ÎCCJ, Decizia nr. 7/2026

Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 2.541/1/2025 este legal constituit conform dispozițiilor art. 516 alin. (2) din Codul de procedură civilă și ale art. 31 alin. (3) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/2023, cu modificările și completările ulterioare (Regulamentul).

Ședința este prezidată de doamna judecător Lia Savonea, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este reprezentat de doamna procuror șef al Secției judiciare Antonia Eleonora Constantin.

La ședința de judecată participă doamna Raluca Emilia Leote, magistrat-asistent în cadrul Secțiilor Unite, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 32 din Regulament.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii ia în examinare recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ce formează obiectul Dosarului nr. 2.541/1/2025.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, doamna judecător Lia Savonea, președintele completului, acordă cuvântul asupra recursului în interesul legii reprezentantei procurorului general.

Doamna procuror Antonia Eleonora Constantin solicită admiterea recursului în interesul legii promovat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și pronunțarea unei decizii de unificare a practicii judiciare, apreciind ca fiind în litera și spiritul legii a doua orientare jurisprudențială prezentată în sesizare, potrivit căreia onorariul de succes poate fi inclus în cheltuielile de judecată imputabile părții căzute în pretenții, cu condiția ca instanța să verifice și să limiteze, în concret, caracterul său necesar și rezonabil, în acord cu dispozițiile art. 451 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

Nefiind întrebări pentru reprezentanta Ministerului Public, doamna judecător Lia Savonea, președintele completului, declară dezbaterile închise, iar completul rămâne în pronunțare asupra recursului în interesul legii. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: I. Sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție. Problema de drept soluționată diferit de instanțele judecătorești

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a sesizat instanța supremă cu soluționarea recursului în interesul legii ce vizează următoarea problemă de drept: În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 451-453 din Codul de procedură civilă, partea care a pierdut procesul poate să fie obligată, pe cale separată, la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariul de succes cuvenit avocatului părții care a câștigat procesul?

Recursul în interesul legii a fost înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție la 23 decembrie 2025, formându-se Dosarul nr. 2.541/1/2025, cu termen de soluționare la data de 9 martie 2026. Ulterior a fost solicitată jurisprudența existentă la nivelul secțiilor Înaltei Curți de Casație și Justiție, termenul de judecată fiind preschimbat pentru data de 20 aprilie 2026. II. Dispozițiile legale care formează obiectul sesizării

Codul de procedură civilă: " Art. 451. - (1) Cheltuielile de judecată constau în taxele judiciare de timbru și timbrul judiciar, onorariile avocaților, ale experților și ale specialiștilor numiți în condițiile art. 330 alin. (3), sumele cuvenite martorilor pentru deplasare și pierderile cauzate de necesitatea prezenței la proces, cheltuielile de transport și, dacă este cazul, de cazare, precum și orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfășurare a procesului. (2) Instanța poate, chiar și din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei. Măsura luată de instanță nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat și clientul său. (3) Dispozițiile alin. (2) se aplică în mod corespunzător la plata experților judiciari și a specialiștilor numiți în condițiile art. 330 alin. (3). (4) Nu vor putea fi însă micșorate cheltuielile de judecată având ca obiect plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar, precum și plata sumelor cuvenite martorilor potrivit alin. (1)." " Art. 452. - Partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei." " Art. 453. - (1) Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată. (2) Când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părți poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. Dacă este cazul, judecătorii vor putea dispune compensarea cheltuielilor de judecată."

Legea nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 51/1995): " Art. 30. - (1) Pentru activitatea sa profesională avocatul are dreptul la onorariu și la acoperirea tuturor cheltuielilor făcute în interesul procesual al clientului său. (2) Activitatea desfășurată de avocat în condițiile legii și ale Statutului profesiei de avocat, indiferent de forma și modalitatea de exercitare a profesiei, care generează venituri profesionale, nu poate fi reconsiderată ca activitate dependentă în conformitate cu prevederile din Codul fiscal. (3) Avocații pot conveni cu clienții onorarii superioare celor stabilite în tabloul onorariilor minimale adoptat de Consiliul U.N.B.R. (4) În acest scop, avocatul poate să își deschidă un cont bancar pentru încasarea onorariilor și altul pentru depunerea sumelor primite de la client pentru cheltuieli procesuale în interesul acestuia. Modul de administrare a sumelor predate de client avocatului, pentru cheltuieli procesuale în interesul său, va fi stabilit prin convenția dintre avocat și client, în condițiile prevăzute de statutul profesiei. (5) Contractul de asistență juridică, legal încheiat, este titlu executoriu. Învestirea cu formulă executorie este de competența judecătoriei în a cărei rază teritorială se află sediul profesional al avocatului. Restanțele din onorarii și alte cheltuieli efectuate de avocat în interesul procesual al clientului său se recuperează potrivit dispozițiilor statutului profesiei."

Statutul profesiei de avocat adoptat prin Hotărârea Consiliului Uniunii Naționale a Barourilor din România nr. 64/2011, cu modificările și completările ulterioare (Statutul profesiei de avocat): " Art. 127. - (1) Pentru activitatea sa profesională avocatul are dreptul la onorariu și la acoperirea tuturor cheltuielilor făcute în interesul clientului său. (2) Onorariile vor fi stabilite în raport cu dificultatea, amploarea sau durata cazului. (3) Stabilirea onorariilor avocatului depinde de fiecare dintre următoarele elemente: a) timpul și volumul de muncă solicitată pentru executarea mandatului primit sau a activității cerute de client; b) natura, noutatea și dificultatea cazului; c) importanța intereselor în cauză; d) împrejurarea că acceptarea mandatului acordat de client îl împiedică pe avocat să accepte un alt mandat din partea unei alte persoane, dacă această împrejurare poate fi constatată de client fără investigații suplimentare; e) notorietatea, titlurile, vechimea în muncă, experiența, reputația și specializarea avocatului; f) conlucrarea cu experți sau alți specialiști, impusă de natura, obiectul, complexitatea și dificultatea cazului; g) avantajele și rezultatele obținute pentru profitul clientului ca urmare a muncii depuse de avocat; h) situația financiară a clientului; i) constrângerile de timp în care avocatul este obligat de împrejurările cauzei să acționeze pentru a asigura servicii legale performante." " Art. 128. - (1) Onorariile se stabilesc liber între avocat și client, în limitele legii și ale prezentului statut. (2) Onorariile se determină și se prevăd în contractul de asistență juridică la data încheierii acestuia între avocat și client, înainte de începerea asistenței și/sau a reprezentării clientului. (3) În cazul în care împrejurările concrete impun asigurarea asistenței și/sau a reprezentării imediate și nu se poate încheia un contract de asistență juridică, avocatul este obligat să transmită clientului, în cel mai scurt timp posibil, o comunicare, prin care să aducă la cunoștința acestuia onorariile pe care le propune pentru asistență și/sau reprezentare. În absența unei instrucțiuni exprese a clientului privind încetarea asistenței și/sau a reprezentării ori a unei comunicări prin care clientul își exprimă expres dezacordul în privința onorariilor, se consideră ca fiind acceptate onorariile propuse prin comunicarea făcută de avocat. (4) În toate situațiile, onorariile vor fi prevăzute în contractul de asistență juridică, ce urmează să fie încheiat în formă scrisă. (5) Onorariile pot fi stabilite și în monedă străină, sub condiția ca plata acestora să respecte prevederile privind regimul legal al plăților." " Art. 129. - (1) Onorariile pot fi stabilite astfel: a) onorarii orare; b) onorarii fixe (forfetare); c) onorarii de succes; d) onorarii formate din combinarea criteriilor prevăzute la lit. a)-c). (2) Onorariul orar este stabilit pe ora de lucru, respectiv o sumă fixă de unități monetare cuvenită avocatului pentru fiecare oră de servicii profesionale pe care le prestează clientului. (3) Onorariul fix (forfetar) constă într-o sumă fixă cuvenită avocatului pentru un serviciu profesional sau pentru categorii de astfel de servicii profesionale pe care îl prestează ori, după caz, le prestează clientului. (4) Onorariul orar și fix (forfetar) se datorează avocatului indiferent de rezultatul obținut prin prestarea serviciilor profesionale. (5) Avocatul poate să primească de la un client onorarii periodice, inclusiv sub formă forfetară. (6) Avocatul are dreptul ca în completarea onorariului fixat să solicite și să obțină și un onorariu de succes, cu titlu complementar, în funcție de rezultat sau de serviciul furnizat. Onorariul de succes constă într-o sumă fixă sau variabilă stabilită pentru atingerea de către avocat a unui anumit rezultat. Onorariul de succes poate fi convenit împreună cu onorariul orar sau fix. (7) În cauzele penale, onorariul de succes nu poate fi practicat decât în legătură cu latura civilă a cauzei." " Art. 130. - (1) Este interzis avocatului să își fixeze onorariile în baza unui pact de quota litis. (2) Pactul de quota litis este o convenție încheiată între avocat și clientul său înainte de soluționarea definitivă a unei cauze, convenție care fixează exclusiv totalitatea onorariilor avocatului în funcție de rezultatul judiciar al cauzei, indiferent dacă aceste onorarii constau într-o sumă de bani, un bun sau orice altă valoare. (3) Onorariile reprezentând dobândirea, sub orice formă, a unor aporturi din afacere (activitatea juridică realizată de către avocat) sunt interzise." III. Practica judiciară neunitară invocată de autorul sesizării

Autorul sesizării a arătat că problema de drept ce a creat practică judiciară divergentă vizează interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 451-453 din Codul de procedură civilă, în sensul de a se determina dacă partea care a pierdut procesul poate să fie obligată, pe cale separată, la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariul de succes cuvenit avocatului părții care a câștigat procesul.

Astfel, într-o primă orientare jurisprudențială, s-a apreciat că onorariul de succes convenit între partea care a câștigat procesul și avocatul acesteia nu intră în noțiunea de cheltuieli de judecată, în sensul art. 451-453 din Codul de procedură civilă.

În argumentare, instanțele care s-au raliat acestei orientări jurisprudențiale au considerat că partea care a pierdut procesul nu poate fi obligată să suporte un asemenea onorariu, considerat o recompensă suplimentară a muncii efectiv prestate de avocat, cu vădit caracter voluntar și voluptoriu.

În esență, raționamentul care fundamentează această orientare jurisprudențială pornește de la premisa că onorariul de succes nu reprezintă o cheltuială necesară, efectuată până la finalizarea procesului, ci o sumă de bani a cărei plată este asumată după obținerea rezultatului favorabil, printr-o convenție privată între avocat și client. Pe cale de consecință, suma de bani în discuție nu poate fi recuperată de la partea căzută în pretenții, care nu a fost parte la încheierea contractului de asistență juridică (or, res inter alios acta aliis neque nocere neque prodesse potest) și nu a avut cunoștință de existența și cuantumul onorariului de succes în cursul litigiului.

Se menționează faptul că în practica judiciară care reflectă această orientare se evidențiază constant că partea care a pierdut procesul nu poate fi ținută de obligația de despăgubire a părții adverse pentru o cheltuială care nu a fost suportată, în mod efectiv, până la momentul soluționării litigiului. S-a subliniat și faptul că, dacă s-ar proceda altfel, s-ar ajunge la o situație inechitabilă, partea căzută în pretenții fiind obligată să plătească mai mult decât costurile necesare ale procesului, și anume un bonus pentru avocatul oponentului, ceea ce depășește sfera reparației necesare, juste și echitabile.

În concluzie, prima orientare jurisprudențială susține excluderea onorariului de succes din sfera cheltuielilor de judecată ce pot fi recuperate de către partea care a câștigat procesul. Se pune accent pe caracterul voluptoriu al acestei plăți față de avocat, precum și pe principiul că partea care pierde procesul datorează doar cheltuielile reale, necesare și rezonabile suportate de partea adversă până la soluționarea litigiului. Convenția de onorariu de succes își produce efectele numai între client și avocat, inter partes, neputând genera obligații pentru partea adversă în lipsa unui text de lege expres și în condițiile în care partea adversă nu este informată despre cuantumul unor asemenea costuri în cursul procesului.

În cea de-a doua orientare evidențiată din practica judiciară, s-a apreciat că onorariul de succes face parte din suma datorată de partea care a câștigat procesul către avocat și, în consecință, poate fi considerat o cheltuială de judecată, mai ales că nu există niciun text de lege care să îl excludă expressis verbis.

Instanțele care s-au raliat acestei orientări jurisprudențiale au considerat că posibilitatea de a solicita recuperarea cheltuielilor de judecată constând în onorariul de succes al avocatului nu poate fi exclusă de plano, fără o analiză temeinică; pe lângă faptul că nu s-a identificat nicio bază legală concretă în acest sens (or, ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus), nu s-a identificat nici vreun principiu general de drept potrivit căruia onorariul de succes al avocatului ar reprezenta exclusiv o bonificație voluptuară, nerecuperabilă pe cale judiciară.

În esență, argumentația care fundamentează această orientare jurisprudențială pornește de la premisa că instanțele trebuie să cerceteze situația dedusă judecății, prin verificarea caracterului real, necesar și rezonabil al onorariului de succes pretins de partea care a câștigat procesul, înainte de a stabili dacă o asemenea cheltuială poate să fie imputată părții care a pierdut procesul.

Hotărârile judecătorești definitive care expun aspectele prezentate anterior evidențiază faptul că solicitarea de obligare a părții căzute în pretenții la suportarea onorariului de succes al avocatului părții adverse poate fi excesivă, dacă depășește limitele unor cheltuieli de judecată rezonabile, însă subliniază, totodată, că legislația nu prevede nicio interdicție absolută cu privire la recuperarea onorariilor de succes de la partea care a pierdut procesul. Cu toate acestea, s-a recunoscut că trebuie menținut un control strict al proporționalității, prin aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. (2) din Codul de procedură civilă și reducerea cuantumului onorariului total (inclusiv componenta reprezentând onorariul de succes) la un nivel considerat rezonabil față de miza litigiului și activitatea efectivă a avocatului.

Totodată, instanțele care s-au raliat acestei orientări jurisprudențiale au avut în vedere și aspectul că includerea clauzei privind onorariul de succes în contractul de asistență juridică influențează indiscutabil cuantumul onorariului fix/orar (acesta fiind sensibil diminuat pentru că s-a negociat un onorariu de succes complementar). În consecință, s-a apreciat că este injust ca partea care a câștigat procesul să nu poată să recupereze, măcar parțial, suma plătită ca onorariu de succes, mai ales dacă onorariul fix a fost stabilit de avocat la un nivel mai scăzut tocmai în considerarea bonusului pe care urmează să îl obțină de la client în cazul soluționării favorabile a litigiului.

În concluzie, cea de-a doua orientare jurisprudențială recunoaște posibilitatea de includere a onorariului de succes în categoria cheltuielilor de judecată care pot fi recuperate de la partea căzută în pretenții, total sau parțial, însă incluziunea este serios condiționată de cenzura instanțelor, manifestată prin verificarea rezonabilității cuantumului onorariului de succes. IV. Opinia titularului sesizării

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat ca fiind în litera și spiritul legii a doua orientare jurisprudențială, în sensul că onorariul de succes poate fi inclus în cheltuielile de judecată imputabile părții căzute în pretenții, cu condiția ca instanța să verifice și să limiteze, în concret, caracterul său necesar și rezonabil, în acord cu art. 451 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

Autorul sesizării apreciază că problematica includerii onorariului de succes în categoria cheltuielilor de judecată trebuie analizată exclusiv prin prisma normelor de procedură civilă și a finalității acestora, fără a introduce distincții care nu se regăsesc în mod expres în textul legii. Rolul Ministerului Public este acela de a susține o interpretare coerentă, predictibilă și compatibilă cu principiile procesului echitabil.

Din această perspectivă, susține că art. 451 alin. (1) din Codul de procedură civilă include, în mod generic, onorariile avocaților în sfera cheltuielilor de judecată, fără a distinge între diferitele modalități de structurare a remunerației. Or, potrivit unui principiu clasic de interpretare, acolo unde legea nu distinge, nici interpretul nu poate introduce o distincție suplimentară.

Procurorul general subliniază că onorariul de succes, în măsura în care este convenit licit și în condițiile legii speciale care reglementează profesia de avocat, nu își pierde natura de onorariu avocațial. Faptul că exigibilitatea sa este condiționată de obținerea unui rezultat favorabil nu îl transformă într-un element străin de proces sau într-un beneficiu aleatoriu fără legătură cu activitatea de reprezentare juridică.

Argumentul potrivit căruia onorariul de succes nu ar constitui o cheltuială "necesară", întrucât nu este datorat pe parcursul procesului, este considerat neconvingător. Necesitatea unei cheltuieli nu se apreciază exclusiv în funcție de momentul plății, ci în funcție de legătura sa directă cu asigurarea efectivă a apărării și reprezentării în fața instanței.

În viziunea autorului sesizării, mecanismul instituit de art. 451 alin. (2) din Codul de procedură civilă oferă garanția suficientă împotriva eventualelor excese. Instanța are deplina competență de a verifica, în concret, dacă onorariul pretins - inclusiv componenta de succes - este proporțional cu complexitatea cauzei, miza litigiului și activitatea desfășurată de avocat.

A apreciat că excluderea apriorică a onorariului de succes din categoria cheltuielilor de judecată ar afecta caracterul compensatoriu al acestora. Partea care a câștigat procesul ar rămâne să suporte o parte din costurile generate de culpa procesuală a adversarului, ceea ce ar fi contrar finalității instituției cheltuielilor de judecată.

Procurorul general reține, totodată, că obligația părții căzute în pretenții de a suporta cheltuielile de judecată nu izvorăște din contractul de asistență juridică, ci direct din lege. Prin urmare, nu se poate susține încălcarea principiului relativității efectelor actului juridic civil, întrucât partea perdantă nu execută contractul avocat-client, ci repară un prejudiciu procesual.

Dintr-o perspectivă sistematică, observă că legislația națională recunoaște onorariul de succes ca element licit al remunerației avocatului, cu interdicția expresă a pactului de quota litis. Această reglementare confirmă că onorariul de succes nu este, prin natura sa, ilicit sau incompatibil cu ordinea juridică, ci doar supus unor limite clare.

Procurorul general apreciază că soluția admiterii recuperării onorariului de succes, sub control judiciar riguros, este de natură să favorizeze accesul efectiv la justiție și să încurajeze disciplina procesuală, fără a crea o sarcină disproporționată pentru partea care pierde procesul. V. Jurisprudența Curții Constituționale

În practica instanței de contencios constituțional nu au fost identificate decizii care să prezinte relevanță în interpretarea normelor care fac obiectul sesizării de față. VI. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție

În legătură cu problema de drept sesizată trebuie menționată Decizia nr. 59 din 18 septembrie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 871 din 6 noiembrie 2017, prin care s-a stabilit că: "În cauzele având ca obiect obligarea pârâtului la suportarea pretenției constând în cheltuielile de judecată generate de un alt litigiu soluționat definitiv, dispozițiile art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă rămân aplicabile", relevante fiind considerentele de la paragrafele 88-93.

Prin Decizia nr. 19 din 18 noiembrie 2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 45 din 20 ianuarie 2014, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1, art. 2 alin. (1) și 15 lit. p) din Legea nr. 146/1997, cu modificările și completările ulterioare, s-au statuat următoarele: "Cererile prin care se solicită, pe cale separată, acordarea cheltuielilor de judecată sunt cereri principale supuse taxei judiciare de timbru, care se calculează la valoarea pretențiilor deduse judecății, chiar dacă cererile care au format obiectul litigiului din care aceste cheltuieli provin au fost scutite de la plata taxelor judiciare de timbru."

În jurisprudența secțiilor Înaltei Curți de Casație și Justiție au fost identificate decizii în sensul ambelor orientări jurisprudențiale identificate de titularul sesizării. VII. Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și a Curții de Justiție a Uniunii Europene

În legătură cu problema de drept sesizată prezintă relevanță Hotărârea din 18 ianuarie 2011 a Curții Europene a Drepturilor Omului - Camera a IV-a, pronunțată în Cauza 39401/04 - MGN Limited vs. Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord; Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene - Camera a V-a din 28 iulie 2016, pronunțată în Cauza C-57/15 United Video Properties vs. Telenet NV; Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene - Camera a XI-a din 22 decembrie 2010, pronunțată în Cauza C-279/09 DEB Deutsche Energiehandels-und Beratungsgesellschaft mbH vs. Bundesrepublik Deutschland. VIII. Opinia judecătorilor-raportori

Prin raportul întocmit în cauză, judecătorii-raportori au apreciat că recursul în interesul legii îndeplinește condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 514 și 515 din Codul de procedură civilă, soluția propusă fiind în sensul că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 451-453 din Codul de procedură civilă, partea care a pierdut procesul poate fi obligată, pe cale separată, la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariul de succes cuvenit avocatului părții care a câștigat procesul, în măsura în care instanța verifică și constată caracterul real, necesar și rezonabil al acestuia. IX. Înalta Curte de Casație și Justiție Asupra admisibilității recursului în interesul legii

Prioritar unei analize de fond a problemei de drept supuse dezbaterii, se impune verificarea îndeplinirii condițiilor de admisibilitate a recursului în interesul legii, în raport cu prevederile art. 514, coroborate cu cele ale art. 515 din Codul de procedură civilă.

Potrivit dispozițiilor art. 514 din Codul de procedură civilă: "Pentru a se asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, din oficiu sau la cererea ministrului justiției, Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, colegiile de conducere ale curților de apel, precum și Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curți de Casație și Justiție să se pronunțe asupra problemelor de drept care au fost soluționate diferit de instanțele judecătorești."

Procedând la verificarea legalității învestirii, în acord cu prevederile art. 514 din Codul de procedură civilă, se constată că Înalta Curte de Casație și Justiție a fost legal învestită de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării deciziei în interesul legii, acesta făcând parte din categoria subiecților ce pot promova recurs în interesul legii.

Conform prevederilor art. 515 din Codul de procedură civilă: "Recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecății au fost soluționate în mod diferit prin hotărâri judecătorești definitive, care se anexează cererii."

Textele legale menționate anterior determină aria restrictivă a examinării pe care o efectuează Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii și stabilesc mecanismul, scopul și condițiile de admisibilitate care trebuie îndeplinite: sesizarea să aibă ca obiect o problemă de drept, această problemă de drept să fi fost dezlegată diferit de instanțele judecătorești, dovada soluționării diferite să se facă prin hotărâri judecătorești definitive, iar hotărârile judecătorești să fie anexate cererii.

Soluțiile diferite trebuie să rezulte din chiar conținutul neclar al normei, susceptibil de interpretări diferite, de natură a conduce la concluzii contradictorii, în una și aceeași situație juridică, și nu din aplicări nuanțate ale normei raportat la aspecte factuale reținute în mod particular în fiecare litigiu. Numai în aceste condiții se justifică intervenția Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru a da o interpretare legii, asigurând aplicarea ei unitară.

Înalta Curte de Casație și Justiție a fost sesizată în vederea soluționării prezentului recurs în interesul legii, rezultând din cuprinsul sesizării că problema de drept privește aplicarea dispozițiilor generale privind cheltuielile de judecată, respectiv a art. 451-453 din Codul de procedură civilă, norme care ar fi primit o interpretare diferită din partea instanțelor de judecată sesizate cu soluționarea cererilor având ca obiect obligarea, pe cale separată, a părții căzute în pretenții la plata onorariului de succes al avocatului părții care a câștigat procesul.

Autorul sesizării menționează că s-ar fi conturat două orientări jurisprudențiale cu privire la tratamentul cererilor privind obligarea părții căzute în pretenții la plata onorariului de succes al avocatului părții care a câștigat procesul, anume: unele instanțe au apreciat că onorariul de succes trebuie exclus din sfera cheltuielilor de judecată ce pot fi recuperate de către partea care a câștigat procesul, punând accent pe caracterul voluptoriu al acestei plăți, precum și pe principiul că partea care pierde procesul datorează doar cheltuielile reale, necesare și rezonabile suportate de partea adversă până la soluționarea litigiului, în timp ce alte instanțe, dimpotrivă, au reținut că posibilitatea de a solicita recuperarea cheltuielilor de judecată constând în onorariul de succes al avocatului nu poate fi exclusă de plano, fără o analiză temeinică, instanțele trebuind să cerceteze situația dedusă judecății, prin verificarea caracterului real, necesar și rezonabil al onorariului de succes pretins de partea care a câștigat procesul, înainte de a stabili dacă o asemenea cheltuială poate să fie imputată părții care a pierdut procesul.

Analizând hotărârile judecătorești anexate sesizării, care, în opinia autorului sesizării justifică divergența de jurisprudență semnalată, Înalta Curte constată că acestea nu relevă existența unei veritabile probleme de interpretare a dispozițiilor art. 451-453 din Codul de procedură civilă și nu evidențiază o divergență reală cu privire la admisibilitatea unor astfel de acțiuni.

Divergențele identificate de autorul sesizării provin, în realitate, din aprecierea concretă a instanțelor asupra posibilității acordării, cu titlu de cheltuieli de judecată, a sumelor pretinse cu titlu de onorariu de succes, în raport cu circumstanțele specifice ale fiecărei cauze.

În acest sens, în deciziile aferente primei orientări jurisprudențiale (anexa I la sesizare) s-a reținut, în raport cu modalitatea concretă de stipulare a clauzei de succes, cuantumul redus al onorariului fix și valoarea semnificativă a onorariului de succes, că suma solicitată reprezenta, în realitate, o recompensă suplimentară, cu caracter voluptoriu, care nu putea fi transferată integral în sarcina părții adverse.

Prin deciziile care susțin cea de-a doua orientare jurisprudențială - apreciată de titularul sesizării ca fiind cea corectă (anexa II la sesizare) -, instanțele au considerat că, în măsura în care onorariul de succes a fost convenit în mod transparent, dovedit și apreciat ca rezonabil față de complexitatea litigiului și activitatea desfășurată de avocat, acesta putea fi avut în vedere, total sau parțial, la stabilirea cheltuielilor de judecată.

Or, aceste soluții nu reflectă interpretări antagonice ale normelor legale prevăzute de art. 451-453 din Codul de procedură civilă, ci aplicarea acelorași criterii legale la situații de fapt diferite.

Evaluarea posibilității acordării cheltuielilor de judecată presupune, în mod necesar, o analiză circumstanțiată, dependentă de particularitățile fiecărui litigiu, neputând fi redusă la o regulă abstractă și uniformă aptă de dezlegare pe calea recursului în interesul legii.

Totodată, din examinarea hotărârilor judecătorești depuse la dosar rezultă că soluțiile nu au fost diferite sub aspectul aprecierii de către instanțele de judecată, asupra caracterului admisibil al unor astfel de acțiuni.

Or, toate aceste aspecte țin de analiza probatoriului și de aprecierea judecătorului cauzei asupra caracterului justificat al cheltuielilor solicitate, fără a pune în discuție dificultatea reală de interpretare a normelor juridice la care se referă obiectul sesizării pentru pronunțarea recursului în interesul legii.

Mecanismul recursului în interesul legii nu poate fi utilizat pentru a uniformiza modul de apreciere a instanțelor asupra elementelor de fapt specifice fiecărui litigiu și nici pentru a transforma verificarea caracterului rezonabil al cheltuielilor de judecată într-o chestiune de principiu susceptibilă de dezlegare abstractă.

A admite contrariul ar echivala cu înlocuirea rolului judecătorului fondului în evaluarea circumstanțelor concrete ale cauzei, ceea ce excedează finalității mecanismului reglementat de art. 514 și următoarele din Codul de procedură civilă.

Prin urmare, instanța supremă constată că nu este îndeplinită condiția existenței unei veritabile probleme de drept soluționate diferit prin hotărâri judecătorești definitive, în sensul cerut de art. 515 din Codul de procedură civilă, întrucât pretinsa practică neunitară derivă din particularitățile factuale ale cauzelor și din marja de apreciere recunoscută instanțelor de judecată în materia cheltuielilor de judecată.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 517, cu referire la art. 514 din Codul de procedură civilă,