ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 19/2016

Titularul sesizării este Curtea de Apel Iași - Secția litigii de muncă și asigurări sociale, învestită cu soluționarea apelului declarat de pârâta S.N.T.F.C. "C.F.R. Călători" - S.A. București - STFCI, împotriva Sentinței civile nr. 1.593 din 24 iunie 2015, pronunțată de Tribunalul Iași, apel care formează obiectul Dosarului nr. 7.521/99/2014.

Titularul sesizării este legitimat procesual activ, în conformitate cu dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă, fiind o curte de apel care judecă în ultima instanță un litigiu în materia conflictelor de muncă și de asigurări sociale, potrivit dispozițiilor art. 96 pct. 2 și art. 483 alin. (2) din același cod.

Prin Încheierea din 22 martie 2016, pronunțată în Dosarul nr. 7.521/99/2014, Curtea de Apel Iași - Secția litigii de muncă și asigurări sociale a sesizat, în temeiul dispozițiilor art. 519 - 520 din Codul de procedură civilă, Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri pentru dezlegarea chestiunii de drept sus-menționate.

Obiectul sesizării, astfel cum acesta este menționat în încheierea de sesizare, se impune a fi reformulat, deoarece, înainte de a tranșa speța pe fond, instanța de apel trebuie să lămurească întinderea despăgubirii cuvenite salariatului, atunci când norma de drept din Codul muncii, în temeiul căreia a fost suspendat raportul de muncă al acestuia și care a fost, ulterior, declarată neconstituțională, nu mai produce efecte; cu alte cuvinte, este necesară identificarea corectă a problemei de drept ce se cere a fi rezolvată.

Or, așa cum rezultă din expunerea procesului și din încheierea de sesizare, problema de drept ce trebuie lămurită constă în stabilirea efectelor Deciziei Curții Constituționale nr. 279 din 23 aprilie 2015 privind întinderea despăgubirii cuvenite salariatului, într-un proces pendinte, în situația în care norma de drept prevăzută în art. 52 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul muncii nu mai produce efecte.

Prin contestația înregistrată pe rolul Tribunalului Iași, D.M., în contradictoriu cu intimata S.N.T.F.C., a solicitat anularea Deciziei nr. IS1/518/26.08.2014 emisă de intimată pentru suspendarea contractului individual de muncă al contestatorului și plata unei compensații echivalente cu salariile neplătite ca urmare a suspendării contractului individual de muncă, împreună cu dobânda legală aferentă acestora, și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea contestației se arată că decizia contestată nu respectă condițiile de formă prevăzute de Codul muncii, în cuprinsul art. 252 alin. (2), dispoziții pe care contestatorul le solicită a fi luate în considerare pentru analogia de izvor, efecte juridice și posibilitatea de contestare dintre decizia de desfacere a contractului individual de muncă și decizia de suspendare a contractului individual de muncă; consideră decizia contestată ca fiind nulă, deoarece nu au fost precizate prevederile din statutul de personal, regulamentul intern sau contractul colectiv de muncă încălcate de salariat, lipsește mențiunea privind posibilitatea contestării deciziei și nu s-a indicat termenul în care contestația poate fi formulată. Sunt formulate și critici privind temeinicia acestei decizii, deoarece elementele pe care se întemeiază suspendarea nu sunt obiective și lasă loc arbitrariului, iar suspendarea s-a dispus fără respectarea unui termen rezonabil.

Intimata a depus întâmpinare, prin care solicită respingerea contestației, considerând că a emis decizia contestată cu respectarea prevederilor legale aplicabile.

Prin Sentința nr. 1.593 din 24 iunie 2015, Tribunalul Iași a admis contestația, a anulat decizia atacată și a obligat intimata să achite contestatorului o despăgubire egală cu salariile indexate, majorate și reactualizate, și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, începând cu data suspendării contractului individual de muncă și până la reintegrarea efectivă.

Instanța de fond a reținut, în esență, că, prin decizia contestată, intimata a dispus suspendarea contractului individual de muncă al contestatorului, motivat de faptul că a formulat plângere penală împotriva acestuia.

Decizia contestată a fost emisă în temeiul art. 52 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul muncii, dispoziții legale care, prin Decizia nr. 279 din 23 aprilie 2015 a Curții Constituționale, au fost declarate neconstituționale.

Codul muncii:

Decizia Curții Constituționale nr. 279 din 23 aprilie 2015

Instanța de apel a apreciat că sesizarea este admisibilă, deoarece:

Intimatul-contestator, prin apărător, susține că încetarea efectelor textului de lege declarat neconstituțional vizează, pe de o parte, situațiile juridice care iau naștere după împlinirea termenului de 45 de zile de la publicarea în Monitorul Oficial al României a deciziei Curții Constituționale, întrucât în acest interval de timp prevederile neconstituționale nu au fost puse de acord cu dispozițiile Constituției. Același raționament se impune și pentru situațiile juridice neepuizate prin soluționarea căilor de atac, administrative sau jurisdicționale, la data împlinirii termenului prevăzut de lege. Nu se poate reține o situație de retroactivitate, ci de constatare a faptului că raportul litigios dintre părți este în mod vădit influențat de un eveniment (declararea neconstituționalității) ce îi afectează însăși existența.

Apelanta-intimată susține că decizia Curții Constituționale își găsește aplicarea atât timp cât raportul juridic contestat nu a fost epuizat prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, chiar dacă s-a pronunțat o atare hotărâre judecătorească, dacă în cursul procesului a fost invocată excepția de neconstituționalitate de către una dintre părți sau de către instanță, din oficiu, și s-a dispus sesizarea Curții Constituționale, până la momentul publicării deciziei de constatare a neconstituționalității dispozițiilor legale.

În primul caz, instanța de judecată aplică nemijlocit decizia Curții Constituționale, pe când, în cel de al doilea caz, aplicarea este condiționată de exercitarea căii de atac a revizuirii hotărârii judecătorești definitive de către partea interesată.

Cu alte cuvinte, decizia Curții Constituționale urmează a se aplica tuturor raporturilor juridice care nu s-au stins încă la data publicării deciziei, respectiv tuturor cauzelor care se află pe rolul instanțelor judecătorești și cărora li se aplică în continuare dispozițiile legale declarate neconstituționale, precum și pe calea revizuirii cauzei/cauzelor în care a fost ridicată excepția, dar care, între timp, din pricina eliminării suspendării de drept a judecării pe durata soluționării excepției, au fost soluționate definitiv și irevocabil.

Instanța de trimitere apreciază că - în raport cu efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 279 din 23 aprilie 2015, prin care s-a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor art. 52 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul muncii - dispozițiile art. 52 alin. (2) din Codul muncii trebuie interpretate în sensul că angajatorul poate fi obligat la despăgubiri, exclusiv pe perioada ulterioară publicării deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial al României, în speță, de la 17 iunie 2015, prin raportare la dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție și art. 31 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată.

Pe de o parte, cerințele de previzibilitate și accesibilitate ale legii nu sunt satisfăcute, în condițiile în care se apreciază că angajatorului îi revine obligația despăgubirii integrale a salariatului, pe întreaga perioadă a suspendării raporturilor de muncă, deși până la data publicării deciziei Curții Constituționale măsura era luată și aplicată exclusiv în baza legii.

Anularea măsurii suspendării raportului de muncă se impune jurisdicțional, dispozițiile Deciziei Curții Constituționale nr. 279 din 23 aprilie 2015 aplicându-se tuturor litigiilor pendinte în materie; deși dispozițiile art. 52 alin. (2) din Codul muncii au caracter accesoriu în raport cu dispozițiile art. 52 alin. (1) din același cod, aplicarea nenuanțată a textului din materia despăgubirilor ar atrage o răspundere patrimonială a angajatorului, extinsă dincolo de sfera legală.

Angajatorul nu putea anticipa, la momentul luării măsurii suspendării contractului individual de muncă, declararea ca neconstituțională a prevederii legale pe care și-a întemeiat decizia de suspendare a raporturilor de muncă, iar diminuarea patrimoniului său cu valoarea corespunzătoare tuturor drepturilor salariale ale angajatului, pe întreaga perioadă a suspendării, intră în sfera de protecție a art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Or, în acord cu jurisprudența CEDO, răspunderea angajatorului nu ar trebui antrenată decât pentru conduita ulterioară publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 279 din 23 aprilie 2015 în Monitorul Oficial al României, Partea I, dacă nu a constatat din oficiu încetarea suspendării raporturilor de muncă și nu a solicitat salariatului reluarea acestora.

Pe de altă parte, însuși textul supus interpretării condiționează acordarea despăgubirilor de "constatarea nevinovăției celui în cauză". Deși pe temeiuri de identitate de rațiune practica judiciară a extins sfera de aplicare a dispozițiilor art. 52 alin. (2) din Codul muncii și pentru alte ipoteze (de exemplu, nulitatea deciziei de suspendare a raporturilor de muncă pe cauze formale - lipsa temeiului de suspendare, lipsa dovedirii formulării plângerii penale anterior măsurii suspendării etc.), totuși această extensiune nu poate fi justificată în problematica analizată.

Prin Adresa nr. 656/C2/1.251/III-5/2016 din 25 aprilie 2016, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil nu s-a verificat și nu se verifică, în prezent, practica judiciară, în vederea promovării unui recurs în interesul legii cu privire la problema de drept ce formează obiectul sesizării.

La solicitarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, majoritatea curților de apel au comunicat jurisprudență referitoare la problema de drept în discuție, precum și puncte de vedere/opinii ale judecătorilor.

Din examinarea punctelor de vedere/opiniilor formulate se desprind următoarele orientări:

În ceea ce privește jurisprudența în materie, aceasta nu este una bogată, fiind constituită din numai câteva hotărâri, trei de pe raza Curții de Apel Iași, care urmează prima opinie, menționată, și două decizii, în sens contrar (Decizia nr. 1.796 din 15 septembrie 2015 a Curții de Apel Cluj și Decizia nr. 112 din 17 februarie a Curții de Apel Constanța).

În jurisprudența instanței de contencios constituțional au fost identificate ca relevante pentru materia supusă analizei, respectiv cea cu privire la efectele deciziilor Curții Constituționale, Decizia nr. 279 din 23 aprilie 2015, prin care au fost declarate neconstituționale dispozițiile art. 52 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul muncii, precum și deciziile nr. 413 și 414 din 14 aprilie 2010

Este de menționat și decizia pronunțată de Curtea Constituțională la data de 5 mai 2016, nepublicată în Monitorul Oficial al României, prin care a fost admisă excepția de neconstituționalitate și s-a constatat că dispozițiile art. 52 alin. (1) lit. a) din Codul muncii sunt neconstituționale. Curtea Constituțională a constatat că măsura suspendării contractului individual de muncă, din inițiativa angajatorului, pe durata cercetării disciplinare prealabile, constituie o restrângere disproporționată a dreptului la muncă, ocrotit de art. 41 alin. (1) din Constituție.

În jurisprudența instanțelor europene nu au fost identificate hotărâri relevante pentru materia supusă dezbaterii.

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, se apreciază, referitor la admisibilitatea sesizării, în raport cu dispozițiile art. 519 din același cod, că sunt îndeplinite cumulativ condițiile pentru declanșarea mecanismului privind pronunțarea unei hotărâri prealabile, iar punctul de vedere al judecătorilor-raportori referitor la rezolvarea de principiu a chestiunii de drept supuse analizei este în sensul că, drept urmare a Deciziei Curții Constituționale nr. 279 din 23 aprilie 2015, dispozițiile art. 52 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul muncii nu își mai produc efectul și dau naștere unui drept de creanță constând într-o despăgubire echivalentă cu remunerația cuvenită salariaților, pe durata suspendării, în cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei Curții Constituționale.

Examinând sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori și chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită, constată următoarele:

Înalta Curte de Casație și Justiție a fost legal sesizată, fiind îndeplinite în mod cumulativ condițiile de admisibilitate pentru declanșarea procedurii reglementate de dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă.

Curtea de Apel Iași este legal învestită cu soluționarea, în ultima instanță, a conflictului de muncă, potrivit dispozițiilor art. 208 raportat la art. 214 din Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată, cu modificările și completările ulterioare, art. 96 pct. 2 și art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

De lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării, astfel cum aceasta a fost reformulată de către instanța supremă, depinde soluționarea pe fond a cauzei.

Chestiunea de drept este nouă, examenul jurisprudențial efectuat relevând că problema interpretării dispozițiilor art. 52 alin. (2) din Codul muncii, în raport cu efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 279 din 23 aprilie 2015, nu a mai fost analizată anterior.

Problema de drept supusă dezlegării se încadrează în sfera noțiunii de "chestiune de drept", în sensul prevăzut de art. 519 din Codul de procedură civilă, și este de natură să ducă la soluții diferite în practica judiciară, prefigurându-se o jurisprudență neunitară la nivelul instanțelor de judecată.

De asemenea s-a constatat că asupra acestei chestiuni Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și că nu se află în curs de soluționare un recurs în interesul legii cu un obiect similar.

Un prim aspect ce se impune a fi examinat este acela al efectului deciziilor pronunțate de Curtea Constituțională asupra proceselor pendinte. Analiza presupune luarea în considerare a dispozițiilor Legii nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 47/1992).

Astfel, potrivit prevederilor art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, deciziile Curții Constituționale prin care se constată neconstituționalitatea unei legi aflate în vigoare sunt definitive și obligatorii, iar, potrivit alin. (3) al aceluiași articol, dispozițiile din legile în vigoare constatate neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval de timp Parlamentul sau Guvernul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile declarate neconstituționale sunt suspendate de drept. Aceleași reglementări se regăsesc și în cuprinsul art. 147 alin. (1) din Constituția României, republicată.

Potrivit dispozițiilor art. 147 alin. (4) din Constituție, decizia Curții Constituționale este general obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produce efecte numai pentru viitor, iar nu și pentru trecut, consecința aplicării acestui principiu fiind aceea că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

Textul menționat constituie o normă imperativă de ordine publică, iar aplicarea ei generală și imediată nu poate fi înlăturată, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ceea ce nu poate fi acceptat, acesta constituind un element esențial al ordinii de drept.

În litigiul în care s-a constatat existența chestiunii de drept supuse lămuririi, instanța de judecată este chemată să se pronunțe asupra unor situații juridice în curs de constituire (facta pendentia), în temeiul Codului muncii, fiind evident că acestea sunt supuse efectelor deciziei Curții Constituționale, care este de imediată și generală aplicare.

Raționamentul instanței supreme din Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 este valabil și în chestiunea supusă dezlegării în cauză, în sensul că la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică, odată declarată neconstituțională, nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unei dispoziții legale exprese.

În consecință, ca urmare a declarării neconstituționalității lor, dispozițiile art. 52 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul muncii nu își mai produc efectul, ceea ce înseamnă că, în cazul unui proces pendinte, deciziile emise de angajator în temeiul textului de lege menționat nu mai pot produce efecte juridice.

În acest sens a statuat și Curtea Constituțională, prin deciziile nr. 413 și nr. 414 din 14 aprilie 2010: "lipsirea de temei constituțional a actelor normative primare are drept efect încetarea de drept a actelor subsecvente emise în temeiul acestora (contractele de management, actele administrative date în aplicarea celor două ordonanțe de urgență etc.)". Dintr-o perspectivă similară, efectul acestor decizii s-a concretizat în constatarea de către instanțele de contencios administrativ a nelegalității (lipsei de temei juridic) actelor administrative emise în baza celor două ordonanțe de urgență, ale căror dispoziții au fost declarate neconstituționale, și încetarea efectelor acestor acte administrative, cu consecința reintegrării persoanelor eliberate din funcție și plății drepturilor salariale cuvenite, până la reintegrarea efectivă.

Efectul declarării neconstituționalității este cel al neaplicabilității textului legal în discuție, pentru o situație juridică în curs de constituire, instanța judecătorească învestită cu soluționarea litigiului fiind obligată să țină seama de acest aspect, fie chiar și într-o cale de atac de reformare, fără ca, prin aceasta, să fie afectată regula neretroactivității deciziei de neconstituționalitate.

Decizia Curții Constituționale nr. 279 din 23 aprilie 2015 a determinat, așadar, ineficiența normei de drept ce permitea angajatorului să suspende contractul de muncă al persoanei împotriva căreia s-a formulat o plângere penală; drept urmare, de la data publicării deciziei de neconstituționalitate, când încetează efectele art. 52 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul muncii, se naște dreptul de a solicita despăgubiri echivalente cu drepturile salariale al angajatului, pentru perioada în care a fost suspendat contractul de muncă, până la reintegrarea efectivă, ca urmare a dispariției unei norme care nu mai poate produce niciun efect juridic.

Trebuie subliniat că lipsirea de efecte juridice a dispozițiilor art. 52 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul muncii, ca urmare a deciziei pronunțate de Curtea Constituțională, este distinctă de problema acordării despăgubirii bănești salariatului pe perioada suspendării contractului de muncă. Consecința directă a lipsirii de efecte a textului în discuție duce la ineficiența actului juridic emis în temeiul normei de drept declarate neconstituționale și la reactivarea raporturilor de muncă, pentru procesele pendinte. Așadar, ca efect al reactivării raporturilor de muncă ia naștere un drept de creanță, pentru salariat, a cărui existență trebuie, însă, confirmată pe cale judecătorească.

În acest caz, dreptul de a obține reparația bănească de către salariat este supus evaluării jurisdicționale, ceea ce înseamnă că dreptul nu s-a născut în patrimoniul reclamantului, acesta luând naștere numai ca urmare a acordării de către instanță, conform normelor în vigoare la momentul judecării cauzei.

Nu este vorba, așadar, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite pe cale judecătorească, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare a instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1 Protocolul 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

Concluzia ce se impune, în raport cu toate aspectele analizate, este aceea că în cauzele pendinte, ca urmare a declarării neconstituționalității art. 52 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul muncii, dreptul la despăgubire se acordă salariatului pe toată durata suspendării contractului de muncă.

În situația unor raporturi juridice încheiate definitiv, înainte de apariția deciziei Curții Constituționale, nu se mai poate pune problema aplicării acesteia.

Astfel, de la data încetării efectelor art. 52 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul muncii, se va naște dreptul la despăgubire al angajatului echivalent cu remunerația pentru perioada în care a fost suspendat, ca urmare a dispariției unei norme care nu poate produce niciun efect juridic.

Acest drept de creanță nu se va mai întemeia pe dispozițiile art. 52 alin. (2) din Codul muncii, pentru că dispar premisele aplicării sale, după publicarea deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial al României.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 521, cu referire la art. 519 din Codul de procedură civilă,