Decizia nr. 31 din 11 noiembrie 2019

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost învestită prin Hotărârea nr. 51 din 3 aprilie 2019 a Colegiului de conducere al Curţii de Apel Braşov cu recursul în interesul legii în materie civilă ce vizează următoarea problemă de drept soluţionată diferit de instanţele judecătoreşti: „Dacă instanţa învestită prin hotărâre de declinare a competenţei poate invoca necompetenţa materială/funcţională, fără a-şi verifica competenţa materială/funcţională în temeiul dispoziţiilor de drept aplicabile, doar cu motivarea că instanţa care a declinat competenţa în favoarea sa nu a invocat excepţia necompetenţei materiale în termenul prevăzut de dispoziţiile art. 131 din Codul de procedură civilă, apreciindu-se astfel că această instanţă a devenit competentă să soluţioneze cauza ca urmare a pronunţării unei încheieri interlocutorii prin care a reţinut că este competentă material/funcţional.”

Art. 131 din Codul de procedură civilă, având denumirea marginală „Verificarea competenţei”, prevede că:

Cele două orientări jurisprudenţiale identificate în practica judiciară la nivelul instanţelor naţionale de toate gradele jurisdicţionale, inclusiv la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care au justificat prezenta sesizare cu recurs în interesul legii sunt următoarele:

Într-o primă orientare jurisprudenţială, unele instanţe consideră că necompetenţa materială poate fi invocată de părţi ori de judecător doar în faţa primei instanţe, până la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate, în condiţiile art. 131 din Codul de procedură civilă. Invocarea excepţiei de necompetenţă materială de soluţionare a cauzei, ulterior acestui moment procesual, nu mai este posibilă, competenţa materială fiind câştigată în mod definitiv de instanţa pe rolul căreia a fost introdusă cererea. În măsura în care prima instanţă invocă excepţia necompetenţei materiale ulterior momentului prevăzut de dispoziţiile art. 131 din Codul de procedură civilă, instanţa ulterior învestită îşi poate declina competenţa în favoarea primei instanţe, cu motivarea că această instanţă a devenit competentă să soluţioneze cauza, ca urmare a pronunţării unei încheieri interlocutorii prin care a reţinut că este competentă material/funcţional.

Un argument suplimentar în sprijinul acestei opinii este acela că instanţa învestită cu soluţionarea cauzei are obligaţia de a verifica, potrivit art. 200 alin. (2) din Codul de procedură civilă, competenţa materială/funcţională de soluţionare a cauzei, având posibilitatea de a trimite dosarul completului specializat competent, prin încheiere dată fără citarea părţilor, dar şi cel mai târziu la primul termen de judecată, cu ocazia verificării competenţei materiale de soluţionare a cauzei, în condiţiile art. 131 din Codul de procedură civilă.

Încheierea prin care instanţa stabileşte competenţa este interlocutorie, astfel că leagă instanţa de măsura pe care a ordonat-o, în sensul că nu mai poate reveni asupra ei printr-o încheiere ulterioară sau prin hotărârea finală.

Situaţia este atipică, deoarece instanţa învestită cu soluţionarea conflictului de competenţă trebuie să aibă în vedere nu numai normele de competenţă şi dispoziţiile legale care stabilesc competenţa materială/funcţională, ci şi normele de drept procesual, care atribuie competenţa de soluţionare completului/instanţei care s-a declarat competent/competentă să soluţioneze cauza.

Într-o a doua orientare jurisprudenţială, instanţele au apreciat că soluţia de dezînvestire a instanţei care constată conflictul negativ de competenţă cu motivarea că, prin neinvocarea excepţiei necompetenţei materiale, în condiţiile art. 130 alin. (2) din Codul de procedură civilă, adică la primul termen la care părţile au fost legal citate, prima instanţă învestită a devenit în mod exclusiv competentă să judece litigiul este greşită deoarece, constatând conflictul negativ de competenţă, acea instanţă s-a poziţionat ca instanţă de control judiciar în privinţa sentinţei tribunalului, ceea ce contravine dispoziţiilor art. 132 alin. (3) din Codul de procedură civilă.

În concluzie, din analiza practicii judiciare existente la nivelul instanţelor naţionale s-a constatat de către autorul sesizării cu recurs în interesul legii că au fost exprimate ambele opinii în ceea ce priveşte problema de drept referitoare la împrejurarea dacă instanţa învestită prin hotărâre de declinare a competenţei poate invoca necompetenţa materială cu motivarea că instanţa care a declinat competenţa în favoarea sa nu a invocat excepţia necompetenţei materiale în termenul prevăzut de dispoziţiile art. 131 din Codul de procedură civilă. Pe de altă parte, opiniile şi practica judiciară au fost unanime, în sensul că necompetenţa materială poate fi invocată la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii (potrivit dispoziţiilor art. 131 din Codul de procedură civilă, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative).

Nu a fost identificată jurisprudenţă relevantă cu privire la problema de drept ce face obiectul recursului în interesul legii.

Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov a apreciat ca fiind corectă cea de-a doua opinie jurisprudenţială prezentată. Totodată, prin actul de sesizare s-a arătat că la nivelul Curţii de Apel Braşov au fost identificate soluţii divergente.

Prin punctul de vedere formulat în scris, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat cea de-a doua orientare jurisprudenţială ca fiind în litera şi spiritul legii.

A arătat că hotărârea de declinare a competenţei produce efecte diferite în legătură cu dezînvestirea instanţei sesizate şi cu învestirea altei instanţe sau altui organ cu atribuţii jurisdicţionale. Dacă în cazul dezînvestirii se vorbeşte despre efectele puterii lucrului judecat a hotărârii pronunţate, nu acelaşi lucru se poate afirma în privinţa efectului de învestire a altei instanţe sau a altui organ cu atribuţii jurisdicţionale.

Nicio dispoziţie a legii nu îi impune organului în favoarea căruia s-a trimis dosarul obligaţia de a proceda la soluţionarea cauzei respective înainte de a-şi verifica propria competenţă. De altminteri, verificarea propriei competenţe reprezintă una dintre primele obligaţii ale oricărui organ de jurisdicţie. Prin urmare, hotărârea de declinare nu se impune, cu autoritatea specifică lucrului judecat, şi în faţa instanţei sau organului cu atribuţii jurisdicţionale la care s-a trimis cauza spre soluţionare. Cu alte cuvinte, ceea ce poate face instanţa învestită printr-o hotărâre de declinare de competenţă este să îşi verifice propria competenţă, fără a putea însă verifica dacă instanţa care şi-a declinat deja competenţa a respectat sau nu termenul în care acest lucru este posibil, întrucât, dacă ar proceda astfel, cea de a doua instanţă s-ar comporta ca o instanţă de control judiciar. De altfel, o astfel de soluţie ar fi imposibil de admis, mai ales în cazul în care hotărârea de declinare de competenţă a fost pronunţată de către o instanţă egală în grad sau superioară celei care a fost învestită în acest mod.

În susţinerea punctului său de vedere, procurorul general a afirmat că este imposibil de admis că o instanţă inferioară sau egală în grad (respectiv instanţa în favoarea căreia a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei) poate cenzura hotărârea unei instanţe superioare sau egale în grad (respectiv instanţa care a pronunţat hotărârea de declinare de competenţă). Acest lucru este cu atât mai greu de primit cu cât o astfel de hotărâre (de declinare de competenţă) este fără cale de atac.

Faţă de dispoziţiile art. 131 din Codul de procedură civilă, cea de-a doua instanţă învestită este ţinută să îşi verifice doar propria competenţă, fără a avea posibilitatea de a critica soluţia instanţei de trimitere.

În soluţionarea excepţiei de necompetenţă, judecătorul este chemat să verifice şi să stabilească dacă instanţa sesizată este competentă să judece pricina, şi nu modul de soluţionare a excepţiei de necompetenţă în faţa altei instanţe (cea care a pronunţat hotărârea de declinare de competenţă), întrucât instanţa învestită prin declinare de competenţă nu acţionează ca instanţă de control judiciar faţă de instanţa de declinare.

Prin punctul de vedere formulat la data de 13 iunie 2019 s-a apreciat că instanţa învestită prin hotărârea de declinare a competenţei poate invoca necompetenţa materială/funcţională dacă instanţa care şi-a declinat competenţa în favoarea sa nu a invocat excepţia de necompetenţă în termenul legal, indiferent dacă această din urmă instanţă se declarase sau nu competentă prin încheiere interlocutorie pronunţată potrivit dispoziţiilor art. 131 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

S-a arătat că prin neinvocarea în termen a excepţiei necompetenţei materiale/funcţionale (şi teritoriale) intervine decăderea părţii interesate din dreptul de a invoca excepţia de necompetenţă, astfel încât se fixează definitiv competenţa în favoarea instanţei sesizate de reclamant. Prin urmare, aceasta devine competentă să soluţioneze cauza, ceea ce înseamnă că, ulterior, ea nu îşi va mai putea declina în mod legal competenţa, deoarece, dacă s-ar admite o astfel de posibilitate, ar însemna să se nesocotească dispoziţiile art. 130 alin. (2) din Codul de procedură civilă, care este o normă de ordine publică.

Pentru ipoteza în care, potrivit art. 131 alin. (1) din Codul de procedură civilă, instanţa sesizată de reclamant s-a declarat competentă să soluţioneze cauza, dacă s-ar admite soluţia conform căreia instanţa ar putea în mod legal să îşi decline ulterior competenţa, ar însemna să se deroge de la norma de ordine publică ce stabileşte caracterul interlocutoriu al acestei încheieri fără a exista un text de lege expres în acest sens; însă, potrivit regulilor unanim admise în doctrină şi în jurisprudenţă, precum şi conform art. 10 din Codul civil, excepţiile (derogările) trebuie să fie expres şi limitativ prevăzute de lege, iar nu deduse pe cale de interpretare.

Opinia contrară se întemeiază pe argumentul că instanţa învestită prin declinarea competenţei s-ar poziţiona ca o instanţă de control judiciar faţă de instanţa care şi-a declinat competenţa, însă această susţinere nu poate fi primită. În toate cazurile în care se iveşte un conflict negativ de competenţă, instanţa care îşi declină cea din urmă competenţa verifică/constată, în aprecierea sa, nu numai faptul că ea nu este competentă, ci şi faptul că instanţa sesizată iniţial este competentă, deoarece declinările de competenţă trebuie să fie reciproce. Cu alte cuvinte, ea constată că instanţa sesizată iniţial a greşit declinându-şi competenţa, greşeala putând consta nu numai în faptul că nu a aplicat în mod corespunzător textul de lege referitor la stabilirea competenţei, ci şi în faptul că nu a aplicat în mod corespunzător dispoziţiile legale care reglementează procedura de soluţionare a excepţiei de necompetenţă.

Soluţia contrară ar permite instanţei sesizate de reclamant să se dezînvestească (fără a exista posibilitatea apariţiei unui conflict negativ de competenţă) în orice situaţie de soluţionare a unei cauze nu prin raportare la dispoziţiile legale care stabilesc competenţa, ci aplicând greşit prevederile legale care reglementează soluţionarea excepţiei.

De altfel, instanţa învestită prin declinarea competenţei nici nu realizează un veritabil control judiciar, ci doar constată că ea a devenit necompetentă să soluţioneze cauza începând cu momentul la care a expirat termenul legal de invocare a excepţiei de necompetenţă materială/funcţională (sau teritorială) în faţa instanţei sesizate de reclamant, deoarece la acel moment instanţa iniţial învestită a devenit competentă.

Prin opinia juridică înregistrată la 24 iunie 2019 s-a considerat corectă prima orientare jurisprudenţială expusă, care a ajuns la concluzia că necompetenţa materială poate fi invocată de către părţi ori de către judecător doar în faţa primei instanţe, până la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate, în condiţiile art. 131 din Codul de procedură civilă. Invocarea excepţiei de necompetenţă materială ulterior primului termen de judecată la care părţile sunt legal citate şi pot pune concluzii nu mai este posibilă, competenţa materială fiind câştigată în mod definitiv de instanţa pe rolul căreia a fost introdusă cererea.

Pentru susţinerea acestei interpretări s-a arătat că trebuie avute în vedere şi prevederile art. 132 alin. (1) din Codul de procedură civilă, care dispun că atunci când în faţa instanţei de judecată se pune în discuţie competenţa acesteia, din oficiu sau la cererea părţilor, aceasta este obligată să stabilească instanţa judecătorească competentă ori, dacă este cazul, un alt organ cu activitate jurisdicţională competent.

Soluţionarea excepţiei determină, în funcţie de soluţia la care s-a oprit instanţa, trecerea la judecarea cauzei, la declinarea de competenţă sau la respingerea cererii ca inadmisibilă.

Excepţia de necompetenţă materială (sau teritorială) de ordine publică, dacă nu a fost invocată în termenul legal, nu va mai putea fi invocată până la finalul procesului, nici în faza judecăţii în primă instanţă, nici în căile de atac, ceea ce reprezintă o caracteristică a excepţiilor relative. Excepţia de necompetenţă materială (sau teritorială) de ordine publică a dobândit, în acest fel, o natură mixtă, îmbinând trăsăturile specifice excepţiilor absolute şi celor relative.

Instanţa învestită prin hotărârea de declinare a competenţei poate invoca excepţia necompetenţei materiale/funcţionale, deoarece termenul stabilit de legiuitor – primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii – a expirat în faţa primei instanţe sesizate şi, chiar dacă ne aflăm în prezenţa unei excepţii de ordine publică, legiuitorul nu a mai permis invocarea acestei excepţii oricând.

Observând că prima instanţă sesizată a devenit competentă ca urmare a depăşirii momentului procesual menţionat de art. 131 din Codul de procedură civilă, fiind dată încheierea prevăzută de art. 132 alin. (2) din Codul de procedură civilă, în mod corect cea de-a doua instanţă poate observa că, în privinţa cauzei civile respective, competenţa materială/funcţională nu îi mai aparţine, fiind deja câştigată de prima instanţă. Mai mult, trebuie observat că încheierea interlocutorie pe care a pronunţat-o prima instanţă nu poate fi atacată decât odată cu fondul cauzei, de unde rezultă că aceasta devine obligatorie atât pentru prima instanţă sesizată, cât şi pentru cea de a doua instanţă. Or, invocarea excepţiei de necompetenţă materială/funcţională de către a doua instanţă sesizată ca urmare a declinării de competenţă nu reprezintă altceva decât respectarea încheierii interlocutorii pronunţate de prima instanţă, fără a mai fi necesare alte verificări.

Drept urmare, admiterea excepţiei de necompetenţă materială/funcţională a celei de a doua instanţe sesizate se poate dispune exclusiv în raport cu încheierea interlocutorie a instanţei mai întâi învestite cu soluţionarea cauzei.

În schimb, contrar celei de a doua opinii exprimate, specialiştii Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara nu consideră că instanţa din urmă sesizată s-ar poziţiona, în fapt, ca o instanţă de control judiciar în condiţiile în care doar îşi verifică propria competenţă şi, cu această ocazie, se raportează şi la încheierea interlocutorie a primei instanţe învestite. Ulterior, stabilirea în mod definitiv a instanţei care va soluţiona respectiva cauză nu este atributul celei de a doua instanţe sesizate, ci al instanţei superioare comune care va pronunţa o hotărâre definitivă prin care va lămuri aspectul privitor la competenţă.

S-a apreciat că a doua opinie exprimată nu reflectă spiritul dispoziţiilor cuprinse în art. 131-135 din Codul de procedură civilă deoarece nu ar permite, teoretic, nicio verificare de competenţă din partea instanţei din urmă sesizate, excluzând astfel de plano posibilitatea ivirii unui conflict negativ de competenţă, deşi legiuitorul îl reglementează expres tocmai în scopul producerii de consecinţe juridice. Mai mult, se omite faptul că hotărârea celei de a doua instanţe de declinare a competenţei nu produce consecinţele prevăzute de art. 135 alin. (4) din Codul de procedură civilă şi nu leagă instanţa în favoarea căreia cauza este din nou declinată (în ipoteza de faţă, instanţa învestită iniţial), ci doar se declină dosarul şi se constată conflictul negativ de competenţă. Ca atare, nu se poate considera că instanţa din urmă sesizată şi-ar aroga competenţe pe care legea nu i le atribuie, ba dimpotrivă, procedând astfel, a doua instanţă este cea care respectă dispoziţiile procesuale şi, constatând ivit conflictul negativ de competenţă, oferă instanţei superioare comune posibilitatea restabilirii legalităţii sub aspectul determinării instanţei competente material/funcţional, adică tocmai instanţa iniţial învestită.

Prin opinia ştiinţifică înregistrată la 27 iunie 2019 s-a apreciat că este corectă prima orientare jurisprudenţială expusă în sesizarea privind recursul în interesul legii, respectiv aceea că necompetenţa materială poate fi invocată de părţi ori de judecător doar în faţa primei instanţe, până la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate şi pot pune concluzii, în condiţiile art. 131 din Codul de procedură civilă. Invocarea excepţiei de necompetenţă materială de soluţionare a cauzei ulterior acestui moment procesual nu mai este posibilă, competenţa materială fiind câştigată în mod definitiv de instanţa la care a fost introdusă cererea. În măsura în care prima instanţă invocă excepţia necompetenţei materiale ulterior momentului prevăzut expres în art. 131 din Codul de procedură civilă, instanţa ulterior învestită îşi poate declina competenţa în favoarea primei instanţe, motivând că această instanţă a devenit competentă să soluţioneze cauza, ca urmare a pronunţării unei încheieri interlocutorii prin care a reţinut că este competentă material. Chiar şi în absenţa unei încheieri interlocutorii prin care s-a reţinut competenţa, altfel obligatorie conform art. 131 alin. (1) din Codul de procedură civilă, efectul neinvocării în termen a excepţiei de necompetenţă este consolidarea competenţei în favoarea instanţei sesizate, aspect care nu poate fi ulterior ignorat.

În argumentarea acestei opinii s-a arătat că prin efectul neinvocării în termen a excepţiei de necompetenţă instanţa iniţial sesizată devine competentă să soluţioneze cauza, prin efectul unei prorogări legale de competenţă sui-generis, care rezultă implicit, dar neîndoielnic, din ansamblul reglementării instituite de art. 130 şi 131 din Codul de procedură civilă.

Într-adevăr, dacă instanţa iniţial necompetentă, devenită însă competentă prin neinvocarea excepţiei în termenul legal, ar fi, totuşi, considerată îndreptăţită să îşi decline competenţa către instanţa pe care o consideră a fi competentă – în urma unei examinări, desigur, tardive – termenul legal ar rămâne fără niciun efect practic, deoarece declinarea competenţei făcută în condiţii nelegale ar rămâne în fiinţă, impunându-se atât instanţei de trimitere, cât şi instanţei ierarhic superioare care va pronunţa regulatorul de competenţă.

Prin opinia exprimată s-a apreciat că această posibilitate trebuie recunoscută instanţei la care se declină competenţa, deoarece, în caz contrar, normele care reglementează condiţiile şi mai ales termenele de invocare a excepţiei de necompetenţă ar fi lipsite de orice eficienţă.

Mai mult decât atât, pentru identitate de raţiune şi pentru consecvenţă ar trebui ca nici instanţa care ar avea competenţa să soluţioneze eventualul conflict negativ de competenţă să nu poată face o atare analiză. Or, o atare concluzie, în mod evident, nu poate fi primită fără a goli de conţinut mecanismul de reglare a conflictului de competenţă.

S-a apreciat că instanţa care primeşte dosarul îşi poate invoca, din oficiu, în condiţiile art. 130 alin. (2) şi art. 131 din Codul de procedură civilă, necompetenţa materială (procesuală sau funcţională), respectiv necompetenţa teritorială şi declina competenţa în favoarea instanţei sau secţiei iniţial învestite, pentru considerentul că aceasta a devenit competentă prin neinvocarea în termen a excepţiei de necompetenţă. Procedând astfel nu se transformă într-o instanţă de control judiciar, căci verifică doar întrunirea condiţiilor prevăzute expres de regulile de invocare a excepţiei necompetenţei materiale sau teritoriale exclusive.

De asemenea, instanţa care soluţionează conflictul de competenţă nu poate face abstracţie de împrejurarea că instanţa iniţial învestită a devenit competentă, prin acoperirea necompetenţei sale iniţiale, neinvocate în termen, ci va trebui să îi trimită acesteia dosarul, şi aceasta deoarece ea trebuie să determine competenţa în concret, în pricina ce se judecă, iar nu în mod abstract, într-o pricină similară.

Prin raportul întocmit în cauză, judecătorii-raportori au apreciat că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 131 din Codul de procedură civilă, dacă prima instanţă invocă excepţia necompetenţei materiale/funcţionale după momentul prevăzut expres în art. 131 din Codul de procedură civilă, instanţa ulterior învestită îşi poate declina competenţa în favoarea primei instanţe, motivând că această instanţă a devenit competentă să soluţioneze cauza, ca urmare a pronunţării unei încheieri interlocutorii prin care a reţinut că este competentă material/funcţional.

Examinând sesizarea cu recurs în interesul legii, raportul întocmit de judecătorii-raportori, punctul de vedere al Ministerului Public, opiniile exprimate de specialiştii consultaţi, precum şi dispoziţiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, constată următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 514 din Codul de procedură civilă, „Pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, colegiile de conducere ale curţilor de apel, precum şi Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra problemelor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti”.

Art. 515 din Codul de procedură civilă prevede că „Recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive, care se anexează cererii”.

Aceste texte de lege stabilesc mecanismul, scopul şi condiţiile de admisibilitate, determinând totodată aria restrictivă a examinării pe care o face instanţa în soluţionarea recursului în interesul legii.

Astfel, unicul şi fundamentalul scop al recursului în interesul legii este acela de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti. Spre această finalitate conduc şi dispoziţiile art. 126 alin. (3) din Constituţia României – „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale”.

Verificând regularitatea învestirii în raport cu dispoziţiile art. 514 din Codul de procedură civilă, care enumeră, în categoria subiectelor de drept care pot promova recurs în interesul legii, şi colegiile de conducere ale curţilor de apel, se constată că această condiţie, referitoare la calitatea procesuală activă, este îndeplinită.

Dispoziţiile art. 515 din Codul de procedură civilă impun trei condiţii de admisibilitate distincte, cumulative, pentru promovarea recursului în interesul legii, după cum urmează: problema de drept vizată să facă obiectul judecăţii; problema de drept să fi fost soluţionată în mod diferit de către instanţe, prin hotărâri judecătoreşti definitive; hotărârile judecătoreşti definitive să fie anexate sesizării de recurs în interesul legii.

Sunt îndeplinite toate aceste cerinţe de ordin formal prescrise de prevederile art. 515 din Codul de procedură civilă, date fiind anexele memoriului de recurs în interesul legii din care rezultă că practica neunitară se identifică la nivelul instanţelor naţionale. Sub acest aspect, tribunalele, curţile de apel şi chiar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în cazuri de speţă, au exprimat puncte de vedere diferite în soluţionarea conflictelor negative de competenţă, prin hotărâri definitive, conturându-se două orientări jurisprudenţiale, întemeiate pe interpretarea şi aplicarea aceloraşi prevederi legale, ceea ce justifică necesitatea pronunţării unei decizii care să asigure unitatea de jurisprudenţă.

În concluzie, recursul în interesul legii îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 514-515 din Codul de procedură civilă, fiind exercitat de un subiect de drept căruia legea îi recunoaşte legitimare procesuală şi având ca obiect o problemă de drept pentru care s-a făcut dovada că a fost soluţionată în mod diferit, prin hotărâri judecătoreşti definitive, pronunţate de mai multe instanţe judecătoreşti de pe teritoriul ţării.

Problema de drept care a suscitat interpretări diferite în practica instanţelor de judecată are următoarea premisă: dacă, atunci când îşi verifică propria competenţă, instanţa de judecată căreia i se declină competenţa poate să verifice şi în ce măsură instanţa care şi-a declinat competenţa în favoarea sa a procedat la respectarea dispoziţiilor referitoare la condiţiile şi termenele de invocare a excepţiei de necompetenţă.

Cu alte cuvinte, problema de drept care a generat practica judiciară neunitară la nivelul instanţelor priveşte împrejurarea de a şti dacă a doua instanţă, sesizată în urma declinării de competenţă materială procesuală

Se constată că prima orientare jurisprudenţială expusă în sesizarea cu recurs în interesul legii formulată de Curtea de Apel Braşov este cea corectă, în sensul că necompetenţa materială procesuală poate fi invocată de judecător sau de părţi doar în faţa primei instanţe sesizate, până la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate şi pot pune concluzii, în condiţiile art. 131 din Codul de procedură civilă.

Invocarea excepţiei de necompetenţă materială procesuală de soluţionare a cauzei după acest moment nu mai este posibilă, competenţa fiind câştigată în mod definitiv de instanţa pe rolul căreia a fost înregistrată cererea. În situaţia în care prima instanţă invocă excepţia necompetenţei sale după momentul procesual reglementat expres în art. 131 din Codul de procedură civilă, instanţa ulterior învestită îşi poate declina competenţa în favoarea primei instanţe, cu motivarea că această instanţă a devenit competentă să soluţioneze cauza, ca urmare a pronunţării unei încheieri interlocutorii prin care a reţinut că este competentă material.

De asemenea, chiar şi în situaţia în care nu există o astfel de încheiere interlocutorie prin care s-a reţinut competenţa, de altfel, obligatorie, în temeiul prevederilor art. 131 alin. (1) din Codul de procedură civilă, efectul neinvocării în termen a excepţiei de necompetenţă reprezintă stabilizarea competenţei în favoarea instanţei sesizate, aspect care nu poate fi ulterior ignorat. Aceeaşi soluţie se impune şi în cazul repartizării la secţii sau completuri specializate, asimilate sub aspectul regimului competenţei materiale procesuale.

Astfel, în raport cu dispoziţiile art. 130 alin. (2), art. 131 alin. (1) şi art. 132 alin. (2) din Codul de procedură civilă, prima instanţă sesizată a devenit competentă ca urmare a încheierii interlocutorii pronunţate sub aspectul competenţei, motiv pentru care excepţia necompetenţei materiale nu mai poate fi pusă în discuţie în faţa acestei instanţe. Dacă totuşi se dispune, ulterior momentului procesual reglementat de art. 131 din Codul de procedură civilă, declinarea competenţei către o altă instanţă din considerente privitoare la competenţa materială procesuală, cea de a doua instanţă învestită este ţinută, la rândul său, a face aplicarea dispoziţiilor art. 131 din Codul de procedură civilă, concluzie la care se ajunge şi prin aplicarea ipotezei reglementate de art. 133 pct. 2 din Codul de procedură civilă. Dacă a doua instanţă învestită (în favoarea căreia s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei) nu ar avea obligaţia verificării propriei sale competenţe, prevederile art. 133 pct. 2 din Codul de procedură civilă nu s-ar aplica în nicio situaţie, fiind imposibil a se naşte vreodată conflictul negativ de competenţă. Or, o asemenea ipoteză este de plano exclusă, a doua instanţă sesizată având astfel îndatorirea de a-şi verifica propria competenţă potrivit dispoziţiilor art. 131 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

În argumentarea acestei soluţii se vor analiza, în primul rând, regimul juridic al invocării excepţiei de necompetenţă materială procesuală, precum şi repartizarea cauzelor pe secţii sau completurilor specializate.

Referitor la regimul juridic al invocării excepţiei de necompetenţă, trebuie menţionat că una dintre inovaţiile actualului Cod de procedură civilă, prin care s-a urmărit să se dea o finalitate practică unui principiu nou al procesului civil, acela al accelerării judecăţii, reglementat de art. 6 alin. (1) din Codul de procedură civilă, o reprezintă stabilirea unei limite temporale pentru invocarea excepţiei de necompetenţă materială, şi anume, până la primul termen la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe, adică termenul la care părţile, legal citate, pot pune şi concluzii (deci pricina nu se amână pentru un motiv care implică imposibilitatea unor dezbateri contradictorii, precum cel prevăzut de art. 222 din Codul de procedură civilă).

Procedând astfel se evită desfiinţarea tardivă a unor hotărâri pronunţate asupra fondului cauzei, prin efectul invocării excepţiei de necompetenţă direct în căile de atac sau chiar în primă instanţă, după ce se intră în cercetarea fondului procesului. Se produce, de asemenea, o responsabilizare atât a părţilor, cât şi a instanţei, impunându-se verificarea, în condiţii de contradictorialitate, a competenţei instanţei la primul termen la care părţile sunt legal citate şi pot pune concluzii, putându-se acorda un singur termen pentru lămuriri şi probe suplimentare, şi aceasta, cu titlu de excepţie, în condiţiile art. 131 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

Dacă s-ar accepta a doua opinie prezentată în sesizarea privind recursul în interesul legii s-ar ajunge la situaţia în care instanţa iniţial sesizată să îşi declare necompetenţa şi într-un moment ulterior celui prevăzut de art. 130 alin. (2) din Codul de procedură civilă şi să se înfrângă puterea de normă imperativă a acestui articol.

Astfel, finalitatea noii dispoziţii procedurale civile ar fi lipsită de esenţă. Desigur, instanţa care judecă procesul se va declara necompetentă doar în situaţia în care va aprecia că o altă instanţă este competentă din punct de vedere material procesual. Dacă ar fi posibilă o soluţie de declinare cu încălcarea termenului stabilit de lege s-ar afecta stabilitatea raportului juridic procesual în faţa instanţei învestite, deoarece aceasta nu şi-a îndeplinit în termenul legal obligaţia de a-şi verifica competenţa şi de a sesiza motivele care necesită declinarea de competenţă în favoarea altei instanţe.

În al doilea rând, problema de drept ce face obiectul prezentului recurs în interesul legii a provocat divergenţe în practica instanţelor de judecată în ceea ce priveşte efectele invocării excepţiei de necompetenţă materială cu încălcarea termenului prevăzut de lege.

Această problematică, a momentului până la care se poate invoca o excepţie de ordine publică, a fost analizată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în considerentele Deciziei nr. 28 din 21 septembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 772 din 16 octombrie 2015, prin care s-a reţinut că:

Aceleaşi limite procedurale referitoare la posibilitatea şi momentul invocării excepţiei, la obligaţia judecătorului de a verifica din oficiu competenţa instanţei sesizate şi de a consemna în încheiere interlocutorie cele reţinute referitor la competenţă existau şi anterior intrării în vigoare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 1591 alin. 2 şi 4 din Codul de procedură civilă din 1865, introdus prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică putea fi invocată de judecător sau de părţi la prima zi de înfăţişare în faţa primei instanţe, dar nu mai târziu de începerea dezbaterilor asupra fondului, iar judecătorul era obligat, la prima zi de înfăţişare, să îşi verifice competenţa, consemnând în încheierea de şedinţă temeiurile reţinute.

Chiar dacă nu se poate pune semnul echivalenţei între primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate şi prima zi de înfăţişare, potrivit reglementărilor succesive care guvernează regimul procesual al excepţiei de ordine publică, această distincţie nu prezintă importanţă pentru evaluarea caracterului de noutate al chestiunii de drept în discuţie, de vreme ce se pot desprinde două reguli comune relevante în cauză, care transcend în succesiunea codurilor: că necompetenţa de ordine publică se poate invoca numai până la un anumit moment procesual şi că excepţia necompetenţei se poate invoca numai în faţa primei instanţe.”

Asupra acestei chestiuni este justă şi opinia exprimată în doctrină potrivit căreia, în ceea ce priveşte necompetenţa de ordine publică, premisa raţionamentului corect este că, dacă necompetenţa nu a fost invocată la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate – ori, în condiţiile art. 131 alin. (2) din Codul procedură civilă, la termenul acordat în mod excepţional pentru lămurirea împrejurărilor de fapt necesare stabilirii competenţei – aceasta se acoperă definitiv şi nu mai poate fi invocată în tot cursul procesului.

Aşadar, efectul neinvocării excepţiei de necompetenţă materială cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate şi pot pune concluzii este acela că instanţa sesizată devine competentă să soluţioneze cauza.

Drept urmare, dacă excepţia de necompetenţă nu a fost invocată în condiţiile menţionate mai sus, atunci necompetenţa instanţei sesizate se acoperă definitiv, cu consecinţa pentru instanţa sesizată a definitivării competenţei de soluţionare a cauzei cu care a fost sesizată, în baza dispoziţiilor art. 130 alin. (2) sau (3) din Codul de procedură civilă.

Din interpretarea prevederilor art. 130-131 din Codul de procedură civilă rezultă că neinvocarea în termen a excepţiei de necompetenţă are ca efect consolidarea competenţei instanţei iniţial sesizate, în condiţiile operării unei prorogări legale de competenţă sui-generis.

În situaţia în care instanţa de judecată iniţial necompetentă, devenită însă competentă prin neinvocarea excepţiei în termenul legal, ar fi, totuşi, considerată îndreptăţită să îşi decline competenţa către instanţa pe care o apreciază ca fiind competentă, termenul statuat de lege ar fi superfluu, deoarece declinarea competenţei realizată cu nerespectarea dispoziţiilor legale ar subzista, atât instanţa de trimitere, cât şi instanţa ierarhic superioară care va pronunţa regulatorul de competenţă fiind ţinute de această soluţie.

În al treilea rând, răspunsul la problema de drept contradictorie existentă în jurisprudenţa instanţelor naţionale vizând posibilitatea instanţei căreia i se declină competenţa de a analiza în ce măsură instanţa care şi-a declinat competenţa în favoarea sa a respectat şi prevederile legale privind condiţiile şi termenele de invocare a excepţiei de necompetenţă nu poate fi decât acela că trebuie acordată această posibilitate instanţei la care se declină competenţa, deoarece, în caz contrar, prevederile legale care reglementează condiţiile şi, mai ales, termenele de invocare a excepţiei de necompetenţă ar fi lipsite de orice eficienţă.

Nu poate fi primit argumentul exprimat în a doua opinie jurisprudenţială în sensul că instanţa în faţa căreia se iveşte conflictul de competenţă s-ar transforma într-o instanţă de control judiciar, deşi declinatorul de competenţă nu este supus niciunei căi de atac, întrucât instanţa trebuie să verifice cui îi aparţine competenţa în cauza concretă dedusă judecăţii.

De altfel, legalitatea declinării de competenţă nu este sustrasă controlului, o atare situaţie fiind inacceptabilă din perspectiva cerinţelor statului de drept. Şi aceasta, deoarece instanţa competentă să soluţioneze conflictul negativ de competenţă verifică modul în care atât normele de competenţă propriu-zise, cât şi normele referitoare la condiţiile şi termenele de invocare a excepţiei de necompetenţă au fost respectate. Faptul că prevederile art. 132 alin. (3) din Codul de procedură civilă dispun în sensul că hotărârea de declinare a competenţei nu este supusă niciunei căi de atac nu poate duce la altă concluzie, deoarece s-a eliminat calea de atac împotriva hotărârii de declinare a competenţei cu scopul asigurării celerităţii procesului civil şi având în vedere că declinarea de competenţă nu are caracter obligatoriu pentru instanţa de trimitere, aceasta fiind, la rândul său, îndrituită să îşi verifice competenţa şi, dacă este cazul, să se desesizeze în favoarea instanţei pe care o consideră competentă.

Aşadar, instanţa care primeşte dosarul îşi poate invoca din oficiu, în condiţiile art. 130 alin. (2) şi art. 131 din Codul de procedură civilă, necompetenţa materială procesuală şi poate declina competenţa în favoarea instanţei iniţial învestite, pentru considerentul că aceasta a devenit competentă prin neinvocarea în termen a excepţiei de necompetenţă. Procedând astfel, aceasta nu se transformă într-o instanţă de control judiciar, căci nu are a analiza aspecte privind nelegala compunere, respectarea principiilor dreptului la apărare şi al contradictorialităţii etc., ci doar întrunirea condiţiilor prevăzute expres de regulile de invocare a excepţiei necompetenţei materiale procesuale.

Pe de altă parte, instanţa care judecă conflictul de competenţă nu poate ignora faptul că instanţa iniţial învestită a devenit competentă, prin acoperirea necompetenţei sale iniţiale, neinvocate în termen, ci va trebui să îi trimită acesteia dosarul, pentru că ea trebuie să determine competenţa în mod concret, în pricina ce se judecă, iar nu in abstracto, într-o pricină similară.

Concluzionând, se constată că necompetenţa materială procesuală poate fi invocată de părţi ori de judecător doar în faţa primei instanţe, până la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate şi pot pune concluzii, în condiţiile art. 131 din Codul de procedură civilă. Invocarea excepţiei de necompetenţă materială de soluţionare a cauzei ulterior acestui moment procesual nu mai este posibilă, având loc o consolidare a competenţei materiale procesuale în mod definitiv în privinţa instanţei pe rolul căreia a fost introdusă cererea.

Dacă prima instanţă invocă excepţia necompetenţei materiale procesuale după momentul prevăzut expres în art. 131 din Codul de procedură civilă, instanţa ulterior învestită îşi poate declina competenţa în favoarea primei instanţe, motivând că această instanţă a devenit competentă să soluţioneze cauza ca urmare a pronunţării unei încheieri interlocutorii prin care a reţinut că este competentă material.

În ipoteza în care lipseşte această încheiere interlocutorie prin care s-a reţinut competenţa, al cărei caracter este obligatoriu, conform art. 131 alin. (1) din Codul de procedură civilă, neinvocarea în termen a excepţiei de necompetenţă constituie o consolidare a competenţei în favoarea instanţei sesizate, fapt ce nu poate fi ulterior ignorat.

Pentru considerentele arătate, în temeiul dispoziţiilor art. 517 alin. (1) cu referire la art. 514 din Codul de procedură civilă,