Decizia nr. 60 din 20 septembrie 2021

Prin Încheierea din 12 mai 2021, pronunţată în Dosarul nr. 31/63/2021, Tribunalul Dolj – Secţia contencios administrativ şi fiscal a dispus, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile prin care să se dea o rezolvare de principiu cu privire la următoarele chestiuni de drept: „- Legea aplicabilă stabilirii dreptului copilului aflat în situaţia prevăzută de art. 5 alin. (7) din Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 130/2020, este cea în vigoare la momentul formulării cererii de către copil sau cea de la data soluţionării cererii de către agenţia judeţeană de plăţi şi inspecţie socială, respectiv forma modificată prin Legea nr. 232/2020? – Dispoziţiile art. 5 alin. (7) din Decretul-lege nr 118/1990, în forma modificată prin Legea nr. 232/2020, se interpretează în sensul că dreptul copilului se va stabili prin reanalizarea dreptului părintelui la data depunerii cererii de către copil, urmând a se analiza dacă părintele s-ar afla la data depunerii cererii de către copil în una dintre situaţiile prevăzute de art. 1 alin. (1) lit. a)-f) din Decretul-lege nr. 118/1990 şi dacă la acel moment ar întruni condiţiile prevăzute de acest act normativ pentru a beneficia de indemnizaţie sau se va ţine cont de încadrarea părintelui în una dintre situaţiile prevăzute de art. 1 alin. (1) lit. a)-f) din Decretul-lege nr. 118/1990, stabilită printr-o hotărâre emisă anterior pe numele său, şi de faptul că hotărârile emise anterior datei de 31 iulie 1997 sunt acte administrative cu caracter jurisdicţional, care nu pot fi revocate conform deciziilor Curţii Constituţionale nr. 55/2000 şi nr. 56/2000?”. II. Expunerea succintă a procesului A. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul M.C. a solicitat anularea Deciziei nr. 67 din 23 noiembrie 2020 emise de Agenţia Judeţeană pentru Plăţi şi Inspecţie Socială Dolj (AJPIS Dolj) şi obligarea acesteia la emiterea unei decizii prin care să îi fie acordate drepturile stabilite de art. 4 alin. (1) raportat la art. 1 lit. e) şi art. 5 alin. (6) din Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri (Decretul-lege nr. 118/1990), astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 130/2020, respectiv o indemnizaţie lunară de 700 lei pentru fiecare an de strămutare.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat următoarele: (i) prin decizia contestată, începând cu 23 noiembrie 2020, a fost anulată Decizia de respingere nr. 47 din 17 august 2020, în sensul că: a fost admisă cererea sa din 31 iulie 2020, stabilindu-i-se calitatea de beneficiar al dreptului prevăzut de art. 5 alin. (8) coroborat cu alin. (6) din Decretul-lege nr. 118/1990 şi acordarea indemnizaţiei lunare în cuantumul de care ar fi beneficiat părintele său, decedat, potrivit art. 1 alin. (1) lit. d) din decretul-lege, pentru perioada 2.03.1949-9.08.1963, indemnizaţie stabilită conform prevederilor art. 4 din acelaşi act normativ, la data depunerii cererii de către copil; s-a dispus ca organele competente să facă aplicarea art. 8 alin. (2) din Decretul-lege nr. 118/1990; s-a luat act de opţiunea sa pentru acordarea indemnizaţiei în cuantum mai mare, în calitate de fiu al părintelui persecutat politic, stabilită potrivit art. 5 alin. (8) coroborat cu alin. (6) din Decretul-lege nr. 118/1990, astfel cum a fost modificat şi completat prin Legea nr. 232/2020; începând cu 1 august 2020, i s-a stabilit o indemnizaţie lunară, reprezentând 350 lei pentru fiecare an de persecuţie politică pentru care părintele său a beneficiat de prevederile art. 1 alin. (1) lit. d) din Decretul-lege nr. 118/1990, în perioada 2.03.1949-9.08.1963, respectiv 14 ani, 5 luni şi 7 zile; (ii) a solicitat acordarea drepturilor prevăzute de art. 5 alin. (6) din Decretul-lege nr. 118/1990 în calitate de fiu al defunctului M.G., decedat la 9 decembrie 2014, raportat la art. 1 alin. (1) lit. e) din decretul-lege, în considerarea calităţii de persoană născută în perioada restricţiilor de strămutare ale autorului său. Prin decizia contestată nu i s-au acordat drepturile pentru persoanele strămutate în altă localitate, prevăzute de art. 1 alin. (1) lit. e) raportat la art. 4 alin. (1) din Decretul-lege nr. 118/1990, dată fiind mutarea părinţilor şi bunicilor săi într-o altă localitate decât cea de domiciliu liber ales, ci a fost analizată cererea numai prin prisma modificărilor aduse prin Legea nr. 130/2020; (iii) numiţii M.P. şi M.E. au fost părinţii tatălui său, M.G., şi împreună cu acesta au fost dislocaţi din localitatea Balota şi li s-a stabilit domiciliu obligatoriu în localitatea Craiova, prin Decizia nr. 83 din 2 martie 1949. Bunicul M.P. a decedat în perioada restricţiilor, la 23 august 1961, bunicii M.E. i-a fost ridicată restricţia domiciliară la 9 august 1963, iar tatălui reclamantului, M.G., i-au fost ridicate restricţiile domiciliare la 15 august 1963. Reclamantul şi surorile sale s-au născut în perioada dislocării autorului lor, M.G., şi anume în perioada strămutării în altă localitate, respectiv la 18 aprilie 1963; (iv) actul normativ iniţial nu a prevăzut indemnizaţii diferite pentru strămutare şi domiciliu obligatoriu, neavând nicio relevanţă juridică dacă persoana îndreptăţită a fost încadrată în prevederile art. 1 alin. (1) lit. d) sau lit. e) din Decretul-lege nr. 118/1990. B. Apărările pârâtei AJPIS Dolj

Prin întâmpinare, pârâta AJPIS Dolj a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată, expunând apărările arătate în continuare: (i) În fapt, prin Decizia nr. 67 din 23 noiembrie 2020 a fost revizuită Decizia de respingere nr. 47 din 17 august 2020, în sensul celor arătate la paragraful 3 din prezenta decizie; (ii) prin Hotărârea Comisiei judeţene Dolj pentru aplicarea Decretului-lege nr. 1.576 din 16 octombrie 1991, tatăl reclamantului a fost încadrat în prevederile art. 1 alin. (1) lit. d) din Decretul-lege nr. 118/1990 („domiciliu obligatoriu”), iar această hotărâre a stat la baza stabilirii drepturilor reclamantului; (iii) având în vedere dispoziţiile art. 5 alin. (6) din Decretul-lege nr. 118/1990, reclamantul ar fi beneficiat în continuare de indemnizaţia prevăzută de art. 4, pentru încadrarea în prevederile art. 1 alin. (1) lit. d) din acelaşi act normativ, întrucât, prin Hotărârea nr. 1.576 din 16 octombrie 1991, autorul decedat al reclamantului a fost încadrat în ipoteza menţionată din decretul-lege; (iv) hotărârea menţionată este un act administrativ devenit definitiv prin necontestare în termenul legal, în conformitate cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 55 din 22 martie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 366 din 7 august 2000 (Decizia Curţii Constituţionale nr. 55/2000), şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 56/2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 367 din 7 august 2000 (Decizia Curţii Constituţionale nr. 56/2000), prin care s-a reţinut că hotărârile emise anterior datei de 31 iulie 1997 sunt acte administrative cu caracter jurisdicţional, care nu pot fi revizuite de către comisiile de aplicare a Decretului-lege nr. 118/1990, înfiinţate după această dată în cadrul fostelor direcţii generale de muncă, solidaritate socială şi familie (actualmente agenţiile judeţene pentru plăţi şi inspecţie socială); (v) în cazul în care ar fi fost în viaţă, tatăl reclamantului ar fi beneficiat în continuare de drepturile aferente încadrării în prevederile art. 1 alin. (1) lit. d) din decretul-lege, iar stabilirea drepturilor reclamantului s-a făcut în conformitate cu dispoziţiile art. 5 alin. (6) şi (8) din Decretul-lege nr. 118/1990, respectiv prin acordarea indemnizaţie lunare în cuantumul de care ar fi beneficiat părintele său decedat; (vi) Decizia nr. 8 din 14 mai 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii este obligatorie numai pentru situaţiile în care drepturile sunt stabilite ulterior pronunţării şi publicării acesteia, în toate celelalte cazuri actele administrative de stabilire a drepturilor devenind definitive prin necontestare în termenul legal. III. Prevederile normative supuse interpretării

Pentru soluţionarea prezentei sesizări sunt relevante dispoziţiile art. 1 şi 5 din Decretul-lege nr. 118/1990, care, în evoluţia legislativă, în raport cu adoptarea Legii nr. 130/2020 şi a Legii nr. 232/2020, au avut următorul conţinut: A. Dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi art. 5 din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 631 din 23 septembrie 2009, cu modificările şi completările aduse până la intrarea în vigoare a Legii nr. 130/2020 şi a Legii nr. 232/2020: „Art. 1. – (1) Constituie vechime în muncă şi se ia în considerare la stabilirea pensiei şi a celorlalte drepturi ce se acordă, în funcţie de vechimea în muncă, timpul cât o persoană, după data de 6 martie 1945, pe motive politice: a) a executat o pedeapsă privativă de libertate în baza unei hotărâri judecătoreşti rămase definitivă sau a fost lipsită de libertate în baza unui mandat de arestare preventivă pentru infracţiuni politice; b) a fost privată de libertate în locuri de deţinere în baza unor măsuri administrative sau pentru cercetări de către organele de represiune; c) a fost internată în spitale de psihiatrie; d) a avut stabilit domiciliu obligatoriu; e) a fost strămutată într-o altă localitate; f) a participat în acţiuni de împotrivire cu arma în mână şi de răsturnare prin forţă a regimului comunist până la data de 31 decembrie 1964. Art. 5. – (1) Soţul/Soţia celui decedat în luptele cu organele de represiune comunistă, în răscoale ţărăneşti ori decedat, din categoria celor dispăruţi sau exterminaţi în timpul detenţiei, internaţi abuziv în spitale de psihiatrie, deportaţi, prizonieri sau cărora li s-a stabilit domiciliu obligatoriu, are dreptul la o indemnizaţie lunară de 700 lei neimpozabilă, dacă ulterior nu s-a recăsătorit. (2) De aceleaşi drepturi beneficiază soţul (soţia) celui decedat după ieşirea din închisoare, din spitalul de psihiatrie, după întoarcerea din strămutare, din deportare, din prizonierat sau după încetarea măsurii de stabilire a domiciliului obligatoriu, dacă ulterior nu s-a recăsătorit. (3) Această indemnizaţie se poate cumula cu orice pensie. (4) Beneficiază de indemnizaţia prevăzută la alin. (1) şi soţul (soţia) celui decedat în condiţiile prevăzute la alineatele precedente şi care, din motive de supravieţuire, a fost nevoit (nevoită) să divorţeze de cel închis, internat abuziv în spitale de psihiatrie, deportat, prizonier, strămutat sau căruia i s-a stabilit domiciliu obligatoriu, dacă nu s-a recăsătorit şi dacă poate face dovada că a convieţuit cu victima până la decesul acesteia.” B. Legea nr. 130/2020 pentru completarea art. 5 din Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 623 din 15 iulie 2020: „Articol unic. – La articolul 5 din Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 631 din 23 septembrie 2009, cu modificările şi completările ulterioare, după alineatul (4) se introduc cinci noi alineate, alineatele (5)-(9), cu următorul cuprins: « (5) Copilul celui decedat în luptele cu organele de represiune comunistă, în răscoale ţărăneşti ori al celui decedat, din categoria celor dispăruţi sau exterminaţi în timpul detenţiei, internaţi abuziv în spitale de psihiatrie, deportaţi, strămutaţi, prizonieri sau cărora li s-a stabilit domiciliu obligatoriu, are dreptul la o indemnizaţie lunară de 500 lei. (6) Copilul minor la data la care unul sau ambii părinţi s-au aflat în una dintre situaţiile prevăzute la art. 1 alin. (1) şi (2), precum şi copilul născut în perioada în care unul sau ambii părinţi s-au aflat în una dintre situaţiile prevăzute la art. 1 alin. (1) şi (2) are dreptul la o indemnizaţie lunară în acelaşi cuantum cu indemnizaţia de care a beneficiat părintele său. (7) Copilul născut după încetarea situaţiilor prevăzute la art. 1 alin. (1) şi (2) are dreptul la o indemnizaţie lunară în cuantum de 50% din indemnizaţia de care a beneficiat părintele său. (8) Copilul care s-a aflat atât în situaţiile prevăzute la alin. (6), cât şi în una dintre situaţiile prevăzute la art. 1 alin. (1) şi (2) beneficiază de indemnizaţia al cărei cuantum este mai mare. (9) La stabilirea indemnizaţiei prevăzute la alin. (6) sau (7), în situaţia în care ambii părinţi ai copilului au beneficiat de indemnizaţie lunară potrivit prevederilor art. 4, se ia în calcul indemnizaţia părintelui al cărei cuantum este mai mare.»” C. Dispoziţiile din Legea nr. 232/2020 pentru modificarea şi completarea Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1036 din 5 noiembrie 2020, prin care a fost modificat şi completat art. 5 din Decretul-lege nr. 118/1990: „Art. I. – Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 631 din 23 septembrie 2009, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează: (…) 2. La articolul 5, alineatul (1) se modifică şi va avea următorul cuprins: « Art. 5. – (1) Soţul/Soţia celui decedat în luptele cu organele de represiune comunistă, în răscoale ţărăneşti ori decedat, din categoria celor dispăruţi sau exterminaţi în timpul detenţiei, internaţi abuziv în spitale de psihiatrie, deportaţi, prizonieri sau cărora li s-a stabilit domiciliu obligatoriu, are dreptul la o indemnizaţie lunară de 700 lei, dacă ulterior nu s-a recăsătorit.» 3. La articolul 5, alineatul (3) se abrogă. 4. La articolul 5, alineatul (5) se modifică şi va avea următorul cuprins: « (5) Copilul celui decedat, dispărut sau exterminat în timpul luptelor cu organele de represiune comunistă, în răscoale ţărăneşti, în timpul detenţiei, internării abuzive în spitale de psihiatrie, în timpul aplicării măsurii domiciliului obligatoriu, strămutării, deportării sau prizonieratului are dreptul la o indemnizaţie lunară de 500 lei.» 5. La articolul 5, după alineatul (5) se introduce un nou alineat, alineatul (5 1 ), cu următorul cuprins: « (5 1 ) De prevederile alin. (6)-(9) beneficiază în mod corespunzător şi copilul celui decedat după eliberarea din detenţie, internare abuzivă în spitale de psihiatrie, după ridicarea măsurii domiciliului obligatoriu, strămutare, deportare sau prizonierat, în situaţia în care părintele său, deşi ar fi avut dreptul, nu a beneficiat de prevederile prezentului decret-lege.»

La articolul 5, alineatele (6)-(9) se modifică şi vor avea următorul cuprins: « (6) Copilul minor la data la care unul sau ambii părinţi s-au aflat în una dintre situaţiile prevăzute la art. 1 alin. (1) şi (2), precum şi copilul născut în perioada în care unul sau ambii părinţi s-au aflat în una dintre situaţiile prevăzute la art. 1 alin. (1) şi (2) are dreptul la o indemnizaţie lunară în acelaşi cuantum cu indemnizaţia de care ar fi beneficiat părintele său decedat, stabilită conform prevederilor art. 4 la data depunerii cererii de către copil. (7) Copilul născut după încetarea situaţiilor prevăzute la art. 1 alin. (1) şi (2) are dreptul la o indemnizaţie lunară în cuantum de 50% din indemnizaţia de care ar fi beneficiat părintele său decedat, stabilită conform prevederilor art. 4 la data depunerii cererii de către copil. (8) Copilul care s-a aflat atât în una dintre situaţiile prevăzute la alin. (5)-(7), cât şi în una dintre situaţiile prevăzute la art. 1 alin. (1) şi (2) beneficiază de indemnizaţia al cărei cuantum este mai mare. (9) La stabilirea indemnizaţiei prevăzute la alin. (5), (51), (6) sau (7), în situaţia în care ambii părinţi ai copilului s-au aflat în situaţiile prevăzute la art. 1 alin. (1) şi (2), copilul are dreptul la indemnizaţia al cărei cuantum este mai mare.»” IV. Punctul de vedere al părţilor cu privire la chestiunea de drept A. Punctul de vedere al reclamantului 6. Reclamantul a apreciat că, întrucât la data formulării cererii sale către AJPIS Dolj era în vigoare Legea nr. 130/2020, iar până la soluţionarea contestaţiei formulate a intrat în vigoare Legea nr. 232/2020, este necesar să se stabilească următoarele: (i) actul normativ aplicabil stabilirii dreptului copilului aflat în situaţia prevăzută de art. 5 alin. (7) din Decretul-lege nr. 118/1990, în forma modificată prin Legea nr. 130/2020, respectiv dacă legea care se aplică este cea în vigoare la momentul formulării cererii de către copil sau cea în vigoare la data soluţionării cererii de către AJPIS, respectiv forma modificată prin Legea nr. 232/2020; (ii) dreptul reclamantului se va stabili prin reanalizarea dreptului părintelui la data depunerii cererii de către copil, urmând a se lămuri dacă se va ţine cont de încadrarea părintelui în una dintre situaţiile prevăzute de art. 1 alin. (1) lit. a)-f) din Decretul-lege nr. 118/1990 şi dacă la acel moment ar întruni condiţiile prevăzute de acest act normativ pentru a beneficia de indemnizaţie sau se va ţine cont de încadrarea părintelui în una dintre situaţiile prevăzute de art. 1 alin. (1) lit. a)-f) din decretul-lege. B. Punctul de vedere al pârâtei

În ceea ce priveşte prima chestiune de drept care se cere a fi lămurită, pârâta AJPIS Dolj a arătat următoarele: (i) intrarea în vigoare a Legii nr. 130/2020 a reprezentat o situaţie excepţională, în sensul că acest act normativ nu a produs efecte juridice, iar solicitările petenţilor au fost soluţionate în baza Legii nr. 232/2020, act normativ care a avut rolul şi scopul de a lămuri dispoziţiile neclare ale Legii nr. 130/2020, astfel încât aceste dispoziţii să poată fi puse în aplicare pentru scopul şi finalitatea lor; (ii) emiterea deciziei privind stabilirea calităţii de urmaş după părintele titular al Decretului-lege nr. 118/1990, în termenul legal de 30 de zile, a fost împiedicată din cauza unor prevederi contradictorii cuprinse în Legea nr. 130/2020, în ceea ce priveşte competenţele agenţiilor de plăţi şi caselor de pensii, precum şi din cauza unor situaţii neacoperite de legea respectivă. Aceste situaţii legate de aplicarea Legii nr. 130/2020 au fost rezolvate prin prevederile art. II din Legea nr. 232/2020, conform cărora termenul de soluţionare a cererilor depuse în anul 2020 a fost de 90 de zile de la data înregistrării cererii, iar drepturile se acordă începând cu data de întâi a lunii următoare depunerii cererii; (iii) în raport cu principiul neretroactivităţii legii civile, prevăzut de art. 6 alin. (1) din Codul civil, legea aplicabilă stabilirii dreptului copilului este cea în vigoare la momentul formulării cererii, ale cărei prevederi se completează cu dispoziţiile legii noi, care are rolul de lămurire a prevederilor legale iniţiale.

În ceea ce priveşte a doua chestiune de drept, pârâta a reiterat, în esenţă, argumentele din întâmpinare, prezentate la paragraful 4 din prezenta decizie, referitoare la faptul că hotărârile anterioare datei de 31 iulie 1997 prin care au fost stabilite drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990 sunt acte administrative definitive, care nu pot fi revizuite de comisiile de aplicare a Decretului-lege nr. 118/1990, iar drepturile conferite copilului se stabilesc potrivit art. 5 alin. (6) sau (7) din Decretul-lege nr. 118/1990. V. Punctul de vedere al instanţei de trimitere

Actul normativ aplicabil stabilirii dreptului copilului aflat în situaţia prevăzută de art. 5 alin. (7) din Decretul-lege nr. 118/1990, în forma modificată prin Legea nr. 130/2020, este cel în vigoare la momentul formulării cererii de către acesta.

Dispoziţiile art. 5 alin. (7) din Decretul-lege nr. 118/1990, în forma modificată prin Legea nr. 232/2020, se interpretează în sensul că dreptul copilului se va stabili prin reanalizarea dreptului părintelui la data depunerii cererii de către copil, urmând a se analiza dacă părintele s-ar afla, la data depunerii cererii de către copil, în una dintre situaţiile reglementate de art. (1) alin. (1) lit. a)-f) din Decretul-lege nr. 118/1990 şi dacă, la acel moment, ar întruni condiţiile pentru a beneficia de indemnizaţie. VI. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie A. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Potrivit art. 13 alin. (8) din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1208 din 10 decembrie 2020, „Împotriva deciziei persoana interesată poate face contestaţie la secţia de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului, în termen de 30 de zile de la data comunicării hotărârii, potrivit Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare. Hotărârea tribunalului este definitivă. Contestaţiile sunt scutite de taxa judiciară de timbru.” În consecinţă, rezultă că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu are competenţa de a soluţiona cauze vizând aplicarea prevederilor Decretului-lege nr. 118/1990, astfel că nu pot fi identificate repere în jurisprudenţa instanţei supreme cu privire la chestiunile de drept supuse dezlegării.

Fără însă a avea semnificaţia că Înalta Curte ar fi statuat anterior cu privire la problemele puse în discuţie, se impune totuşi a fi menţionată Decizia nr. 8 din 14 mai 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 387 din 11 iunie 2012, prin care s-a stabilit că: „în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. d) şi e), raportat la art. 4 alin. (1) şi (2) din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, atunci când perioada de strămutare coincide cu perioada de domiciliu obligatoriu, persoana îndreptăţită poate beneficia de o singură indemnizaţie prevăzută de lege, respectiv cea pentru perioada de strămutare”. B. Jurisprudenţa şi punctele de vedere ale instanţelor

Conform jurisprudenţei şi punctelor de vedere teoretice comunicate de Curtea de Apel Târgu Mureş şi tribunalele Bucureşti, Constanţa, Dolj, Galaţi, Hunedoara, Ilfov, Olt, Ialomiţa, Vaslui şi Vrancea, legea aplicabilă stabilirii dreptului copilului aflat în situaţia prevăzută de art. 5 alin. (7) din Decretul-lege nr. 118/1990, în forma modificată prin Legea nr. 130/2020, este cea în vigoare la momentul formulării cererii de către copil.

Tribunalele Constanţa, Dolj, Hunedoara, Olt, Prahova şi Vaslui au comunicat puncte de vedere şi jurisprudenţă, în sensul că dispoziţiile art. 5 alin. (7) din Decretul-lege nr. 118/1990, în forma modificată prin Legea nr. 232/2020, se interpretează în sensul că, pentru stabilirea dreptului copilului, nu se reanalizează dreptul părintelui pentru a se verifica dacă s-ar afla, la data depunerii cererii de către copil, în una dintre situaţiile reglementate de art. 1 alin. (1) lit. a)-f) din Decretul-lege nr. 118/1990, stabilită printr-o hotărâre emisă anterior pe numele său, deoarece hotărârile emise anterior datei de 31 iulie 1997 sunt acte administrative cu caracter jurisdicţional, care nu pot fi revocate, conform deciziilor Curţii Constituţionale nr. 55/2000 şi nr. 56/2000.

În cadrul punctelor de vedere teoretice exprimate, Curtea de Apel Târgu Mureş şi tribunalele Bucureşti, Galaţi, Ialomiţa, Ilfov şi Vrancea au apreciat că dispoziţiile art. 5 alin. (7) din Decretul-lege nr. 118/1990, în forma modificată prin Legea nr. 232/2020, se interpretează în sensul că dreptul copilului se va stabili prin reanalizarea dreptului părintelui, urmând a se stabili dacă părintele s-ar afla, la data depunerii cererii de către copil, în una dintre situaţiile reglementate de art. 1 alin. (1) lit. a)-f) din Decretul-lege nr. 118/1990 şi dacă, la acel moment, ar întruni condiţiile prevăzute de acest act normativ pentru a beneficia de indemnizaţie. VII. Răspunsul Ministerului Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Prin Adresa nr. 1.002/C/2.865/III-5/2021 din 12 iulie 2021, Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practica judiciară, în vederea promovării unui recurs în interesul legii cu privire la chestiunile de drept ce formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Jurisprudenţa Curţii Constituţionale indicată în cuprinsul sesizării este reprezentată de deciziile nr. 55 din 22 martie 2000 şi nr. 56 din 22 martie 2000, prin care s-a constatat că sunt neconstituţionale dispoziţiile art. 13 alin. (1) şi (2) din Decretul-lege nr. 118/1990, în forma republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 118 din 18 martie 1998, având următorul conţinut: „Art. 13. – (1) Direcţiile generale de muncă şi protecţie socială, atunci când sunt sesizate sau din proprie iniţiativă, vor verifica legalitatea drepturilor acordate beneficiarilor prezentului decret-lege până la data publicării Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 41/1997 în Monitorul Oficial al României. (2) În cazul în care se constată încălcări ale prevederilor legale, se va emite decizie de revizuire.”

În considerentele deciziilor respective, Curtea Constituţională a reţinut că, din dispoziţiile art. 8 alin. (1) şi (2) şi art. 9 alin. (3) şi (4) din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 209 din 3 septembrie 1996, rezultă următoarele: „[…] verificarea şi revizuirea prevăzute în art. 13 alin. (1) şi (2) din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, privesc exclusiv drepturi stabilite prin hotărâri ale comisiilor pentru aplicarea acestui decret-lege. Aceste hotărâri sunt acte administrative, însă au caracter jurisdicţional, datorat îndeosebi faptului că soluţiile sunt adoptate în cadrul unei activităţi jurisdicţionale speciale. De altfel, avându-se în vedere modul de constituire şi componenţa comisiilor pentru aplicarea Decretului-lege nr. 118/1990, rezultă că acestea nu erau organe ale administraţiei publice. Direcţiile generale de muncă şi protecţie socială, ca organe ale administraţiei publice, aveau, până la data de 14 iulie 1997, dreptul de a contesta la tribunale hotărârile pronunţate de comisii, în termen de 15 zile de la comunicare, precum şi obligaţia de a aplica hotărârile respective, dacă au devenit definitive. Aceste organe ale administraţiei publice au dobândit doar după data de 31 iulie 1997 însărcinarea de a primi şi de a soluţiona în primă instanţă cererile pentru acordarea drepturilor prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990. Aşadar, hotărârile de stabilire a drepturilor, emise anterior datei de 31 iulie 1997, sunt acte administrative cu caracter jurisdicţional, care nu pot fi revocate. De aceea, dispoziţiile legale criticate, dispunând revizuirea drepturilor acordate prin acte emise anterior intrării în vigoare a acestor dispoziţii, revizuire ce poate duce la anularea sau la modificarea drepturilor respective, au un caracter evident retroactiv, dispunând pentru trecut, şi încalcă astfel prevederile art. 15 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora «Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale mai favorabile». Deoarece verificarea legalităţii drepturilor acordate şi revizuirea acestora înseamnă, practic, revizuirea unor hotărâri judecătoreşti, se încalcă, pe de o parte, principiul separaţiei puterilor în stat, iar pe de altă parte, sunt înfrânte prevederile constituţionale ale art. 125 privind înfăptuirea justiţiei, precum şi ale art. 128 referitoare la exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti. Este adevărat că spiritul de justiţie nu permite perpetuarea beneficiului unor drepturi obţinute prin încălcarea dispoziţiilor legale, dar declararea nulităţii sau anularea actelor prin care au fost acordate drepturile nu se poate face decât de către autoritatea competentă să stabilească, de asemenea, responsabilităţile pentru încălcarea legii, autoritate care nu poate fi alta decât autoritatea judecătorească. Altfel, s-ar afecta grav stabilitatea raporturilor juridice.” IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (7) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din acelaşi cod, pentru declanşarea mecanismului privind pronunţarea unei hotărâri prealabile, propunându-se soluţia respingerii sesizării, ca inadmisibilă. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Admisibilitatea sesizării

Analizând, cu prioritate, îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, se apreciază că aceasta este inadmisibilă.

Din cuprinsul prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă, care reglementează procedura de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, rezultă următoarele condiţii de admisibilitate a sesizării, necesar a fi îndeplinite cumulativ: (i) existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; (ii) cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit să soluţioneze cauza; (iii) instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece cauza în ultimă instanţă; (iv) ivirea unei chestiuni de drept veritabile, susceptibile să dea naştere unor interpretări diferite, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată; (v) chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită să fie nouă; (vi) asupra chestiunii de drept Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Sunt îndeplinite primele trei şi a şasea dintre condiţiile de admisibilitate, întrucât sesizarea a fost formulată în cadrul unui litigiu aflat pe rolul Tribunalului Dolj – Secţia contencios administrativ şi fiscal, învestit în mod legal cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, conform art. 13 alin. (8) din Decretul-lege nr. 118/1990 (text citat la paragraful 11 din prezenta decizie), iar asupra chestiunilor de drept Înalta Curte nu a statuat şi acestea nu fac obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

În ceea ce priveşte a patra condiţie de admisibilitate, cu referire la existenţa unei „chestiuni de drept veritabile, susceptibile să dea naştere unor interpretări diferite, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei” din cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-au reţinut aspectele arătate în continuare.

Noţiunea de „chestiune de drept”, deşi nu este definită de legiuitor, presupune în mod necesar o „problemă de drept reală şi veritabilă”, în sensul ca „norma de drept disputată să fie îndoielnică, imperfectă, lacunară sau neclară” şi să fie „legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acest text este incomplet, fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziţii legale, fie pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare” (Decizia nr. 16 din 23 mai 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 779 din 5 octombrie 2016, paragraful 37; Decizia nr. 32 din 30 martie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 553 din 26 iunie 2020, paragraful 46).

Totodată, sesizarea este necesar să vizeze „o problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii” (Decizia nr. 10 din 4 aprilie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016, paragraful 37).

În aceeaşi ordine de idei, s-a mai reţinut, cu privire la dificultatea chestiunii de drept supuse dezlegării, că „o problemă poate să fie nouă şi totuşi să nu reclame intervenţia curţii supreme, care nu trebuie să fie considerată un serviciu public de consultanţă juridică”, precum şi că „dificultatea «serioasă» a problemei de drept nu-l scuteşte pe judecătorul fondului de obligaţia sa de a judeca”, concluzionându-se că „rămâne atributul exclusiv al instanţei solicitante să soluţioneze cauza cu judecata căreia a fost învestită, aplicând în acest scop mecanismele de interpretare a actelor normative” (Decizia nr. 52 din 3 iulie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 26 septembrie 2017, paragraful 26; Decizia nr. 44 din 11 iunie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 542 din 29 iunie 2018, paragraful 56; Decizia nr. 11 din 11 martie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 417 din 28 mai 2019, paragraful 45; Decizia nr. 24 din 2 martie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 547 din 25 iunie 2020, paragraful 67). S-a afirmat, de asemenea, că sintagma „problemă de drept” trebuie să fie raportată la prevederile art. 5 alin. (2) din Codul de procedură civilă, potrivit cărora „Niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă” (Decizia nr. 32 din 30 martie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 553 din 26 iunie 2020, paragraful 45).

Acestea sunt o parte din raţiunile considerate a fi fost avute în vedere de legiuitor atunci când, reglementând sediul materiei pentru mecanismul de unificare, a prevăzut faptul că prima analiză a îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate trebuie realizată chiar de titularul sesizării. Acesta va putea solicita instanţei supreme pronunţarea unei hotărâri prealabile doar dacă va argumenta îndeplinirea fiecăreia dintre condiţiile enunţate la art. 519 din Codul de procedură civilă.

Potrivit art. 520 alin. (1) teza finală din Codul de procedură civilă, încheierea prin care se dispune sesizarea va cuprinde motivele care susţin admisibilitatea sesizării potrivit art. 519, punctul de vedere al completului de judecată şi al părţilor. Altfel spus, revine instanţei de trimitere obligaţia identificării în concret a chestiunii de drept care necesită interpretare, a aspectelor care conferă dificultatea sau caracterul dihotomic, antagonic al interpretării normei de drept, precum şi a modului diferit în care aceasta poate fi interpretată.

Aceasta presupune ca punctul de vedere exprimat de instanţa de trimitere să aibă o anumită complexitate, să fie astfel conceput încât să demonstreze o reală dificultate în a discerne care posibilă interpretare a normei de drept este cea mai adecvată. Astfel, s-a reţinut „că din încheierea de sesizare a instanţei supreme cu pronunţarea unei hotărâri prealabile trebuie să rezulte dificultatea chestiunii de drept ce se cere a fi lămurită, inclusiv prin prezentarea interpretărilor diferite pe care aceasta le poate suscita şi a obstacolelor care au împiedicat completul de judecată ca, în îndeplinirea obligaţiei instanţelor judecătoreşti de a interpreta şi aplica legea în cadrul soluţionării unui litigiu, să decidă asupra interpretării corecte” (Decizia nr. 32 din 30 martie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 553 din 26 iunie 2020, paragraful 50).

Or, rezultă neîndoielnic din conţinutul încheierii completului de judecată caracterul deficitar al sesizării, sesizare care cuprinde o expunere incompletă, extrem de sumară şi neargumentată a problematicilor puse în discuţie, fiind dificil de identificat raţiunile care l-au determinat pe titularul sesizării să aprecieze că este necesară intervenţia instanţei supreme prin intermediul mecanismului hotărârii prealabile.

Totodată, în ceea ce priveşte caracterul real şi veritabil al chestiunilor de drept, se constată că instanţa care a formulat sesizarea nu a prezentat considerente care să susţină dificultatea problemelor de drept în discuţie. Mai mult decât atât, în punctul de vedere pe care l-a exprimat (paragrafele 9 şi 10 din prezenta decizie), completul de judecată nu numai că nu a relevat existenţa unor impedimente în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale, ci a arătat categoric care este opinia sa în privinţa chestiunilor supuse dezlegării.

În acelaşi timp, instanţa de trimitere nu a prezentat interpretările diferite ale cadrului legal şi nici obstacolele pe care le întâmpină în îndeplinirea obligaţiei ce îi revine de a identifica, interpreta şi aplica legea în soluţionarea litigiului cu care este învestită. A omis de asemenea să examineze dacă şi în ce sens există jurisprudenţă relevantă, din conţinutul sesizării rezultând că opiniile divergente sunt, de fapt, susţinerile formulate de părţile litigiului, situate pe poziţii procesuale antagonice.

Altfel spus, încheierea de sesizare nu cuprinde o motivare a îndeplinirii condiţiei de admisibilitate referitoare la existenţa unei chestiuni de drept reale şi veritabile, nefiind suficientă prezentarea punctului de vedere al completului de judecată – şi acesta neargumentat – fără o expunere a perspectivelor alternative şi a dificultăţii de a discerne între acestea.

Considerentele de la punctul anterior îşi găsesc suport în jurisprudenţa constantă a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, jurisprudenţă necesar a fi cunoscută de altfel la nivelul instanţelor care se găsesc în situaţia de a formula astfel de sesizări (Decizia nr. 2 din 22 ianuarie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 178 din 26 februarie 2018, paragrafele 38 şi 42) şi în care s-au reţinut următoarele: „(…) punctul de vedere al instanţei trebuie să aibă o anumită complexitate şi necesită un examen real al cauzei, respectiv o interpretare proprie a textului normativ supus dezbaterii, ce urmează a fi reflectat în punctul de vedere al completului, astfel cum acesta este reglementat în dispoziţiile art. 520 din Codul de procedură civilă. Cerinţa normei impune ca punctul de vedere al instanţei să întrevadă explicit care este pragul de dificultate al întrebării şi în ce măsură acesta depăşeşte obligaţia ordinară a instanţei de a interpreta şi aplica legea în cadrul soluţionării unui litigiu. De asemenea, trebuie să cuprindă o justificare a modului în care chestiunea de drept care face obiectul sesizării este susceptibilă de interpretări diferite, necesitând astfel o dezlegare de principiu. (…)”.

Referitor la prima întrebare adresată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – vizând „legea aplicabilă stabilirii dreptului copilului aflat în situaţia prevăzută de art. 5 alin. (7) din Decretul-lege nr. 118/1990 (…), astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 130/2020” – se observă că sesizarea are ca scop identificarea actului normativ aplicabil în cauză, şi nu lămurirea unei chestiuni de drept sub aspectul interpretării dispoziţiilor legale incidente.

Aşadar, instanţa de trimitere, expunând un context factual pe care îl consideră atipic, solicită Înaltei Curţi să identifice actul normativ pe care trebuie să îl aplice în soluţionarea cauzei pe fond: „legea aplicabilă (…) este cea în vigoare la momentul formulării cererii de către copil sau cea de la data soluţionării cererii de către agenţia judeţeană de plăţi şi inspecţie socială, respectiv forma modificată prin Legea nr. 232/2020?”

Dilema juridică a instanţei de trimitere a fost generată de faptul că Decretul-lege nr. 118/1990 a suferit modificări legislative succesive, ultimele două fiind prin Legea nr. 130/2020 şi, respectiv, prin Legea nr. 232/2020, astfel încât, între data la care reclamantul a formulat cererea în condiţiile art. 5 alin. (7) din actul normativ şi data soluţionării administrative a acesteia de către AJPIS Dolj, norma legală a fost modificată. Acest aspect a fost în măsură să suscite judecătorului învestit cu soluţionarea cauzei dificultăţi în a distinge care este forma legislativă a dispoziţiilor art. 5 alin. (7) din Decretul-lege nr. 118/1990 aplicabilă în cauză: cea prevăzută de Legea nr. 130/2020 sau cea introdusă prin Legea nr. 232/2020.

Ignorând dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă care reglementează condiţiile în care poate solicita intervenţia instanţei supreme prin intermediul mecanismului hotărârii prealabile, instanţa de trimitere constată în mod total eronat că se află în faţa unei chestiuni de drept reale şi veritabile atunci când, învestită fiind cu soluţionarea unei cauze, trebuie să stabilească cadrul legal aplicabil. Or, identificarea normei de drept incidente şi totodată redarea conţinutului acesteia constituie nu doar atributul exclusiv, ci şi obligaţia instanţei de trimitere atunci când formulează sesizarea.

În acest sens se impune a se preciza că în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a statuat că: „Rolul completului de judecată care iniţiază sesizarea este acela de a arăta, sigur şi categoric, norma a cărei interpretare se solicită, caracterul său determinant în soluţionarea pe fond a cauzei, dar şi de a evidenţia argumentele care susţin caracterul complex sau, după caz, precar al reglementării, de natură a conduce în final la interpretări diferite, precum şi a dificultăţii completului în a-şi însuşi o anumită interpretare, demonstrând în această manieră necesitatea de a apela la mecanismul de unificare” (Decizia nr. 2 din 22 ianuarie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 178 din 26 februarie 2018, paragraful 42).

În concret, situaţia expusă de titularul sesizării pune în discuţie modalitatea de aplicare a unui principiu de drept, respectiv a principiului aplicării legii civile în timp, în ipoteza unor modificări legislative succesive. Este o chestiune de altfel obişnuită cu care se confruntă în mod permanent instanţele judecătoreşti şi care în niciun caz nu constituie o problematică izvorâtă dintr-o normă deficitară, imperfectă care să aibă aptitudinea de a genera dificultăţi de interpretare, întrucât „asemenea operaţiuni de interpretare şi de aplicare a unor dispoziţii legale şi principii de drept, la diferite circumstanţe care caracterizează fiecare litigiu, nu pot fi atribuite Completului pentru dezlegarea unor probleme de drept” (Decizia nr. 48 din 14 octombrie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 936 din 21 noiembrie 2019, paragraful 49, ultimul alineat).

Dincolo de faptul că modul în care a fost formulată prima întrebare este contradictoriu şi lipsit de rigoare, se constată că cele enunţate în sesizare reflectă lipsa de dificultate în tranşarea acestei chestiuni supuse dezbaterii. Instanţa de trimitere indică, în expunerea propriului punct de vedere, un răspuns neechivoc – „actul normativ aplicabil stabilirii dreptului copilului aflat în situaţia prevăzută de art. 5 alin. (7) din Decretul-lege nr. 118/1990, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 130/2020, este cel în vigoare la momentul formulării cererii de către acesta”- fără să releve alte posibile variante de interpretare, corelativ cu eventualele impedimente întâmpinate în încercarea de a decela între acestea.

Pe de altă parte, astfel cum rezultă din expunerea de la paragraful 13 din prezenta decizie, practica judiciară transmisă de instanţe este unitară, în sensul că legea aplicabilă este cea în vigoare la momentul formulării cererii de către copil, interpretare concordantă şi cu punctele de vedere exprimate de instanţe. Se observă aşadar că, deşi problema supusă dezbaterii nu a generat o jurisprudenţă foarte bogată, aceasta este constituită din hotărâri definitive care nu evidenţiază divergenţe, ci, dimpotrivă, reflectă aceeaşi modalitate de identificare a legii aplicabile, în situaţii similare.

Or, cât timp există o jurisprudenţă unitară, iar din sesizarea formulată nu transpare vreo îndoială reală cu privire la posibilitatea de a aplica această jurisprudenţă, ci doar nevoia instanţei de trimitere de confirmare sau de infirmare a unei anumite modalităţi de stabilire a dispoziţiilor legale incidente în cauză, nu subzistă niciun fel de justificare în declanşarea mecanismului hotărârii prealabile, rolul acestuia fiind de a preîntâmpina apariţia unei practici judiciare neunitare, şi nu de a tranşa în concret asupra aspectelor litigioase aflate pe rolul instanţei.

Referitor la cea de-a doua întrebare – vizând modul de interpretare a dispoziţiilor art. 5 alin. (7) din Decretul-lege nr. 118/1990, în forma modificată prin Legea nr. 232/2020, în sensul că stabilirea drepturilor copilului trebuie realizată fie prin reanalizarea dreptului părintelui, fie în raport cu drepturile părintelui stabilite printr-o hotărâre anterioară – se constată de asemenea că practi