. În realitate, aplicarea unitară și generală a dispozițiilor legale incidente în materia salarizării, inclusiv pentru perioada anterioară publicării în Monitorul Oficial a Deciziei Curții Constituționale nr. 794/2016, reprezintă mijlocul de înlăturare a inechităților din sistemul de salarizare al personalului bugetar, scop urmărit de legiuitor la edictarea O.U.G. nr. 20/2016.

Se observă că pârâtul însuși a înțeles să valorifice considerentele deciziei Curții Constituționale, prin emiterea Ordinului nr. 4680/C din 21.12.2016, adresat tuturor judecătorilor din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate și curților de apel, precum și asistenților judiciari, în cuprinsul căruia indemnizația de încadrare brută a fost recalculată începând cu data de 09.04.2015, deci pentru o perioadă anterioară publicării deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial. Așadar, prin cererea de recurs, pârâtul își contestă propria practică administrativă de punere în executare a cadrului normativ de salarizare a personalului, în acord cu dispozițiile constituționale.

De altfel, Decizia Curții Constituționale nr. 794/2016 produce efecte în toate cauzele pendinte la data publicării ei în Monitorul Oficial.

În ceea ce privește critica referitoare la lipsa calității recurentului-pârât de persoană obligată la acordarea/plata diferențelor salariale cuvenite reclamanților, Înalta Curte o apreciază a fi fondată, constatând că o astfel de obligație nu poate fi identificată, în actualul cadru legislativ, în sarcina autorității ministeriale.

Potrivit art. 131 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, bugetul curților de apel, al tribunalelor, al tribunalelor specializate și al judecătoriilor este gestionat de Ministerul Justiției, ministrul Justiției având calitatea de ordonator principal de credite, iar potrivit art. 6 pct. VII subpct. 3 din H.G. nr. 652/2009, Ministerul Justiției asigură fondurile necesare, fundamentează și elaborează proiectul bugetului pentru activitatea proprie, a instituțiilor publice din sistemul justiției pentru care ministrul Justiției și Libertăților Cetățenești are calitatea de ordonator principal de credite și a unităților subordonate Ministerului, repartizând creditele bugetare ordonatorilor secundari de credite și urmărind modul de utilizare a acestora.

Totodată, calitatea de ordonatori secundari/terțiari de credite revine, conform art. 125 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, Înaltei Curți de Casație si Justiție, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție, Direcției Naționale Anticorupție, Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, curților de apel, parchetelor de pe lângă curțile de apel, tribunalelor și parchetelor de pe lângă tribunale, care au în structură câte un departament economico-financiar și administrativ, condus de un manager economic.

În raport de obligațiile ce revin pârâtului Ministerul Justiției, Înalta Curte constată că formularea unor cereri având ca obiect plata efectivă a drepturilor salariale cuvenite magistraților care activează în cadrul instanțelor de judecată nu poate să atragă obligarea Ministerului Justiției în acest sens, numai prin prisma calității de ordonator principal de credite. Raportul obligațional, care are ca obiect plata salariului, se desfășoară între intimații-reclamanți și Tribunalul Brașov, în timp ce Ministerul Justiției este parte a unui raport juridic financiar care implică ordonatorii de credite, potrivit atribuțiilor prevăzute de Legea nr. 500/2002. Prin urmare, chiar dacă Ministerul Justiției are calitatea de ordonator principal de credite, gestionând bugetele instanțelor judecătorești, plata efectivă a drepturilor salariale se face de către curtea de apel/tribunal, ordonatori secundari/terțiari de credite, în baza ordinelor de salarizare individuale.

Chestiunea vizând existența unei obligații legale a Ministerului Justiției, privind plata diferențelor salariale solicitate de reclamanții magistrați prin acțiunile adresate instanțelor judecătorești, a făcut obiectul unei sesizări referitoare la pronunțarea unei hotărâri pentru dezlegarea unei chestiuni de drept vizând interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, art. 6 pct. VII subpunctul 3 din H.G. nr. 652/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Justiției, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 4 din O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, aprobată cu completări prin Legea nr. 288/2002, cu modificările și completările ulterioare, și art. 222 din C. civ., privind calitatea procesuală pasivă a Ministerului Justiției în litigiile dintre angajați și instituțiile/unitățile cu personalitate juridică pentru care este ordonator principal de credite, având ca obiect plata unor drepturi de natură salarială.

Deși sesizarea a fost respinsă, ca inadmisibilă, prin Decizia nr. 60/2019, în cuprinsul considerentelor, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reținut următoarele aspecte, cu relevanță pentru soluția pronunțată în prezenta cauză:

"55. De altfel, prin Decizia nr. 13 din 13 iunie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 763 din 29 septembrie 2016, s-au stabilit, ca o consecință a admiterii recursului în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, următoarele: "În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, ale art. 7 alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 30/2007 privind organizarea și funcționarea Ministerului Afacerilor Interne, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 4 din Ordonanța Guvernului nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu modificările și completările ulterioare, și ale art. 222 din C. civ., adoptat prin Legea nr. 287 din 17 iulie 2009, republicată, cu modificările și completările ulterioare, Ministerul Afacerilor Interne, în calitatea sa de ordonator principal de credite, nu are calitate procesuală pasivă în litigiile dintre angajați și instituțiile/unitățile cu personalitate juridică aflate în subordinea sa, având ca obiect solicitarea unor drepturi de natură salarială".

Așadar, Înalta Curte constată că, în sarcina pârâtului nu subzistă obligația de acordare a diferențelor salariale solicitate de reclamanți, în sensul plății efective a pretențiilor bănești formulate de reclamanți, Ministerului Justiției revenindu-i doar obligația asigurării resurselor bugetare necesare plăților salariale, împrejurare de natură a conduce la reformarea sentinței instanței de fond de către instanța de control judiciar.

Pentru considerentele expuse, constatând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției, va casa în parte sentința recurată și, în rejudecare, va respinge, capătul de cerere privind obligarea pârâtului Ministerul Justiției la plata către reclamanți a drepturilor salariale solicitate, ca fiind formulat împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă, menținând celelalte dispoziții ale sentinței recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției împotriva sentinței civile nr. 1784 din 17 mai 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința atacată și rejudecând:

Respinge cererea privind obligarea pârâtului Ministerul Justiției la plata drepturilor salariale solicitate, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Menține, în rest, dispozițiile sentinței recurate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26 februarie 2020.