ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 9/2019

Tribunalul București - Secția a VI-a civilă, prin încheierea din 25 octombrie 2018, pronunțată în Dosarul nr. 34.079/303/2015, a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, prin care să se dea o rezolvare de principiu următoarei chestiuni de drept:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 București, la data de 4.12.2015, cu nr. 34.079/303/2015, contestatoarea S.C. A. - S.A, în contradictoriu cu intimații Societatea Națională de Gaze Naturale Romgaz - S.A., S.C. B. - S.R.L. și Biroul Executorului Judecătoresc C., a formulat contestație la executare împotriva procesului-verbal de licitație încheiat în data de 13.11.2015 de către Biroul Executorului Judecătoresc C., solicitând anularea actului de executare denumit "proces-verbal de licitație încheiat în data de 13.11.2015", ca netemeinic și nelegal, și reluarea procesului de vânzare, după emiterea unei noi publicații de vânzare, care să respecte condițiile prevăzute de lege.

În drept, contestatoarea a invocat dispozițiile art. 849 alin. (2) și art. 712-715 din Codul de procedură civilă.

Intimata S.C. B. - S.R.L., prin întâmpinare, a solicitat respingerea contestației la executare, ca netemeinică și nelegală, și menținerea procesului-verbal de licitație contestat.

Intimata Societatea Națională de Gaze Naturale Romgaz - S.A., prin întâmpinare, a invocat excepțiile tardivității, lipsei de interes și lipsei calității procesuale pasive a Biroului Executorului Judecătoresc C., iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea contestației, ca neîntemeiată.

La data de 4 aprilie 2016 au formulat cerere de intervenție accesorie în sprijinul contestatoarei petentele S.C. D. - S.R.L. și S.C. E. - S.R.L. și, la data de 5 aprilie 2016, petenta S.C. F. - S.A.

Prin încheierea de ședință din 17 mai 2016, instanța de judecată a respins, ca inadmisibile, cererile de intervenție.

Prin încheierea de ședință din 14 iunie 2016, față de împrejurarea că petenta S.C. D. - S.R.L. a declarat apel împotriva încheierii de ședință din 17.05.2016, prin care i s-a respins cererea de intervenție, instanța de judecată, în conformitate cu dispozițiile art. 64 alin. (4) din Codul de procedură civilă, a dispus suspendarea cauzei, până la soluționarea apelului.

Apelul a fost respins, ca nefondat, prin Decizia nr. 4.557A din 21.11.2016 a Tribunalului București - Secția a III-a civilă.

Prin Sentința civilă nr. 9.643 din 28.11.2017, Judecătoria Sectorului 6 București a admis excepția perimării cererii de chemare în judecată, invocată din oficiu, a constatat perimată cererea de chemare în judecată formulată de contestatoarea S.C. A. - S.A., pe care a obligat-o la plata către intimata Societatea Națională de Gaze Naturale Romgaz - S.A. a sumei de 14.899,59 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut, în esență, că sunt aplicabile dispozițiile art. 416 din Codul de procedură civilă, considerând că sunt îndeplinite condițiile perimării, culpa părții fiind evidentă în raport cu obligația de a urmări desfășurarea procesului, conform art. 10 alin. (1) din același cod, pricina rămânând în nelucrare, fiind suspendată, timp de șase luni.

Instanța de fond a respins susținerile contestatoarei, potrivit cărora nu ar fi intervenit perimarea, câtă vreme suspendarea nu ar fi fost cauzată de această parte, reținând că nu are nicio importanță faptul că suspendarea a operat de drept, în temeiul art. 64 alin. (4) din Codul de procedură civilă, ceea ce caracterizează instituția perimării fiind aspectul că, de la momentul în care suspendarea a încetat, partea interesată trebuia ca, în termen de 6 luni, să facă un act de procedură pentru a întrerupe curgerea termenului de perimare.

Instanța de judecată a mai reținut că nu avea obligația legală de a repune cauza pe rol din oficiu, câtă vreme niciun text legal nu prevede această obligație, ca în cazul altor situații în care intervine suspendarea de drept, de exemplu, când se formulează o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare adresată Curții de Justiție a Uniunii Europene; astfel, nu se poate reține că ar exista vreo culpă a instanței de judecată, care nu ar fi efectuat niciun act de procedură după restituirea dosarului, care, în fapt, nici nu a plecat în căile de atac, fiind format numai un supliment, astfel cum prevăd dispozițiile legale.

S-a mai reținut că nu sunt întemeiate susținerile contestatoarei, în sensul că termenul de perimare ar curge de la restituirea dosarului de către tribunal, de vreme ce acesta se calculează de la rămânerea definitivă a Deciziei nr. 4.557A din 21.11.2016 a Tribunalului București - Secția a III-a civilă, restituirea dosarului neavând relevanță în curgerea acestui termen, cu atât mai mult cu cât, așa cum s-a arătat, dosarul de fond nu se înaintează în acest caz, ci se formează supliment.

Împotriva Sentinței nr. 9.643 din 28.11.2017 a Judecătoriei Sectorului 6 București a declarat recurs contestatoarea S.C. A. - S.A., arătând, în esență, că prin hotărârea dată doar în contradictoriu cu S.C. A. - S.A., prin administrator judiciar, cu ignorarea S.C. A. - S.A., prin administrator special, partea care a formulat cererea de chemare în judecată, instanța de fond a încălcat dispozițiile art. 425 alin. 1 lit. c) din Codul de procedură civilă, potrivit cărora dispozitivul va arăta numele și prenumele părților, dispoziții imperative a căror neîndeplinire atrage nulitatea hotărârii.

Recurenta a mai arătat că întreaga motivare a primei instanțe, întemeiată pe dispozițiile art. 64 alin. (4) și art. 416 din Codul de procedură civilă, este greșită, astfel că, pornind de la o premisă greșită, a ajuns la o concluzie și o soluție greșite; se arată că redeschiderea și continuarea judecării cererii principale erau atributul instanței de judecată care a suspendat cauza în temeiul legii, de drept, conform dispozițiilor art. 415 alin. (4), raportat la art. 64 alin. (4) din Codul de procedură civilă.

A susținut că atât art. 412 alin. (1) pct. 7, cât și art. 64 alin. (4) din Codul de procedură civilă reglementează suspendarea de drept a cererii principale și consideră că nu este posibil ca, în două situații similare care reglementează suspendarea de drept, redeschiderea judecății să se facă diferit, mai ales că normele procedurale prevăd că redeschiderea judecății se face din oficiu în condițiile art. 415 pct. 4 din același cod.

Recurenta a arătat și că instanța de fond nu a motivat, nici în fapt, nici în drept, culpa procesuală a contestatoarei, împrejurare față de care nu se justifică obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 24.09.2018, recurenta a depus la dosar cererea întemeiată pe dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă, solicitând tribunalului să sesizeze instanța supremă cu întrebarea ce face obiectul chestiunii de drept analizate.

Codul de procedură civilă [în redactarea anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative (Legea nr. 310/2018)]:

Instanța de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă pentru declanșarea acestei proceduri.

Astfel, a arătat că litigiul în legătură cu care s-a formulat sesizarea este în curs de judecată, iar tribunalul învestit cu soluționarea recursului, potrivit dispozițiilor art. 95 pct. 3 și art. 483 alin. (4) din Codul de procedură civilă, urmează să soluționeze cauza în ultimă instanță, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești care, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 5 din același cod, este definitivă.

Referindu-se la condiția privind ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire să depindă soluționarea pe fond a cauzei, tribunalul a susținut că și aceasta este îndeplinită, arătând că procedura sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție cu pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept are o natură juridică sui generis, care se circumscrie unui incident procedural ivit în cursul procesului al cărui obiect îl constituie chestiunea de drept de care depinde soluționarea pe fond a cauzei. În acest context, a invocat jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, care a reținut că obiectul sesizării l-ar putea constitui atât o chestiune de drept material, cât și una de drept procedural dacă, prin consecințele pe care le produce, interpretarea și aplicarea normei de drept au aptitudinea să determine soluționarea pe fond a cauzei, rezolvarea raportului de drept dedus judecății.

În opinia tribunalului, chestiunea de drept invocată prezintă și caracter de noutate, față de faptul că dispozițiile legale supuse interpretării nu s-au aplicat decât cererilor de intervenție formulate în procesele începute după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă, iar problema de drept pusă în discuție nu face obiectul unei jurisprudențe constante, textele legale a căror interpretare se solicită putând primi mai multe interpretări diferite, care necesită lămurirea prin mecanismul hotărârii prealabile; de asemenea s-a arătat că, din verificările efectuate, s-a constatat că asupra acestei chestiuni de drept instanța supremă nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Instanța de trimitere a arătat că principalul element care stă la baza sesizării este reprezentat de divergența de opinii a instanțelor judecătorești în ceea ce privește reluarea judecății procesului, în cazul suspendării cauzei conform art. 64 alin. (4) teza finală din Codul de procedură civilă, respectiv dacă reluarea judecății procesului se face prin cererea de redeschidere formulată de una dintre părțile din proces sau dacă judecata cauzei suspendate se impune a fi reluată din oficiu.

În ce privește problema de drept în discuție, completul de judecată care a formulat sesizarea a precizat că "nu are conturată opțiunea cu privire la interpretarea ce trebuie adoptată", limitându-se la a prezenta interpretările jurisprudențiale referitoare la această problemă, după cum urmează:

S-a susținut în sprijinul acestei opinii că, în lipsa unei dispoziții exprese care să prevadă repunerea pe rol din oficiu după soluționarea căii de atac, dispozițiile art. 64 alin. (4) din Codul de procedură civilă sunt supuse regulilor de drept comun privind repunerea pe rol a cauzei, respectiv celor prevăzute de art. 415 din Codul de procedură civilă. Or, în absența unei mențiuni explicite în cuprinsul art. 415 pct. 4 din Codul de procedură civilă, în sensul căreia repunerea pe rol este expresia unei atribuții ce revine instanței de judecată, urmează să se înțeleagă că obligația de a solicita repunerea pe rol a cauzei, în ipoteza suspendării cauzei în temeiul art. 64 alin. (4) din același cod, revine părții interesate.

Dacă s-ar aprecia că repunerea pe rol a cauzei este un act de procedură ce trebuie îndeplinit din oficiu, s-ar pune în mod nejustificat în sarcina instanței obligația de a urmări desfășurarea și finalizarea procesului, or interesul cu privire la acest aspect aparține părților.

În această interpretare, se dă eficiență obligației generale a părților de a contribui la desfășurarea procesului, îndatorire prevăzută de art. 10 din Codul de procedură civilă, cu consecința că lipsa cererii de repunere pe rol a cauzei, formulată de către partea interesată în termenul prevăzut de art. 416 alin. (1) din același cod, atrage sancțiunea perimării cererii de chemare în judecată.

În sprijinul acestei opinii s-a susținut că, față de natura suspendării reglementate de dispozițiile art. 64 alin. (4) din Codul de procedură civilă, ne aflăm în prezența unui caz de suspendare de drept, dintre cele prevăzute de art. 412 alin. (1) pct. 8 din același cod.

În continuarea raționamentului, s-a arătat că, întrucât suspendarea judecării cauzei, în cazul prevăzut de art. 64 alin. (4) din Codul de procedură civilă, operează de drept, nu se poate lăsa redeschiderea judecății la aprecierea părților sau, dimpotrivă, imputa acestora lipsa de diligență în repunerea cauzei pe rol.

S-a susținut că acest caz este comparabil cu cel al suspendării de drept a judecării procesului, în ipoteza sesizării adresate de către instanța de judecată Curții de Justiție a Uniunii Europene, în vederea pronunțării unei hotărâri preliminare, enunțată în cadrul art. 412 alin. (1) pct. 7 din Codul de procedură civilă, situație pentru care, la art. 415 pct. 3 din același cod, s-a prevăzut expres că reluarea judecății are loc după pronunțarea hotărârii de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene, implicând, prin urmare, o repunere pe rol din oficiu.

În această interpretare, termenul de perimare nu ar putea deci să înceapă să curgă, în considerarea art. 416 alin. (3) din Codul de procedură civilă.

A concluzionat instanța de trimitere că tocmai existența celor două opinii conturate în practică asupra problemei de drept supuse dezlegării, având argumente apreciate drept importante în ambele variante, justifică sesizarea instanței supreme pe calea mecanismului pronunțării unei hotărâri prealabile.

Instanța supremă a reținut în considerentele deciziei sus- menționate următoarele:

Ceea ce se impune este doar realizarea unui simplu raționament judiciar, prin citirea textului a cărui interpretare formează obiectul sesizării în corelare cu textul-cadru din materia reluării judecării procesului, respectiv art. 415 din Codul de procedură civilă, și cu înțelegerea faptului că procedura hotărârii prealabile a fost creată pentru a-i facilita judecătorului, iar nu părților, interpretarea unui text de lege. Procedându-se astfel, nu s-ar mai putea identifica nicio sursă de ambiguitate în cuprinsul art. 520 alin. (4) din Codul de procedură civilă și nicio «dificultate a stabilirii rațiunii textelor legale a căror lămurire se solicită».

În continuarea acestor aprecieri, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept subliniază și că, în raportul întocmit pentru darea unui aviz solicitat Curții de Casație franceze în cadrul procedurii instituite prin art. 1031-1 din Codul de procedură civilă francez, preluate și în Codul de procedură civilă român în art. 519-521 (raport publicat în Buletinul informativ al Curții de Casație nr. 777 din 1 martie 2013), s-a arătat, cu privire la faptul că problema de drept trebuie să prezinte o dificultate serioasă, că «o problemă poate să fie nouă și totuși să nu reclame intervenția curții supreme, care nu trebuie să fie considerată un serviciu public de consultanță juridică», precum și că «dificultatea "serioasă" a problemei de drept. . . nu-l scutește pe judecătorul fondului de obligația sa de a judeca».

Prin urmare, rămâne atributul exclusiv al instanței solicitante să soluționeze cauza cu judecata căreia a fost învestită, aplicând în acest scop mecanismele de interpretare a actelor normative."

Din analiza punctelor de vedere exprimate de instanțe și, după caz, a hotărârilor transmise de acestea se desprind următoarele orientări:

S-au pronunțat, respectiv și-au exprimat opinia în acest sens, următoarele instanțe:

În sprijinul acestei orientări au fost invocate următoarele argumente:

S-au pronunțat, respectiv și-au exprimat opinia în acest sens, următoarele instanțe:

În sprijinul acestei orientări au fost invocate următoarele argumente:

Pronunțându-se asupra constituționalității dispozițiilor art. 416 alin. (1) din Codul de procedură civilă, instanța de contencios constituțional a statuat că acestea sunt conforme Legii fundamentale, reținând următoarele:

Faptul că termenul de perimare este apreciat de autorul excepției ca fiind prea scurt nu poate fi reținut ca un argument în sensul încălcării dreptului la un proces echitabil. În legătură cu această critică este de observat că reducerea duratei termenului de perimare, de la un an în vechea reglementare la 6 luni în prezent, s-a realizat în contextul în care legiuitorul român și-a propus ca prin regulile procedurale cuprinse în actualul Cod de procedură civilă să creeze cadrul adecvat pentru soluționarea în condiții de celeritate a procesului civil, asigurând, în același timp, exigențele specifice unui proces echitabil.

Din motivarea excepției rezultă, totodată, că, raportându-se la situația specifică din cauză, autorul excepției formulează critica referitoare la durata prea scurtă a termenului de perimare în considerarea faptului că, în speță, deși judecătorul a suspendat soluționarea acțiunii în contencios administrativ introductive de instanță în temeiul art. 411 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă privitor la suspendarea voluntară, care se dispune la solicitarea ambelor părți, în realitate, suspendarea ar fi fost necesară, întrucât dezlegarea cauzei ținea de cercetările aflate în desfășurare în acel moment într-un dosar penal. O asemenea susținere nu reprezintă o veritabilă critică de constituționalitate, ci o apărare de fapt, circumstanțiată împrejurărilor concrete ale cauzei, prin care autoarea excepției urmărește să demonstreze lipsa culpei sale procesuale în ce privește stingerea procesului prin perimare și care nicidecum nu poate fi apreciată ca un fine de neconstituționalitate pe care Curtea Constituțională să îl examineze din perspectiva prevederilor art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală. Sub acest aspect, instanța învestită cu soluționarea recursului împotriva hotărârii prin care s-a constatat perimarea are competența de a verifica îndeplinirea condițiilor în care devine incidentă perimarea și de a se pronunța în ce măsură aceste susțineri sunt de natură să înlăture intervenirea acesteia.

Tot astfel, în acest context, instanța de recurs va aprecia dacă aspectele învederate de autoarea excepției pot să justifice inacțiunea acesteia în ce privește introducerea unei cereri de redeschidere după suspendare a procesului sau dacă, dimpotrivă, autoarea excepției a lăsat procesul în nelucrare din motive imputabile sieși, dovedind lipsa de stăruință cu privire la finalizarea acestuia. Sintagma «motive imputabile» va fi analizată de instanța care se pronunță asupra perimării în funcție de împrejurările concrete și în ansamblul normelor procedurale aplicabile în cauză. Nu se poate susține că sintagma criticată ar avea un caracter vag și imprecis, întrucât, față de regulile de procedură clare și inechivoce care guvernează procesul civil, dacă acționează cu diligență și bună- credință, textul criticat oferă părții interesate posibilitatea de a avea reprezentarea a ceea ce ar putea să constituie motive imputabile în ceea ce privește atitudinea proprie față de continuarea procesului." (Decizia nr. 644 din 1 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 35 din 12 ianuarie 2017)

Prin Adresa nr. 2.903/C/4.395/III-5/2018 din 18.12.2018, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practica judiciară, în vederea promovării unui recurs în interesul legii cu privire la problemele de drept ce formează obiectul sesizării.

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 519 din același cod, pentru declanșarea mecanismului privind pronunțarea unei hotărâri prealabile.

Examinând sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori și chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită, constată că sesizarea este inadmisibilă, după cum se va arăta în cele ce urmează.

Prealabil analizei în fond a problemei de drept supuse dezbaterii, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept trebuie să analizeze dacă, în raport cu întrebarea formulată de titularul sesizării, sunt întrunite cerințele de admisibilitate în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, față de dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă, ce constituie temeiul sesizării.

Prin aceste dispoziții legale sunt instituite o serie de condiții de admisibilitate pentru declanșarea acestei proceduri, condiții care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, respectiv:

Înainte de a trece la analizarea condițiilor de admisibilitate a sesizării se impune o reformulare a obiectului acesteia. Logica juridică impune o structurare a întrebărilor ce fac obiectul unei sesizări în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Din această perspectivă, se apreciază că prima chestiune de drept ce s-ar impune a fi dezlegată este aceea referitoare la aplicarea dispozițiilor art. 416 alin. (3) din Codul de procedură civilă, în sensul că mai întâi ar trebui lămurit dacă actul de procedură, respectiv reluarea judecății cauzei după suspendare, se face din oficiu; abia ulterior s-ar impune dezlegarea chestiunii de drept referitoare la incidența dispozițiilor art. 416 alin. (1) din același cod.

Plecând de la aceste premise, în ce privește îndeplinirea condițiilor de admisibilitate a sesizării, următoarele aspecte prezintă relevanță.

Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat că:

De asemenea s-a statuat, cu valoare de principiu, că:

Scopul acestei proceduri este crearea unui mecanism nou pentru uniformizarea practicii judiciare care să contribuie, alături de recursul în interesul legii, la transformarea practicii judiciare românești într-una predictibilă, care să răspundă așteptărilor rezonabile ale justițiabililor.

În analiza aspectelor generale de admisibilitate pentru declanșarea procedurii de sesizare în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile trebuie avute în vedere, pe lângă scopul instituirii acestui mecanism de unificare a practicii, rațiunea și fundamentul său.

Procedura hotărârii prealabile are menirea de a elimina riscul apariției unei practici neunitare, printr-o rezolvare de principiu a unei probleme de drept esențiale și controversate.

Pentru ca mecanismul procedural reglementat prin art. 519 din Codul de procedură civilă să nu fie deturnat de la scopul firesc al unificării practicii judiciare și utilizat pentru tranșarea în concret a aspectelor litigioase aflate pe rolul instanței de trimitere, instanța supremă trebuie chemată să dea chestiunii de drept o rezolvare de principiu. Altfel spus, în sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție cu procedura pronunțării unei chestiuni prealabile trebuie să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanță a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept și al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății." (Decizia nr. 10 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016)

În cazul de față, titularul sesizării solicită interpretarea unor dispoziții legale care nu comportă o reală și serioasă dificultate, de natură a fi supuse dezlegării în cadrul procedurii hotărârii prealabile.

În același sens, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, într-o sesizare anterioară ce viza o problemă similară, respectiv cea a reluării din oficiu a judecății cauzei suspendate în condițiile art. 520 alin. (4) din Codul de procedură civilă, a reținut că "Ceea ce se impune este doar realizarea unui simplu raționament judiciar, prin citirea textului a cărui interpretare formează obiectul sesizării în corelare cu art. 415 din Codul de procedură civilă, și cu înțelegerea faptului că procedura hotărârii prealabile a fost creată pentru a facilita judecătorului, iar nu părților, interpretarea unui text de lege. Procedându-se astfel, nu s-ar mai putea identifica nicio sursă de ambiguitate în cuprinsul textului legal și nicio dificultate a stabilirii rațiunii textelor legale a căror lămurire se solicită." (Decizia nr. 52 din 3 iulie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 26 septembrie 2017)

Raționamentul expus este pe deplin aplicabil și în cazul prezentei sesizări, cu atât mai mult cu cât, în situația declarării căii de atac împotriva încheierii de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenție, textul legal [art. 64 alin. (4) din Codul de procedură civilă] prevede că suspendarea judecării cauzei este obligatorie (de drept) și durează până la soluționarea căii de atac.

Interpretarea dispozițiilor legale referitoare la repunerea pe rol a cauzei trebuie făcută prin raportare la dispozițiile legale privind suspendarea judecării cauzelor, care, în cazul supus discuției, este o suspendare de drept, între cele două instituții juridice existând un raport de simetrie în ce privește regimul juridic aplicabil, așa încât și repunerea pe rol trebuie supusă unui regim juridic asemănător.

Se constată, de asemenea, că titularul sesizării, prin mecanismul procedural instituit prin art. 519 din Codul de procedură civilă, solicită chiar soluționarea căii de atac cu care a fost învestit, în condițiile în care criticile din memoriul de recurs formulat în cauza în care s-a dispus sesizarea vizează aspectul inaplicabilității instituției perimării, raportat la faptul că repunerea cauzei pe rol trebuia efectuată din oficiu.

Or, este atributul exclusiv al instanței solicitante să soluționeze cauza cu judecata căreia a fost învestită, aplicând în acest scop mecanismele de interpretare a actelor normative incidente cauzei.

În consecință, se reține că procedura de unificare a practicii judiciare, reglementată de art. 519 din Codul de procedură civilă, nu poate fi valorificată atât timp cât legiuitorul a stabilit, prin condiții restrictive de admisibilitate, rolul unificator al instituției juridice a hotărârii prealabile numai în scopul preîntâmpinării apariției unei jurisprudențe neunitare, printr-o rezolvare de principiu a unei veritabile probleme de drept.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 521 alin. (1) din Codul de procedură civilă,