Decizia nr. 9 din 11 martie 2019

Tribunalul Bucureşti – Secţia a VI-a civilă, prin încheierea din 25 octombrie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 34.079/303/2015, a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, prin care să se dea o rezolvare de principiu următoarei chestiuni de drept:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti, la data de 4.12.2015, cu nr. 34.079/303/2015, contestatoarea S.C. A. – S.A, în contradictoriu cu intimaţii Societatea Naţională de Gaze Naturale Romgaz – S.A., S.C. B. – S.R.L. şi Biroul Executorului Judecătoresc C., a formulat contestaţie la executare împotriva procesului-verbal de licitaţie încheiat în data de 13.11.2015 de către Biroul Executorului Judecătoresc C., solicitând anularea actului de executare denumit „proces-verbal de licitaţie încheiat în data de 13.11.2015”, ca netemeinic şi nelegal, şi reluarea procesului de vânzare, după emiterea unei noi publicaţii de vânzare, care să respecte condiţiile prevăzute de lege.

În drept, contestatoarea a invocat dispoziţiile art. 849 alin. (2) şi art. 712-715 din Codul de procedură civilă.

Intimata S.C. B. – S.R.L., prin întâmpinare, a solicitat respingerea contestaţiei la executare, ca netemeinică şi nelegală, şi menţinerea procesului-verbal de licitaţie contestat.

Intimata Societatea Naţională de Gaze Naturale Romgaz – S.A., prin întâmpinare, a invocat excepţiile tardivităţii, lipsei de interes şi lipsei calităţii procesuale pasive a Biroului Executorului Judecătoresc C., iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea contestaţiei, ca neîntemeiată.

La data de 4 aprilie 2016 au formulat cerere de intervenţie accesorie în sprijinul contestatoarei petentele S.C. D. – S.R.L. şi S.C. E. – S.R.L. şi, la data de 5 aprilie 2016, petenta S.C. F. – S.A.

Prin încheierea de şedinţă din 17 mai 2016, instanţa de judecată a respins, ca inadmisibile, cererile de intervenţie.

Prin încheierea de şedinţă din 14 iunie 2016, faţă de împrejurarea că petenta S.C. D. – S.R.L. a declarat apel împotriva încheierii de şedinţă din 17.05.2016, prin care i s-a respins cererea de intervenţie, instanţa de judecată, în conformitate cu dispoziţiile art. 64 alin. (4) din Codul de procedură civilă, a dispus suspendarea cauzei, până la soluţionarea apelului.

Apelul a fost respins, ca nefondat, prin Decizia nr. 4.557A din 21.11.2016 a Tribunalului Bucureşti – Secţia a III-a civilă.

Prin Sentinţa civilă nr. 9.643 din 28.11.2017, Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti a admis excepţia perimării cererii de chemare în judecată, invocată din oficiu, a constatat perimată cererea de chemare în judecată formulată de contestatoarea S.C. A. – S.A., pe care a obligat-o la plata către intimata Societatea Naţională de Gaze Naturale Romgaz – S.A. a sumei de 14.899,59 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că sunt aplicabile dispoziţiile art. 416 din Codul de procedură civilă, considerând că sunt îndeplinite condiţiile perimării, culpa părţii fiind evidentă în raport cu obligaţia de a urmări desfăşurarea procesului, conform art. 10 alin. (1) din acelaşi cod, pricina rămânând în nelucrare, fiind suspendată, timp de şase luni.

Instanţa de fond a respins susţinerile contestatoarei, potrivit cărora nu ar fi intervenit perimarea, câtă vreme suspendarea nu ar fi fost cauzată de această parte, reţinând că nu are nicio importanţă faptul că suspendarea a operat de drept, în temeiul art. 64 alin. (4) din Codul de procedură civilă, ceea ce caracterizează instituţia perimării fiind aspectul că, de la momentul în care suspendarea a încetat, partea interesată trebuia ca, în termen de 6 luni, să facă un act de procedură pentru a întrerupe curgerea termenului de perimare.

Instanţa de judecată a mai reţinut că nu avea obligaţia legală de a repune cauza pe rol din oficiu, câtă vreme niciun text legal nu prevede această obligaţie, ca în cazul altor situaţii în care intervine suspendarea de drept, de exemplu, când se formulează o cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare adresată Curţii de Justiţie a Uniunii Europene; astfel, nu se poate reţine că ar exista vreo culpă a instanţei de judecată, care nu ar fi efectuat niciun act de procedură după restituirea dosarului, care, în fapt, nici nu a plecat în căile de atac, fiind format numai un supliment, astfel cum prevăd dispoziţiile legale.

S-a mai reţinut că nu sunt întemeiate susţinerile contestatoarei, în sensul că termenul de perimare ar curge de la restituirea dosarului de către tribunal, de vreme ce acesta se calculează de la rămânerea definitivă a Deciziei nr. 4.557A din 21.11.2016 a Tribunalului Bucureşti – Secţia a III-a civilă, restituirea dosarului neavând relevanţă în curgerea acestui termen, cu atât mai mult cu cât, aşa cum s-a arătat, dosarul de fond nu se înaintează în acest caz, ci se formează supliment.

Împotriva Sentinţei nr. 9.643 din 28.11.2017 a Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti a declarat recurs contestatoarea S.C. A. – S.A., arătând, în esenţă, că prin hotărârea dată doar în contradictoriu cu S.C. A. – S.A., prin administrator judiciar, cu ignorarea S.C. A. – S.A., prin administrator special, partea care a formulat cererea de chemare în judecată, instanţa de fond a încălcat dispoziţiile art. 425 alin. 1 lit. c) din Codul de procedură civilă, potrivit cărora dispozitivul va arăta numele şi prenumele părţilor, dispoziţii imperative a căror neîndeplinire atrage nulitatea hotărârii.

Recurenta a mai arătat că întreaga motivare a primei instanţe, întemeiată pe dispoziţiile art. 64 alin. (4) şi art. 416 din Codul de procedură civilă, este greşită, astfel că, pornind de la o premisă greşită, a ajuns la o concluzie şi o soluţie greşite; se arată că redeschiderea şi continuarea judecării cererii principale erau atributul instanţei de judecată care a suspendat cauza în temeiul legii, de drept, conform dispoziţiilor art. 415 alin. (4), raportat la art. 64 alin. (4) din Codul de procedură civilă.

A susţinut că atât art. 412 alin. (1) pct. 7, cât şi art. 64 alin. (4) din Codul de procedură civilă reglementează suspendarea de drept a cererii principale şi consideră că nu este posibil ca, în două situaţii similare care reglementează suspendarea de drept, redeschiderea judecăţii să se facă diferit, mai ales că normele procedurale prevăd că redeschiderea judecăţii se face din oficiu în condiţiile art. 415 pct. 4 din acelaşi cod.

Recurenta a arătat şi că instanţa de fond nu a motivat, nici în fapt, nici în drept, culpa procesuală a contestatoarei, împrejurare faţă de care nu se justifică obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 24.09.2018, recurenta a depus la dosar cererea întemeiată pe dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, solicitând tribunalului să sesizeze instanţa supremă cu întrebarea ce face obiectul chestiunii de drept analizate.

Codul de procedură civilă [în redactarea anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative (Legea nr. 310/2018)]:

Instanţa de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă pentru declanşarea acestei proceduri.

Astfel, a arătat că litigiul în legătură cu care s-a formulat sesizarea este în curs de judecată, iar tribunalul învestit cu soluţionarea recursului, potrivit dispoziţiilor art. 95 pct. 3 şi art. 483 alin. (4) din Codul de procedură civilă, urmează să soluţioneze cauza în ultimă instanţă, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 5 din acelaşi cod, este definitivă.

Referindu-se la condiţia privind ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire să depindă soluţionarea pe fond a cauzei, tribunalul a susţinut că şi aceasta este îndeplinită, arătând că procedura sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept are o natură juridică sui generis, care se circumscrie unui incident procedural ivit în cursul procesului al cărui obiect îl constituie chestiunea de drept de care depinde soluţionarea pe fond a cauzei. În acest context, a invocat jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, care a reţinut că obiectul sesizării l-ar putea constitui atât o chestiune de drept material, cât şi una de drept procedural dacă, prin consecinţele pe care le produce, interpretarea şi aplicarea normei de drept au aptitudinea să determine soluţionarea pe fond a cauzei, rezolvarea raportului de drept dedus judecăţii.

În opinia tribunalului, chestiunea de drept invocată prezintă şi caracter de noutate, faţă de faptul că dispoziţiile legale supuse interpretării nu s-au aplicat decât cererilor de intervenţie formulate în procesele începute după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă, iar problema de drept pusă în discuţie nu face obiectul unei jurisprudenţe constante, textele legale a căror interpretare se solicită putând primi mai multe interpretări diferite, care necesită lămurirea prin mecanismul hotărârii prealabile; de asemenea s-a arătat că, din verificările efectuate, s-a constatat că asupra acestei chestiuni de drept instanţa supremă nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Instanţa de trimitere a arătat că principalul element care stă la baza sesizării este reprezentat de divergenţa de opinii a instanţelor judecătoreşti în ceea ce priveşte reluarea judecăţii procesului, în cazul suspendării cauzei conform art. 64 alin. (4) teza finală din Codul de procedură civilă, respectiv dacă reluarea judecăţii procesului se face prin cererea de redeschidere formulată de una dintre părţile din proces sau dacă judecata cauzei suspendate se impune a fi reluată din oficiu.

În ce priveşte problema de drept în discuţie, completul de judecată care a formulat sesizarea a precizat că „nu are conturată opţiunea cu privire la interpretarea ce trebuie adoptată”, limitându-se la a prezenta interpretările jurisprudenţiale referitoare la această problemă, după cum urmează:

S-a susţinut în sprijinul acestei opinii că, în lipsa unei dispoziţii exprese care să prevadă repunerea pe rol din oficiu după soluţionarea căii de atac, dispoziţiile art. 64 alin. (4) din Codul de procedură civilă sunt supuse regulilor de drept comun privind repunerea pe rol a cauzei, respectiv celor prevăzute de art. 415 din Codul de procedură civilă. Or, în absenţa unei menţiuni explicite în cuprinsul art. 415 pct. 4 din Codul de procedură civilă, în sensul căreia repunerea pe rol este expresia unei atribuţii ce revine instanţei de judecată, urmează să se înţeleagă că obligaţia de a solicita repunerea pe rol a cauzei, în ipoteza suspendării cauzei în temeiul art. 64 alin. (4) din acelaşi cod, revine părţii interesate.

Dacă s-ar aprecia că repunerea pe rol a cauzei este un act de procedură ce trebuie îndeplinit din oficiu, s-ar pune în mod nejustificat în sarcina instanţei obligaţia de a urmări desfăşurarea şi finalizarea procesului, or interesul cu privire la acest aspect aparţine părţilor.

În această interpretare, se dă eficienţă obligaţiei generale a părţilor de a contribui la desfăşurarea procesului, îndatorire prevăzută de art. 10 din Codul de procedură civilă, cu consecinţa că lipsa cererii de repunere pe rol a cauzei, formulată de către partea interesată în termenul prevăzut de art. 416 alin. (1) din acelaşi cod, atrage sancţiunea perimării cererii de chemare în judecată.

În sprijinul acestei opinii s-a susţinut că, faţă de natura suspendării reglementate de dispoziţiile art. 64 alin. (4) din Codul de procedură civilă, ne aflăm în prezenţa unui caz de suspendare de drept, dintre cele prevăzute de art. 412 alin. (1) pct. 8 din acelaşi cod.

În continuarea raţionamentului, s-a arătat că, întrucât suspendarea judecării cauzei, în cazul prevăzut de art. 64 alin. (4) din Codul de procedură civilă, operează de drept, nu se poate lăsa redeschiderea judecăţii la aprecierea părţilor sau, dimpotrivă, imputa acestora lipsa de diligenţă în repunerea cauzei pe rol.

S-a susţinut că acest caz este comparabil cu cel al suspendării de drept a judecării procesului, în ipoteza sesizării adresate de către instanţa de judecată Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, în vederea pronunţării unei hotărâri preliminare, enunţată în cadrul art. 412 alin. (1) pct. 7 din Codul de procedură civilă, situaţie pentru care, la art. 415 pct. 3 din acelaşi cod, s-a prevăzut expres că reluarea judecăţii are loc după pronunţarea hotărârii de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, implicând, prin urmare, o repunere pe rol din oficiu.

În această interpretare, termenul de perimare nu ar putea deci să înceapă să curgă, în considerarea art. 416 alin. (3) din Codul de procedură civilă.

A concluzionat instanţa de trimitere că tocmai existenţa celor două opinii conturate în practică asupra problemei de drept supuse dezlegării, având argumente apreciate drept importante în ambele variante, justifică sesizarea instanţei supreme pe calea mecanismului pronunţării unei hotărâri prealabile.

Instanţa supremă a reţinut în considerentele deciziei sus- menţionate următoarele:

Ceea ce se impune este doar realizarea unui simplu raţionament judiciar, prin citirea textului a cărui interpretare formează obiectul sesizării în corelare cu textul-cadru din materia reluării judecării procesului, respectiv art. 415 din Codul de procedură civilă, şi cu înţelegerea faptului că procedura hotărârii prealabile a fost creată pentru a-i facilita judecătorului, iar nu părţilor, interpretarea unui text de lege. Procedându-se astfel, nu s-ar mai putea identifica nicio sursă de ambiguitate în cuprinsul art. 520 alin. (4) din Codul de procedură civilă şi nicio «dificultate a stabilirii raţiunii textelor legale a căror lămurire se solicită».

În continuarea acestor aprecieri, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept subliniază şi că, în raportul întocmit pentru darea unui aviz solicitat Curţii de Casaţie franceze în cadrul procedurii instituite prin art. 1031-1 din Codul de procedură civilă francez, preluate şi în Codul de procedură civilă român în art. 519-521 (raport publicat în Buletinul informativ al Curţii de Casaţie nr. 777 din 1 martie 2013), s-a arătat, cu privire la faptul că problema de drept trebuie să prezinte o dificultate serioasă, că «o problemă poate să fie nouă şi totuşi să nu reclame intervenţia curţii supreme, care nu trebuie să fie considerată un serviciu public de consultanţă juridică», precum şi că «dificultatea „serioasă” a problemei de drept. . . nu-l scuteşte pe judecătorul fondului de obligaţia sa de a judeca».

Prin urmare, rămâne atributul exclusiv al instanţei solicitante să soluţioneze cauza cu judecata căreia a fost învestită, aplicând în acest scop mecanismele de interpretare a actelor normative.”

Din analiza punctelor de vedere exprimate de instanţe şi, după caz, a hotărârilor transmise de acestea se desprind următoarele orientări:

S-au pronunţat, respectiv şi-au exprimat opinia în acest sens, următoarele instanţe:

În sprijinul acestei orientări au fost invocate următoarele argumente:

S-au pronunţat, respectiv şi-au exprimat opinia în acest sens, următoarele instanţe:

În sprijinul acestei orientări au fost invocate următoarele argumente:

Pronunţându-se asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 416 alin. (1) din Codul de procedură civilă, instanţa de contencios constituţional a statuat că acestea sunt conforme Legii fundamentale, reţinând următoarele:

Faptul că termenul de perimare este apreciat de autorul excepţiei ca fiind prea scurt nu poate fi reţinut ca un argument în sensul încălcării dreptului la un proces echitabil. În legătură cu această critică este de observat că reducerea duratei termenului de perimare, de la un an în vechea reglementare la 6 luni în prezent, s-a realizat în contextul în care legiuitorul român şi-a propus ca prin regulile procedurale cuprinse în actualul Cod de procedură civilă să creeze cadrul adecvat pentru soluţionarea în condiţii de celeritate a procesului civil, asigurând, în acelaşi timp, exigenţele specifice unui proces echitabil.

Din motivarea excepţiei rezultă, totodată, că, raportându-se la situaţia specifică din cauză, autorul excepţiei formulează critica referitoare la durata prea scurtă a termenului de perimare în considerarea faptului că, în speţă, deşi judecătorul a suspendat soluţionarea acţiunii în contencios administrativ introductive de instanţă în temeiul art. 411 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă privitor la suspendarea voluntară, care se dispune la solicitarea ambelor părţi, în realitate, suspendarea ar fi fost necesară, întrucât dezlegarea cauzei ţinea de cercetările aflate în desfăşurare în acel moment într-un dosar penal. O asemenea susţinere nu reprezintă o veritabilă critică de constituţionalitate, ci o apărare de fapt, circumstanţiată împrejurărilor concrete ale cauzei, prin care autoarea excepţiei urmăreşte să demonstreze lipsa culpei sale procesuale în ce priveşte stingerea procesului prin perimare şi care nicidecum nu poate fi apreciată ca un fine de neconstituţionalitate pe care Curtea Constituţională să îl examineze din perspectiva prevederilor art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală. Sub acest aspect, instanţa învestită cu soluţionarea recursului împotriva hotărârii prin care s-a constatat perimarea are competenţa de a verifica îndeplinirea condiţiilor în care devine incidentă perimarea şi de a se pronunţa în ce măsură aceste susţineri sunt de natură să înlăture intervenirea acesteia.

Tot astfel, în acest context, instanţa de recurs va aprecia dacă aspectele învederate de autoarea excepţiei pot să justifice inacţiunea acesteia în ce priveşte introducerea unei cereri de redeschidere după suspendare a procesului sau dacă, dimpotrivă, autoarea excepţiei a lăsat procesul în nelucrare din motive imputabile sieşi, dovedind lipsa de stăruinţă cu privire la finalizarea acestuia. Sintagma «motive imputabile» va fi analizată de instanţa care se pronunţă asupra perimării în funcţie de împrejurările concrete şi în ansamblul normelor procedurale aplicabile în cauză. Nu se poate susţine că sintagma criticată ar avea un caracter vag şi imprecis, întrucât, faţă de regulile de procedură clare şi inechivoce care guvernează procesul civil, dacă acţionează cu diligenţă şi bună- credinţă, textul criticat oferă părţii interesate posibilitatea de a avea reprezentarea a ceea ce ar putea să constituie motive imputabile în ceea ce priveşte atitudinea proprie faţă de continuarea procesului.” (Decizia nr. 644 din 1 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 35 din 12 ianuarie 2017)

Prin Adresa nr. 2.903/C/4.395/III-5/2018 din 18.12.2018, Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practica judiciară, în vederea promovării unui recurs în interesul legii cu privire la problemele de drept ce formează obiectul sesizării.

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 519 din acelaşi cod, pentru declanşarea mecanismului privind pronunţarea unei hotărâri prealabile.

Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită, constată că sesizarea este inadmisibilă, după cum se va arăta în cele ce urmează.

Prealabil analizei în fond a problemei de drept supuse dezbaterii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept trebuie să analizeze dacă, în raport cu întrebarea formulată de titularul sesizării, sunt întrunite cerinţele de admisibilitate în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, faţă de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, ce constituie temeiul sesizării.

Prin aceste dispoziţii legale sunt instituite o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea acestei proceduri, condiţii care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, respectiv:

Înainte de a trece la analizarea condiţiilor de admisibilitate a sesizării se impune o reformulare a obiectului acesteia. Logica juridică impune o structurare a întrebărilor ce fac obiectul unei sesizări în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Din această perspectivă, se apreciază că prima chestiune de drept ce s-ar impune a fi dezlegată este aceea referitoare la aplicarea dispoziţiilor art. 416 alin. (3) din Codul de procedură civilă, în sensul că mai întâi ar trebui lămurit dacă actul de procedură, respectiv reluarea judecăţii cauzei după suspendare, se face din oficiu; abia ulterior s-ar impune dezlegarea chestiunii de drept referitoare la incidenţa dispoziţiilor art. 416 alin. (1) din acelaşi cod.

Plecând de la aceste premise, în ce priveşte îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a sesizării, următoarele aspecte prezintă relevanţă.

Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat că:

De asemenea s-a statuat, cu valoare de principiu, că:

Scopul acestei proceduri este crearea unui mecanism nou pentru uniformizarea practicii judiciare care să contribuie, alături de recursul în interesul legii, la transformarea practicii judiciare româneşti într-una predictibilă, care să răspundă aşteptărilor rezonabile ale justiţiabililor.

În analiza aspectelor generale de admisibilitate pentru declanşarea procedurii de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile trebuie avute în vedere, pe lângă scopul instituirii acestui mecanism de unificare a practicii, raţiunea şi fundamentul său.

Procedura hotărârii prealabile are menirea de a elimina riscul apariţiei unei practici neunitare, printr-o rezolvare de principiu a unei probleme de drept esenţiale şi controversate.

Pentru ca mecanismul procedural reglementat prin art. 519 din Codul de procedură civilă să nu fie deturnat de la scopul firesc al unificării practicii judiciare şi utilizat pentru tranşarea în concret a aspectelor litigioase aflate pe rolul instanţei de trimitere, instanţa supremă trebuie chemată să dea chestiunii de drept o rezolvare de principiu. Altfel spus, în sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu procedura pronunţării unei chestiuni prealabile trebuie să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii.” (Decizia nr. 10 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016)

În cazul de faţă, titularul sesizării solicită interpretarea unor dispoziţii legale care nu comportă o reală şi serioasă dificultate, de natură a fi supuse dezlegării în cadrul procedurii hotărârii prealabile.

În acelaşi sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, într-o sesizare anterioară ce viza o problemă similară, respectiv cea a reluării din oficiu a judecăţii cauzei suspendate în condiţiile art. 520 alin. (4) din Codul de procedură civilă, a reţinut că „Ceea ce se impune este doar realizarea unui simplu raţionament judiciar, prin citirea textului a cărui interpretare formează obiectul sesizării în corelare cu art. 415 din Codul de procedură civilă, şi cu înţelegerea faptului că procedura hotărârii prealabile a fost creată pentru a facilita judecătorului, iar nu părţilor, interpretarea unui text de lege. Procedându-se astfel, nu s-ar mai putea identifica nicio sursă de ambiguitate în cuprinsul textului legal şi nicio dificultate a stabilirii raţiunii textelor legale a căror lămurire se solicită.” (Decizia nr. 52 din 3 iulie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 26 septembrie 2017)

Raţionamentul expus este pe deplin aplicabil şi în cazul prezentei sesizări, cu atât mai mult cu cât, în situaţia declarării căii de atac împotriva încheierii de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenţie, textul legal [art. 64 alin. (4) din Codul de procedură civilă] prevede că suspendarea judecării cauzei este obligatorie (de drept) şi durează până la soluţionarea căii de atac.

Interpretarea dispoziţiilor legale referitoare la repunerea pe rol a cauzei trebuie făcută prin raportare la dispoziţiile legale privind suspendarea judecării cauzelor, care, în cazul supus discuţiei, este o suspendare de drept, între cele două instituţii juridice existând un raport de simetrie în ce priveşte regimul juridic aplicabil, aşa încât şi repunerea pe rol trebuie supusă unui regim juridic asemănător.

Se constată, de asemenea, că titularul sesizării, prin mecanismul procedural instituit prin art. 519 din Codul de procedură civilă, solicită chiar soluţionarea căii de atac cu care a fost învestit, în condiţiile în care criticile din memoriul de recurs formulat în cauza în care s-a dispus sesizarea vizează aspectul inaplicabilităţii instituţiei perimării, raportat la faptul că repunerea cauzei pe rol trebuia efectuată din oficiu.

Or, este atributul exclusiv al instanţei solicitante să soluţioneze cauza cu judecata căreia a fost învestită, aplicând în acest scop mecanismele de interpretare a actelor normative incidente cauzei.

În consecinţă, se reţine că procedura de unificare a practicii judiciare, reglementată de art. 519 din Codul de procedură civilă, nu poate fi valorificată atât timp cât legiuitorul a stabilit, prin condiţii restrictive de admisibilitate, rolul unificator al instituţiei juridice a hotărârii prealabile numai în scopul preîntâmpinării apariţiei unei jurisprudenţe neunitare, printr-o rezolvare de principiu a unei veritabile probleme de drept.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 521 alin. (1) din Codul de procedură civilă,