ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4209/2023

Ședința publică din data de 29 septembrie 2023

Deliberând asupra prezentelor recursuri, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2021, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public- Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție prin Procuror General, Ministerul Finanțelor Publice - prin ministru, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea – prin Procuror General, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor – prin Prim-procuror, anularea Ordinului de salarizare nr. 50/12.01.2021 împreună cu Nota nr. x/2020 respectiv Răspunsul la contestație nr. 346/C/293/2021 din data de 24.02.2021 emisă de către Pârâtul de rând 1, comunicat reclamantului la data de 03.03.2021, și obligarea acestuia la recalcularea indemnizației de încadrare începând cu data de 01.01.2021, cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 23,00 specific procurorilor cu funcție de conducere din cadrul D.N.A. și D.I.I.C.O.T respectiv a valorii de referință sectoriale de 605,22 RON prevăzută în Legea nr. 71/2015 și O.U.G. nr. 20/2016 și în consecință emiterea unui nou Ordin de salarizare. În subsidiar, în cazul în care se va aprecia că se impune acordarea unui coeficient de multiplicare mai redus de 23,00, arată că prin Sentința definitivă și irevocabilă nr. 66/2008 prin care s-a stabilit că reclamantul, care avea la vremea respectivă o funcție de execuție, este îndreptățit cel puțin la un coeficient multiplicare de 19.00 specific procurorilor cu funcții de execuție. A solicitat, de asemenea, obligarea pârâtului de rând 1 la repararea prejudiciului material cauzat constând în diferența salarială dintre indemnizația efectiv acordată începând cu 01.01.2021 și cea care se impunea a fi acordată conform petitului nr. 1 între perioada 01.01.2021 până în prezent, actualizat cu indicele de inflație și dobânda legală penalizatoare începând cu data nașterii dreptului material până la plata efectivă, urmând ca această din urmă indemnizație să fie acordată și pe viitor, precum și obligarea Pârâților de rând 2-4, în calitate de ordonatori de credite, la alocarea fondurilor necesare în vederea achitării drepturilor salariale, astfel încât să se poată asigura punerea în executare efectivă și concretă a hotărârii ce se va pronunța în cauză.

Pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității capătului de cerere privind anularea Notei nr. x/2020, pentru lipsa naturii juridice de act administrativ a acesteia și excepția prescripției dreptului de a obține executarea sentinței civile nr. 66 din 23.10.2008, pronunțate de Curtea de Apel Oradea în dosarul nr. x/2008, iar pe fond, respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Au depus întâmpinări și pârâții Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea și Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor, prin care au invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea și a Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor și excepția inadmisibilității acțiunii, iar pe fondul cauzei, au solicitat respingerea cererii de chemare în judecată.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâtul Ministerul Finanțelor a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive.

Prin sentința civilă nr. 1787 din 25 noiembrie 2021, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, invocată de acesta și a respins acțiunea formulată împotriva acestui pârât.

A respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea și Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor, invocată de acești pârâți.

A admis excepția inadmisibilității formulării capătului de cerere privind anularea notei x/05.01.2021 emisă de pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a respins acest capăt de cerere ca inadmisibil.

A respins excepția inadmisibilității formulării acțiunii în rest.

A respins excepția prescripției dreptului material la acțiune.

A respins excepția prescripției dreptului de a obține executarea silită a sentinței civile nr. 66/23.10.2008 a Curții de Apel Oradea, pronunțată în dosarul nr. x/2008.

A admis în parte cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public- Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție prin Procuror General, Ministerul Finanțelor Publice - prin ministru, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea – prin Procuror General și Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor – prin Prim-procuror.

A anulat ordinul nr. 50/12.01.2021 și adresa nr. x/24.02.2021 emise de pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în parte.

A obligat pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție la emiterea unui nou ordin de salarizare prin care să stabilească indemnizația de încadrare a reclamantului, începând cu data de 01.01.2021, cu luarea în considerare a unui coeficient de multiplicare de 19,00.

A obligat pârâții Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea și Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor la plata către reclamant a drepturilor salariale constând în diferența dintre indemnizația ce trebuia acordată conform prezentei hotărâri și cea efectiv încasată, începând cu data de 01.01.2021 până la momentul pronunțării prezentei hotărâri, urmând ca această indemnizație să fie acordată și pe viitor, actualizate cu indicele de inflație și dobânda legală, începând cu data nașterii dreptului material și până la plata efectivă.

A respins cererea, în rest.

Împotriva acestei sentințe, au declarat recurs pârâții Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea și Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor.

Recurentul pârât Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. (hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material).

S-a susținut că în mod greșit instanța de fond a respins excepția prescripției dreptului de a obține executarea sentinței civile nr. 66 din 23.10.2008 a Curții de Apel Oradea.

Prin această sentință, definitivă și executorie, deci susceptibilă de a fi pusă în executare începând cu data pronunțării, au fost acordate reclamanților A. ș.a, diferențe de drepturi salariale.

Creditorul nu a solicitat, înăuntrul termenului de prescripție prevăzut de art. 706 alin. (1) din C. proc. civ., stabilirea indemnizației de încadrare în raport cu drepturile acordate prin respectiva sentință.

După expirarea termenului anterior menționat, reclamantul a solicitat punerea în executare a sentinței prin emiterea unui ordin de salarizare.

În acest context, termenul de prescripție a dreptului de a obține executarea silită a început să curgă de la 23.10.2008 și s-a împlinit la 23.10.2011.

Recurentul pârât a arătat că nu pot fi reținute argumente referitoare la suspendarea sau întreruperea prescripției în temeiul O.U.G. nr. 71/2009, cu modificările și completările ulterioare, întrucât acest act normativ și-a încetat efectele în cursul anului 2016.

Or, prezenta cerere a fost înregistrată la instanță la 02.04.2021.

În continuare, recurentul pârât a susținut că în mod greșit prima instanță a respins excepția prescripției extinctive.

Având în vedere că reclamantul a solicitat recalcularea indemnizației de încadrare și plata drepturilor aferente începând cu anul 2008, iar acțiunea a fost înregistrată la instanță la 02.04.2021, în raport cu dispozițiile art. 171 și art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii și ale art. 2500, art. 2501 alin. (1), art. 2503 alin. (2), art. 2512 alin. (1), art. 2513 și art. 2517 din C. civ., în speță a operat prescripția dreptului material la acțiune pentru pretențiile anterioare datei de 02.04.2018.

Pe fond, recurentul pârât a arătat că sentința civilă nr. 66 din 23.10.2008 a Curții de Apel Oradea a fost pronunțată într-un litigiu de muncă și nu instituie în sarcina Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție obligația de a emite un ordin de salarizare.

Invocând prevederile art. 4 alin. (2) și (3), art. 14, art. 22 alin. (1), art. 29 alin. (3), art. 47 alin. (6) și art. 71 din Legea nr. 500/2002 și dispozițiile art. 1 din O.G. nr. 22/2002, recurentul pârât a concluzionat că redistribuirea creditelor bugetare de către ordonatorul principal de credite se poate face doar dacă este prevăzută de lege, iar ordonatorul principal de credite poate utiliza creditele bugetare numai în limita prevederilor și destinațiilor aprobate.

În acest context, a considerat că în mod greșit ordonatorul principal de credite a fost obligat la emiterea ordinului de salarizare.

Recurentul pârât a mai susținut că argumentul invocat de prima instanță, în sensul că salarizarea procurorilor din cadrul celor două Direcții are la bază doar criteriul apartenenței la un domeniu restrâns în realizarea justiției, respectiv specificul infracțiunilor, este nefondat.

Asimilarea salarizării procurorilor care își desfășoară activitatea în cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism și Direcției Naționale Anticorupție cu cea a procurorilor din Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție s-a făcut în urma obținerii de către primii a unei trepte ierarhice superioare și a unui grad profesional superior, prin interviul susținut în vederea numirii în structurile respective.

Procurorii din celelalte parchete, chiar dacă participă la ședințele de judecată în cauzele instrumentate de DIICOT și DNA, nu efectuează și urmărirea penală, cu caracteristicile și dificultățile specifice cauzelor de crimă organizată și terorism, respectiv de combatere a corupției.

Recurentul pârât a apreciat că, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, instanța de fond trebuia să țină cont de dispozițiile Deciziilor nr. 818 - 821 din 03.07.2008 ale Curții Constituționale, publicate în M. Of. nr. 537 din 16.07.2008.

Dreptul acordat de prima instanță nu se regăsește printre cele prevăzute de actele normative incidente în materia salarizării magistraților în perioada 01.01.2010 la zi. Cu atât mai mult, respectivul drept nu poate fi acordat după intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017.

Din coroborarea dispozițiilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 cu cele ale art. 8 alin. (1) din Anexa V a aceluiași act normativ rezultă că, începând cu 01.01.2018, a fost stabilit un nivel maxim al indemnizației de încadrare pe grade profesionale, care nu poate fi depășit. Calculul drepturilor salariale ale procurorilor prin raportare la valori de referință sectoriale și la coeficienți de multiplicare a fost realizabil doar până la 31.12.2017.

Începând cu 01.01.2018, coeficientul de multiplicare și valoarea de referință sectorială (elemente ale calculului drepturilor salariale) se regăsesc doar în componența drepturilor salariale care nu au ajuns la nivelul maxim aferent anului 2022. În caz contrar, se acordă drepturile salariale prevăzute de lege pentru anul 2022, corespunzătoare gradului profesional deținut, fără existența unui calcul care să aibă la bază cele două elemente.

În speță, întrucât legea de salarizare în vigoare a stabilit un nivel maxim pe grade profesionale, care nu poate fi depășit, începând cu 01.01.2018 s-a avut în vedere nivelul maxim al indemnizației de încadrare aferente anului 2022, corespunzătoare gradului profesional deținut.

Întrucât reclamantul nu deține gradul profesional corespunzător Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, în mod greșit instanța de fond a dispus recalcularea indemnizației de încadrare a reclamantului prin raportare la coeficientul de multiplicare 19, aferent gradului profesional corespunzător Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție.

Recurentul pârât a subliniat că la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015, nivelul maxim al indemnizațiilor de încadrare aflate în plată nu cuprindea și dreptul acordat de prima instanță.

În final, recurentul pârât a invocat jurisprudența instanței de contencios constituțional (Decizia nr. 289 din 07.06.2005 și Decizia nr. 693 din 17.10.2006) și practica CEDO (Hot pron. în cauza Kechko c. Ucrainei și Hot. pron. în cauza Wieczorek c Poloniei), susținând că statuările Curții Constituționale și ale Curții Europene a Drepturilor Omului sunt aplicabile, mutatis mutandis, și în prezenta cauză.

Recurenții pârâți Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea și Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor au formulat cereri de recurs identice, solicitând admiterea recursului pentru motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

Recurenții pârâți au susținut că în mod greșit instanța de fond a respins excepția inadmisibilității, apreciind că ordinele emise de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție pentru stabilirea salariilor procurorilor pot fi asimilate unor acte administrative, acte emise de regim de putere publică.

În opinia recurenților pârâți, raporturile stabilite între reclamanți și unitățile de parchet sunt raporturi de serviciu și nu raporturi administrative.

S-a susținut că instanța de contencios, care a soluționat prezenta cauză, se substituie instanței de executare, obligând pârâții la punerea în executare a unei hotărâri pronunțate de o instanță civilă, în complet constituit pentru soluționarea conflictelor de muncă.

Prin admiterea acțiunii, cel puțin în ceea ce privește obligarea ordonatorilor secundari și terțiari de credite la plata unor sume, instanța de fond a nesocotit atât prevederile art. 622 din C. proc. civ. "în cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie obligația sa, aceasta se aduce la mdeplinire prin executare silită, care începe odată cu sesizarea organului de executare, potrivit dispozițiilor prezentei cărți, dacă prin lege specială nu se prevede altfel.", cât și dispozițiile art. 623 din C. proc. civ. "Executarea silită a oricărui titlu executoriu, cu excepția celor care au ca obiect venituri datorate bugetului general consolidat sau bugetului Uniunii Europene și bugetului Comunității Europene a Energiei Atomice, se realizează numai de către executorul judecătoresc, chiar dacă prin legi speciale se dispune altfel."

În final, recurenții pârâți au susținut că în mod greșit a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor.

Reclamantul este procuror, iar în cererea introductivă de instanță a precizat perioadele de activitatea în cadrul fiecărui pârât în parte, motiv pentru care recurenții pârâți au considerat că aceasta a chemat în judecată ordonatorii secundari și terțiari de credite în cadrul cărora și-au desfășurat activitatea doar pentru pretențiile aferente perioadelor în care și-au desfășurat activitatea în cadrul acestora.

Ordinele de salarizare ale procurorilor sunt emise însă de către Procurorul General al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, motiv pentru care este întemeiată invocarea excepției lipsei calității procesuale pasive a Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor.

Intimatul-reclamat A. a depus note de ședință prin care a solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate.

II. Analiza motivelor de casare

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile sunt fondate în limitele și pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Cu privire la recursul formulat de pârâții Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea și Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor, referitor la motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acest motiv de casare nu este incident în cauză, nefiind de altfel dezvoltate de către recurenții pârâți nici măcar formal argumente care să justifice invocarea sa.

Înalta Curte a arătat constant în jurisprudența sa că dispozițiile legale mai sus menționate, raportate la cele ale art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., impun cerința ca hotărârea să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția și cele pentru care s-au admis și, respectiv, s-au înlăturat cererile părților.

Or, hotărârea recurată cuprinde în mod evident argumentele pe care s-a întemeiat soluția de admiterea în parte a cererii de chemare în judecată cu care a fost învestită curtea de apel, nefiind identificate nici "motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei" pentru a se putea reține incidența motivului de casare invocat.

În mod corect a respins judecătorul fondului și excepția inadmisibilității acțiunii. Contrar suținerilor recurenților pârâți potrivit cărora nu poate forma obiectul unei acțiuni în contencios administrativ modalitatea de executare a unei hotărâri judecătorești, instanța de recurs constată că acțiunea reclamantului a vizat anularea anularea Ordinului de salarizare nr. 50/12.01.2021 în condițiile prevăzute de art. 7 din Anexa nr. V la Legea nr. 153/2017, care stabilesc competența secției de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București în soluționarea plângerilor formulate împotriva hotărârilor prin care s-au soluționat contestațiile făcute de personalul nemulțumit de modalitatea de stabilire a drepturilor salariale.

Nefondate sunt și criticile privind soluția de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor.

Corelativ cu anularea ordinului de salarizare contestat, reclamantul a solicitat și obligarea pârâților în calitate de ordonatori de credite, la alocarea fondurilor necesare în vederea achitării drepturilor salariale pe care se consideră îndreptățit să le primească. Prin urmare, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor are legitimitate procesuală pasivă, având în vedere calitatea de ordonator de credite cu atribuții privind salarizarea reclamantului.

Referitor la recursul formulat de pârâtul Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, Înalta Curte reține că cererea de chemare în judecată a fost formulată la data de 02.04.2021, însă prin cererea de chemare în judecată nu se solicită instanței simpla obligarea a pârâților la plata unor drepturi salariale pentru a fi aplicabile prevederile C. civ. invocate în susținerea excepției de recurentul pârât.

Obligația de plată a drepturilor salariale a fost dedusă deja judecății în dosarul nr. x/2008, iar prin prezenta cerere de chemare în judecată se solicită anularea unui ordin de salarizare și emiterea unui alt ordin de salarizare care să corespundă drepturilor salariale deja stabilite în acest dosar.

În aceste condiții, având în vedere și împrejurarea că excepția prescripției nu mai are o natură juridică imperativă, în mod corect prima instanță a respins excepția prescripției acțiunii.

Nu poate fi primită nici susținerea recurentului pârât în sensul admiterii excepției prescripției dreptului de a obține executarea silită a sentinței civile nr. 66/23.10.2008 a Curții de Apel Oradea, pronunțate în dosarul nr. x/2008.

Așa cum în mod corect a reținut și judecătorul fondului, punerea în executare a sentinței evocate presupune plata de către pârâții debitori către reclamantul creditor a unor sume de bani reprezentând drepturi salariale restante, nu emiterea unui ordin de salarizare.

Astfel, respingerea excepției invocate de pârâtul Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție se impune având în vedere că în cauza dedusă judecății nu se analizează o contestație la executarea silită a sentinței civile nr. 66/23.10.2008 a Curții de Apel Oradea, pronunțate în dosarul nr. x/2008, ci cauza are ca obiect, așa cum s-a subliniat anterior, anularea unui ordin de salarizare.

Pe fondul cauzei însă, argumentele recurenților pârâți subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. sunt întemeiate.

Criticile au vizat soluția prin care, admițând în parte acțiunea în privința coeficientului de multiplicare 19,00, instanța de fond a reținut că prin sentința civilă nr. 66/23.10.2008 a Curții de Apel Oradea, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 343/R/18.02.2010 a Curții de Apel Oradea, s-a stabilit că reclamantul are dreptul la stabilirea drepturilor salariale cu aplicarea coeficientului de multiplicare 19,00.

Astfel, prin sentința civilă nr. 66/23.10.2008 a Curții de Apel Oradea, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 343/R/18.02.2010 a Curții de Apel Oradea, pârâții Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor au fost obligați să plătească reclamantului drepturile bănești reprezentând diferențele salariale dintre indemnizațiile lunare ale acestuia și cele ale procurorilor de execuție din cadrul DNA și DIICOT, începând cu data de 01.04.2006 până la încetarea discriminării.

Prin încheierea din data de 29.01.2020 pronunțată în dosarul nr. x/2008, Curtea de Apel Oradea s-a pronunțat în sensul admiterii cererii de lămurire și pe fond a dispus că drepturile salariale câștigate de reclamant sunt și rămân incluse în indemnizația brută de încadrare și după intrarea în vigoare la Legii cadru de salarizare nr. 330/2009, respectiv faptul că reclamantul are dreptul la stabilirea drepturilor salariale prin aplicarea coeficientului de multiplicare 19,00, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 116/R/29.05.2020 a Curții de Apel Oradea.

Contrar reținerilor judecătorului fondului, instanța de recurs constată că în cauză nu se verifică existența triplei identități (părți, obiect și cauză juridică) pentru a da relevanță efectului pozitiv al hotărârilor judecătorești anterior precizate.

Astfel, între acțiunea în pretenții având ca obiect acordarea despăgubirilor ca urmare a invocării discriminării în raport de procurorii DNA-DIICOT și acțiunea în contencios administrativ având ca obiect emiterea ordinului de salarizare prin includerea coeficientului de multiplicare 19,000 nu există nici identitate de obiect, așa cum s-a arătat anterior, și nici de cauză juridică; în dosarul nr. x/2008, cauza juridică este reprezentată de repararea prejudiciului cauzat prin discriminarea față de procurorii DIICOT, iar în prezenta cauză este reprezentată de invocarea greșitei emiteri a ordinului de stabilire a indemnizației de încadrare.

Totodată, instanța de recurs observă că drepturile câștigate de reclamant prin sentința civilă nr. 66/23.10.2008 a Curții de Apel Oradea, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 343/R/18.02.2010 a Curții de Apel Oradea, au avut caracterul unor despăgubiri.

În considerentele deciziei civile nr. 343/R/18.02.2010 s-a reținut în mod expres că instanța de fond a acordat "despăgubiri egale cu diferența dintre drepturile salariale rezultate prin aplicare la valoarea de referință sectorială a coeficienților de multiplicare prevăzuți la nr. art. 6-13 de la lit. A) din Anexa la O.U.G. nr. 27/2006" (pagina 11 din decizie).

Prin urmare, nu se poate reține nelegalitatea ordinului contestat prin raportare la sentința civilă nr. 66/23.10.2008, în condițiile în care coeficientul de multiplicare 19,00 a fost avut în vedere doar pentru cuantificare despăbubirilor.

În acest sens s-a pronunțat și Curtea de Apel Oradea, când în considerentele sentinței anterior menționate a reținut că "pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamanților, instanța va aplica, doar prin analogie, prevederile art. 11 alin. (1) din O.U.G. nr. 27/2006, întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri."

Față de considerentele expuse, Înalta Curte constată caracterul fondat al motivului de casare întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. referitor la obligarea pârâtului la emiterea unui ordin de salarizare prin raportare la coeficientul de multiplicare 19,00.

III. Soluția instanței de recurs și temeiul juridic al acesteia

În baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile declarate de pârâții Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor, va casa în parte hotărârea recurată și, în rejudecare, va respinge acțiunea formulată de reclamantul A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de recurenții-pârâți Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor împotriva sentinței civile nr. 1787 din 25 noiembrie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința recurată și, în rejudecare:

Respinge cererea în anulare a Ordinului 50/2021 și a Adresei nr. x/2021, cererea de emitere a unui nou ordin de salarizare, precum și cererea de obligare la plata drepturilor salariale constând în diferența dintre indemnizația ce trebuia acordată conform prezentei hotărâri și cea efectiv încasată, începând cu data de 01.01.2021 până la momentul pronunțării prezentei hotărâri și pe viitor, actualizate cu indicele de inflație și dobânda legală, începând cu data nașterii dreptului material și până la plata efectivă.

Menține în rest dispozițiile sentinței atacate.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 29 septembrie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin intermediul grefei instanței.