ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 33/2015

Titularul sesizării este Curtea de Apel Bacău - Secția I civilă, învestită cu soluționarea apelului declarat de Casa Teritorială de Pensii Bacău, împotriva Sentinței civile nr. 180 din 12 februarie 2014, pronunțată de Tribunalul Bacău, apel care formează obiectul Dosarului nr. 3.243/110/2013.

Titularul sesizării este legitimat procesual activ, în conformitate cu dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă, fiind o curte de apel care judecă în ultima instanță, potrivit dispozițiilor art. 155 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările și completările ulterioare (denumită în continuare Legea nr. 263/2010), raportat la art. 96 pct. 2 și art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă. II. Obiectul și temeiul juridic al sesizării

Prin Încheierea din 18 mai 2015, pronunțată în Dosarul nr. 3.243/110/2013, Curtea de Apel Bacău - Secția I civilă a sesizat, în temeiul dispozițiilor art. 519-520 din Codul de procedură civilă, Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri pentru dezlegarea chestiunilor de drept sus-menționate.

Instanța de trimitere întreabă, în primul rând, dacă există dispoziții de lege lata care permit caselor de pensii să nu valorifice, la stabilirea drepturilor de pensie, mențiunile privind încadrarea în grupele superioare de muncă cuprinse în carnetele de muncă, dacă acestea nu sunt conforme cu dispozițiile legale referitoare la încadrare.

Pe calea celei de-a doua întrebări, inerentă celei dintâi, se solicită a se aprecia asupra posibilității angajatorului de a încadra un domeniu de activitate într-o grupă superioară de muncă, prin extinderea categoriilor reglementate de Ordinul nr. 50/1990 emis de Ministerul Muncii și Ocrotirilor Sociale, Ministerul Sănătății și Comisia Națională pentru Protecția Muncii, completat cu avizele ulterioare (denumit în continuare Ordinul nr. 50/1990), pe motivul similarității condițiilor de muncă efective cu cele cărora actul normativ le-a recunoscut acest beneficiu.

Ulterior, aceeași instanță, prin încheierile din 18 mai 2015, pronunțate în dosarele nr. 726/110/2014, nr. 5.200/110/2013, nr. 1.375/110/2014, nr. 4.066/110/2013 și nr. 430/110/2014, a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri pentru dezlegarea acelorași chestiuni de drept, sesizări care au fost conexate la dosarul inițial. III. Expunerea succintă a procesului

Prin cererea înregistrată cu nr. 3.243/110/2013 pe rolul Tribunalului Bacău, reclamantul Barjovanu Vasile a chemat în judecată pe pârâta Casa Teritorială de Pensii Bacău, solicitând anularea Deciziei R 10.671 din 9 aprilie 2013, emisă de pârâtă, întrucât nu i-a luat în considerare actele depuse la dosarul de pensionare privind activitatea desfășurată în grupa a II-a de muncă la WMW, fosta IMU și Duras, S.C. Mașini Unelte - S.A., în perioadele 27 septembrie 1976-14 octombrie 1993, 17 ianuarie 1994-5 aprilie 2000.

Cererea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile Ordinului nr. 50/1990, anexa nr. 2, poziția 160 și punctul 3 și Adresa D.G.M.P.S. nr. 62.420 din 16 octombrie 1999, în motivarea acțiunii reclamantul arătând că a prezentat Adeverința nr. 373 din 11 iunie 2012 și Contractul colectiv de muncă nr. 11.823 din 8 aprilie 1999 și că a lucrat în condiții de muncă ce se încadrează în prevederile normative invocate.

Prin Sentința civilă nr. 180 din 12 februarie 2014, Tribunalul Bacău a admis acțiunea și a anulat decizia contestată, obligând-o pe pârâta Casa Teritorială de Pensii Bacău să emită o decizie de pensionare, cu luarea în considerare a perioadelor 27 septembrie 1976-14 octombrie 1993 și 17 ianuarie 1994-5 aprilie 2000, ca fiind lucrate în grupa a II-a de muncă, potrivit înscrierii de la poziția 68 din carnetul de muncă.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în esență, următoarele:

Potrivit pct. 6 din Ordinul nr. 50/1990, nominalizarea persoanelor care se încadrează în grupele I și a II-a de muncă se face de către conducerea unităților împreună cu sindicatele libere din unități, ținându-se seama de condițiile deosebite de muncă concrete, în care își desfășoară activitatea persoanele respective (nivelul noxelor existente, condiții nefavorabile de microclimat, suprasolicitare fizică sau nervoasă, risc deosebit de explozie, iradiere sau infectare etc.).

Potrivit art. 158 alin. (1) din Legea nr. 263/2010, perioadele de vechime în muncă realizate în grupa a II-a de muncă până la data de 1 aprilie 2001 constituie stagiu de cotizare în condiții deosebite, în vederea reducerii vârstelor de pensionare.

În cazul contestatorului, care a depus la dosar carnetul de muncă în original, rezultă din înscrierea efectuată în carnetul de muncă, la poziția 68, că locul de muncă și activitatea pe care reclamantul a desfășurat-o au fost încadrate în grupa a II-a de muncă în procent de 100%, în conformitate cu anexa nr. 2 pct. 3 și pct. 160 din Ordinul nr. 50/1990, în total de 23 ani, 3 luni și 5 zile.

Dispozițiile legale privind încadrarea locurilor de muncă în grupa a II-a de muncă nu fac nicio distincție între diferitele categorii de salariați, condiția necesară pentru ca activitatea acestora să fie încadrată în grupa a II-a de muncă este ca personalul să fi lucrat la locurile de muncă sau activitățile cu condiții nocive, grele sau periculoase, cu temperaturi scăzute sau ridicate, în mediu cu pulberi diverse, umiditate, zgomot, trepidații, gaze toxice, radiații, vapori de lacuri sau vopsele.

S-a apreciat de către prima instanță că interpretarea Casei de Pensii privind poziția nr. 160 din anexa nr. 2 la Ordinul nr. 50/1990 este formalistă, atât timp cât condițiile de desfășurare a activității de la locul de muncă al contestatorului sunt identice cu cele din cadrul întreprinderilor din industria materialelor de construcții, chiar dacă societatea la care a fost angajat contestatorul nu aparține de această industrie (temperaturi ridicate, mediu cu pulberi diverse, zgomot, trepidații, vapori, între activitățile prevăzute expres în textul legal menționat fiind inserată și executarea de carcase și confecții metalice).

Împotriva sentinței pronunțate de prima instanță, pârâta a declarat apel, înregistrat pe rolul Curții de Apel Bacău - Secția I civilă.

Pârâta a criticat hotărârea primei instanțe, în esență, sub aspectul greșitei obligări la valorificarea adeverinței cuprinzând mențiunea grupei a II-a de muncă pentru intimat, în condițiile în care pct. 160 din anexa nr. 2 la Ordinul nr. 50/1990, trecut ca temei juridic, privește activitățile din industria materialelor de construcții.

Prin Încheierea din 18 mai 2015, instanța de apel a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție, în scopul pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunilor de drept menționate în cele ce preced.

În temeiul dispozițiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, instanța a suspendat judecata apelului până la pronunțarea hotărârii prealabile. IV. Motivele reținute de titularul sesizării, care susțin admisibilitatea procedurii de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă

Instanța de apel a apreciat că sesizarea este admisibilă, față de dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă, având în vedere că de lămurirea celor două aspecte ale sesizării depinde soluționarea pe fond a cauzei, că problema de drept enunțată este nouă, întrucât examinarea jurisprudenței a relevat că nu s-au identificat hotărâri privitoare la aceleași aspecte și că problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii, astfel cum reiese din cercetarea datelor postate pe portalul www.iccj.ro V. Punctul de vedere al părților cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Părțile nu și-au exprimat punctul de vedere nici prin memorii separate, nici în fața instanței. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a sesizat instanța supremă cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Conformându-se dispozițiilor art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă, instanța de apel a apreciat că: - art. 20 alin. (1) și (2) din Decretul nr. 92/1976, raportat la art. 20 alin. (1), art. 22 alin. (1), art. 158 alin. (2) din Legea nr. 263/2010 și art. 18 lit. e) din Statutul Casei Naționale de Pensii Publice, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 118/2012, trebuie interpretat și/sau aplicat în sensul că dă posibilitatea caselor teritoriale de pensii să nu valorifice mențiunile din conținutul carnetului de muncă referitor la încadrarea personalului în fostele grupe I și/sau a II-a de muncă, pe care le constată că nu au corespondent (acoperire) în normele legale în materie (Ordinul nr. 50/1990, Ordinul nr. 125/1990, completate cu avizele ulterioare, Hotărârea Guvernului nr. 456/1990, Ordinul nr. 969/1990 etc.), care reglementează încadrarea în fostele grupe de muncă I și a II-a; - pct. 160 din anexa nr. 2 la Ordinul nr. 50/1990 are în vedere exclusiv activitățile/locurile de muncă din întreprinderile din industria materialelor de construcții. VII. Jurisprudența instanțelor naționale în materie

Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat asupra ambelor aspecte ale problemei de drept a cărei dezlegare se solicită, pronunțând următoarele decizii de speță: Decizia nr. 258 din 20 septembrie 2004, pronunțată asupra unui recurs în anulare de Completul de 9 judecători; deciziile nr. 423 din 6 februarie 2002, nr. 3.343 din 6 noiembrie 2002, pronunțate de Secția de contencios administrativ; Decizia nr. 637 din 23 februarie 2006, pronunțată de Secția de contencios administrativ și fiscal.

Curțile de apel și tribunalele au comunicat jurisprudență și puncte de vedere asupra chestiunii de drept în discuție, din examinarea cărora se desprind următoarele orientări jurisprudențiale:

Cu privire la primul aspect al chestiunii de drept s-au exprimat următoarele opinii: A) Dispozițiile art. 20 alin. 1 și 2 din Decretul nr. 92/1976, raportat la art. 20 alin. (1), art. 22 alin. (1) și art. 158 alin. (2) din Legea nr. 263/2010, nu dau caselor județene de pensii posibilitatea de a cenzura și de a nu valorifica, la emiterea deciziilor de pensionare, acele mențiuni din carnetele de muncă sau adeverințe referitoare Ia încadrarea personalului în grupe superioare de muncă, pe care le consideră că nu au corespondent în normele legale în materie. Argumentul principal, invocat în susținerea acestei opinii, este că angajatorului îi revine, potrivit legii, răspunderea pentru legalitatea, exactitatea și corectitudinea datelor și a elementelor înscrise în documentele respective ce au caracterul unor acte oficiale, iar casa de pensii nu poate interveni în verificarea conformității datelor din adeverință/carnet de muncă cu actele normative ce au constituit fundament și au stat la baza încadrării în grupa de muncă. Adeverința emisă în acest sens/Mențiunea din carnetul de muncă se bucură de prezumția de veridicitate cu privire la situația de fapt atestată, astfel că, până la înscrierea în fals, casa județeană de pensii trebuie să respecte mențiunile înscrise în aceasta. B) Dispozițiile art. 158 din Legea nr. 263/2010 permit caselor de pensii să cenzureze adeverințele emise de angajator, care atestă încadrarea în grupa superioară de muncă. S-a arătat, în acest sens, că atât timp cât legiuitorul a creat obligația în sarcina caselor de pensii să verifice adeverințele sub aspectul condițiilor de fond și formă, pentru aceeași rațiune se pot interpreta și dispozițiile invocate, în sensul posibilității caselor teritoriale de a cenzura mențiunile din carnetul de muncă, o altfel de interpretare conducând la imposibilitatea verificării mențiunilor din carnetul de muncă, chiar și atunci când acestea sunt vădit eronate și întocmite cu încălcarea legii.

Cu privire la cel de-al doilea aspect al chestiunii de drept: A) Unele instanțe au apreciat că dispozițiile art. 3 din Ordinul nr. 50/1990, raportat la pct. 160 din anexa nr. 2 din același act normativ, nu pot fi interpretate/aplicate în sensul că permit încadrarea în grupa a II-a de muncă și a persoanelor care au lucrat în alt sector de activitate decât industria materialelor de construcții, respectiv industria mașini-unelte, ci se pot extinde doar la funcțiile și profesiile expres prevăzute în ordin. B) Alte instanțe au apreciat că dispozițiile legale privind încadrarea în grupa a II-a de muncă nu fac nicio distincție între diferite categorii de salariați; condiția necesară pentru ca activitatea acestora să fie încadrată în grupa a II-a este existența condițiilor de muncă deosebite și a uzurii capacității de muncă a acelor persoane ce au lucrat în astfel de condiții. VIII. Jurisprudența Curții Constituționale

Curtea Constituțională nu a fost învestită cu examinarea controlului de constituționalitate a dispozițiilor legale supuse interpretării și, deci, nu a statuat asupra acestora. IX. Jurisprudența C.E.D.O și a C.J.U.E.

Nu au fost identificate hotărâri relevante față de problema de drept a cărei dezlegare se solicită. X. Răspunsul Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

Prin Adresa nr. 1.849/C/3583/III-5/2015 din 6 august 2015, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil nu s-a verificat și nu se verifică, în prezent, practica judiciară, în vederea promovării unui recurs în interesul legii, cu referire la problema de drept ce formează obiectul sesizării. XI. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 519 din același cod, pentru declanșarea mecanismului privind pronunțarea unei hotărâri prealabile.

S-a apreciat de către judecătorii-raportorii că nu este îndeplinită condiția noutății chestiunii de drept, față de împrejurarea că, din studierea jurisprudenței puse la dispoziție de instanțele judecătorești din țară, rezultă că acestea au pronunțat, în privința problemelor de drept semnalate de titularul sesizării, hotărâri definitive/irevocabile de-a lungul unei îndelungate perioade de timp, în care principiile legale interpretate și aplicate în cauze nu s-au modificat. Prin urmare, mecanismul de unificare al hotărârii prealabile nu poate fi utilizat, câtă vreme problema de drept ce face obiectul prezentei sesizări nu este doar susceptibilă de interpretări diferite, ci chiar a generat astfel de interpretări la nivelul tuturor curților de apel din țară, motiv pentru care s-ar impune unificarea acestei practici divergente în procedura recursului în interesul legii. XII. Înalta Curte de Casație și Justiție

Examinând sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori și chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

Prealabil analizei în fond a problemei de drept supuse dezbaterii, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept are a analiza dacă, în raport cu întrebarea formulată de titularul sesizării, sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, față de prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă.

Potrivit acestor dispoziții legale, "Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată".

Prin această reglementare au fost instituite o serie de condiții de admisibilitate pentru declanșarea procedurii de sesizare în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, condiții care trebuie să fie întrunite în mod cumulativ, după cum urmează: - existența unei cauze aflate în curs de judecată; - instanța care sesizează Înalta Curte de Casație și Justiție să judece cauza în ultimă instanță; - cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului învestit să soluționeze cauza; - soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere; - chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă; - chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Primele trei condiții de admisibilitate sunt îndeplinite, întrucât litigiul în legătură cu care s-a formulat sesizarea este în curs de judecată, curtea de apel învestită cu soluționarea apelului urmează să soluționeze cauza în ultimă instanță, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești care, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă, este definitivă, iar cauza care face obiectul judecății se află în competența legală a unui complet de judecată al curții de apel învestit să o soluționeze.

În cauză, însă, nu este îndeplinită condiția referitoare la existența unui raport de dependență între lămurirea chestiunii de drept ce constituie obiectul sesizării și soluționarea pe fond a cauzei.

Procedura sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție cu pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept are o natură juridică aparte, care se circumscrie unui incident procedural ivit în cursul procesului a cărui soluționare pe fond depinde de lămurirea chestiunii de drept invocate.

În jurisprudența sa (Decizia nr. 1 din 18 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 43 din 20 ianuarie 2014, Decizia nr. 2 din 17 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 257 din 9 aprilie 2014, Decizia nr. 8 din 27 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 17 iunie 2015 etc.), Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reținut, în mod constant, că obiectul sesizării l-ar putea constitui atât o chestiune de drept material, cât și una de drept procedural dacă, prin consecințele pe care le produce, interpretarea și aplicarea normei de drept au aptitudinea să determine soluționarea pe fond a cauzei, respectiv rezolvarea raportului de drept dedus judecății.

În cauză, însă, în raport cu obiectul acțiunii formulate de reclamant, cu soluția pronunțată de prima instanță și cu motivele de apel formulate în dosarul în care s-a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și în celelalte dosare care au fost conexate, ținând seama de dispozițiile art. 477 și următoarele din Codul de procedură civilă, referitoare la limitele efectului devolutiv al apelului, nu este îndeplinită condiția prevăzută de art. 519 din Codul de procedură civilă, conform căreia de lămurirea chestiunii de drept ce constituie obiectul sesizării trebuie să depindă soluționarea pe fond a cauzei.

Astfel, așa cum s-a arătat în cele ce preced (a se vedea pct. II), cele două întrebări adresate Înaltei Curți de Casație și Justiție prin sesizarea supusă analizei decurg una din cealaltă, cea de-a doua urmând cu necesitate celei dintâi.

Lămurirea ce ar putea fi adusă chestiunii de drept care face obiectul sesizării nu poate influența soluționarea pe fond a cauzei, de vreme ce prima instanță a tranșat litigiul statuând asupra însuși dreptului subiectiv privind valorificarea perioadei de activitate lucrată în grupa de muncă, prin raportare la actele normative care operează o astfel de încadrare, iar prin motivele de apel nu se contestă posibilitatea caselor de pensii de a nu valorifica mențiunile privind încadrarea în grupele de muncă. Or, având în vedere limitele efectului devolutiv al apelului, astfel cum acestea sunt prevăzute în art. 477 alin. (1) și art. 478 alin. (2) din Codul de procedură civilă, instanța de apel nu mai poate repune în discuție, în lipsa unei critici concrete cu privire la acest aspect, posibilitatea caselor de pensii de a cenzura mențiunile referitoare la respectiva încadrare în grupa de muncă.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate prevăzute de dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă, în temeiul art. 521 alin. (1) din Codul de procedură civilă,