Decizia nr. 7/2026 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept · Dosar nr. 2541/1/2025

Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 2.541/1/2025 este legal constituit conform dispoziţiilor art. 516 alin. (2) din Codul de procedură civilă şi ale art. 31 alin. (3) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Lia Savonea, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna procuror şef al Secţiei judiciare Antonia Eleonora Constantin.

La şedinţa de judecată participă doamna Raluca Emilia Leote, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 32 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii ia în examinare recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ce formează obiectul Dosarului nr. 2.541/1/2025.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, doamna judecător Lia Savonea, preşedintele completului, acordă cuvântul asupra recursului în interesul legii reprezentantei procurorului general.

Doamna procuror Antonia Eleonora Constantin solicită admiterea recursului în interesul legii promovat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi pronunţarea unei decizii de unificare a practicii judiciare, apreciind ca fiind în litera şi spiritul legii a doua orientare jurisprudenţială prezentată în sesizare, potrivit căreia onorariul de succes poate fi inclus în cheltuielile de judecată imputabile părţii căzute în pretenţii, cu condiţia ca instanţa să verifice şi să limiteze, în concret, caracterul său necesar şi rezonabil, în acord cu dispoziţiile art. 451 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

Nefiind întrebări pentru reprezentanta Ministerului Public, doamna judecător Lia Savonea, preşedintele completului, declară dezbaterile închise, iar completul rămâne în pronunţare asupra recursului în interesul legii. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: I. Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Problema de drept soluţionată diferit de instanţele judecătoreşti

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a sesizat instanţa supremă cu soluţionarea recursului în interesul legii ce vizează următoarea problemă de drept: În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 451-453 din Codul de procedură civilă, partea care a pierdut procesul poate să fie obligată, pe cale separată, la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariul de succes cuvenit avocatului părţii care a câştigat procesul?

Recursul în interesul legii a fost înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la 23 decembrie 2025, formându-se Dosarul nr. 2.541/1/2025, cu termen de soluţionare la data de 9 martie 2026. Ulterior a fost solicitată jurisprudenţa existentă la nivelul secţiilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, termenul de judecată fiind preschimbat pentru data de 20 aprilie 2026. II. Dispoziţiile legale care formează obiectul sesizării

Codul de procedură civilă: ” Art. 451. – (1) Cheltuielile de judecată constau în taxele judiciare de timbru şi timbrul judiciar, onorariile avocaţilor, ale experţilor şi ale specialiştilor numiţi în condiţiile art. 330 alin. (3), sumele cuvenite martorilor pentru deplasare şi pierderile cauzate de necesitatea prezenţei la proces, cheltuielile de transport şi, dacă este cazul, de cazare, precum şi orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfăşurare a procesului. (2) Instanţa poate, chiar şi din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei. Măsura luată de instanţă nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat şi clientul său. (3) Dispoziţiile alin. (2) se aplică în mod corespunzător la plata experţilor judiciari şi a specialiştilor numiţi în condiţiile art. 330 alin. (3). (4) Nu vor putea fi însă micşorate cheltuielile de judecată având ca obiect plata taxei judiciare de timbru şi a timbrului judiciar, precum şi plata sumelor cuvenite martorilor potrivit alin. (1).” ” Art. 452. – Partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei.” ” Art. 453. – (1) Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată. (2) Când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părţi poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. Dacă este cazul, judecătorii vor putea dispune compensarea cheltuielilor de judecată.”

Legea nr. 51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 51/1995): ” Art. 30. – (1) Pentru activitatea sa profesională avocatul are dreptul la onorariu şi la acoperirea tuturor cheltuielilor făcute în interesul procesual al clientului său. (2) Activitatea desfăşurată de avocat în condiţiile legii şi ale Statutului profesiei de avocat, indiferent de forma şi modalitatea de exercitare a profesiei, care generează venituri profesionale, nu poate fi reconsiderată ca activitate dependentă în conformitate cu prevederile din Codul fiscal. (3) Avocaţii pot conveni cu clienţii onorarii superioare celor stabilite în tabloul onorariilor minimale adoptat de Consiliul U.N.B.R. (4) În acest scop, avocatul poate să îşi deschidă un cont bancar pentru încasarea onorariilor şi altul pentru depunerea sumelor primite de la client pentru cheltuieli procesuale în interesul acestuia. Modul de administrare a sumelor predate de client avocatului, pentru cheltuieli procesuale în interesul său, va fi stabilit prin convenţia dintre avocat şi client, în condiţiile prevăzute de statutul profesiei. (5) Contractul de asistenţă juridică, legal încheiat, este titlu executoriu. Învestirea cu formulă executorie este de competenţa judecătoriei în a cărei rază teritorială se află sediul profesional al avocatului. Restanţele din onorarii şi alte cheltuieli efectuate de avocat în interesul procesual al clientului său se recuperează potrivit dispoziţiilor statutului profesiei.”

Statutul profesiei de avocat adoptat prin Hotărârea Consiliului Uniunii Naţionale a Barourilor din România nr. 64/2011, cu modificările şi completările ulterioare (Statutul profesiei de avocat): ” Art. 127. – (1) Pentru activitatea sa profesională avocatul are dreptul la onorariu şi la acoperirea tuturor cheltuielilor făcute în interesul clientului său. (2) Onorariile vor fi stabilite în raport cu dificultatea, amploarea sau durata cazului. (3) Stabilirea onorariilor avocatului depinde de fiecare dintre următoarele elemente: a) timpul şi volumul de muncă solicitată pentru executarea mandatului primit sau a activităţii cerute de client; b) natura, noutatea şi dificultatea cazului; c) importanţa intereselor în cauză; d) împrejurarea că acceptarea mandatului acordat de client îl împiedică pe avocat să accepte un alt mandat din partea unei alte persoane, dacă această împrejurare poate fi constatată de client fără investigaţii suplimentare; e) notorietatea, titlurile, vechimea în muncă, experienţa, reputaţia şi specializarea avocatului; f) conlucrarea cu experţi sau alţi specialişti, impusă de natura, obiectul, complexitatea şi dificultatea cazului; g) avantajele şi rezultatele obţinute pentru profitul clientului ca urmare a muncii depuse de avocat; h) situaţia financiară a clientului; i) constrângerile de timp în care avocatul este obligat de împrejurările cauzei să acţioneze pentru a asigura servicii legale performante.” ” Art. 128. – (1) Onorariile se stabilesc liber între avocat şi client, în limitele legii şi ale prezentului statut. (2) Onorariile se determină şi se prevăd în contractul de asistenţă juridică la data încheierii acestuia între avocat şi client, înainte de începerea asistenţei şi/sau a reprezentării clientului. (3) În cazul în care împrejurările concrete impun asigurarea asistenţei şi/sau a reprezentării imediate şi nu se poate încheia un contract de asistenţă juridică, avocatul este obligat să transmită clientului, în cel mai scurt timp posibil, o comunicare, prin care să aducă la cunoştinţa acestuia onorariile pe care le propune pentru asistenţă şi/sau reprezentare. În absenţa unei instrucţiuni exprese a clientului privind încetarea asistenţei şi/sau a reprezentării ori a unei comunicări prin care clientul îşi exprimă expres dezacordul în privinţa onorariilor, se consideră ca fiind acceptate onorariile propuse prin comunicarea făcută de avocat. (4) În toate situaţiile, onorariile vor fi prevăzute în contractul de asistenţă juridică, ce urmează să fie încheiat în formă scrisă. (5) Onorariile pot fi stabilite şi în monedă străină, sub condiţia ca plata acestora să respecte prevederile privind regimul legal al plăţilor.” ” Art. 129. – (1) Onorariile pot fi stabilite astfel: a) onorarii orare; b) onorarii fixe (forfetare); c) onorarii de succes; d) onorarii formate din combinarea criteriilor prevăzute la lit. a)-c). (2) Onorariul orar este stabilit pe ora de lucru, respectiv o sumă fixă de unităţi monetare cuvenită avocatului pentru fiecare oră de servicii profesionale pe care le prestează clientului. (3) Onorariul fix (forfetar) constă într-o sumă fixă cuvenită avocatului pentru un serviciu profesional sau pentru categorii de astfel de servicii profesionale pe care îl prestează ori, după caz, le prestează clientului. (4) Onorariul orar şi fix (forfetar) se datorează avocatului indiferent de rezultatul obţinut prin prestarea serviciilor profesionale. (5) Avocatul poate să primească de la un client onorarii periodice, inclusiv sub formă forfetară. (6) Avocatul are dreptul ca în completarea onorariului fixat să solicite şi să obţină şi un onorariu de succes, cu titlu complementar, în funcţie de rezultat sau de serviciul furnizat. Onorariul de succes constă într-o sumă fixă sau variabilă stabilită pentru atingerea de către avocat a unui anumit rezultat. Onorariul de succes poate fi convenit împreună cu onorariul orar sau fix. (7) În cauzele penale, onorariul de succes nu poate fi practicat decât în legătură cu latura civilă a cauzei.” ” Art. 130. – (1) Este interzis avocatului să îşi fixeze onorariile în baza unui pact de quota litis. (2) Pactul de quota litis este o convenţie încheiată între avocat şi clientul său înainte de soluţionarea definitivă a unei cauze, convenţie care fixează exclusiv totalitatea onorariilor avocatului în funcţie de rezultatul judiciar al cauzei, indiferent dacă aceste onorarii constau într-o sumă de bani, un bun sau orice altă valoare. (3) Onorariile reprezentând dobândirea, sub orice formă, a unor aporturi din afacere (activitatea juridică realizată de către avocat) sunt interzise.” III. Practica judiciară neunitară invocată de autorul sesizării

Autorul sesizării a arătat că problema de drept ce a creat practică judiciară divergentă vizează interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 451-453 din Codul de procedură civilă, în sensul de a se determina dacă partea care a pierdut procesul poate să fie obligată, pe cale separată, la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariul de succes cuvenit avocatului părţii care a câştigat procesul.

Astfel, într-o primă orientare jurisprudenţială, s-a apreciat că onorariul de succes convenit între partea care a câştigat procesul şi avocatul acesteia nu intră în noţiunea de cheltuieli de judecată, în sensul art. 451-453 din Codul de procedură civilă.

În argumentare, instanţele care s-au raliat acestei orientări jurisprudenţiale au considerat că partea care a pierdut procesul nu poate fi obligată să suporte un asemenea onorariu, considerat o recompensă suplimentară a muncii efectiv prestate de avocat, cu vădit caracter voluntar şi voluptoriu.

În esenţă, raţionamentul care fundamentează această orientare jurisprudenţială porneşte de la premisa că onorariul de succes nu reprezintă o cheltuială necesară, efectuată până la finalizarea procesului, ci o sumă de bani a cărei plată este asumată după obţinerea rezultatului favorabil, printr-o convenţie privată între avocat şi client. Pe cale de consecinţă, suma de bani în discuţie nu poate fi recuperată de la partea căzută în pretenţii, care nu a fost parte la încheierea contractului de asistenţă juridică (or, res inter alios acta aliis neque nocere neque prodesse potest) şi nu a avut cunoştinţă de existenţa şi cuantumul onorariului de succes în cursul litigiului.

Se menţionează faptul că în practica judiciară care reflectă această orientare se evidenţiază constant că partea care a pierdut procesul nu poate fi ţinută de obligaţia de despăgubire a părţii adverse pentru o cheltuială care nu a fost suportată, în mod efectiv, până la momentul soluţionării litigiului. S-a subliniat şi faptul că, dacă s-ar proceda altfel, s-ar ajunge la o situaţie inechitabilă, partea căzută în pretenţii fiind obligată să plătească mai mult decât costurile necesare ale procesului, şi anume un bonus pentru avocatul oponentului, ceea ce depăşeşte sfera reparaţiei necesare, juste şi echitabile.

În concluzie, prima orientare jurisprudenţială susţine excluderea onorariului de succes din sfera cheltuielilor de judecată ce pot fi recuperate de către partea care a câştigat procesul. Se pune accent pe caracterul voluptoriu al acestei plăţi faţă de avocat, precum şi pe principiul că partea care pierde procesul datorează doar cheltuielile reale, necesare şi rezonabile suportate de partea adversă până la soluţionarea litigiului. Convenţia de onorariu de succes îşi produce efectele numai între client şi avocat, inter partes, neputând genera obligaţii pentru partea adversă în lipsa unui text de lege expres şi în condiţiile în care partea adversă nu este informată despre cuantumul unor asemenea costuri în cursul procesului.

În cea de-a doua orientare evidenţiată din practica judiciară, s-a apreciat că onorariul de succes face parte din suma datorată de partea care a câştigat procesul către avocat şi, în consecinţă, poate fi considerat o cheltuială de judecată, mai ales că nu există niciun text de lege care să îl excludă expressis verbis.

Instanţele care s-au raliat acestei orientări jurisprudenţiale au considerat că posibilitatea de a solicita recuperarea cheltuielilor de judecată constând în onorariul de succes al avocatului nu poate fi exclusă de plano, fără o analiză temeinică; pe lângă faptul că nu s-a identificat nicio bază legală concretă în acest sens (or, ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus), nu s-a identificat nici vreun principiu general de drept potrivit căruia onorariul de succes al avocatului ar reprezenta exclusiv o bonificaţie voluptuară, nerecuperabilă pe cale judiciară.

În esenţă, argumentaţia care fundamentează această orientare jurisprudenţială porneşte de la premisa că instanţele trebuie să cerceteze situaţia dedusă judecăţii, prin verificarea caracterului real, necesar şi rezonabil al onorariului de succes pretins de partea care a câştigat procesul, înainte de a stabili dacă o asemenea cheltuială poate să fie imputată părţii care a pierdut procesul.

Hotărârile judecătoreşti definitive care expun aspectele prezentate anterior evidenţiază faptul că solicitarea de obligare a părţii căzute în pretenţii la suportarea onorariului de succes al avocatului părţii adverse poate fi excesivă, dacă depăşeşte limitele unor cheltuieli de judecată rezonabile, însă subliniază, totodată, că legislaţia nu prevede nicio interdicţie absolută cu privire la recuperarea onorariilor de succes de la partea care a pierdut procesul. Cu toate acestea, s-a recunoscut că trebuie menţinut un control strict al proporţionalităţii, prin aplicarea dispoziţiilor art. 451 alin. (2) din Codul de procedură civilă şi reducerea cuantumului onorariului total (inclusiv componenta reprezentând onorariul de succes) la un nivel considerat rezonabil faţă de miza litigiului şi activitatea efectivă a avocatului.

Totodată, instanţele care s-au raliat acestei orientări jurisprudenţiale au avut în vedere şi aspectul că includerea clauzei privind onorariul de succes în contractul de asistenţă juridică influenţează indiscutabil cuantumul onorariului fix/orar (acesta fiind sensibil diminuat pentru că s-a negociat un onorariu de succes complementar). În consecinţă, s-a apreciat că este injust ca partea care a câştigat procesul să nu poată să recupereze, măcar parţial, suma plătită ca onorariu de succes, mai ales dacă onorariul fix a fost stabilit de avocat la un nivel mai scăzut tocmai în considerarea bonusului pe care urmează să îl obţină de la client în cazul soluţionării favorabile a litigiului.

În concluzie, cea de-a doua orientare jurisprudenţială recunoaşte posibilitatea de includere a onorariului de succes în categoria cheltuielilor de judecată care pot fi recuperate de la partea căzută în pretenţii, total sau parţial, însă incluziunea este serios condiţionată de cenzura instanţelor, manifestată prin verificarea rezonabilităţii cuantumului onorariului de succes. IV. Opinia titularului sesizării

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat ca fiind în litera şi spiritul legii a doua orientare jurisprudenţială, în sensul că onorariul de succes poate fi inclus în cheltuielile de judecată imputabile părţii căzute în pretenţii, cu condiţia ca instanţa să verifice şi să limiteze, în concret, caracterul său necesar şi rezonabil, în acord cu art. 451 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

Autorul sesizării apreciază că problematica includerii onorariului de succes în categoria cheltuielilor de judecată trebuie analizată exclusiv prin prisma normelor de procedură civilă şi a finalităţii acestora, fără a introduce distincţii care nu se regăsesc în mod expres în textul legii. Rolul Ministerului Public este acela de a susţine o interpretare coerentă, predictibilă şi compatibilă cu principiile procesului echitabil.

Din această perspectivă, susţine că art. 451 alin. (1) din Codul de procedură civilă include, în mod generic, onorariile avocaţilor în sfera cheltuielilor de judecată, fără a distinge între diferitele modalităţi de structurare a remuneraţiei. Or, potrivit unui principiu clasic de interpretare, acolo unde legea nu distinge, nici interpretul nu poate introduce o distincţie suplimentară.

Procurorul general subliniază că onorariul de succes, în măsura în care este convenit licit şi în condiţiile legii speciale care reglementează profesia de avocat, nu îşi pierde natura de onorariu avocaţial. Faptul că exigibilitatea sa este condiţionată de obţinerea unui rezultat favorabil nu îl transformă într-un element străin de proces sau într-un beneficiu aleatoriu fără legătură cu activitatea de reprezentare juridică.

Argumentul potrivit căruia onorariul de succes nu ar constitui o cheltuială „necesară”, întrucât nu este datorat pe parcursul procesului, este considerat neconvingător. Necesitatea unei cheltuieli nu se apreciază exclusiv în funcţie de momentul plăţii, ci în funcţie de legătura sa directă cu asigurarea efectivă a apărării şi reprezentării în faţa instanţei.

În viziunea autorului sesizării, mecanismul instituit de art. 451 alin. (2) din Codul de procedură civilă oferă garanţia suficientă împotriva eventualelor excese. Instanţa are deplina competenţă de a verifica, în concret, dacă onorariul pretins – inclusiv componenta de succes – este proporţional cu complexitatea cauzei, miza litigiului şi activitatea desfăşurată de avocat.

A apreciat că excluderea apriorică a onorariului de succes din categoria cheltuielilor de judecată ar afecta caracterul compensatoriu al acestora. Partea care a câştigat procesul ar rămâne să suporte o parte din costurile generate de culpa procesuală a adversarului, ceea ce ar fi contrar finalităţii instituţiei cheltuielilor de judecată.

Procurorul general reţine, totodată, că obligaţia părţii căzute în pretenţii de a suporta cheltuielile de judecată nu izvorăşte din contractul de asistenţă juridică, ci direct din lege. Prin urmare, nu se poate susţine încălcarea principiului relativităţii efectelor actului juridic civil, întrucât partea perdantă nu execută contractul avocat-client, ci repară un prejudiciu procesual.

Dintr-o perspectivă sistematică, observă că legislaţia naţională recunoaşte onorariul de succes ca element licit al remuneraţiei avocatului, cu interdicţia expresă a pactului de quota litis. Această reglementare confirmă că onorariul de succes nu este, prin natura sa, ilicit sau incompatibil cu ordinea juridică, ci doar supus unor limite clare.

Procurorul general apreciază că soluţia admiterii recuperării onorariului de succes, sub control judiciar riguros, este de natură să favorizeze accesul efectiv la justiţie şi să încurajeze disciplina procesuală, fără a crea o sarcină disproporţionată pentru partea care pierde procesul. V. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

În practica instanţei de contencios constituţional nu au fost identificate decizii care să prezinte relevanţă în interpretarea normelor care fac obiectul sesizării de faţă. VI. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

În legătură cu problema de drept sesizată trebuie menţionată Decizia nr. 59 din 18 septembrie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 871 din 6 noiembrie 2017, prin care s-a stabilit că: „În cauzele având ca obiect obligarea pârâtului la suportarea pretenţiei constând în cheltuielile de judecată generate de un alt litigiu soluţionat definitiv, dispoziţiile art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă rămân aplicabile”, relevante fiind considerentele de la paragrafele 88-93.

Prin Decizia nr. 19 din 18 noiembrie 2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 45 din 20 ianuarie 2014, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1, art. 2 alin. (1) şi 15 lit. p) din Legea nr. 146/1997, cu modificările şi completările ulterioare, s-au statuat următoarele: „Cererile prin care se solicită, pe cale separată, acordarea cheltuielilor de judecată sunt cereri principale supuse taxei judiciare de timbru, care se calculează la valoarea pretenţiilor deduse judecăţii, chiar dacă cererile care au format obiectul litigiului din care aceste cheltuieli provin au fost scutite de la plata taxelor judiciare de timbru.”

În jurisprudenţa secţiilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au fost identificate decizii în sensul ambelor orientări jurisprudenţiale identificate de titularul sesizării. VII. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene

În legătură cu problema de drept sesizată prezintă relevanţă Hotărârea din 18 ianuarie 2011 a Curţii Europene a Drepturilor Omului – Camera a IV-a, pronunţată în Cauza 39401/04 – MGN Limited vs. Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord; Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene – Camera a V-a din 28 iulie 2016, pronunţată în Cauza C-57/15 United Video Properties vs. Telenet NV; Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene – Camera a XI-a din 22 decembrie 2010, pronunţată în Cauza C-279/09 DEB Deutsche Energiehandels-und Beratungsgesellschaft mbH vs. Bundesrepublik Deutschland. VIII. Opinia judecătorilor-raportori

Prin raportul întocmit în cauză, judecătorii-raportori au apreciat că recursul în interesul legii îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 514 şi 515 din Codul de procedură civilă, soluţia propusă fiind în sensul că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 451-453 din Codul de procedură civilă, partea care a pierdut procesul poate fi obligată, pe cale separată, la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariul de succes cuvenit avocatului părţii care a câştigat procesul, în măsura în care instanţa verifică şi constată caracterul real, necesar şi rezonabil al acestuia. IX. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Asupra admisibilităţii recursului în interesul legii

Prioritar unei analize de fond a problemei de drept supuse dezbaterii, se impune verificarea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate a recursului în interesul legii, în raport cu prevederile art. 514, coroborate cu cele ale art. 515 din Codul de procedură civilă.

Potrivit dispoziţiilor art. 514 din Codul de procedură civilă: „Pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, colegiile de conducere ale curţilor de apel, precum şi Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra problemelor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti.”

Procedând la verificarea legalităţii învestirii, în acord cu prevederile art. 514 din Codul de procedură civilă, se constată că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost legal învestită de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării deciziei în interesul legii, acesta făcând parte din categoria subiecţilor ce pot promova recurs în interesul legii.

Conform prevederilor art. 515 din Codul de procedură civilă: „Recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive, care se anexează cererii.”

Textele legale menţionate anterior determină aria restrictivă a examinării pe care o efectuează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii şi stabilesc mecanismul, scopul şi condiţiile de admisibilitate care trebuie îndeplinite: sesizarea să aibă ca obiect o problemă de drept, această problemă de drept să fi fost dezlegată diferit de instanţele judecătoreşti, dovada soluţionării diferite să se facă prin hotărâri judecătoreşti definitive, iar hotărârile judecătoreşti să fie anexate cererii.

Soluţiile diferite trebuie să rezulte din chiar conţinutul neclar al normei, susceptibil de interpretări diferite, de natură a conduce la concluzii contradictorii, în una şi aceeaşi situaţie juridică, şi nu din aplicări nuanţate ale normei raportat la aspecte factuale reţinute în mod particular în fiecare litigiu. Numai în aceste condiţii se justifică intervenţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru a da o interpretare legii, asigurând aplicarea ei unitară.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost sesizată în vederea soluţionării prezentului recurs în interesul legii, rezultând din cuprinsul sesizării că problema de drept priveşte aplicarea dispoziţiilor generale privind cheltuielile de judecată, respectiv a art. 451-453 din Codul de procedură civilă, norme care ar fi primit o interpretare diferită din partea instanţelor de judecată sesizate cu soluţionarea cererilor având ca obiect obligarea, pe cale separată, a părţii căzute în pretenţii la plata onorariului de succes al avocatului părţii care a câştigat procesul.

Autorul sesizării menţionează că s-ar fi conturat două orientări jurisprudenţiale cu privire la tratamentul cererilor privind obligarea părţii căzute în pretenţii la plata onorariului de succes al avocatului părţii care a câştigat procesul, anume: unele instanţe au apreciat că onorariul de succes trebuie exclus din sfera cheltuielilor de judecată ce pot fi recuperate de către partea care a câştigat procesul, punând accent pe caracterul voluptoriu al acestei plăţi, precum şi pe principiul că partea care pierde procesul datorează doar cheltuielile reale, necesare şi rezonabile suportate de partea adversă până la soluţionarea litigiului, în timp ce alte instanţe, dimpotrivă, au reţinut că posibilitatea de a solicita recuperarea cheltuielilor de judecată constând în onorariul de succes al avocatului nu poate fi exclusă de plano, fără o analiză temeinică, instanţele trebuind să cerceteze situaţia dedusă judecăţii, prin verificarea caracterului real, necesar şi rezonabil al onorariului de succes pretins de partea care a câştigat procesul, înainte de a stabili dacă o asemenea cheltuială poate să fie imputată părţii care a pierdut procesul.

Analizând hotărârile judecătoreşti anexate sesizării, care, în opinia autorului sesizării justifică divergenţa de jurisprudenţă semnalată, Înalta Curte constată că acestea nu relevă existenţa unei veritabile probleme de interpretare a dispoziţiilor art. 451-453 din Codul de procedură civilă şi nu evidenţiază o divergenţă reală cu privire la admisibilitatea unor astfel de acţiuni.

Divergenţele identificate de autorul sesizării provin, în realitate, din aprecierea concretă a instanţelor asupra posibilităţii acordării, cu titlu de cheltuieli de judecată, a sumelor pretinse cu titlu de onorariu de succes, în raport cu circumstanţele specifice ale fiecărei cauze.

În acest sens, în deciziile aferente primei orientări jurisprudenţiale (anexa I la sesizare) s-a reţinut, în raport cu modalitatea concretă de stipulare a clauzei de succes, cuantumul redus al onorariului fix şi valoarea semnificativă a onorariului de succes, că suma solicitată reprezenta, în realitate, o recompensă suplimentară, cu caracter voluptoriu, care nu putea fi transferată integral în sarcina părţii adverse.

Prin deciziile care susţin cea de-a doua orientare jurisprudenţială – apreciată de titularul sesizării ca fiind cea corectă (anexa II la sesizare) -, instanţele au considerat că, în măsura în care onorariul de succes a fost convenit în mod transparent, dovedit şi apreciat ca rezonabil faţă de complexitatea litigiului şi activitatea desfăşurată de avocat, acesta putea fi avut în vedere, total sau parţial, la stabilirea cheltuielilor de judecată.

Or, aceste soluţii nu reflectă interpretări antagonice ale normelor legale prevăzute de art. 451-453 din Codul de procedură civilă, ci aplicarea aceloraşi criterii legale la situaţii de fapt diferite.

Evaluarea posibilităţii acordării cheltuielilor de judecată presupune, în mod necesar, o analiză circumstanţiată, dependentă de particularităţile fiecărui litigiu, neputând fi redusă la o regulă abstractă şi uniformă aptă de dezlegare pe calea recursului în interesul legii.

Totodată, din examinarea hotărârilor judecătoreşti depuse la dosar rezultă că soluţiile nu au fost diferite sub aspectul aprecierii de către instanţele de judecată, asupra caracterului admisibil al unor astfel de acţiuni.

Or, toate aceste aspecte ţin de analiza probatoriului şi de aprecierea judecătorului cauzei asupra caracterului justificat al cheltuielilor solicitate, fără a pune în discuţie dificultatea reală de interpretare a normelor juridice la care se referă obiectul sesizării pentru pronunţarea recursului în interesul legii.

Mecanismul recursului în interesul legii nu poate fi utilizat pentru a uniformiza modul de apreciere a instanţelor asupra elementelor de fapt specifice fiecărui litigiu şi nici pentru a transforma verificarea caracterului rezonabil al cheltuielilor de judecată într-o chestiune de principiu susceptibilă de dezlegare abstractă.

A admite contrariul ar echivala cu înlocuirea rolului judecătorului fondului în evaluarea circumstanţelor concrete ale cauzei, ceea ce excedează finalităţii mecanismului reglementat de art. 514 şi următoarele din Codul de procedură civilă.

Prin urmare, instanţa supremă constată că nu este îndeplinită condiţia existenţei unei veritabile probleme de drept soluţionate diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive, în sensul cerut de art. 515 din Codul de procedură civilă, întrucât pretinsa practică neunitară derivă din particularităţile factuale ale cauzelor şi din marja de apreciere recunoscută instanţelor de judecată în materia cheltuielilor de judecată.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 517, cu referire la art. 514 din Codul de procedură civilă,