Decizia nr. 11 din 11 martie 2019

Curtea de Apel Oradea – Secţia I civilă a dispus, prin Încheierea din 6 noiembrie 2018, în Dosarul nr. 4.394/111/2017, aflat pe rolul acestei instanţe, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept menţionată.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 29 noiembrie 2018, cu nr. 3.151/1/2018, termenul pentru soluţionarea dosarului fiind stabilit la 11 martie 2019. II. Norma de drept intern ce formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal- bugetare, cu modificările şi completările ulterioare, în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice. Art. 3 1 . – „(1) Prin excepţie de la prevederile art. 1 alin. (1), începând cu luna august 2016, personalul plătit din fonduri publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază/indemnizaţiilor de încadrare, aferent unui program normal al timpului de muncă, mai mic decât cel stabilit în plată la nivel maxim pentru fiecare funcţie, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, după caz, va fi salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul instituţiei sau autorităţii publice respective, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii. (1 1 ) Sintagma «fiecare funcţie» prevăzută la alin. (1) reprezintă funcţiile prevăzute în aceeaşi anexă, capitol, literă, număr şi număr curent în Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare. (…) (1 3 ) În aplicarea prevederilor alin. (1), prin instituţie sau autoritate publică se înţelege acea instituţie sau autoritate publică cu personalitate juridică care are patrimoniu propriu, buget propriu de venituri şi cheltuieli, conduce contabilitate proprie, iar conducătorul acesteia are calitatea de ordonator de credite. În cazul instituţiilor sau autorităţilor publice aflate în subordinea aceluiaşi ordonator de credite, având acelaşi scop, îndeplinind aceleaşi funcţii şi atribuţii, aflate la acelaşi nivel de subordonare din punct de vedere financiar, nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare se va stabili la nivelul maxim aflat în plată din cadrul tuturor acestor instituţii sau autorităţi publice subordonate. (…)”

Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare Anexa nr. IV Familia ocupaţională de funcţii bugetare „Cultură” CAPITOLUL I Salarii de bază din instituţii de spectacole sau concerte naţionale ori de importanţă naţională, din instituţii de spectacole la care spectacolele se desfăşoară preponderent în limba unei minorităţi, din cadrul filarmonicilor, din cadrul operelor, din cadrul teatrelor lirice sau muzicale, din cadrul Corului Naţional de Cameră „Madrigal”, din centrele de cultură, precum şi din instituţiile de spectacole şi concerte din subordinea Consiliului General al Municipiului Bucureşti, precum şi din alte instituţii de spectacole ori concerte. „(…) b) Funcţii de execuţie Nr. crt. Funcţia Nivelul studiilor Instituţii de spectacole şi concerte*) Alte instituţii de spectacole sau concerte Clasa Coeficient de ierarhizare Clasa Coeficient de ierarhizare 1. Artist liric operă/operetă, corist operă, prim-balerin, artist instrumentist, artist circ, actor (teatru, mânuitor păpuşi- marionete), maestru (artist circ, corepetitor, cor, balet-dans), regizor artistic, dirijor, solist (vocal, balet, concertist, instrumentist), şef partidă, concertmaestru, scenograf, coregraf – gradul IA S 75 6,22 61 4,40 – gradul I S 70 5,50 60 4,29 – gradul II S 60 4,29 57 4,09 – debutant S 24 1,77 24 1,77 (…)” III. Expunerea succintă a procesului

Apelanţii-reclamanţi sunt salariaţi ai Teatrului „Regina Maria” din Oradea, angajaţi în baza contractelor individuale de muncă, pe perioadă nedeterminată, fiecare având funcţia de actor (grad profesional IA, gradaţiile 4 sau 5). Reclamanţii solicită ca salariile lor să fie stabilite, începând cu data de 1 august 2016, în raport cu salariul maxim aflat în plată pentru categoria profesională IA (gradaţiile 4 şi 5), în cadrul tuturor instituţiilor de specialitate din subordinea Consiliului Judeţean Bihor. Teatrul „Regina Maria” din Oradea, angajatorul reclamanţilor, se află în subordinea Consiliului Judeţean Bihor. În subordinea Consiliului Judeţean Bihor se află, de asemenea, Teatrul „Szigligeti Szinhaz” din Oradea (teatrul în limba maghiară) şi Filarmonica de Stat Oradea. În esenţă, reclamanţii sunt nemulţumiţi de faptul că salariile lor sunt inferioare salariilor angajaţilor de la Teatrul „Szigligeti Szinhaz” din Oradea şi de la Filarmonica de Stat Oradea. În baza art. I pct. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 250/2016, în forma iniţială (denumită în continuare Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016), coroborat cu art. I pct. 1 şi 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2016 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal- bugetare, pentru modificarea şi completarea unor acte normative şi pentru aplicarea unitară a dispoziţiilor legale, cu modificările ulterioare (denumită în continuare Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2016), reclamanţii solicită ca, începând cu luna august 2016, veniturile lor salariale să fie raportate la nivelul maxim al salariilor aflate în plată în cadrul tuturor acestor instituţii culturale (Teatrul „Regina Maria” din Oradea, Teatrul „Szigligeti Szinhaz” din Oradea şi Filarmonica de Stat Oradea). Prin susţinerile/apărările lor, părţile au confirmat faptul că există anumite diferenţe salariale între reclamanţi, pe de o parte, şi salariaţii din cadrul celorlalte două instituţii de cultură, pe de altă parte, toate fiind în subordinea Consiliului Judeţean Bihor. În special, reclamanţii susţin că astfel de diferenţe nu ar trebui să existe, întrucât actorii (funcţia reclamanţilor în cadrul Teatrului „Regina Maria” din Oradea) se află la aceeaşi anexă nr. IV capitolul I lit. b) nr. crt. 1 din Legea-cadru nr. 284/2010, unde sunt menţionate şi alte funcţii (specifice atât teatrelor, cât şi filarmonicilor), gradul profesional şi gradaţiile fiind identice.

Prin Sentinţa nr. 144/LM din 8 martie 2018, pronunţată de Tribunalul Bihor – Secţia I civilă, s-a respins acţiunea reclamanţilor ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, au declarat apel reclamanţii, reluând susţinerile din cererea introductivă.

La termenul din 6 noiembrie 2018, instanţa de apel a pus în discuţia părţilor admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la problema de drept enunţată.

Prin încheierea pronunţată la acelaşi termen, instanţa de apel a considerat admisibilă sesizarea şi, în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, a dispus suspendarea judecăţii. IV. Motivele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării

Prin Încheierea pronunţată la 6 noiembrie 2018, Curtea de Apel Oradea – Secţia I civilă a constatat îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie, prevăzute de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, în sensul că: a) de lămurirea modului de interpretare/aplicare a dispoziţiilor art. 3 1 alin. (1), (1 1 ) şi (1 3 ) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, în raport cu prevederile anexei nr. IV capitolul I lit. b) nr. crt. 1 din Legea-cadru nr. 284/2010, depinde soluţionarea pe fond a cauzei, având în vedere următoarele aspecte: Apelanţii-reclamanţi sunt salariaţi ai Teatrului „Regina Maria” din Oradea, angajaţi în baza contractelor individuale de muncă, pe perioadă nedeterminată, fiecare având funcţia de actor (grad profesional IA, gradaţiile 4 sau 5). Teatrul „Regina Maria” din Oradea, angajatorul reclamanţilor, se află în subordinea Consiliului Judeţean Bihor, aşa cum este şi cazul Teatrului „Szigligeti Szinhaz” din Oradea şi cazul Filarmonicii de Stat Oradea. În esenţă, se pune problema dacă împrejurarea că funcţia de actor este menţionată, alături de alte funcţii (artistice) specifice instituţiilor de cultură (de exemplu, artist instrumentist, dirijor, concertmaistru, şef partidă etc.), adică funcţii existente nu doar în cadrul teatrelor, ci şi în cadrul filarmonicilor, este de natură să conducă la concluzia că legiuitorul a optat pentru acelaşi nivel al salariilor acestor angajaţi, în condiţiile în care funcţiile respective sunt prevăzute în aceeaşi anexă, capitol, literă, număr şi număr curent în Legea-cadru nr. 284/2010. b) problema de drept enunţată este nouă, deoarece, prin consultarea jurisprudenţei, s-a constatat că asupra acestei chestiuni Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o altă hotărâre; Este adevărat că anumite aspecte au fost dezlegate prin Decizia nr. 49 din 18 iunie 2018, pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 838 din 2 octombrie 2018 (denumită în continuare Decizia nr. 49 din 18 iunie 2018), sub aspectul noţiunii de „instituţie sau autoritate publică” şi al noţiunii de „acelaşi ordonator de credite”, prevăzute la art. 3 1 alin. (1 3 ) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015. Totuşi, deosebirea esenţială a situaţiei din litigiul pendinte se referă la faptul că instituţiile de cultură menţionate de către reclamanţi pentru compararea salariilor lor se află în subordinea aceluiaşi ordonator principal de credite. c) problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, conform evidenţelor instanţei supreme; d) cauza vizează un litigiu de muncă aflat pe rolul unui complet al Curţii de Apel Oradea (în apel), în ultimă instanţă, potrivit art. 214 din Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (denumită în continuare Legea nr. 62/2011). V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Punctul de vedere al apelanţilor-reclamanţi: Legiuitorul a stabilit un sistem unitar de salarizare, aplicabil în toate instituţiile finanţate din fonduri publice. Prin anexele Legii-cadru nr. 284/2010, legiuitorul a stabilit că anumite funcţii sunt similare ca activitate şi importanţă, astfel că beneficiază de aceeaşi salarizare, singurele diferenţe fiind determinate de gradul profesional şi gradaţie. Prin adoptarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016 şi a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2016 s-a urmărit eliminarea inechităţilor salariale şi a neclarităţilor privind aplicarea dispoziţiilor în materie, dar şi modalitatea de identificare a salariului maxim aflat în plată. Conform anexei nr. IV capitolul I lit. b) nr. crt. 1 din Legea- cadru nr. 284/2010, funcţiile de concertmaistru, artist instrumentist, solist vocal, actor sunt încadrate în aceeaşi familie ocupaţională, aceeaşi grilă de salarizare, fiind lipsită de importanţă împrejurarea că instituţiile în care îşi desfăşoară activitatea pot fi diferite. Cu toate acestea, un artist instrumentist ori şef partidă (angajaţi ai Filarmonicii de Stat Oradea) au salarii mai mari decât actorii Teatrului „Regina Maria” din Oradea, deşi toţi desfăşoară aceeaşi activitate, au aceleaşi studii, grade profesionale, aceleaşi gradaţii şi acelaşi ordonator principal de credite – Consiliul Judeţean Bihor.

Punctul de vedere al intimatului-pârât Teatrul „Regina Maria” din Oradea Reclamanţii (actori) nu îndeplinesc aceleaşi atribuţii cu cele ale angajaţilor Filarmonicii de Stat Oradea, conform fişei postului. Atribuţiile specifice funcţiei de actor nu sunt identice cu atribuţiile unui şef de partidă, dirijor concert maistru, fiecare îndeplinind un alt tip de activitate. Salariile angajaţilor Teatrului „Regina Maria” din Oradea şi ale angajaţilor Filarmonicii de Stat Oradea provin din legislaţii diferite. Angajaţii Filarmonicii de Stat Oradea au optat pentru o salarizare pe bază de evaluare proprie, individuală, calitativă şi cantitativă, conform Ordonanţei Guvernului nr. 21/2007 privind instituţiile şi companiile de spectacole sau concerte, precum şi desfăşurarea activităţii de impresariat artistic, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 353/2007, cu modificările şi completările ulterioare (denumită în continuare Ordonanţa Guvernului nr. 21/2007) şi Hotărârii Guvernului nr. 1.672/2008 pentru aprobarea Normelor metodologice privind evaluarea personalului artistic, tehnic şi administrativ din instituţiile de spectacole sau concerte în vederea stabilirii salariilor de bază. Salariaţii Teatrului „Regina Maria” din Oradea (2008-2009) nu au fost de acord cu acest sistem de salarizare, aceştia fiind remuneraţi în raport cu Ordonanţa Guvernului nr. 10/2008 privind nivelul salariilor de bază şi al altor drepturi ale personalului bugetar salarizat potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 24/2000 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual din sectorul bugetar şi personalului salarizat potrivit anexelor nr. II şi III la Legea nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar şi a indemnizaţiilor pentru persoane care ocupă funcţii de demnitate publică, precum şi unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale şi a altor drepturi ale personalului contractual salarizat prin legi speciale, aprobată cu modificări prin Legea nr. 177/2008, cu modificările şi completările ulterioare (denumită în continuare Ordonanţa Guvernului nr. 10/2008). Actele normative invocate de către reclamanţi (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016 şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2016) „corectează şi egalizează” salariile stabilite prin Ordonanţa Guvernului nr. 10/2008 şi, apoi, prin Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare, respectiv Legea-cadru nr. 284/2010, dar nu se raportează la salariile obţinute în baza unei legi speciale, aşa cum este Ordonanţa Guvernului nr. 21/2007. Deşi este vorba despre diferite funcţii trecute în aceeaşi anexă, capitol, literă şi număr curent, egalizarea sau uniformizarea salariilor trebuie făcută la nivelul maxim pentru fiecare funcţie, grad/treaptă, gradaţie, vechime în muncă din cadrul instituţiei sau autorităţii publice respective, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii, conform art. 3 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015. În cazul în care nu există salariu maxim aflat în plată la nivel de instituţie, încadrarea personalului se face în raport cu o altă instituţie similară, cu acelaşi specific. În concret, salariile reclamanţilor ar putea fi raportate doar la Teatrul „Szigligeti Szinhaz” din Oradea, unde sunt aceleaşi funcţii, dar nu în raport cu Filarmonica de Stat Oradea, unde este vorba despre funcţii şi condiţii diferite. Este adevărat că Teatrul „Regina Maria” din Oradea, Teatrul „Szigligeti Szinhaz” din Oradea şi Filarmonica de Stat Oradea sunt instituţii publice de spectacole sau concerte subordonate aceluiaşi ordonator de credite. Totuşi, funcţiile şi atribuţiile sunt diferite. Teatrul „Regina Maria” din Oradea a fost înfiinţat printr-o hotărâre a Consiliului Judeţean Bihor, având personalitate juridică proprie. Având în vedere raportul de subordonare al Teatrului „Regina Maria” din Oradea faţă de Consiliul Judeţean Bihor, toate actele care reglementează funcţionarea instituţiei, organigrama, statul de funcţii, regulamentul de funcţionare şi bugetele anuale sunt aprobate de către această autoritate (Consiliul Judeţean Bihor). Filarmonica de Stat Oradea funcţionează ca instituţie publică de interes judeţean, cu personalitate juridică şi gestiune economică proprie, finanţată atât de la bugetul public judeţean prin Consiliul Judeţean Bihor, cât şi din venituri extrabugetare (proprii). Filarmonica de Stat Oradea funcţionează sub coordonarea metodologică a serviciilor publice de specialitate ale Ministerului Culturii şi Identităţii Naţionale şi sub coordonarea Inspectoratului Judeţean pentru Cultură şi Culte.

După comunicarea raportului întocmit de judecătorii raportori, în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, intimatul-pârât Consiliul Judeţean Bihor a depus, în termen legal, un punct de vedere asupra chestiunii de drept, prin care a susţinut că apelanţii-reclamanţi nu îndeplinesc aceleaşi atribuţii, iar funcţiile acestora nu sunt similare cu cele ale angajaţilor de la Filarmonica de Stat Oradea, chiar dacă fac parte din aceeaşi familie ocupaţională – cultură; pe de altă parte, angajaţii celor două instituţii au optat pentru sisteme de salarizare diferite, reglementate de acte normative diferite, care generează diferenţe de salariu.

De asemenea, intimatul-pârât Teatrul „Regina Maria” din Oradea a depus un punct de vedere, apreciind că sesizarea nu este admisibilă, deoarece nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, nefiind vorba despre identificarea unei chestiuni de drept care să necesite pronunţarea unei hotărâri prealabile. Asupra fondului problemei de drept a susţinut, în esenţă, că sintagma „fiecare funcţie” nu trebuie să se refere stricto sensu la denumirea unei funcţii, ci la identificarea activităţii desfăşurate în aceleaşi condiţii; dacă legiuitorul ar fi considerat că toate funcţiile prevăzute în anexa nr. IV capitolul I lit. b) nr. crt. 1 din Legea-cadru nr. 284/2010 şi, ulterior, în anexa nr. III din Legea-cadru nr. 153/2017 sunt similare din punctul de vedere al salarizării, nu ar mai fi fost ţinut să stipuleze în actul normativ că se va ţine cont de fiecare funcţie (cu atribuţii proprii), grad/treaptă, clasă de salarizare, gradaţie, nivel de studii şi nu ar fi enumerat fiecare funcţie în parte, ci ar fi dat denumirea generică de „artist”, fără a se face alte precizări. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Completul de judecată învestit cu soluţionarea apelului în Dosarul nr. 4.394/111/2017 a reţinut că, deşi Decizia nr. 49 din 18 iunie 2018 cuprinde anumite dezlegări de principiu, este necesară pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru asigurarea unei interpretări unitare a dispoziţiilor menţionate anterior, acestea fiind, în continuare, susceptibile de interpretări diferite.

Instanţa de trimitere consideră necesar să prezinte două posibile interpretări ale prevederilor amintite. a) Într-o primă opinie, din punct de vedere al salarizării, funcţia de actor este similară cu celelalte funcţii menţionate în anexa nr. IV capitolul I lit. b) nr. crt. 1 din Legea-cadru nr. 284/2010 şi (funcţiile) acestea se includ în sintagma „fiecare funcţie” prevăzută de art. 3 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, având în vedere următoarele considerente: În cauză, Teatrul „Regina Maria” din Oradea, Teatrul „Szigligeti Szinhaz” din Oradea şi Filarmonica de Stat Oradea sunt instituţii publice de spectacole sau concerte subordonate aceluiaşi ordonator de credite – preşedintele Consiliului Judeţean Bihor. Conducătorii acestor instituţii publice de interes judeţean au calitatea de ordonatori secundari de credite, deoarece fondurile necesare funcţionării sunt asigurate de la bugetul local, prin Consiliul Judeţean Bihor. Entităţile juridice respective se află în subordinea aceluiaşi consiliu judeţean. De asemenea, instituţiile de cultură amintite au patrimoniu propriu, buget propriu de venituri şi cheltuieli şi conduc o contabilitate proprie. Aceste aspecte de fapt, care sunt confirmate prin susţinerile/apărările părţilor, conturează ipoteza art. 3 1 alin. (1 3 ) teza a doua din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 – în cazul instituţiilor sau autorităţilor publice aflate în subordinea aceluiaşi ordonator de credite, având acelaşi scop, îndeplinind aceleaşi funcţii şi atribuţii, aflate la acelaşi nivel de subordonare din punct de vedere financiar, nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare se va stabili la nivelul maxim aflat în plată din cadrul tuturor acestor instituţii sau autorităţi publice subordonate. O altă condiţie, alături de subordonarea faţă de acelaşi ordonator de credite, se referă la realizarea aceluiaşi scop. Sub acest aspect (al scopului), este de reţinut că astfel de instituţii culturale realizează şi prezintă producţii artistice, conform art. 3 lit. b) din Ordonanţa Guvernului nr. 21/2007, indiferent de forma concretă de manifestare artistică. Prin dispoziţiile art. 3 1 alin. (1 1 ) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 se prevede, în mod expres, că sintagma „fiecare funcţie” amintită la art. 3 1 alin. (1) din aceeaşi ordonanţă se referă la „funcţiile prevăzute în aceeaşi anexă, capitol, literă, număr şi număr curent în Legea-cadru nr. 284/2010”. În speţă, se constată că funcţia de actor este prevăzută în aceeaşi anexă, capitol, literă, număr şi număr curent în Legea- cadru nr. 284/2010, unde sunt menţionate şi alte funcţii specifice atât instituţiilor teatrale, cât şi filarmonicilor. Acest lucru este de natură să conducă la concluzia că, strict din punct de vedere al salarizării, legiuitorul a urmărit stabilirea aceluiaşi venit al persoanelor care desfăşoară astfel de activităţi artistice. În situaţia în care nu se admite o astfel de concluzie, s-ar ajunge la stabilirea unor criterii (neprevăzute de lege) de diferenţiere a salariilor actorilor de veniturile obţinute de persoanele care ocupă celelalte funcţii menţionate în aceeaşi normă juridică. Nici Ordonanţa Guvernului nr. 21/2007 nu stabileşte vreun criteriu de diferenţiere a salariilor angajaţilor din instituţiile publice de spectacole sau concerte. Această primă opinie este susţinută şi de faptul că, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016, legiuitorul a dorit înlăturarea inechităţilor din sistemul de salarizare şi înlăturarea discrepanţelor rezultate din neaplicarea integrală a Legii-cadru nr. 284/2010, conform Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.029 din 21 decembrie 2016 (paragraful 18). Singurul criteriu pentru stabilirea nivelului maxim al salariului este ca acesta să fie determinat în raport cu fiecare funcţie, grad, treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate. b) Într-o altă opinie, funcţia de actor, din punctul de vedere al salarizării, nu poate fi similară cu celelalte funcţii prevăzute la aceeaşi anexă nr. IV capitolul I lit. b) nr. crt. 1 din Legea-cadru nr. 284/2010, întrucât nu este vorba despre „aceleaşi funcţii şi atribuţii” [în sensul art. 3 1 alin. (1 3 ) teza a doua din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015], în cauză instituţiile fiind diferite, chiar dacă acestea se află în subordinea aceluiaşi ordonator principal de credite. Deşi funcţia de actor este prevăzută, alături de alte funcţii, în aceeaşi anexă nr. IV capitolul I lit. b) nr. crt. 1 din Legea-cadru nr. 284/2010, legiuitorul a avut în vedere, în mod expres, şi atribuţiile funcţiilor respective. Or, pentru a da eficienţă acestei cerinţe legale („aceleaşi funcţii şi atribuţii”) este necesar ca alături de îndeplinirea celorlalte condiţii (realizarea aceluiaşi scop, subordonarea faţă de un ordonator de credite comun, acelaşi nivel de subordonare din punct de vedere financiar) să fie vorba şi despre „aceleaşi atribuţii”. Această condiţie trimite, mai degrabă, la prevederile Legii nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (denumită în continuare Codul muncii), având în vedere raporturile de muncă ale reclamanţilor. Condiţia „aceloraşi atribuţii” este de natură să evidenţieze un caracter concret al activităţii salariale, adică aspectele prevăzute în fişa postului fiecărei funcţii, conform art. 17 alin. (3) lit. d) coroborat cu art. 39 alin. (2) lit. a) şi art. 40 alin. (1) lit. b) din Codul muncii.

Instanţa de trimitere împărtăşeşte această din urmă opinie, în sensul că, deşi sunt prevăzute în aceeaşi anexă, capitol, literă şi număr curent din Legea-cadru nr. 284/2010, conform art. 3 1 alin. (1 1 ) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, funcţia de actor nu este „aceeaşi” cu celelalte funcţii şi nu este vorba despre „aceleaşi atribuţii”, în sensul art. 3 1 alin. (1 3 ) teza a doua din aceeaşi ordonanţă. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

Jurisprudenţa Curţii de Apel Oradea – instanţa de trimitere a comunicat că la nivelul Secţiei I civile a Tribunalului Bihor s-a apreciat că funcţia de actor, din punct de vedere al salarizării, nu poate fi asimilată cu celelalte funcţii prevăzute în textele de lege vizate de sesizare, întrucât nu este vorba despre „aceleaşi funcţii şi atribuţii”, în sensul art. 3 1 alin. (1 3 ) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, în cauză instituţiile fiind diferite, chiar dacă se află în subordinea aceluiaşi ordonator principal de credite. Practica Secţiei I civile a Curţii de Apel Oradea este în sensul că, deşi este vorba despre mai multe funcţii prevăzute de acelaşi text de lege, nu poate fi vorba despre o salarizare egală, întrucât atribuţiile sunt diferite, iar funcţiile respective nu sunt similare [în sensul art. 7 lit. g) din Legea-cadru nr. 153/2017], conform fişei postului. S-au ataşat: Sentinţa nr. 413/LM din 21 mai 2018 pronunţată de Tribunalul Bihor – Secţia I civilă, definitivă prin Decizia nr. 986/A din 11 octombrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Oradea – Secţia I civilă şi Sentinţa nr. 130/LM din 1 martie 2018 pronunţată de Tribunalul Bihor – Secţia I civilă, definitivă prin Decizia nr. 877/A din 25 septembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Oradea – Secţia I civilă.

Jurisprudenţa celorlalte instanţe din ţară Curtea de Apel Braşov a comunicat punctul de vedere exprimat de membrii Secţiei civile a Curţii, potrivit căruia, în raport cu datele particulare ale speţei, ce se desprind din încheierea de sesizare, funcţia de actor nu poate fi asimilată, din punct de vedere al salarizării, cu celelalte funcţii prevăzute de textul de lege a cărui interpretare se solicită, întrucât nu este vorba despre aceleaşi funcţii şi atribuţii, în sensul art. 3 1 alin. (1 3 ) teza a doua din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015. Chiar dacă din conţinutul sesizării nu rezultă expres dacă se tinde la egalizarea salariului maxim în plată pentru aceeaşi funcţie de actor la instituţii diferite, cu acelaşi ordonator de credite, din punctul de vedere al pârâtului, redat în încheiere, se desprinde ideea că reclamanţii-actori doresc salarizarea egală cu cea a funcţiei de şef de partidă, dirijor concert, artist instrumentist din cadrul altei instituţii din aceeaşi familie ocupaţională. Această menţiune întăreşte concluzia anterior expusă. Curtea de Apel Bucureşti a comunicat lipsa jurisprudenţei în materie. Opinia judecătorilor Secţiei a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale a Curţii este că, în practică, dispoziţiile legale în discuţie s-ar putea interpreta în sensul că, din punct de vedere al salarizării, funcţia de actor nu poate fi similară cu celelalte funcţii prevăzute în anexa nr. IV capitolul I lit. b) nr. crt. 1 din Legea-cadru nr. 284/2010, întrucât nu este vorba despre „aceleaşi funcţii şi atribuţii”, în sensul art. 3 1 alin. (1 3 ) teza a doua din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, instituţiile fiind diferite, chiar dacă se află în subordinea aceluiaşi ordonator principal de credite. Curtea de Apel Iaşi a comunicat opinia judecătorilor Tribunalului Iaşi, care au arătat că problema litigioasă este similară cu cea din Dosarul nr. 6.839/99/2016 al acestei instanţe, fiind aplicabile considerentele reţinute prin Decizia nr. 710 din 30 octombrie 2018 a Curţii de Apel Iaşi – Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, care fac referire la Decizia nr. 49 din 18 iunie 2018, prin care s-a reţinut, cu caracter obligatoriu, că noţiunea de instituţie sau autoritate publică, aflate în subordinea aceluiaşi ordonator de credite, se referă la subordonarea administrativă şi financiară, neavând relevanţă subordonarea funcţională faţă de autoritatea centrală. Prin urmare, nivelul maxim în plată pentru aceeaşi funcţie se stabileşte prin evaluarea instituţiilor şi autorităţilor aflate la acelaşi nivel de subordonare financiară, neexistând vreo normă de trimitere la autoritatea centrală, care asigură doar o subordonare funcţională şi metodologică a activităţii specifice. S-a ataşat Decizia nr. 710 din 30 octombrie 2018 a Curţii de Apel Iaşi – Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale. Curtea de Apel Ploieşti a comunicat opinia majoritară a judecătorilor Tribunalului Dâmboviţa – Secţia I civilă, potrivit căreia funcţia de actor, din punctul de vedere al salarizării, nu poate fi similară cu celelalte funcţii prevăzute în acelaşi text, întrucât nu este vorba despre „aceleaşi funcţii şi atribuţii”, în sensul art. 3 1 alin. (1 3 ) teza a doua din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, în cauză instituţiile fiind diferite, chiar dacă se află în subordinea aceluiaşi ordonator principal de credite.

Celelalte curţi de apel nu au identificat practică judiciară în materie şi nici nu au exprimat opinii teoretice.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

În urma verificărilor efectuate, se constată că instanţa de contencios constituţional nu s-a pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 3 1 alin. (1), (1 1 ) şi (1 3 ) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, a căror interpretare se solicită. La data pronunţării prezentei decizii, pe rolul Curţii Constituţionale se află un număr de 14 dosare având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a acestor dispoziţii legale, aflate în faza de raport.

De asemenea, nu s-au pronunţat decizii referitoare la constituţionalitatea dispoziţiilor anexei nr. IV capitolul 1 lit. b) nr. crt. 1 din Legea-cadru nr. 284/2010. IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, doi dintre judecătorii-raportori au apreciat că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate a sesizării, prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, în sensul că nu este îndeplinită cerinţa de a fi vorba despre o veritabilă şi reală problemă de drept, născută dintr-un text incomplet, neclar, susceptibil de interpretări contradictorii, şi nici cerinţa caracterului de noutate.

Un judecător-raportor, constatând îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de lege, a considerat că funcţia de actor este similară de drept cu celelalte funcţii menţionate în anexa nr. IV capitolul I lit. b) nr. crt. 1 din Legea-cadru nr. 284/2010. În acest sens, sintagma „fiecare funcţie”, definită la art. 3 1 alin. (1 1 ) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, prin referire la „funcţiile prevăzute în aceeaşi anexă, capitol, literă, număr şi număr curent în Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice”, nu se aplică coroborat cu definiţia prevăzută de art. 7 lit. g) din Legea-cadru nr. 153/2017 sau art. 17 alin. (3) lit. d) din Codul muncii. Sintagma „aceleaşi funcţii şi atribuţii”, folosită la teza a doua a art. 3 1 alin. (1 3 ) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, se referă la instituţii şi autorităţi aflate în subordinea aceluiaşi ordonator de credite, lărgind sfera de aplicare a prevederilor alin. (1) al art. 3 1 , şi nu vizează atribuţiile aferente funcţiei de actor în comparaţie cu celelalte funcţii prevăzute în anexa nr. IV capitolul I lit. b) nr. crt. 1 din Legea-cadru nr. 284/2010. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele: Asupra admisibilităţii sesizării

Conform art. 519 din noul Cod de procedură civilă: „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.”

Pentru regularitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, legiuitorul, în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, instituie o serie de condiţii de admisibilitate a acestei proceduri, respectiv: existenţa unei cauze în curs de judecată; judecata cauzei să se afle în ultimă instanţă pe rolul tribunalului, al curţii de apel sau al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; ivirea unei chestiuni de drept esenţiale, de a cărei lămurire să depindă soluţionarea pe fond a cauzei; chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat şi nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, condiţii care trebuie să fie întrunite cumulativ.

În doctrină, în afara condiţiilor enunţate anterior, s-a mai apreciat şi că problema de drept trebuie să fie reală, să suscite interpretări diferite sau contradictorii ale unui text de lege, respectiv să prezinte un grad de dificultate suficient de mare, astfel încât instanţa de sesizare să considere că, pentru a înlătura orice incertitudine referitoare la securitatea raportului juridic dedus judecăţii, este necesară declanşarea procedurii prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă prin pronunţarea unei hotărâri prealabile.

Verificându-se întrunirea acestor condiţii, se constată că ele se regăsesc doar parţial, sesizarea neîndeplinind toate exigenţele procedurale menţionate pentru a fi admisibilă.

Astfel, litigiul în cadrul căruia s-a pus problema sesizării instanţei supreme pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile vizează un litigiu de muncă aflat pe rolul unui complet al Curţii de Apel Oradea (în apel), în ultimă instanţă, potrivit art. 214 din Legea nr. 62/2011.

În ce priveşte chestiunea de drept relevată, chiar dacă aceasta are legătură cu dezlegarea cauzei, ea nu îndeplineşte cerinţa a de a fi o veritabilă şi reală problemă de drept, născută dintr-un text incomplet, neclar, susceptibil de interpretări contradictorii, şi nici cerinţa caracterului de noutate.

Sub acest aspect, în doctrină s-a arătat că declanşarea mecanismului de preîntâmpinare a jurisprudenţei neunitare presupune existenţa unei chestiuni de drept reale, iar nu aparente, care să privească interpretarea diferită sau contradictorie a unui text de lege, a unei reguli cutumiare neclare, incomplete sau, după caz, incerte, nu orice problemă de drept putând face obiectul unei astfel de sesizări.

Deşi nu este expressis verbis prevăzută de art. 519 din Codul de procedură civilă, o condiţie a mecanismului de unificare a jurisprudenţei este aceea referitoare la caracterul real şi serios al problemei de drept cu care a fost sesizată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, respectiv dacă aceasta prezintă un grad de dificultate suficient de mare, astfel încât instanţa de sesizare să considere că este necesară declanşarea procedurii prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă prin solicitarea de pronunţare a unei hotărâri prealabile.

În acest sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat în mod constant, în jurisprudenţa dezvoltată în legătură cu îndeplinirea acestei condiţii de admisibilitate, că, în declanşarea procedurii pronunţării unei hotărâri prealabile, trebuie să fie identificată o problemă de drept importantă, care să necesite cu pregnanţă a fi lămurită şi care să prezinte o dificultate de interpretare suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme, în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii (a se vedea Decizia nr. 10 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016; Decizia nr. 6 din 30 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 24 februarie 2017; Decizia nr. 24 din 29 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 820 din 4 noiembrie 2015; Decizia nr. 41 din 29 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 560 din 14 iulie 2017; Decizia nr. 62 din 18 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 797 din 9 octombrie 2017; Decizia nr. 4 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2014).

De asemenea, în analiza aspectelor generale de admisibilitate pentru declanşarea procedurii de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, trebuie avute în vedere, pe lângă scopul instituirii acestui mecanism de unificare a practicii, raţiunea şi fundamentul său.

Pentru ca mecanismul procedural reglementat prin art. 519 din Codul de procedură civilă să nu fie deturnat de la scopul firesc al unificării practicii judiciare şi utilizat pentru tranşarea în concret a aspectelor litigioase aflate pe rolul instanţei de trimitere, instanţa supremă trebuie chemată să dea chestiunii de drept o rezolvare de principiu.

Din perspectiva celor expuse, se reţine că, în cazul analizat, titularul sesizării solicită interpretarea unor dispoziţii legale care nu comportă o reală dificultate, în contextul în care dispoziţiile legale a căror interpretare se solicită nu sunt nici lacunare, nici incomplete sau neclare.

Din modalitatea de formulare a sesizării prin care se solicită „a se stabili, în concret”, dacă, din punct de vedere al salarizării, „funcţia de actor este similară cu celelalte funcţii menţionate în anexa nr. IV capitolul I lit. b) nr. crt. 1 din Legea- cadru nr. 284/2010 şi dacă (funcţiile) acestea se includ în sintagma «fiecare funcţie» prevăzută la art. 31 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 sau, dimpotrivă, funcţia de actor, din punct de vedere al salarizării, nu poate fi similară cu celelalte funcţii prevăzute în aceeaşi anexă nr. IV capitolul I lit. b) nr. crt. 1 din Legea-cadru nr. 284/2010, întrucât nu este vorba despre «aceleaşi funcţii şi atribuţii» [în sensul art. 31 alin. (13) teza a doua din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015], în cauză instituţiile fiind diferite, chiar dacă (instituţiile respective) se află în subordinea aceluiaşi ordonator principal de credite”, rezultă că, în cauza de faţă, este vorba despre relaţionarea unor prevederi legale şi realizarea unui raţionament judiciar, prin aplicarea dispoziţiilor legale în raport cu o anumită situaţie de fapt, neputând fi identificate texte de lege lacunare ori controversate, care să necesite interpretarea printr-o hotărâre prealabilă.

Or, aplicarea unor dispoziţii legale în raport cu o anumită stare de fapt revine în exclusivitate instanţei de judecată învestite cu soluţionarea litigiului.

Procedura hotărârii prealabile are menirea de a elimina riscul apariţiei unei practici neunitare, printr-o rezolvare de principiu a unei probleme de drept esenţiale şi controversate, cu caracter de noutate.

Din această perspectivă, în analiza condiţiilor de admisibilitate a sesizării, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reţinut în mod constant că art. 519 din Codul de procedură civilă nu defineşte noţiunea de „noutate” şi nici nu oferă criterii pentru conturarea acesteia, aşa încât rămâne atributul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sesizată cu pronunţarea unei hotărâri prealabile, să decidă dacă chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită este nouă.

Pentru a conchide asupra noutăţii chestiunii de drept, este necesar a se observa scopul legiferării acestei instituţii procesuale a hotărârii prealabile, ca mecanism de unificare a practicii, anume acela de a preîntâmpina apariţia unei practici neunitare (control a priori), spre deosebire de mecanismul recursului în interesul legii, care are menirea de a înlătura o practică neunitară deja intervenită în practica instanţelor judecătoreşti (control a posteriori).

Un act normativ recent adoptat sau recent intrat în vigoare are mai degrabă un potenţial de a conţine probleme noi de drept care ar fi susceptibile de a genera practică neunitară decât un act normativ intrat în vigoare de mai mult timp. Cu toate acestea, nu se poate nega de plano, doar pe baza criteriului vechimii, că un act normativ mai vechi nu poate genera chestiuni noi de drept, întrucât este posibil ca o instanţă să fie chemată să se pronunţe pentru prima dată asupra respectivei probleme de drept, după cum sunt posibile modificări sau completări ulterioare mai recente ale actului normativ, care să ridice probleme de interpretare. Ca atare, caracterul de noutate se pierde pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanţelor în urma unei interpretări mai adecvate, în timp ce opiniile jurisprudenţiale izolate sau cele pur subiective nu pot constitui temei declanşator al mecanismului pronunţării unei hotărâri prealabile.

În Decizia nr. 52 din 3 iulie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 26 septembrie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept menţiona că, în raportul întocmit pentru darea unui aviz solicitat Curţii de Casaţie franceze, în cadrul procedurii instituite prin art. 1.031-1 din Codul de procedură civilă francez, procedură preluată şi în Codul de procedură civilă român, în art. 519 – 521 (raport publicat în Buletinul informativ al Curţii de Casaţie franceze nr. 777 din 1 martie 2013), s-a arătat, cu privire la faptul că problema de drept trebuie să prezinte o dificultate serioasă, că „o problemă poate să fie nouă şi totuşi să nu reclame intervenţia curţii supreme, care nu trebuie să fie considerată un serviciu public de consultanţă juridică”, precum şi că „dificultatea «serioasă» a problemei de drept… nu-l scuteşte pe judecătorul fondului de obligaţia sa de a judeca”. (paragraful 26) „Prin urmare, rămâne atributul exclusiv al instanţei solicitante să soluţioneze cauza cu judecata căreia a fost învestită, aplicând în acest scop mecanismele de interpretare a actelor normative”. (paragraful 27)

Orientarea instanţelor spre o anumită interpretare a normelor analizate face ca, pe de o parte, chestiunea de drept supusă dezbaterii să îşi piardă caracterul de noutate, iar, pe de altă parte, ca problema de drept să nu mai prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme prin pronunţarea unei hotărâri prealabile.

În cazul analizat, examinarea datelor comunicate de către curţile de apel (evidenţiate la pct. VII din prezenta decizie – hotărâri judecătoreşti şi opinii ale instanţelor naţionale), arată că există deja practică judiciară în materie şi că instanţele naţionale au în vedere acelaşi tip de soluţii.

În plus, relaţionarea textelor de lege în discuţie a fost expusă şi în cuprinsul actului de sesizare, cee