Decizia nr. 20/2025 — ÎCCJ, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii · Dosar nr. 1360/1/2025 — recurs în interesul legii

Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 1.360/1/2025 este legal constituit conform dispozițiilor art. 516 alin. (2) din Codul de procedură civilă și art. 31 alin. (4) lit. b) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/2023, cu modificările și completările ulterioare (Regulamentul).

Ședința este prezidată de doamna judecător Lia Savonea, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este reprezentat de doamna procuror-șef al Secției judiciare, Antonia Eleonora Constantin.

La ședința de judecată participă doamna Mihaela Lorena Repana, magistrat-asistent în cadrul Secțiilor Unite, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 32 din Regulament.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii ia în examinare recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Pitești, ce formează obiectul Dosarului nr. 1.360/1/2025.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, doamna judecător Lia Savonea, președintele completului, acordă cuvântul asupra recursului în interesul legii reprezentantei procurorului general.

Doamna procuror Antonia Eleonora Constantin solicită admiterea recursului în interesul legii și pronunțarea unei decizii de unificare a practicii judiciare, arătând că Ministerul Public apreciază ca fiind în litera și spiritul legii cea de-a doua orientare jurisprudențială prezentată în sesizarea de recurs în interesul legii, în sensul că sintagma "instanța la care una dintre părți este judecător" din cuprinsul art. 42 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă trebuie interpretată și aplicată în sensul restrictiv, acela de complet de judecată în cadrul căruia una dintre părți este judecător. Susține argumentele formulate în scris prin punctul de vedere depus la dosar.

Nefiind întrebări pentru reprezentanta Ministerului Public, doamna judecător Lia Savonea, președintele completului, declară dezbaterile închise, iar completul rămâne în pronunțare asupra recursului în interesul legii. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: I. Sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție. Problema de drept soluționată diferit de instanțele judecătorești

Prin Hotărârea nr. 13 din 19 iunie 2025, Colegiul de conducere al Curții de Apel Pitești a sesizat instanța supremă cu soluționarea recursului în interesul legii ce vizează problema de drept referitoare la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 42 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă.

Recursul în interesul legii a fost înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție la 23 iunie 2025, formându-se Dosarul nr. 1.360/1/2025, cu termen de soluționare la data de 20 octombrie 2025. II. Dispozițiile legale care formează obiectul sesizării

Codul de procedură civilă: " Art. 42. - (1) Judecătorul este, de asemenea, incompatibil de a judeca în următoarele situații: (...) 5. dacă el, soțul sau rudele lor până la gradul al patrulea inclusiv ori afinii lor, după caz, sunt părți într-un proces care se judecă la instanța la care una dintre părți este judecător; (...)" III. Practica judiciară neunitară invocată de autorul sesizării

Autorul sesizării a arătat că problema de drept a fost soluționată diferit la nivelul instanțelor naționale, existând practică judiciară neunitară referitoare la modalitatea de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 42 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă.

Astfel, într-o primă orientare jurisprudențială, sintagma "instanța la care una dintre părți este judecător" din cuprinsul textului de lege menționat a fost interpretată în sens larg, interesând faptul că partea este judecător în cadrul instanței pe rolul căreia se află cauza în care judecătorul este, la rândul său, parte, iar nu și calitatea acestuia de membru în completul de judecată învestit cu judecarea procesului.

Într-o a doua orientare jurisprudențială, aceeași sintagmă a primit o interpretare restrictivă, reținându-se că se referă la completul de judecată în cadrul căruia una dintre părți este judecător, fiind legal învestit cu soluționarea cauzei în care judecătorul care formulează declarația de abținere este, la rândul său, parte.

S-a apreciat că această interpretare restrictivă răspunde intenției legiuitorului, în condițiile în care cazurile de incompatibilitate prevăzute de art. 41 și 42 din Codul de procedură civilă sunt de strictă interpretare, iar constatarea lor impune existența unor indicii certe care să susțină subiectivismul și lipsa de imparțialitate a judecătorului. IV. Jurisprudența Curții Constituționale

Cu ocazia examinării dispozițiilor art. 27 din Codul de procedură civilă din 1865, care reglementau cazurile de recuzare a judecătorilor, Curtea Constituțională a reținut prin numeroase decizii că, prin această reglementare, este împiedicată posibilitatea îndepărtării de către o parte de rea-credință a unui judecător pentru motive subiective sau netemeinice, situație care nu contravine textelor constituționale și nici jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (spre exemplu, Decizia nr. 40 din 27 ianuarie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 165 din 24 februarie 2005; Decizia nr. 1.059 din 14 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 783 din 24 noiembrie 2008; Decizia nr. 683 din 5 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 381 din 4 iunie 2009; Decizia nr. 155 din 25 februarie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 209 din 2 aprilie 2010; Decizia nr. 301 din 1 martie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 266 din 15 aprilie 2011).

În privința dispozițiilor art. 28 din Codul de procedură civilă din 1865, Curtea Constituțională a reținut că instituția recuzării în procesele judiciare se justifică prin imperativul asigurării unei judecăți imparțiale, în care părțile să fie protejate de eventuala părtinire a judecătorului, cauzată de legătura de rudenie sau afinitate cu una dintre părți, interesul personal pe care îl are în soluționarea cauzei deduse judecății sau alte asemenea împrejurări, expres prevăzute de lege. În consecință, s-a arătat că recuzarea nu poate fi decât individuală, și nu colectivă, și nici nu poate conduce, în sistemul nostru juridic, la împiedicarea tuturor judecătorilor unei instanțe de a judeca procesele cu care au fost învestiți în condițiile legii (a se vedea Decizia nr. 1.059 din 14 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 783 din 24 noiembrie 2008).

Curtea Constituțională a mai reținut că relațiile de colegialitate dintre judecătorii aceleiași instanțe sau chiar din cadrul aceleiași secții nu justifică suspiciunea privind imparțialitatea judecătorilor care urmează să soluționeze cererea de recuzare îndreptată împotriva unui alt judecător și, cu atât mai puțin, nerespectarea regulilor și garanțiilor procedurale care asigură desfășurarea unui proces echitabil (a se vedea Decizia nr. 150 din 23 februarie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 267 din 24 martie 2006).

Prin Decizia Curții Constituționale nr. 558 din 16 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 897 din 10 decembrie 2014, a fost admisă excepția de neconstituționalitate și s-a constatat că dispozițiile art. 142 alin. (1) teza întâi și ale art. 145 alin. (1) din Codul de procedură civilă sunt constituționale în măsura în care motivul de bănuială legitimă nu se raportează la calitatea de judecător la curtea de apel a uneia dintre părți, prezentând relevanță considerentele de la paragrafele 19-26 ale acestei decizii. V. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție

În legătură cu problema de drept sesizată poate fi menționată Decizia nr. 7 din 16 mai 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 22 iunie 2016, prin care s-a stabilit că: "I. Sintagma «instanța la care își desfășoară activitatea» din cuprinsul art. 127 alin. (1) din Codul de procedură civilă trebuie interpretată restrictiv, în sensul că se referă la situația în care judecătorul își desfășoară efectiv activitatea în cadrul instanței competente să se pronunțe asupra cererii de chemare în judecată în primă instanță", relevante fiind considerentele de la paragrafele 64-73.

De asemenea, prin Decizia nr. 24 din 19 octombrie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 11 februarie 2021, s-a statuat că: " În cazul în care judecătorul este învestit să judece o cale extraordinară de atac de retractare împotriva unei decizii date tot într-o cale extraordinară de atac de retractare exercitată succesiv împotriva hotărârii sale din apel sau recurs, nu sunt aplicabile prevederile art. 41 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură civilă, dacă din circumstanțele particulare ale litigiului reiese în mod evident că acesta nu este pus în situația de a-și evalua, direct sau indirect, propria hotărâre. În temeiul art. 41 alin. (1) din Codul de procedură civilă, judecătorul care a pronunțat decizia din apel este incompatibil absolut să soluționeze cererea de revizuire sau contestația în anulare exercitată împotriva deciziei date în recursul declarat împotriva deciziei sale din apel." (a se vedea considerentele de la paragrafele 64-67 și 98-102) VI. Opinia Colegiului de conducere al Curții de Apel Pitești

Punctul de vedere majoritar al Colegiului de conducere al Curții de Apel Pitești este în sensul primei opinii exprimate în practica judiciară, respectiv al interpretării în sens larg a sintagmei "instanța la care una dintre părți este judecător" din cuprinsul art. 42 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă.

Constatând că există practică judiciară neunitară și opinii divergente la nivelul instanțelor judecătorești privind problema de drept referitoare la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 42 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că se impune sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea pronunțării unei decizii de recurs în interesul legii. VII. Opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat ca fiind în litera și spiritul legii cea de-a doua orientare jurisprudențială, fiind susținută prin argumente de interpretare logică, sistematică și teleologică.

Astfel, a arătat că semnificația sintagmei "instanța la care una dintre părți este judecător", conținută de prevederile art. 42 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă, trebuie identificată prin luarea în considerare a contextului și a materiei reglementate.

Întrucât această sintagmă se regăsește în cuprinsul unei norme prin care legiuitorul a reglementat într-o materie care vizează organizarea judiciară și care, din punct de vedere topografic, este plasată în titlul II al Codului de procedură civilă, intitulat "Participanții la procesul civil", distinct de prevederile titlului III al Codului de procedură civilă, intitulat "Competența instanțelor judecătorești", rezultă că ea trebuie să primească un sens unitar, propriu materiei reglementate și topografiei sale în arhitectura Codului de procedură civilă.

Acest înțeles coincide cu sensul cel mai restrâns al noțiunii de "instanță" și are semnificația de "complet de judecată/judecător" căruia i s-a repartizat cauza pentru soluționare.

Distinct de aceste argumente care au în vedere interpretarea sistematică a legii și caracterul normelor în care este plasată sintagma aflată în discuție, interpretarea și aplicarea restrictive în sensul celei de-a doua orientări de jurisprudență sunt susținute și de argumente de interpretare logică și teleologică, avându-se în vedere, pe de o parte, natura obiectivă a cazului de incompatibilitate prevăzut de art. 42 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă și, pe de altă parte, necesitatea interpretării și aplicării legii într-o manieră care să nu genereze blocaje funcționale, ci să le preîntâmpine.

Dispozițiile art. 42 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă reglementează un caz de incompatibilitate relativă și se referă la imparțialitatea obiectivă a judecătorului, astfel cum acest concept a fost dezvoltat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

În consecință, norma prin care este instituit acest caz de incompatibilitate denotă preocuparea legiuitorului național de a elimina aprioric îndoielile justițiabililor cu privire la imparțialitatea judecătorului învestit cu soluționarea unei cauze, imparțialitate prezumată a fi afectată de calitatea specială a uneia dintre părțile din cauză, aceea de judecător la o instanță la care el, soțul sau rudele lor până la gradul al patrulea inclusiv ori afinii lor, după caz, sunt, la rândul lor, părți într-un proces.

Interpretarea și aplicarea legii în sensul celei de-a doua orientări de jurisprudență prezintă avantajul practic de a preîntâmpina apariția unor blocaje în ceea ce privește îndeplinirea actului de justiție, mai ales atunci când motivul de incompatibilitate relativă prevăzut de art. 42 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă se grefează pe situația-premisă dată de aplicarea dispozițiilor art. 127 alin. (1) din Codul de procedură civilă în privința acțiunilor colective formulate de toți judecătorii unei instanțe, pentru care trebuie sesizată, în mod obligatoriu, o instanță aflată în circumscripția unei curți de apel învecinate.

În consecință, orice limitare a opțiunilor de compunere a unui complet de judecată trebuie să fie interpretată restrictiv, pentru că normele care conțin restricții sunt de strictă interpretare și aplicare.

În concluzie, Ministerul Public a apreciat că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 42 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă, sintagma "instanța la care una dintre părți este judecător" are o semnificație restrânsă, aceea de complet de judecată în cadrul căruia una dintre părți este judecător. VIII. Opinia judecătorilor-raportori

Prin raportul întocmit în cauză, judecătorii-raportori au apreciat că sintagma analizată are o semnificație restrânsă, aceea de complet de judecată. IX. Înalta Curte de Casație și Justiție Asupra admisibilității recursului în interesul legii

Potrivit dispozițiilor art. 514 din Codul de procedură civilă: "Pentru a se asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, din oficiu sau la cererea ministrului justiției, Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, colegiile de conducere ale curților de apel, precum și Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curți de Casație și Justiție să se pronunțe asupra problemelor de drept care au fost soluționate diferit de instanțele judecătorești."

Conform prevederilor art. 515 din Codul de procedură civilă: "Recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecății au fost soluționate în mod diferit prin hotărâri judecătorești definitive, care se anexează cererii."

Textele de lege menționate stabilesc condițiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru pronunțarea unei decizii de recurs în interesul legii, determinând, în același timp, și limitele analizei instanței în soluționarea acesteia.

Procedând la verificarea legalității învestirii, în acord cu prevederile art. 514 din Codul de procedură civilă, se constată că Înalta Curte de Casație și Justiție a fost legal învestită de Colegiul de conducere al Curții de Apel Pitești în vederea pronunțării deciziei de recurs în interesul legii, colegiile de conducere ale instanțelor făcând parte din categoria subiecților ce pot promova recursul în interesul legii.

În ceea ce privește condițiile de admisibilitate ce trebuie îndeplinite cumulativ, respectiv: sesizarea să aibă ca obiect o problemă de drept (i); această problemă de drept să fi fost dezlegată diferit de instanțele judecătorești (ii); dovada soluționării diferite să se facă prin hotărâri judecătorești definitive (iii); hotărârile judecătorești să fie anexate sesizării (iv), se constată că toate acestea sunt îndeplinite.

Astfel, problema de drept cu care a fost sesizată Înalta Curte de Casație și Justiție privește interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 42 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă, în sensul de a se stabili dacă sintagma "instanța la care una dintre părți este judecător" trebuie interpretată în sens larg, interesând faptul că partea este judecător în cadrul instanței pe rolul căreia se află cauza în care judecătorul este, la rândul său, parte, iar nu și calitatea acestuia de membru în completul de judecată învestit cu judecarea procesului, sau trebuie interpretată restrictiv, reținându-se că se referă la completul de judecată în cadrul căruia una dintre părți este judecător, fiind legal învestit cu soluționarea cauzei în care judecătorul care formulează declarația de abținere este, la rândul său, parte.

În același timp, din înscrisurile anexate memoriului de recurs în interesul legii rezultă că se identifică practică judiciară neunitară la nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și al curților de apel și tribunalelor, conturându-se orientările divergente menționate de titularul sesizării și întemeiate pe interpretarea și aplicarea acelorași prevederi legale, ceea ce justifică necesitatea pronunțării unei decizii care să asigure unificarea jurisprudenței.

Așadar, recursul în interesul legii îndeplinește condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 514 și 515 din Codul de procedură civilă în privința situației prevăzute la art. 42 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă. Asupra fondului sesizării

Dispozițiile legale supuse interpretării Înaltei Curți de Casație și Justiție prin prezentul mecanism de unificare a practicii judiciare vizează unul dintre cazurile de incompatibilitate a judecătorului prevăzute de dispozițiile Codului de procedură civilă, respectiv art. 42 alin. (1) pct. 5.

Situația vizată de textul legal supus interpretării, "Judecătorul este, de asemenea, incompatibil de a judeca (...) dacă el, soțul sau rudele lor până la gradul al patrulea inclusiv ori afinii lor, după caz, sunt părți într-un proces care se judecă la instanța la care una dintre părți este judecător", constituie un caz de incompatibilitate relativă determinat de posibilitatea existenței unui interes al judecătorului.

Spre deosebire de alte cazuri de incompatibilitate relativă, în această ipoteză, existența interesului direct sau indirect al judecătorului este prezumată de lege, fără a se putea face dovada contrară, lipsa de obiectivitate fiind determinată de tentația de a crea o jurisprudență care să îi fie favorabilă în propriul litigiu, în speranța că, dând câștig de cauză părții care este judecător, va obține de la acesta același serviciu.

Sesizarea de recurs în interesul legii formulată de Colegiul de conducere al Curții de Apel Pitești pune în evidență două interpretări diametral opuse ale sintagmei "instanța la care una dintre părți este judecător", conținută de art. 42 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă.

În doctrină 1 s-a arătat că noțiunea de "instanță" este susceptibilă de patru sensuri: 1 Mihaela Tăbârcă, Drept procesual civil, vol. I, Teoria generală, Editura Universul Juridic, București, 2013, paginile 268 și 269; Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. I, ediție revăzută, completată și actualizată, Editura Universul Juridic, București, 2013, paginile 342 și 343; Maria Fodor, Drept procesual civil, Editura Universul Juridic, București, 2014, paginile 172 și 173; Evelina Oprina, Participanții la procesul civil, Editura Rosetti, București, 2005, paginile 18 și 19; Viorel Mihai Ciobanu, Tratat teoretic și practic de procedură civilă, vol. I, Teoria generală, Editura Național, București, 1996, paginile 304 și 305. - în sensul cel mai larg, prin "instanță" se înțelege autoritatea împuternicită de lege să soluționeze litigiul dintre părți; acest sens al noțiunii are în vedere toate organele de jurisdicție înființate prin lege, atât instanțele judecătorești, cât și celelalte organe cu atribuții jurisdicționale din afara sistemului instanțelor judecătorești; - într-un sens mai restrâns, noțiunea desemnează numai "instanțele judecătorești", astfel cum acestea sunt desemnate în art. 126 alin. (1) din Constituția României, text potrivit căruia "Justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege", și în art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, cu modificările ulterioare (Legea nr. 304/2022), în care sunt enumerate instanțele judecătorești prin care se realizează justiția, respectiv Înalta Curte de Casație și Justiție, curțile de apel, tribunalele, tribunalele specializate, instanțele militare și judecătoriile. Acest sens este avut în vedere și în Decizia Plenului Curții Constituționale nr. II din 15 februarie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 47 din 13 martie 1995, privind înțelesul noțiunii de "instanță judecătorească"; - într-un sens și mai restrâns, prin "instanță" se înțelege un anumit grad de jurisdicție, adică organul judiciar în fața căruia se află, în una dintre etapele sale, un proces oarecare. Sensul se regăsește în expresiile "judecata în primă instanță", "instanța de apel", "instanța de recurs", "instanța competentă să judece", "instanța se declară necompetentă"; - în sensul cel mai restrâns, prin "instanță" se înțelege formațiunea de judecată - completul de judecată sau judecătorul care soluționează o anumită pricină; în acest sens este folosită noțiunea de "instanță", de pildă, în cuprinsul art. 51 din Codul de procedură civilă, care se referă la procedura de soluționare a abținerii sau a recuzării.

Relativ la primele trei accepțiuni, în literatura de specialitate s-a evidențiat faptul că acestea vizează competența, iar cea de-a patra are în vedere un aspect de organizare judecătorească, astfel încât, pentru evitarea confuziilor, este absolut necesar ca, pentru fiecare ipoteză normativă, să se stabilească semnificația exactă a noțiunii de "instanță" prin interpretarea normelor procesuale în mod sistematic și logic, pentru a nu se ajunge la soluții contrare celor avute în vedere de legiuitor la momentul edictării lor.

Revenind la prezenta sesizare, se remarcă faptul că, în prima orientare de jurisprudență, noțiunea de "instanță" conținută de art. 42 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă a primit o interpretare și aplicare extensivă, conform celui de-al doilea înțeles anterior prezentat.

Dimpotrivă, în cea de-a doua orientare jurisprudențială, aceeași noțiune a primit o interpretare și aplicare restrictivă, în sensul celui de-al patrulea înțeles prezentat anterior, înțelesul cel mai restrâns, propriu unei norme de organizare judiciară.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că această din urmă orientare de jurisprudență este în litera și spiritul legii, fiind susținută prin argumente de interpretare logică, sistematică și teleologică.

Prealabil, modul de interpretare și aplicare a prevederilor art. 42 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă implică o analiză a cadrului legislativ în care a operat acest motiv de incompatibilitate.

Astfel, prin Legea nr. 18/1948 pentru modificarea Codului de procedură civilă, în Codul de procedură civilă din 1865 a fost introdus art. 27 pct. 4, text care reglementa un nou motiv de recuzare a judecătorului, în următoarea redactare: "dacă el, soțul sau rudele lor până la al patrulea grad inclusiv, au o pricină asemănătoare cu aceea care se judecă sau dacă au o judecată la instanța unde una din părți este judecător". Acest motiv de recuzare a fost păstrat în această formă până la intrarea în vigoare a actualului Cod de procedură civilă, adoptat prin Legea nr. 134/2010.

La momentul redactării acestui din urmă cod a devenit relevantă, ca motiv distinct de incompatibilitate, prin art. 41 alin. (1) pct. 4, devenit art. 42 alin. (1) pct. 5 - în redactarea primită în urma republicării - împrejurarea dacă judecătorul, soțul sau rudele lor până la gradul al patrulea inclusiv ori afinii lor, după caz, sunt părți într-un proces care se judecă la instanța la care una dintre părți este judecător.

Sub imperiul Codului de procedură civilă din 1865, cazul de incompatibilitate care formează obiectul prezentei analize nu a suscitat controverse.

Jurisprudența contradictorie s-a conturat în cauze guvernate de prevederile actualului Cod de procedură civilă, prin care, în cuprinsul art. 127, sub denumirea marginală "Competența facultativă", a fost instituit un mecanism aprioric de asigurare a imparțialității obiective a instanței învestite cu soluționarea unei cauze în care un judecător are calitate de reclamant sau, după caz, de pârât.

Problema de drept sesizată nu vizează însă un aspect de competență, ci unul de compunere a instanței.

Este unanim acceptat că, întrucât instituția incompatibilității se referă la compunerea instanței, normele prin care sunt reglementate cazurile de incompatibilitate sunt norme imperative de organizare judiciară, această calificare fiind dată normelor în discuție chiar și sub imperiul Codului de procedură civilă din 1865, care reglementa instituțiile incompatibilității, abținerii și recuzării în cartea I, referitoare la competența instanțelor judecătorești.

Dat fiind acest caracter al normelor în discuție, în literatura de specialitate, precum și în jurisprudența Curții Constituționale s-a arătat că toate cazurile de incompatibilitate sunt de strictă interpretare, neputând fi extinse prin analogie și în privința altor situații nereglementate expres de legiuitor.

S-a subliniat că, prin reglementarea limitativă a cazurilor de incompatibilitate, s-a urmărit a se evita exercitarea abuzivă a dreptului părților de a formula cereri de recuzare și, în egală măsură, înlăturarea manevrelor vexatorii și dilatorii din partea acestora.

În același sens pot fi reținute mutatis mutandis și considerentele dezvoltate în paragraful 66 al Deciziei nr. 24 din 19 octombrie 2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, în care s-a statuat cu privire la dispozițiile art. 41 din Codul de procedură civilă, care reglementează incompatibilitatea absolută, că acestea sunt de strictă interpretare și aplicare, întrucât conțin o restricție de drepturi.

Prin urmare, trebuie constatat că dispozițiile art. 42 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă sunt de strictă interpretare și aplicare.

În conformitate cu dispozițiile art. 37 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările și completările ulterioare, dacă o noțiune sau un termen nu este consacrat sau poate avea înțelesuri diferite, semnificația acestuia în context se stabilește prin actul normativ ce îl instituie, în cadrul dispozițiilor generale sau într-o anexă destinată lexicului respectiv, și devine obligatoriu pentru actele normative din aceeași materie.

Aplicând aceste norme de tehnică legislativă, semnificația sintagmei "instanța la care una dintre părți este judecător", conținută de prevederile art. 42 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă, se impune a fi înțeleasă prin luarea în considerare a contextului și a materiei reglementate.

Întrucât această sintagmă se regăsește în cuprinsul unei norme prin care legiuitorul a reglementat într-o materie care vizează organizarea judiciară și care, din punct de vedere topografic, este plasată în titlul II al Codului de procedură civilă, intitulat "Participanții la procesul civil", distinct de prevederile titlului III al Codului de procedură civilă, intitulat "Competența instanțelor judecătorești", rezultă că ea trebuie să primească un sens unitar, propriu materiei reglementate și topografiei sale în arhitectura Codului de procedură civilă.

Acest înțeles coincide cu sensul cel mai restrâns al noțiunii de "instanță", anterior prezentat, și are semnificația de "complet de judecată/judecător" căruia i s-a repartizat cauza pentru soluționare.

Distinct de aceste argumente care au în vedere interpretarea sistematică a legii și caracterul normelor în cadrul cărora se regăsește sintagma aflată în discuție, interpretarea și aplicarea restrictivă în sensul celei de-a doua orientări de jurisprudență sunt susținute și de argumente de interpretare logică și teleologică, care au în vedere, pe de o parte, natura obiectivă a cazului de incompatibilitate prevăzut de art. 42 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă, și, pe de altă parte, necesitatea interpretării și aplicării legii într-o manieră care să nu genereze blocaje funcționale în activitatea instanțelor, ci să le preîntâmpine.

Norma prin care este instituit acest caz de incompatibilitate denotă preocuparea legiuitorului național de a elimina aprioric îndoielile justițiabililor cu privire la imparțialitatea judecătorului învestit cu soluționarea unei cauze, imparțialitate prezumat a fi afectată de calitatea specială a uneia dintre părțile din cauză, aceea de judecător la o instanță la care el, soțul sau rudele lor până la gradul al patrulea inclusiv ori afinii lor, după caz, sunt, la rândul lor, părți într-un proces.

În doctrina anterioară, fundamentată pe Codul de procedură civilă din 1865, s-a menționat că, în această ipoteză, judecătorul ar putea urmări să obțină îndatorarea unui coleg, care este parte în litigiul pe care îl are de rezolvat și că motivul de recuzare prevăzut de art. 27 pct. 4 din Codul de procedură civilă din 1865, asemănător celui în discuție, reprezintă o prevenire a tentației de a da câștig de cauză părții care este judecător, astfel încât să îl îndatoreze și să îi răspundă într-un mod similar.

Aceleași rațiuni se mențin și în privința cazului de incompatibilitate prevăzut de art. 42 alin. (1) pct. 5 din actualul Cod de procedură civilă, referitor la care, în doctrină, s-a arătat că existența interesului judecătorului este prezumată de lege, fără a se putea face dovada contrară, lipsa de obiectivitate a judecătorului putându-se datora, după caz, speranței că, dând câștig de cauză părții care este judecător, va obține de la acesta din urmă același serviciu.

Așadar, în ipoteza acestui caz de incompatibilitate, legiuitorul prezumă absolut lipsa de imparțialitate a judecătorului, determinată de interesul direct sau indirect al acestuia în a obține, la rândul său, o atitudine favorabilă în propria cauză sau în cea a soțului, a rudelor sale până la gradul indicat de legiuitor ori a afinilor lor, din partea judecătorului care este parte în cauza pe care o are de soluționat.

Similar a raționat și Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii în privința dispozițiilor art. 41 alin. (1) din actualul Cod de procedură civilă, în paragrafele 98 și 99 ale Deciziei de recurs în interesul legii nr. 24 din 19 octombrie 2020, arătând că aceste dispoziții legale au la bază o prezumție absolută de lipsă de obiectivitate a judecătorului în situațiile expres menționate de acest text, prezumțiile, conform doctrinei, având la bază un raționament care se bazează pe probabilități, generalizând ceea ce este dominant și comun pentru anumite fapte și împrejurări.

Or, rațional, interesul, direct sau indirect, de a obține un tratament favorabil nu poate exista decât în raport cu un alt coleg judecător, membru al unui complet de judecată - "instanță" în sensul normelor de organizare judecătorească, învestit cu soluționarea pricinii, nu în raport cu o "instanță" în sensul dispozițiilor art. 126 alin. (1) din Constituție și ale art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2022, înțeles avut în vedere și în cuprinsul Deciziei Plenului Curții Constituționale nr. II din 15 februarie 1995.

Interpretarea și aplicarea legii în sensul celei de-a doua orientări de jurisprudență prezintă, totodată, avantajul practic de a preîntâmpina apariția unor blocaje în ceea ce privește îndeplinirea actului de justiție, mai ales atunci când motivul de incompatibilitate relativă prevăzut de art. 42 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă se grefează pe situația-premisă dată de aplicarea dispozițiilor art. 127 alin. (1) din Codul de procedură civilă în privința acțiunilor colective formulate de toți judecătorii unei instanțe, pentru care trebuie sesizată, în mod obligatoriu, o instanță aflată în circumscripția unei curți de apel învecinate.

Existența unei apropieri profesionale prin prisma instanței la care funcționează judecătorul permite părții adverse să aleagă o instanță de același grad dintr-o curte de apel învecinată celei în care își desfășoară activitatea, în virtutea art. 127 din Codul de procedură civilă. Judecătorul reclamant nu are o astfel de opțiune, ci are obligația de a sesiza o instanță de același grad dintr-o curte de apel învecinată, conform art. 127 alin. (1) din Codul de procedură civilă. Dacă o instanță de judecată are calitatea de pârât sau de reclamant, așa cum rezultă din art. 127 alin. (2 1 ) din Codul de procedură civilă, prevederile art. 127 alin. (1) și (2) se vor aplica în mod corespunzător. Această competență facultativă reprezintă o limitare a opțiunilor de judecată în cauzele în care sunt implicați judecători, procurori, asistenți judiciari și grefieri - așa cum rezultă din art. 54 și art. 127 alin. (3) din Codul procedură civilă - care s-ar adăuga limitării ce ar fi impuse, dacă am fi de acord cu prima orientare de interpretare extensivă a prevederilor art. 42 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă.

Trebuie remarcat că, și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, simpla existență a unei relații de colegialitate a judecătorului cu o parte din dosar nu reprezintă un element obiectiv apt să afecteze imparțialitatea judecătorului.

În acest sens, așa cum rezultă din Hotărârea din 9 iulie 2005, pronunțată în Cauza A.K. împotriva Lichtensteinului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut, la paragraful 82, că "(...) cererile de recuzare nu ar trebui să fie capabile să paralizeze sistemul juridic al statului reclamantului. Acest aspect prezintă importanță specială atunci când privește o instanță de ultimă jurisdicție și când, cu privire la o cerere de recuzare, în consecință, nu se poate decide de către o curte de apel. În plus (...) în jurisdicții mici, standarde excesiv de stricte în privința cererilor de recuzare ar putea nejustificat împiedica administrarea justiției" (în același sens este și Hotărârea din 9 ianuarie 2018 pronunțată în Cauza Nicholas împotriva Ciprului).

Din această jurisprudență europeană rezultă preocuparea Curții Europene a Drepturilor Omului de a compatibiliza două dintre imperativele dreptului la un proces echitabil, prevăzute de art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, dreptul de acces la un tribunal imparțial, pe de o parte, și dreptul la soluționarea cauzei într-un termen rezonabil, pe de altă parte, de vreme ce o interpretare mult prea rigidă a normelor referitoare la imparțialitatea judecătorilor ar putea să conducă la blocaje în ceea ce privește administrarea eficientă a actului de justiție.

În consecință, orice limitare a opțiunilor de compunere a unui complet de judecată trebuie să fie interpretată restrictiv pentru că normele care conțin restricții sunt de strictă interpretare și aplicare.

Mai trebuie adăugat că interpretarea în discuție nu ar putea ignora nici finalitatea unei cereri de recuzare, astfel cum aceasta este reflectată în mod constant de către Curtea Constituțională a României. Astfel, sub acest aspect, în jurisprudența Curții Constituționale s-a statuat că cererea de recuzare implică "asigurarea desfășurării normale a judecății, iar nu împiedicarea accesului la justiție" (Decizia nr. 570 din 9 iulie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 981 din 23 octombrie 2020, paragraful 17), recuzarea urmând să protejeze partea "în cazul în care se presupune că judecătorul ar fi lipsit de obiectivitate" (Decizia nr. 40 din 27 ianuarie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 165 din 24 februarie 2005).

Totodată, conform Deciziei Curții Constituționale nr. 558 din 16 octombrie 2014, "(...) judecătorii se bucură de prezumția constituțională de imparțialitate, aceasta fiind atașată statutului lor profesional. Această prezumție poate fi, însă, răsturnată, în mod individual, cu privire la fiecare judecător în parte, în condițiile în care se demonstrează lipsa imparțialității subiective sau obiective a judecătorului" (paragraful 20).

Relațiile de colegialitate dintre judecătorii aceleiași instanțe sau din cadrul aceleiași secții nu justifică suspiciunea privind imparțialitatea judecătorilor în cadrul procesual al formulării unei cereri de recuzare (a se vedea, în acest sens, Decizia Curții Constituționale nr. 150 din 23 februarie 2006).

Așadar, cu referire la aplicabilitatea incidentului procedural decurgând din starea de incompatibilitate, premisa reținută de instanța de control constituțional este existența unor elemente concrete, apte a afecta încrederea justițiabililor în imparțialitatea judecătorului.

Or, chiar dacă pot exista împrejurări care fac justificată temerea că judecătorul, soțul său, ascendenții sau descendenții lor ori afinii au un interes în legătură cu pricina ce se judecă, această temere nu poate afecta întreaga instanță în cadrul căreia funcționează judecătorul. De altfel, recuzarea nu poate fi decât individuală, și nu colectivă.

Ca atare, prin instituirea acestui caz de incompatibilitate relativă se are în vedere situația în care un judecător are interes în a da o soluție favorabilă altui judecător pentru a obține același avantaj în propriul dosar. Nu se poate aplica însă în cadrul unei întregi instanțe judecătorești, de cele mai multe ori acestea fiind împărțite în secții având competențe diferite.

Nu în ultimul rând trebuie subliniat că, potrivit unei interpretări teleologice a textului vizat, prin instituirea acestui caz de incompatibilitate s-a urmărit protejarea reală a unor drepturi ale părților implicate în proces, însă fără a afecta alte drepturi și principii care stau la baza procesului civil, cum ar fi celeritatea acestuia.

În concluzie, sintagma "instanța la care una dintre părți este judecător" are o semnificație restrânsă, aceea de complet de judecată.

Pentru considerentele arătate, fiind întrunite dispozițiile art. 514 și 515 din Codul de procedură civilă, în temeiul dispozițiilor art. 517 alin. (1) din același cod,