ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 24/2020

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a fost constituit conform dispozițiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă și ale art. 27

Ședința este prezidată de doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La ședința de judecată participă domnul Aurel Segărceanu, magistrat-asistent desemnat în conformitate cu dispozițiile art. 27

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Brașov - Secția contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. 1.374/62/2019, privind pronunțarea unei hotărâri prealabile referitoare la următoarea chestiune de drept: "Cum se interpretează și aplică dispozițiile art. 22 alin. (2) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, și Hotărârea Guvernului nr. 751/2018 pentru stabilirea categoriilor de persoane cu handicap care beneficiază de un spor de 15% din salariul de bază/solda de funcție/salariul de funcție/indemnizația de încadrare, în coroborare cu prevederile art. 38 din Legea nr. 153/2017?"

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat, potrivit dispozițiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, părților, care nu și-au exprimat punctul de vedere; se arată, de asemenea, că la dosar au fost atașate răspunsul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în sensul că nu se verifică practică judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii cu privire la problema de drept care formează obiectul sesizării, precum și răspunsurile instanțelor naționale în legătură cu aceasta.

În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casație și Justiție Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunțare asupra sesizării.

Curtea de Apel Brașov - Secția contencios administrativ și fiscal, prin Încheierea din 4 decembrie 2019, pronunțată în Dosarul nr. 1.374/62/2019, a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, prin care să se dea o rezolvare de principiu următoarei probleme de drept: "Cum se interpretează și aplică dispozițiile art. 22 alin. (2) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, și Hotărârea Guvernului nr. 751/2018 pentru stabilirea categoriilor de persoane cu handicap care beneficiază de un spor de 15% din salariul de bază/solda de funcție/salariul de funcție/indemnizația de încadrare, în coroborare cu prevederile art. 38 din Legea nr. 153/2017?"

Prin acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov, adresată Tribunalului Brașov - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanții, persoane fizice, au solicitat anularea deciziilor nr. 4.330, nr. 4.329 și nr. 4.332 din 27.12.2018 și a deciziilor de soluționare a contestațiilor și obligarea pârâtei la plata sporului de 15% pentru persoanele cu handicap accentuat, începând cu 25.09.2018, data publicării în Monitorul Oficial al României a Hotărârii Guvernului nr. 751/2018 pentru stabilirea categoriilor de persoane cu handicap care beneficiază de un spor de 15% din salariul de bază/solda de funcție/salariul de funcție/indemnizația de încadrare (Hotărârea Guvernului nr. 751/2018), și în continuare până la modificarea situației de fapt și/sau drept, sume ce urmează a fi actualizate cu indicele de inflație, plus dobânda legală, cu cheltuieli de judecată.

Reclamanții au arătat că, fiind persoane cu handicap accentuat, se încadrează în celelalte categorii de persoane reglementate de Hotărârea Guvernului nr. 751/2018, aplicabilă de la data publicării, respectiv 25.09.2018; deciziile contestate, emise de pârâtă, precum și deciziile de soluționare a contestațiilor formulate împotriva acestora sunt nelegale, întrucât s-a apreciat că sporul se acordă categoriilor de persoane cu handicap grav sau accentuat în momentul în care salariile de bază vor fi determinate, utilizând salariile de bază prevăzute în anexele la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare (Legea-cadru nr. 153/2017), respectiv începând cu anul 2019, acordarea de la o altă dată apreciindu-se că ar contraveni prevederilor art. 38 alin. (3) din aceeași lege.

În apărare, pârâta a arătat că, în aplicarea prevederilor art. 22 alin. (2) din Legea-cadru nr. 153/2017, a fost adoptată Hotărârea Guvernului nr. 751/2018, prin care au fost stabilite categoriile de persoane încadrate în grad de handicap grav sau accentuat care beneficiază pentru activitatea desfășurată în cadrul programului de lucru de un spor de 15% din salariul de bază.

S-a arătat că, în baza acestor dispoziții legale și a certificatelor de încadrare în grad de handicap, reclamanților li s-a acordat sporul de 15% din salariul de bază, începând cu 25.09.2018, conform deciziilor nr. 3.885 din 25.09.2018 și nr. 3.901 din 29.10.2018.

Ulterior emiterii acestor decizii, pârâta a solicitat Ministerului Muncii și Justiției Sociale punctul de vedere cu privire la aplicarea prevederilor art. 22 alin. (2) din Legea-cadru nr. 153/2017 și ale Hotărârii Guvernului nr. 751/2018 cu privire la data de la care se acordă sporul de 15%; potrivit răspunsului Ministerului Muncii și Justiției Sociale din 26.11.2018, înregistrat la autoritatea pârâtă la 3.12.2018, sporul se acordă categoriilor de persoane cu handicap grav sau accentuat în momentul în care salariile de bază vor fi determinate, utilizând salariile de bază prevăzute în anexele la Legea-cadru nr. 153/2017, respectiv începând cu anul 2019, subliniind că acordarea de la o altă dată contravine prevederilor art. 38 alin. (3) din aceeași lege.

În raport cu dispozițiile legale incidente și având în vedere această interpretare, pârâta a emis deciziile contestate la data de 27.12.2018.

Prin Sentința nr. 721/CA din 4 iulie 2019, prima instanță a admis acțiunea, apreciind că temeiul de drept al emiterii dispozițiilor privind acordarea sporului de 15% la salariul de bază emise în octombrie 2018 sunt dispozițiile art. 22 alin. (2) din Legea-cadru nr. 153/2017, Hotărârea Guvernului nr. 751/2018, Legea nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 448/2006), și certificatele de încadrare în grad de handicap privindu-i pe reclamanți.

Analizând cele două forme ale art. 22 din Legea-cadru nr. 153/2017 [forma de la data publicării și cea introdusă prin Legea nr. 79/2018 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 91/2017 pentru modificarea și completarea Legii- cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice (Legea nr. 79/2018)], prin prisma situației reclamanților, prima instanță a constatat că singura diferență constă în aceea că, în cea de-a doua formă a textului de lege, s-a stabilit și data-limită până la care se va emite hotărârea de către Guvern.

Cum prin Hotărârea Guvernului nr. 751/2018 s-a stabilit că persoanele încadrate în grad de handicap grav sau accentuat, de oricare tip prevăzut de art. 86 alin. (2) din Legea nr. 448/2006, beneficiază, pentru activitatea desfășurată în cadrul programului normal de lucru, de un spor de 15% din salariul de bază/solda de funcție/salariul de funcție/indemnizația de încadrare, prevăzut la art. 22 din Legea-cadru nr. 153/2017, și cum reclamanții sunt persoane încadrate în gradul de handicap accentuat, rezultă că aceștia beneficiau de sporul de 15% prevăzut de art. 22 alin. (2) din Legea-cadru nr. 153/2017 de la data intrării în vigoare a respectivului act normativ - 25.09.2018, cum s-a stabilit prin deciziile nr. 3.885/2018 și nr. 3.901/2018 emise de pârâtă, necontestate de reclamanți.

Împotriva soluției pronunțate de instanța de fond a formulat recurs autoritatea pârâtă, invocând incidența prevederilor art. 38 din Legea-cadru nr. 153/2017.

Legea-cadru nr. 153/2017:

Hotărârea Guvernului nr. 751/2018:

Din încheierea de sesizare rezultă că numai recurenta și-a exprimat opinia cu privire la problema de drept invocată, susținând că nu poate fi acordat sporul de 15% categoriilor de persoane cu handicap grav sau accentuat decât în momentul în care salariile de bază vor fi determinate, utilizând salariile de bază prevăzute în anexele la Legea-cadru nr. 153/2017, respectiv începând cu anul 2019; acordarea acestui drept salarial la o altă dată, respectiv în anul 2018, contravine prevederilor art. 38 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017, iar în anul 2019 sporurile prevăzute de lege se acordă personalului care beneficia de acestea în luna decembrie 2018, cel mult la nivelul cuantumului acordat la acea dată, în măsura în care personalul ocupă aceeași funcție și își desfășoară activitatea în aceleași condiții.

Instanța de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă pentru declanșarea acestei proceduri, arătând că "de lămurirea modului de interpretare/aplicare a dispozițiilor art. 22 alin. (2) din Legea-cadru nr. 153/2017 și Hotărârii Guvernului nr. 751/2018, în coroborare cu prevederile art. 38 din Legea-cadru nr. 153/2017, depinde soluționarea pe fond a cauzei, problema de drept enunțată este nouă, deoarece, prin consultarea jurisprudenței, s-a constatat că asupra acestei probleme Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat printr-o altă hotărâre, iar problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, conform evidențelor Înaltei Curți de Casație și Justiție".

Contrar dispozițiilor art. 519 și 520 din Codul de procedură civilă, completul care a formulat sesizarea nu procedează la analiza condițiilor de admisibilitate a sesizării și nu menționează motivele pentru care a ajuns la concluzia admisibilității, conform art. 520 din același cod.

Cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării, instanța de trimitere a apreciat că, în lipsa unei derogări exprese, cum este cea de la lit. j) a art. 38 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017, care face trimitere doar la categoria prevăzută de art. 22 alin. (1), nu și la categoria prevăzută de art. 22 alin. (2) din aceeași lege, pentru această din urmă categorie sunt aplicabile prevederile generale prevăzute la alin. (3) al art. 38 din legea în discuție.

Completul care a formulat sesizarea citează nota de fundamentare a Hotărârii Guvernului nr. 751/2018, arătând că, potrivit acesteia, la adoptarea actului normativ respectiv s-au avut în vedere următoarele:

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 82 din 26 noiembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 130 din 19 februarie 2019, s-a pronunțat asupra interpretării și aplicării art. 38 din Legea-cadru nr. 153/2017.

La solicitarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, unele instanțe au comunicat puncte de vedere și jurisprudență cu privire la problema de drept ce face obiectul sesizării, din analiza cărora care pot fi decelate mai multe orientări.

O opinie, în sensul că, în lipsa unei derogări exprese, cum este cea de la lit. j) a art. 38 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017, care vizează doar categoria de persoane prevăzută de alin. (1) al art. 22 din legea respectivă, nu și categoria prevăzută de alin. (2) al aceluiași articol, pentru această din urmă categorie de persoane sunt aplicabile prevederile generale ale alin. (3) al art. 38 din legea în discuție.

S-a susținut că art. 38 din Legea-cadru nr. 153/2017 prevede aplicarea legii etapizat, începând cu data de 1.07.2017, excepțiile de la această regulă fiind expres menționate la art. 38 din lege. Așa cum rezultă din cuprinsul acestor dispoziții legale, legiuitorul a înțeles să excepteze de la aplicarea etapizată a legii doar categoriile de persoane prevăzute la alin. (1) al art. 22 (nevăzătorii cu handicap grav și accentuat), și nu toate categoriile de persoane cu handicap grav și accentuat. Faptul că prin Hotărârea Guvernului nr. 751/2018 au fost stabilite categoriile de persoane cu handicap care beneficiază de un spor de 15%, și anume cele care, în conformitate cu certificatul de încadrare în grad de handicap, sunt încadrate în grad de handicap grav sau accentuat, de oricare tip prevăzut de art. 86 alin. (2) din Legea nr. 448/2006, nu înseamnă că și acestora le este aplicabilă excepția prevăzută de art. 38 alin. (3) lit. j) din Legea-cadru nr. 153/2017.

Interpretarea sistematică, logică și gramaticală a dispozițiilor art. 38 din Legea-cadru nr. 153/2017 impune concluzia că sporul solicitat pentru perioada 25.09.2018-31.12.2018 nu ar putea fi acordat, pentru că s-ar încălca prevederile art. 38 alin. (3) din același act normativ, care determină doar majorarea în anul 2018 a drepturilor salariale avute în luna decembrie 2017 cu un procent de 25%, iar excepțiile sunt expres prevăzute la lit. b)-j).

S-au pronunțat, respectiv și-au exprimat opinia în acest sens Tribunalul București, Tribunalul Buzău - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal (Sentința nr. 508 din 17.07.2019, casată prin Decizia nr. 1.708 din 18.12.2019 a Curții de Apel Ploiești - Secția de contencios administrativ și fiscal), Tribunalul Giurgiu - Secția civilă, Tribunalul Ialomița și Tribunalul Galați.

O altă opinie, potrivit căreia prevederile art. 22 din Legea- cadru nr. 153/2017 și ale Hotărârii Guvernului nr. 751/2018, care reglementează dreptul la sporul de 15% din salariul de bază, produc efecte de la data intrării în vigoare a Hotărârii Guvernului nr. 751/2018, conform principiului activității legii.

S-a arătat, în sprijinul acestei opinii, că susținerea potrivit căreia prevederile legale sus-menționate nu ar produce efecte pe anul 2018 este neîntemeiată, în raport cu dispozițiile art. 34 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 114/2018 privind instituirea unor măsuri în domeniul investițiilor publice și a unor măsuri fiscal-bugetare, modificarea și completarea unor acte normative și prorogarea unor termene, cu modificările și completările ulterioare (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 114/2018), prin care este reglementată menținerea cuantumului sporurilor cuvenite personalului în luna decembrie 2018.

Nu se poate reține că dispozițiile Hotărârii Guvernului nr. 751/2018 nu ar fi produs efecte începând din 25.09.2018, ca urmare a conținutului normativ al art. 38 din Legea-cadru nr. 153/2017, întrucât prevederile relevante din acest articol se referă la data de la care s-au aplicat dispozițiile art. 22 alin. (1) din legea în discuție, în forma în care au fost introduse prin Legea nr. 79/2018, conținutul acestei norme neavând nevoie de vreo hotărâre a Guvernului pentru a fi pus în executare de la data intrării în vigoare a acestei legi, spre deosebire de forma anterioară a art. 22 al Legii-cadru nr. 153/2017, care condiționa acordarea sporului de emiterea de către Guvern a unei hotărâri, prin care să se nominalizeze persoanele beneficiare ale sporului respectiv.

Odată ce s-a reglementat un drept distinct și nou, introdus prin Legea nr. 79/2018, ulterior datei la care și-au produs efectele dispozițiile art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017, rezultă că acest drept urma să fie acordat de la data la care legiuitorul își exprima voința în acest sens ori, în absența unei astfel de opțiuni, de la data intrării în vigoare a actului normativ care reglementează dreptul și categoria de beneficiari.

Or, în această privință, legiuitorul a ales ca, prin aceeași lege, prin care a modificat art. 22 din Legea-cadru nr. 153/2017, adică prin Legea nr. 79/2018, să stipuleze și data de la care urmau să își producă efectele art. 22 alin. (1), completând art. 38 alin. (3) cu lit. j), în sensul că sporul urma să fie acordat începând cu drepturile aferente lunii martie (în lipsa unei astfel de precizări, sporul s-ar fi aplicat începând cu drepturile salariale cuvenite cu data de 31.03.2018).

S-a apreciat că nu are nicio legătură soluția legislativă de aplicare etapizată a Legii-cadru nr. 153/2017 cu data acordării dreptului reglementat la art. 22 alin. (2) din lege, atât timp cât acest din urmă drept a fost reglementat pentru prima dată ulterior intrării în vigoare a legii în discuție, în forma ei inițială, și anume prin Legea nr. 79/2018, de modificare și completare a actului normativ supus interpretării, ceea ce înseamnă că soluția de aplicare etapizată nu se putea referi și la acesta.

Singura limitare pentru acordarea sporului prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 este prevăzută la art. 25 din lege (30% din suma salariilor de bază. . .), nefiind aplicabile dispozițiile art. 38 alin. (3) lit. a) privind aplicarea etapizată, ci excepția prevăzută de lit. j) a aceluiași articol. S-a reținut că dispozițiile de excepție prevăzute de art. 38 alin. (3) lit. j) din Legea-cadru nr. 153/2017 fac trimitere la cuantumul sporului prevăzut de art. 22 alin. (1) din lege, iar nu la beneficiarii acestui spor; or, beneficiarii sporului de 15% prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 sunt, conform art. 22 alin. (1) și (2), raportat la dispozițiile Hotărârii Guvernului nr. 751/2008, atât nevăzătorii cu handicap grav și accentuat, cât și persoanele care, în conformitate cu certificatul de încadrare în grad de handicap, sunt încadrate în grad de handicap grav sau accentuat, de oricare tip prevăzut de art. 86 alin. (2) din Legea nr. 448/2006.

De asemenea, s-a arătat că o altă interpretare decât cea potrivit căreia art. 38 alin. (2) lit. j) din Legea-cadru nr. 153/2017 vizează ambele alineate ale art. 22 din aceeași lege ar fi, evident, discriminatorie, făcând distincție între categoria nevăzătorilor cu handicap grav și accentuat și celelalte categorii de persoane cu handicap grav și accentuat care beneficiază de acest spor, categorii stabilite prin Hotărârea Guvernului nr. 751/2018; or, nu există rațiune legală sau de fapt care să determine o astfel de distincție, fiind probabil vorba doar de o eroare a redactorului textului art. 38 alin. (3) lit. j) din Legea- cadru nr. 153/2017.

S-au pronunțat, respectiv au opinat în acest sens Tribunalul Vrancea - Secția I civilă (Sentința nr. 615 din 19 decembrie 2019), Tribunalul Argeș - Secția civilă și Curtea de Apel Ploiești - Secția de contencios administrativ și fiscal (Decizia nr. 1.708 din 18.12.2019).

Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal și-a exprimat opinia în sensul că dispozițiile art. 22 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 atribuie în mod expres sporul de 15% pentru activitatea desfășurată de nevăzătorii cu handicap grav și accentuat, în timp ce dispozițiile art. 22 alin. (2) din aceeași lege limitează sfera beneficiarilor, respectiv a celorlalte categorii de persoane cu handicap grav și accentuat care vor beneficia de acest spor, la categoriile stabilite prin hotărâre emisă de Guvern în acest sens până la data de 1 septembrie 2018; prin urmare, începând cu luna martie 2018, beneficiază de acest spor nevăzătorii cu handicap grav și accentuat, în timp ce persoanele vizate de Hotărârea Guvernului nr. 751/2018 beneficiază de spor începând cu luna septembrie 2018, odată cu intrarea în vigoare a acestei hotărâri.

Dispozițiile art. 38 din Legea-cadru nr. 153/2017 au făcut obiectul analizei instanței de contencios constituțional, care a pronunțat Decizia nr. 310 din 7 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 663 din 9 august 2019.

Prin Adresa nr. 3.131/C/4.439/III-5/2019 din 3 februarie 2020, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practica judiciară, în vederea promovării unui recurs în interesul legii cu privire la problema de drept ce formează obiectul sesizării.

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din același cod, pentru declanșarea mecanismului privind pronunțarea unei hotărâri prealabile, propunându-se soluția respingerii sesizării.

Examinând sesizarea, întrebarea ce face obiectul acesteia și raportul întocmit în cauză, constată următoarele:

Pronunțarea unei decizii interpretative de principiu, în scopul preîntâmpinării apariției unei practici neunitare la nivel național, condiționează admisibilitatea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile de îndeplinirea unor condiții extrase din dispozițiile legale redate în cele ce urmează.

Potrivit dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, "Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată".

Conform art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă, "Sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție se face de către completul de judecată după dezbateri contradictorii, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 519, prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac. Dacă prin încheiere se dispune sesizarea, aceasta va cuprinde motivele care susțin admisibilitatea sesizării potrivit dispozițiilor art. 519, punctul de vedere al completului de judecată și al părților".

Analiza textelor citate relevă concluzia că atât art. 519, cât și prima teză a art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă condiționează admisibilitatea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile de îndeplinirea unor cerințe ce trebuie întrunite cumulativ, și anume:

Verificarea circumstanțelor sub care Înalta Curte de Casație și Justiție a fost sesizată denotă îndeplinirea primelor trei cerințe, în ceea ce privește existența unei cauze aflate în curs de judecată și calitatea instanței de sesizare, adică titularul sesizării să fie legal învestit cu judecarea cauzei în ultimă instanță.

Din datele prezentate în motivarea încheierii de sesizare rezultă că litigiul în legătură cu care a fost formulată sesizarea este în curs de judecată, titularul sesizării, Curtea de Apel Brașov - Secția contencios administrativ și fiscal, este învestit cu soluționarea cererilor de recurs, urmând să soluționeze cauza în ultimă instanță, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești care, potrivit art. 96 pct. 3 din Codul de procedură civilă, raportat la art. 10 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, și art. 634 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă, este definitivă.

De asemenea, cauza care face obiectul judecății în recurs se află în competența legală a unui complet de judecată al curții de apel, învestit să o soluționeze, litigiul având ca obiect cererea de anulare a deciziilor privind salarizarea reclamanților, care dețin calitatea de funcționari publici, cu atribuții de execuție, în cadrul Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Brașov, ceea ce conferă competență curții de apel să judece în ultimă instanță.

Cu referire la condiția de admisibilitate privind ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată, se reține că art. 519 din Codul de procedură civilă nu definește noțiunea de "chestiune de drept". În doctrină s-a arătat însă că, pentru a fi vorba de o problemă de drept reală, trebuie ca norma de drept disputată să fie îndoielnică, imperfectă, lacunară sau neclară. Altfel spus, chestiunea de drept supusă dezbaterii trebuie să fie una veritabilă, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acest text este incomplet, fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziții legale, fie pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare.

De asemenea, prin Decizia nr. 10 din 4 aprilie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016, s-a statuat, cu valoare de principiu, că: "Pentru ca mecanismul procedural reglementat prin art. 519 din Codul de procedură civilă să nu fie deturnat de la scopul firesc al unificării practicii judiciare și utilizat pentru tranșarea în concret a aspectelor litigioase aflate pe rolul instanței de trimitere, instanța supremă trebuie chemată să dea chestiunii de drept o rezolvare de principiu. Altfel spus, în sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție cu procedura pronunțării unei hotărâri prealabile trebuie să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanță a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept și al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății."

Prin urmare, chestiunea de drept trebuie să fie aptă să suscite interpretări diferite, care, fie doar prefigurate, fie deja afirmate pe plan doctrinar, trebuie arătate în sesizare. Această cerință rezultă din dispozițiile art. 520 alin. (1) teza a II-a din Codul de procedură civilă, conform cărora încheierea de sesizare trebuie să cuprindă și punctul de vedere al completului de judecată, care astfel este ținut în primul rând să stabilească dacă există o problemă de interpretare ce implică riscul unor dezlegări diferite ulterioare în practică și, totodată, dacă respectiva dezlegare este aptă a duce la soluționarea cauzei.

Din perspectiva celor anterior menționate, în cazul de față, titularul sesizării solicită pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept cu privire la următorul aspect: "Cum se interpretează și se aplică dispozițiile art. 22 alin. (2) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, și Hotărârea Guvernului nr. 751/2018 pentru stabilirea categoriilor de persoane cu handicap care beneficiază de un spor de 15% din salariul de bază/solda de funcție/salariul de funcție/indemnizația de încadrare, în coroborare cu prevederile art. 38 din Legea nr. 153/2017?"

Punctul de vedere al instanței de trimitere nu semnalează complexitatea, dualitatea sau precaritatea textelor de lege și nici nu evidențiază care ar fi argumentele justificative ale modului în care interpretarea chestiunii de drept ar fi susceptibilă de interpretări diferite, de natură a evidenția care ar fi gradul de dificultate al întrebării și în ce măsură acesta depășește obligația ordinară a instanței de a interpreta și aplica legea în cadrul soluționării litigiului cu care a fost învestită.

Or, completul de judecată al Curții de Apel Brașov, care a formulat sesizarea, pune în discuție aspecte privind interpretarea și aplicarea dispozițiilor de drept pozitiv în legătură cu momentul de la care reclamanții, în baza certificatelor de încadrare în grad de handicap, beneficiază de acordarea sporului de 15% prevăzut de art. 22 alin. (2) din Legea-cadru nr. 153/2017 și Hotărârea Guvernului nr. 751/2018, în raport cu prevederile art. 38 din Legea-cadru nr. 153/2017.

Art. 38 din Legea-cadru nr. 153/2017 cuprinde dispoziții prin care se determină, în mod specific, condițiile de aplicare în timp a legii, alin. (1) al textului normativ instituind regula aplicării etapizate a legii, începând cu data de 1 iulie 2017, etapele fiind descrise în alin. (2)-(6) ale aceluiași articol.

Or, se observă că textele legale a căror interpretare o solicită instanța de trimitere sunt redactate cu suficientă claritate; astfel interpretarea sistematică, logică și gramaticală a dispozițiilor art. 22 alin. (2) din Legea-cadru nr. 153/2017 și a articolului unic din Hotărârea Guvernului nr. 751/2018, în raport cu art. 38 alin. (3) lit. j) din Legea-cadru nr. 153/2017, referitoare la aplicarea etapizată a legii, nu comportă o reală și serioasă dificultate, de natură a fi dedusă dezlegării în cadrul procedurii prealabile.

Se impune a menționa că Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 82 din 26 noiembrie 2018, a făcut o analiză aprofundată a contextului legislativ reprezentat de Legea-cadru nr. 153/2017, cu referire la dispozițiile art. 38 alin. (3) din acest act normativ.

În cuprinsul acestei decizii instanța supremă a analizat categoriile de personal ce fac excepție de la regula instituită în art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017. În cauza de față, excepția, strict prevăzută la lit. j) a aceluiași articol, vizează cuantumul sporului reglementat la art. 22 alin. (1), iar nu categoria de persoane cu handicap care pot beneficia de acest spor, cum în mod corect s-a reținut în argumentarea celei de-a doua opinii jurisprudențiale prezentate.

Determinarea textului legal aplicabil raportului juridic, în ceea ce privește acordarea sporului de 15% pentru persoanele cu handicap, se realizează în raport cu identificarea ipotezei normei și a dispoziției acesteia, coroborat cu dispozițiile prin care se determină în mod specific condițiile de aplicare în timp a Legii-cadru nr. 153/2017.

Mai mult decât atât, voința legiuitorului reiese și din nota de fundamentare a Hotărârii Guvernului nr. 751/2018, prezentată chiar de completul de judecată care a formulat sesizarea.

Rezultă din cele ce precedă că instanța de trimitere dispune de suficiente repere de analiză care să îi îngăduie interpretarea corectă a chestiunii de drept care face obiectul sesizării, nefiind vorba, în mod real, despre dispoziții neclare sau incomplete, care să se constituie într-un veritabil obstacol pentru judecătorii recursului.

Prin urmare, rămâne atributul exclusiv al instanței de trimitere să soluționeze cauza cu judecarea căreia a fost învestită, operațiunea de interpretare și de aplicare a unor dispoziții legale la diferite circumstanțe, care caracterizează fiecare litigiu, făcând parte din activitatea curentă a instanței de judecată, obligație ridicată la rang de principiu fundamental ce își găsește consacrarea în prevederile cuprinse în art. 5 alin. (2) din Codul de procedură civilă, potrivit cărora "niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă".

Cum interpretarea normelor de către judecător implică tocmai acel procedeu logico-juridic de stabilire a conținutului și sensului acestor norme, chestiunea de drept trebuie să suscite serioase dificultăți care ar împiedica pronunțarea soluției, deci nu simple obstacole care ar putea fi înlăturate printr-o reflecție mai aprofundată a judecătorului cauzei, deoarece această condiție a dificultății serioase a chestiunii prealabile permite judecătorului să fie lămurit asupra unei întrebări importante, fără a-l libera de obligația sa de a judeca cauza și fără a se întârzia în mod inutil procesul în favoarea uneia dintre părți.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept subliniază și că, în raportul întocmit pentru acordarea unui aviz solicitat Curții de Casație franceze în cadrul procedurii instituite prin art. 1031-1 din Codul de procedură civilă francez, preluate și în Codul de procedură civilă român, în art. 519-521 (raport publicat în Buletinul informativ al Curții de Casație nr. 777 din 1 martie 2013), s-a arătat, cu privire la faptul că problema de drept trebuie să prezinte o dificultate serioasă, că "o problemă poate să fie nouă și totuși să nu reclame intervenția curții supreme, care nu trebuie să fie considerată un serviciu public de consultanță juridică", precum și că dificultatea serioasă "a problemei de drept [...] nu-l scutește pe judecătorul fondului de obligația sa de a judeca".

Prin urmare, rămâne atributul exclusiv al instanței solicitante să soluționeze cauza cu judecata căreia a fost învestită, aplicând în acest scop mecanismele de interpretare a actelor normative.

În considerarea argumentelor expuse, se constată că sesizarea nu este admisibilă, deoarece mecanismul de unificare a practicii judiciare reglementat de dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă poate fi uzitat doar ca urmare a întrunirii condițiilor restrictive de admisibilitate evocate, rolul său unificator putând fi exercitat numai în privința chestiunilor de drept noi, care se impun cu pregnanță a fi lămurite și care prezintă o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme.

Față de argumentele arătate, ce fundamentează inadmisibilitatea sesizării privind pronunțarea unei hotărâri prealabile, care prevalează, nu se mai impune analizarea celorlalte elemente de admisibilitate.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, în temeiul art. 521 alin. (1) din același cod,