ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 52/2017

Curtea de Apel București - Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale a dispus, din oficiu, prin Încheierea din 6 februarie 2017, în Dosarul nr. 1.644/87/2015, aflat pe rolul acestei instanțe, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept privind interpretarea dispozițiilor art. 520 alin. (4) prin raportare la art. 416 alin. (3) din Codul de procedură civilă, în sensul de a se stabili dacă redeschiderea judecății cauzei, după pronunțarea hotărârii prealabile, este un act de procedură ce trebuie efectuat din oficiu.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 17 februarie 2017 cu nr. 501/1/2017.

În aceeași ședință publică, același complet a dispus sesizarea instanței supreme, în temeiul dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la aceeași chestiune de drept, în dosarele nr. 1.188/87/2015, nr. 1.461/87/2015, nr. 1.467/87/2015, nr. 3.118/87/2015, nr. 1.443/87/2015, nr. 1.305/87/2015 și nr. 1.456/87/2015.

Sesizările au fost înregistrate la Înalta Curte de Casație și Justiție cu numerele 560/1/2017, 561/1/2017, 562/1/2017, 563/1/2017, 564/1/2017, 566/1/2017 și 567/1/2017. Față de identitatea de obiect, s-a dispus conexarea acestora la Dosarul nr. 501/1/2017.

În dosarele în care s-au formulat sesizările, prin cererile înregistrate pe rolul Tribunalului Teleorman, reclamanții Sindicatul SANITAS din Spitalul Județean de Urgență Alexandria, respectiv Sindicatul TESA din Spitalul Județean de Urgență Alexandria, în numele și pentru membrii lor de sindicat, au chemat în judecată pârâtul Spitalul Județean de Urgență Alexandria, solicitând obligarea acestuia la plata către membrii de sindicat a contravalorii tichetelor de masă aferente perioadelor în care pârâtul nu și-a îndeplinit obligația de acordare a acestor tichete, până la pronunțarea hotărârii și, în continuare, cât timp membrii de sindicat își vor păstra calitatea de salariați și cât timp cadrul normativ va rămâne neschimbat; de asemenea, au solicitat actualizarea sumelor la data plății și plata dobânzii legale.

Împotriva sentințelor pronunțate de instanța de fond părțile au declarat apel, apelurile fiind înregistrate pe rolul Curții de Apel București.

În cursul judecării apelurilor, instanța, din oficiu, în temeiul art. 520 alin. (4) din Codul de procedură civilă, a dispus suspendarea judecării cauzelor până la soluționarea de către Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a sesizării ce a format obiectul Dosarului nr. 4.296/1/2015.

Sesizarea a fost soluționată prin Decizia nr. 5 din 28 martie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 391 din 23 mai 2016, în sensul că: "În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 23 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 115/2004 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului contractual din unitățile sanitare publice din sectorul sanitar, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 125/2005, cu modificările și completările ulterioare, alocația individuală de hrană sub forma tichetelor de masă pentru personalul încadrat în unitățile sanitare publice finanțate din venituri proprii realizate prin sistemul de asigurări sociale de sănătate reprezintă un drept, iar nu o vocație."

Ulterior, părțile au formulat cereri de repunere pe rol a cauzelor, solicitând continuarea judecății.

Cauzele au fost repuse pe rol la 6 februarie 2017, când Curtea, din oficiu, a invocat excepția perimării, constatând că suspendarea cauzei a fost dispusă până la soluționarea sesizării (28 martie 2016), moment de la care a început să curgă termenul de perimare de 6 luni prevăzut de art. 416 alin. (1) din Codul de procedură civilă, iar cererea de repunere pe rol a cauzei a fost formulată după împlinirea termenului de perimare.

La acest termen de judecată, instanța de apel, din oficiu, a pus în discuția părților sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept arătată.

Sesizările fiind considerate admisibile, s-a dispus și suspendarea judecății în temeiul dispozițiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

Prin încheierile pronunțate la data de 6 februarie 2017, Curtea de Apel București - Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale a constatat admisibilitatea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, motivat de următoarele considerente:

În fața instanței de trimitere părțile nu și-au exprimat punctele de vedere.

După comunicarea raportului, apelantul-reclamant a depus, în termen legal, un punct de vedere asupra chestiunii de drept, prin care a apreciat că redeschiderea judecății după pronunțarea unei hotărâri prealabile trebuie efectuată din oficiu, fie doar și pentru motivul că niciuna din părți nu a cerut suspendarea judecății. În ceea ce privește admisibilitatea sesizării, a opinat că problema supusă dezlegării nu constituie o chestiune de drept care să fie un impediment în soluționarea pe fond a cauzei.

Completul de judecată învestit cu soluționarea apelurilor a apreciat că dispozițiile art. 520 alin. (4) din Codul de procedură civilă nu impun în sarcina instanțelor obligația de a repune cauza pe rol, din oficiu, după soluționarea sesizării. Textul legal nu dispune în acest sens, ci doar arată momentul până la care operează suspendarea cauzei: "până la soluționarea sesizării". Dacă s-ar aprecia că repunerea pe rol a cauzei este un act de procedură ce trebuie îndeplinit din oficiu, s-ar pune în mod nejustificat în sarcina instanței obligația de a urmări desfășurarea și finalizarea procesului, or interesul, în această problemă, aparține părților.

Jurisprudența Curții de Apel București - instanța de trimitere nu a identificat alte hotărâri judecătorești în materia ce face obiectul sesizării.

Jurisprudența celorlalte instanțe din țară - celelalte instanțe au comunicat un număr redus de hotărâri judecătorești. Opiniile teoretice exprimate de judecători sunt diferite. Astfel, o parte a instanțelor a apreciat că redeschiderea judecății este un act ce trebuie efectuat din oficiu (Secția I civilă, Secția a II-a civilă, Secția a IV-a pentru litigii de muncă și asigurări sociale ale Curții de Apel Cluj, Judecătoria Tulcea, Judecătoria Mangalia, Secția a II-a civilă și Secția de contencios administrativ și fiscal ale Curții de Apel Craiova, Curtea de Apel Iași, în opinie majoritară, Curtea de Apel Oradea). Alte instanțe au apreciat că redeschiderea judecății nu se poate face decât la solicitarea părții (Secția a III-a contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel Cluj, Tribunalul Cluj, Tribunalul Maramureș, Judecătoria Bistrița, Tribunalul Specializat Cluj, Tribunalul Constanța, Judecătoria Constanța, Tribunalul Tulcea). Există și o a treia opinie, potrivit căreia repunerea pe rol a cauzei se face din oficiu, dacă suspendarea s-a dispus din oficiu, și la cererea părții, dacă suspendarea s-a dispus la cerere (Judecătoria Năsăud).

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil nu s-a verificat și nici nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării.

În urma verificărilor efectuate se constată că instanța de contencios constituțional nu s-a pronunțat asupra constituționalității textelor de lege supuse interpretării în prezenta cauză.

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea nu întrunește condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, deoarece dispozițiile legale a căror interpretare se solicită nu comportă o reală și serioasă dificultate, de natură a fi dedusă dezlegării în procedura hotărârii prealabile.

În privința obiectului și a condițiilor sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, legiuitorul, în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, instituie o serie de condiții de admisibilitate pentru declanșarea acestei proceduri, condiții care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, respectiv:

În legătură cu aceste condiții de admisibilitate, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a arătat, în jurisprudența sa, că "37. Art. 519 din Codul de procedură civilă nu definește noțiunea de «chestiune de drept». În doctrină s-a arătat însă că, pentru a fi vorba de o problemă de drept reală, trebuie ca norma de drept disputată să fie îndoielnică, imperfectă, lacunară sau neclară. Chestiunea de drept supusă dezbaterii trebuie să fie una veritabilă, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acest text este incomplet, fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziții legale, fie pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare." (Decizia nr. 16 din 23 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 779 din 5 octombrie 2016).

Scopul acestei proceduri este crearea unui mecanism nou pentru uniformizarea practicii judiciare care să contribuie, alături de recursul în interesul legii, la transformarea practicii judiciare românești într-una predictibilă, care să răspundă așteptărilor rezonabile ale justițiabililor.

În analiza aspectelor generale de admisibilitate pentru declanșarea procedurii de sesizare în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile trebuie avute în vedere, pe lângă scopul instituirii acestui mecanism de unificare a practicii, rațiunea și fundamentul său.

Procedura hotărârii prealabile are menirea de a elimina riscul apariției unei practici neunitare, printr-o rezolvare de principiu a unei probleme de drept esențiale și controversate.

Pentru ca mecanismul procedural reglementat prin art. 519 din Codul de procedură civilă să nu fie deturnat de la scopul firesc al unificării practicii judiciare și utilizat pentru tranșarea în concret a aspectelor litigioase aflate pe rolul instanței de trimitere, instanța supremă trebuie chemată să dea chestiunii de drept o rezolvare de principiu. Altfel spus, în sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție cu procedura pronunțării unei hotărâri prealabile trebuie să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanță a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept și al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății."

În cazul de față, titularul sesizării solicită interpretarea unor dispoziții legale care nu comportă o reală și serioasă dificultate, de natură a fi dedusă dezlegării în cadrul procedurii hotărârii prealabile.

Ceea ce se impune este doar realizarea unui simplu raționament judiciar, prin citirea textului a cărui interpretare formează obiectul sesizării în corelare cu textul-cadru din materia reluării judecării procesului, respectiv art. 415 din Codul de procedură civilă, și cu înțelegerea faptului că procedura hotărârii prealabile a fost creată pentru a-i facilita judecătorului, iar nu părților interpretarea unui text de lege. Procedându-se astfel, nu s-ar mai putea identifica nicio sursă de ambiguitate în cuprinsul art. 520 alin. (4) din Codul de procedură civilă și nicio "dificultate a stabilirii rațiunii textelor legale a căror lămurire se solicită".

În continuarea acestor aprecieri, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept subliniază și că, în raportul întocmit pentru darea unui aviz solicitat Curții de Casație franceze în cadrul procedurii instituite prin art. 1031-1 din Codul de procedură civilă francez, preluate și în Codul de procedură civilă român în art. 519-521 (raport publicat în Buletinul informativ al Curții de Casație nr. 777 din 1 martie 2013), s-a arătat, cu privire la faptul că problema de drept trebuie să prezinte o dificultate serioasă, că "o problemă poate să fie nouă și totuși să nu reclame intervenția curții supreme, care nu trebuie să fie considerată un serviciu public de consultanță juridică", precum și că "dificultatea «serioasă» a problemei de drept  nu-l scutește pe judecătorul fondului de obligația sa de a judeca".

Prin urmare, rămâne atributul exclusiv al instanței solicitante să soluționeze cauza cu judecata căreia a fost învestită, aplicând în acest scop mecanismele de interpretare a actelor normative.

În considerarea argumentelor expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept apreciază că procedura de unificare a practicii judiciare, reglementată de dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă, nu poate fi valorificată atât timp cât legiuitorul a stabilit, prin condițiile restrictive de admisibilitate, rolul unificator al instituției juridice a hotărârii prealabile numai în scopul preîntâmpinării apariției unei jurisprudențe neunitare, printr-o rezolvare de principiu a unei veritabile probleme de drept, astfel încât sesizarea nu este admisibilă.

Pentru toate aceste considerente, constatând că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate prevăzute de dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă, în temeiul art. 521 din Codul de procedură civilă,