ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 1/2016

Titularul sesizării este Tribunalul Brașov - Secția I civilă, învestit cu soluționarea apelului declarat de pârâții Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov împotriva Sentinței civile nr. 12.235 din 7 noiembrie 2014 și a Încheierii din 19 septembrie 2014, pronunțate de Judecătoria Brașov, apel care formează obiectul Dosarului nr. 8.276/197/2014.

Titularul sesizării este legitimat procesual activ, în conformitate cu dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă, întrucât judecă în ultimă instanță, potrivit dispozițiilor art. 27 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată (denumită în continuare Ordonanța Guvernului nr. 137/2000), raportat la art. 95 pct. 2 și la art. 483 alin. (2) teza I din Codul de procedură civilă, nefăcându-se dovada că nivelul pretențiilor deduse judecății de către fiecare reclamant depășește valoarea-prag de 200.000 lei, stabilită de art. 94 alin. (1) lit. j) din același cod și nici dovada că s-a contestat competența ratione materiae a primei instanțe.

Prin Încheierea din 1 octombrie 2015, pronunțată în Dosarul nr. 8.276/197/2014, Tribunalul Brașov - Secția I civilă a sesizat, în temeiul dispozițiilor art. 519-520 din Codul de procedură civilă, Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri pentru dezlegarea chestiunii de drept sus-menționate.

Prin cererea înregistrată cu nr. 8.276/197/2014 pe rolul Judecătoriei Brașov, reclamanții Manea Marieta, Tănase Anca, Haldan Daniela, Șerban Simona Victoria, Natea Ilie, Păzitor Traian, Szollosi Ionelia și Szollosi Adrian, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Brașov, au solicitat următoarele:

Cererea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 27 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000.

În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că, în calitate de foști sau actuali funcționari publici în cadrul Direcției Generale a Finanțelor Publice Brașov, au beneficiat din punct de vedere salarial, până la intrarea în vigoare a Legii nr. 330/2009, de dreptul de a li se calcula și achita suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare reglementate de art. 31 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 188/1999.

Acest drept a fost stabilit în favoarea reclamanților, în mod irevocabil, prin Sentința civilă nr. 789/CA din 3 decembrie 2008 a Tribunalului Brașov, prin care Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov a fost obligată să le plătească reclamanților sumele aferente suplimentelor salariale sus-menționate, hotărâre pe care însă pârâta refuză să o pună în executare, deși alți colegi ai reclamanților, aflați în aceeași situație, au obținut executarea benevolă a hotărârilor judecătorești.

În aceste condiții, reclamanții apreciază că sunt grav discriminați, fiind încălcat principiul egalității dintre cetățeni și cel al excluderii privilegiilor și discriminării, discriminarea produsă constând în comportamentul activ al pârâtelor, care refuză achitarea unor sume pe care le-au plătit în cuantum de 25% altor persoane, aflate într-o situație identică.

Prin Sentința civilă nr. 12.235 din 7 noiembrie 2014, pronunțată în contradictoriu și cu Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, Judecătoria Brașov a admis acțiunea și a constatat, în sensul prevederilor art. 2 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, că reclamanții au fost supuși unui tratament discriminatoriu determinat de refuzul pârâților de a le achita sumele, actualizate cu rata inflației plus dobânda legală, aferente suplimentului postului și suplimentului corespunzător treptei de salarizare prevăzute de art. 31 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999, începând cu data de 1 ianuarie 2005 și până la încetarea raporturilor lor de serviciu sau până la noi dispoziții legale. Au fost obligați pârâții, conform art. 27 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, să plătească reclamanților cu titlu de despăgubiri sume echivalente celor două suplimente, calculate prin aplicarea unui procent de 25% din salariul de bază, în considerarea fiecăruia dintre cele două suplimente neacordate, începând cu data de 1 ianuarie 2005 și până la data modificării situației de fapt și/sau de drept, dar nu mai târziu de momentul intrării în vigoare a Legii nr. 330/2009, respectiv 31 decembrie 2009. A fost obligat pârâtul nr. 1 să aloce fondurile necesare achitării despăgubirilor solicitate, conform capătului 2 al cererii de chemare în judecată.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în esență, următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 789/CA din 3 decembrie 2008 a Tribunalului Brașov, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 129/R din 17 februarie 2009, pronunțată de Curtea de Apel Brașov în Dosarul nr. 6.915/62/2008 și, ulterior, lămurită, Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov a fost obligată să le plătească reclamanților Manea Marieta, Tănase Anca, Haldan Daniela, Șerban Simona Victoria, Natea Ilie, Păzitor Traian și defunctului Szollosi Iuliu, în funcție de data angajării, sumele de bani reprezentând suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare pentru perioada 1 ianuarie 2005-3 decembrie 2008, actualizate cu indicele de inflație din momentul nașterii dreptului și până la data plății efective, precum și dobânda legală aferentă și, în continuare, până la încetarea raporturilor de serviciu ale reclamanților sau până la noi dispoziții legale. În privința cuantumului celor două suplimente, se reține că în considerentele celor două hotărâri acesta nu a fost menționat, iar prin Încheierea din data de 17 martie 2010 Tribunalul Brașov a respins cererea de lămurire a dispozitivului Sentinței civile nr. 789/CA din 3 decembrie 2008, în sensul indicării cuantumului celor două sporuri la procentul de 25% pentru fiecare spor, pe motiv că acest cuantum nu este prevăzut de niciun act normativ.

Reclamanții au solicitat D.G.F.P. Brașov executarea sentinței menționate, iar prin Adresa nr. 20.288 pârâta le-a comunicat că, întrucât instanțele de judecată au respins solicitarea reclamanților de acordare a celor două sporuri în procent de 25 % din salariul de bază, cererea de acordare a acestor suplimente într-un anumit cuantum este lipsită de temei legal.

Prin cererea de chemare în judecată formulată, reclamanții au solicitat angajarea răspunderii pârâților pentru tratamentul discriminatoriu care le-a fost aplicat, generat de refuzul de executare a unei hotărâri judecătorești irevocabile, în condițiile în care în aceeași situație s-au aflat și alți colegi ai lor, care au obținut sentințele civile nr. 757/CA din 17 noiembrie 2008, nr. 805/CA din 9 decembrie 2008 și nr. 655/CA din 1 octombrie 2008, dar care, spre deosebire de reclamanți, au obținut executarea sentințelor prin acordarea suplimentelor în cuantum de câte 25%, deși nici în cazul acestora cuantumul suplimentelor nu fusese indicat prin hotărârile judecătorești.

S-a apreciat că, pentru angajarea răspunderii pentru tratamentul discriminatoriu, condițiile ce trebuie dovedite de reclamanți constau în: 1. existența unui tratament diferențiat, manifestat prin deosebire de tratament, excludere, restricție sau preferință; 2. existența unui criteriu de discriminare; 3. tratamentul diferențiat să aibă drept scop ori efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței ori exercitării, în condiții de egalitate, a unui drept recunoscut de lege; 4. aceste prevederi, criterii sau practici să nu fie justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop să nu fie adecvate și necesare.

S-a constatat că, în cauză, reclamanții au dovedit că se află într-o situație identică cu alte persoane - reclamante în Dosarul nr. 6.778/62/2008 al Tribunalului Brașov, beneficiare ale Sentinței civile nr. 757/CA din 17 noiembrie 2008 - care au primit sume de bani calculate la un procent de 25% reprezentând suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare, iar prin refuzul pârâtelor de a le achita reclamanților drepturile obținute în aceleași condiții ca reclamanții din Dosarul nr. 6.778/62/2008 s-a făcut și dovada tratamentului diferențiat, pe care pârâtele nu l-au justificat.

Împotriva sentinței pronunțate de prima instanță, pârâții au declarat apel, înregistrat pe rolul Tribunalului Brașov - Secția I civilă.

În motivele de apel, după invocarea unor excepții procesuale, pe fondul litigiului apelanții au susținut că, în cauză, nu poate fi identificat un criteriu de discriminare din cele reglementate de Ordonanța Guvernului nr. 137/2000. Astfel, s-a arătat că hotărârile judecătorești pronunțate în cazuri similare au fost puse în executare în măsura în care, în dispozitivul lor, au fost identificate sumele ori modalitatea de determinare a cuantumului lor; or, atunci când, prin raportare la considerente, cuantumul pretențiilor încuviințate a dobândit un caracter determinabil. Au mai arătat apelanții-pârâți că reclamanții au demarat procedura de executare silită a titlului lor, litigiu în care, în cadrul unei contestații la executare inițiate de debitor, prin Decizia nr. 382/R/2010, Tribunalul Brașov a reținut imposibilitatea ducerii la îndeplinire a dispozitivului.

Prin Încheierea de la 1 octombrie 2015, la solicitarea autorității apelante, instanța de apel a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept menționate în cele ce precedă.

În temeiul dispozițiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, instanța a suspendat judecata apelului până la pronunțarea hotărârii prealabile.

Instanța de apel a apreciat, cu titlu generic, fără a aduce niciun argument în sprijinul opiniei sale, că sesizarea este admisibilă, întrucât "vizează o chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei. Această chestiune prezintă un caracter de noutate, cu toate că s-au mai pronunțat hotărâri judecătorești în materie și cu privire la problematica pusă în discuție în speță, deoarece nu a fost tranșată de I.C.C.J. și nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, iar, pe de altă parte, pe rolul instanțelor judecătorești mai există litigii similare, nesoluționate irevocabil".

Din încheierea de sesizare nu rezultă care este punctul de vedere al părților. Ministerul Finanțelor a formulat în dosarul de trimitere o cerere de lămurire a problemelor de drept, susținând lipsa culpei cu privire la remunerarea funcționarilor publici, a învederat existența unei practici neunitare și a atașat hotărâri judecătorești contrare.

Completul de judecată nu a exprimat un punct de vedere propriu, limitându-se la a reține, în mod laconic, fără a motiva în vreun fel, că "diferența de tratament, adoptată de angajator cu ocazia punerii în executare a unor titluri executorii similare, față de unii angajați raportat la alți angajați aflați în situații identice, creează o discriminare, în sensul art. 2 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, dacă nu există un motiv obiectiv pentru aplicarea acestui tratament diferențiat față de propriii salariați".

Prin Adresa nr. 2.843/C/5.121/III-5/2015, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil nu s-a verificat și nu se verifică, în prezent, practica judiciară, în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii cu referire la problema de drept ce formează obiectul sesizării.

Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat asupra problemei de drept a cărei dezlegare se solicită.

Curțile de apel, cu excepția Curții de Apel Brașov, au comunicat că nu au fost identificate hotărâri judecătorești pronunțate cu privire la chestiunea de drept ce face obiectul sesizării și nici cauze similare, aflate pe rolul instanțelor și suspendate potrivit dispozițiilor art. 520 alin. (4) din Codul de procedură civilă.

Singurele instanțe care au transmis jurisprudență cu privire la chestiunea de drept ce face obiectul sesizării sunt cele arondate Curții de Apel Brașov, din analiza hotărârilor judecătorești pronunțate rezultând următoarele orientări jurisprudențiale:

Într-o primă opinie s-a apreciat că reclamanții au fost supuși unui tratament discriminatoriu, întrucât dreptul de a beneficia de suplimentul postului și de suplimentul corespunzător treptei de salarizare, pe care aceștia îl invocă, a fost încălcat prin neexecutarea hotărârilor judecătorești în raport cu alți funcționari publici, colegi ai reclamanților, în condițiile în care, în situație similară de necuantificare a celor două suplimente, aceștia au beneficiat de executarea hotărârilor lor judecătorești (Decizia civilă nr. 455 din 5 decembrie 2013 a Tribunalului Brașov).

S-a reținut că în niciuna dintre hotărârile judecătorești care au fost puse în executare, la fel ca în cele neexecutate, nu s-au cuantificat drepturile acordate, acțiunile fiind admise în parte, și nu în totalitate, iar în considerente reținându-se că stabilirea cuantumului sumelor nu are suport legal, deci situația în care se află reclamanții și situația colegilor lor, cărora li s-au achitat drepturile, sunt identice. Diferența de tratament dintre reclamanți și colegii acestora constituie discriminare, fiind lipsită de o justificare obiectivă și rezonabilă (Decizia civilă nr. 762/r din 25 iunie 2014 a Curții de Apel Brașov).

S-a arătat, de asemenea, că discriminarea reclamanților este una indirectă și constă în comportamentul activ al pârâților, care le refuză achitarea unor sume pe care le-au plătit altor persoane, aflate într-o situație identică. Acest comportament, prin efectele lui, defavorizează nejustificat reclamanții față de colegii lor, cărora li s-au achitat aceleași drepturi. Efectul acestui refuz, care nu a fost justificat obiectiv de pârâtă, constă în îngrădirea dreptului la executare al reclamanților. Legalitatea ori nelegalitatea punerii în executare nu interesează în cauza de față, discriminarea reclamanților menținându-se atât timp cât, față de celelalte persoane, aflate într-o situație identică, este continuată executarea, iar acestora le este refuzată (Decizia civilă nr. 145 din 5 februarie 2013 a Tribunalului Brașov - Secția I civilă; în același sens, Decizia civilă nr. 488/R din 15 octombrie 2013 a Tribunalului Covasna - Secția civilă, Sentința civilă nr. 3.108 din 19 decembrie 2013 și Sentința civilă nr. 922 din 21 mai 2015 ale Judecătoriei Sfântu Gheorghe).

Într-o altă opinie s-a apreciat, dimpotrivă, că refuzul intimaților-pârâți de a executa în continuare asemenea hotărâri, în care nu se prevede în mod expres cuantumul suplimentelor, cuantum neprevăzut nici în lege, este justificat de un scop legitim, și anume acela de intrare în legalitate. S-a reținut că acel criteriu ce a stat la baza diferenței de tratament a fost unul obiectiv, nu subiectiv, intimații-pârâți realizând că nu au un temei legal pentru cuantificarea unor drepturi recunoscute în mod generic; faptul că la un moment dat s-a stopat plata unor sume de bani care nu erau prevăzute în titlul executoriu, neavând caracter cert, a fost justificat obiectiv de un scop legitim, iar metoda de atingere a acestui scop a fost adecvată și necesară. Nu apartenența la o categorie socioprofesională ori alte criterii determinabile au constituit motivul refuzului intimaților-pârâți de a acorda acele sporuri salariale, ci exclusiv necuantificarea explicită și expresă a sporurilor în cauză prin dispozitivul hotărârilor judecătorești, fiind vorba în esență de problematica executării unei hotărâri judecătorești care naște o creanță imprecisă, văduvită de câtimea indispensabilă. Această opinie corespunde și punctului de vedere al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării (Decizia civilă nr. 591 din 18 iunie 2014 a Tribunalului Brașov - Secția I civilă).

Curtea Constituțională nu a statuat asupra problemei de drept a cărei dezlegare se solicită.

În jurisprudența instanțelor comunitare s-a reținut, în mod constant, că discriminarea este acțiunea prin care unele persoane sunt tratate diferit sau lipsite de anumite drepturi în mod nejustificat, după anumite criterii, expres prevăzute de lege, și că nu orice diferențiere constituie discriminare.

Nu au fost identificate hotărâri relevante cu privire la problema de drept a cărei dezlegare se solicită.

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 519 din același cod, pentru declanșarea mecanismului privind pronunțarea unei hotărâri prealabile.

S-a apreciat de către judecătorii-raportori că nu sunt îndeplinite condițiile existenței și noutății unei chestiuni de drept disputate într-un litigiu pendinte, de care să depindă soluționarea pe fond a cauzei. S-a arătat, în acest sens, că sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile prin care să se stabilească dacă un anumit comportament, manifestat de către un angajator în raporturile cu angajații săi, poate fi considerat ca fiind o discriminare, în sensul dispozițiilor art. 2 din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, este inadmisibilă, fiind o problemă de aplicare, și nu de interpretare a unei norme legale, pe de o parte, iar problema de drept enunțată nu este nouă, de vreme ce a primit o dezlegare, prin hotărâri judecătorești care reflectă o jurisprudență neunitară, constantă în timp, de natură a lipsi de interes formularea unei cereri pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, pe de altă parte.

Examinând sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori și chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

Prealabil analizei în fond a problemei de drept supuse dezbaterii, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept are a analiza dacă, în raport cu întrebarea formulată de titularul sesizării, sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, față de prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă.

Potrivit acestor dispoziții legale, "Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată".

Prin această reglementare au fost instituite o serie de condiții de admisibilitate pentru declanșarea procedurii de sesizare în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, condiții care trebuie să fie întrunite în mod cumulativ, după cum urmează:

Verificând condițiile de admisibilitate a sesizării formulate de Tribunalul Brașov, se constată că acestea nu sunt îndeplinite cumulativ, nefiind întrunită condiția existenței unei chestiuni de drept reale, de care să depindă soluționarea pe fond a cauzei.

Art. 519 din Codul de procedură civilă nu definește noțiunea de "chestiune de drept". În doctrină s-a arătat însă că pentru a fi vorba de o problemă de drept reală, atunci când aceasta vizează o normă de drept, trebuie ca textul legal să fie îndoielnic, imperfect (lacunar) sau neclar. Prin urmare, sintagma "probleme de drept" trebuie raportată la prevederile cuprinse în art. 5 alin. (2) din Codul de procedură civilă, potrivit cărora "niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă". Chestiunea de drept supusă dezbaterii trebuie să fie una veritabilă, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acest text este incomplet, fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziții legale, fie pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare.

Referitor la acest aspect, în doctrină s-a arătat, de asemenea, că, în înțelesul legii, chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită trebuie să fie specifică, urmărind interpretarea punctuală a unui text legal, fără a-i epuiza înțelesurile sau aplicațiile; întrebarea instanței trebuie să fie una calificată, iar nu generică și pur ipotetică. În același timp, chestiunea de drept trebuie să fie reală, iar nu aparentă, să privească interpretarea diferită sau contradictorie a unui text de lege, a unei reguli cutumiare neclare, incomplete sau, după caz, incerte ori incidența unor principii generale ale dreptului, al căror conținut sau a căror sferă de acțiune sunt discutabile.

În cazul prezentei sesizări, întrebarea adresată Înaltei Curți de Casație și Justiție nu vizează o asemenea chestiune de drept punctuală, concretă, ci pretinde o interpretare abstractă, cu un ridicat grad de generalitate a dispozițiilor art. 2 din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, și anume "dacă diferența de tratament din partea unui angajator, manifestată cu ocazia punerii în executare a unor hotărâri judecătorești, ce constituie titluri executorii de care beneficiază mai mulți angajați, în sensul că pentru unii angajați, beneficiari ai titlurilor executorii menționate, acestea au fost puse în executare voluntar, iar pentru alții, aflați în aceeași situație, s-a refuzat executarea, deși toate hotărârile judecătorești ce constituie titluri executorii vizează aceleași drepturi salariale, respectiv sporuri acordate pe baza acelorași temeiuri de drept, în toate cazurile necuantificate, această diferență de tratament poate fi interpretată ca fiind o discriminare în sensul art. 2 din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000".

Or, conform prevederilor art. 2 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, prin discriminare "se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice".

În doctrina și jurisprudența românească și europeană, s-a arătat că există o faptă de discriminare atunci când: o persoană este tratată în mod nefavorabil, prin comparație cu modul în care au fost sau ar fi tratate alte persoane, aflate într-o situație similară, motivul acestui tratament constituindu-l o caracteristică concretă a persoanelor, caracteristică ce se încadrează în categoria "criteriului protejat".

Pentru existența discriminării trebuie, așadar, îndeplinite cumulativ următoarele condiții: a) existența unui tratament diferențiat manifestat prin: orice deosebire, excludere, restricție sau preferință; b) existența unui criteriu de discriminare, de felul celor enumerate exemplificativ în definiția legală a discriminării; c) existența unui raport de cauzalitate între criteriul de discriminare și tratamentul diferențiat; d) scopul sau efectul tratamentului diferențiat să fie restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a unui drept recunoscut de lege; e) persoanele sau situațiile în care acestea se găsesc să se afle în poziții comparabile; f) tratamentul diferențiat să nu fie justificat obiectiv de un scop legitim, a cărui atingere se face prin metode adecvate și necesare.

Raportul de cauzalitate între tratamentul diferențiat și criteriul de discriminare presupune să se demonstreze că pretinsa victimă a fost tratată mai puțin favorabil decât alte persoane, aflate într-o situație similară, din cauză că deține o caracteristică ce se încadrează în noțiunea de "criteriu protejat": rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex ș.a.m.d., sau orice alt criteriu al cărui scop sau efect este cel prevăzut de dispozițiile legale (restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice).

Pentru a se putea analiza dacă diferența de tratament invocată de autorul sesizării poate fi interpretată ca fiind o discriminare în sensul dispozițiilor art. 2 din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, este necesară identificarea și prezentarea unuia din criteriile prevăzute de alin. (1) al acestui articol sau a oricărui alt criteriu a cărui finalitate este cea prevăzută de aceleași dispoziții legale, citate mai sus, criteriu ce reprezintă temeiul aplicării de către angajator a tratamentului diferențiat.

În acest sens, în sesizarea instanței de trimitere nu se regăsește nicio referire la identificarea punctuală a acelor texte de lege lacunare ori controversate, care ar necesita preventiv o rezolvare de principiu. Instanța de trimitere trebuia să indice, în baza legii aplicabile în cauză, care ar fi, în accepțiunea sa, criteriul protejat, presupus a fi fost încălcat prin fapta angajatorului, justificând astfel demersul său procesual în vederea interpretării adecvate a textului de lege și legătura sesizării formulate cu soluționarea pe fond a cauzei. Or, în condițiile în care nu s-a arătat în ce fel norma legală este neclară sau primitoare de mai multe înțelesuri, care, de altfel, se impuneau a fi arătate în sesizare, orice demers, din partea completului învestit cu soluționarea sesizării, de identificare a unui criteriu de discriminare și de aplicare a acestuia la situația dedusă judecății, presupune o depășire a limitelor învestirii prin efectuarea de verificări suplimentare ale situației de fapt, adăugând valențe noi în analiza sesizării, ceea ce legea nu permite, întrucât ar determina o judecată efectivă a cauzei, și nu un proces de interpretare a unui act normativ.

Rezultă că, față de modul în care este definită noțiunea de discriminare prin raportare la noțiunea de "criteriu protejat", atât în dreptul Uniunii Europene, cât și în dreptul intern, sesizarea este inadmisibilă, întrucât în speța în care a fost formulată nu a fost invocat, identificat și prezentat acel criteriu protejat care ar fi determinat tratamentul mai puțin favorabil, considerat discriminatoriu, iar acest criteriu nu poate fi dedus nici din actul de sesizare al instanței de trimitere.

Înalta Curte de Casație și Justiție nu are, prin urmare, în lipsa indicării de către instanța de trimitere a criteriului protejat, toate elementele necesare în vederea pronunțării unei hotărâri cu privire la chestiunea de drept cu care a fost sesizată, neputând stabili, în mod generic, ipotetic, dacă un anumit comportament, manifestat de către un angajator în raporturile cu angajații săi, poate fi considerat discriminare, în sensul dispozițiilor art. 2 din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate prevăzute de dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă, în temeiul art. 521 alin. (1) din același cod,