ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2138/2025

Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea formulată reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Superior al Magistraturii și Președintele României, prin Administrația Prezidențială, a solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună: 1. anularea Hotărârii nr. 300 din data de 04.03.2021 emisă de secția pentru judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii prin care s-a propus Președintelui României eliberare sa din funcția de judecător, prin demisie; 2. anularea Decretului nr. 231/22.03.2021 emis de pârâtul Președintele României, publicat în Monitorul Oficial al României nr. 286/22.03.2021; 3. reîncadrarea sa în funcția de judecător în cadrul Tribunalului Călărași, secția civilă, începând cu data de 22.03.2021 corelativ cu obligarea pârâului CSM și a angajatorului să îi adapteze norma de lucru potrivit recomandărilor medicului de medicina muncii stabilite în fișele de aptitudini și avizul medical apt condiționat; 4. obligarea pârâtului Consiliul Superior al Magistraturii la plata despăgubirilor materiale reprezentând echivalentul drepturilor de natură salarială care i se cuveneau dacă rămânea în activitate calculate pentru perioada 22,03.2021 și până la reîncadrarea în funcția de judecător, actualizate cu rata inflației precum și daune morale în valoare de 150 000 Euro; 5. obligarea pârâtului Consiliul Superior al Magistraturii la plata cheltuielilor de judecată.

Soluția instanței de fond Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin încheierea de ședință din 13 februarie 2024, a respins cererea de recuzare a doamnei judecător B., ca neîntemeiată. De asemenea, prin sentința nr. 420 din 13 martie 2024, judecând cauza, în fond, după casare, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția tardivității invocată de pârâtul Președintele României, ca neîntemeiată și a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Superior al Magistraturii și Administrația Prezidențială în calitate de reprezentantă a Președintelui României și în nume propriu, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată Împotriva acestor hotărâri reclamanta A. a declarat recurs. 3.1. Prin recursul declarat împotriva încheierii de ședință din 13.02.2024, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta arată că doamna judecător B. a devenit incompatibilă întrucât, prin hotărârea pe care a pronunțat-o în primul ciclu procesual, se va observa că nu a admis doar formal o excepție de procedură reglementată de C. proc. civ. și nu s-a limitat doar la a pronunța această soluție fără să facă aprecieri cu privire la fondul cauzei. Dimpotrivă, se va constata din motivarea sentinței civile nr. 1251/04.07.2022, casată prin decizia civilă nr. 2303/30.05.2023 a ÎCCJ, că anterior soluționării excepției inadmisibilității cererii privind anularea Decretului nr. 231 din 22 martie 2021 emis de Președintele României invocată de pârâtul CSM pentru lipsa procedurii prealabile prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, a respins cererea în anularea acestui decret ca inadmisibilă, doamna judecător a procedat motivat la stabilirea naturii juridice a fiecărui act administrativ pe care l-a atacat și consecințele pe care le produce, după care a stabilit motivat că cererea principală nu este cea pe care a indicat-o în acțiune, ci cea prin care a solicitat anularea decretului prezidențial, a calificat Hotărârea CSM nr. 300/04.03.2021 ca fiind operațiune administrativă în sensul art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, după care a procedat la analizarea admisibilității cererii principale din perspectiva incidenței dispozițiilor art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, subliniind că revocarea decretului produce consecințe grave după ce a intrat în circuitul civil (fiind previzibilă soluția, pe fond, de respingere a cererii în anulare din aceleași rațiuni arătate în cazul revocării) și, în final, a constatat că nu a parcurs-o, caz în care a reținut că nu are interes să solicite anularea Hotărârii CSM nr. 3 00/04.03.2021. Respingând formal cererile formulate privind anularea actelor atacate, doamna judecător a constatat că sunt valabile fără să le cerceteze pe fond, caz în care a respins ca neîntemeiate celelalte cereri prin care s-a solicitat reintegrarea pe funcție și plata despăgubirilor pentru prejudiciul material și moral invocat în cauză, subliniind că admiterea lor era condiționată de soluționarea favorabilă a cererilor privind anularea actelor pe care le-a atacat, iar această motivare este reluată și în cea de-a doua hotărâre pe care a pronunțat-o pe fond și care face obiectul prezentului recurs. Așadar, pentru a proteja interesul CSM și Tribunalului Călărași, care sunt terți față de Decretul prezidențial nr. 231/2024 și ale căror interese ar fi fost afectate dacă cererea ar fi fost admisă, doamna judecător a admis excepția inadmisibilității pe care pârâtul CSM a invocat-o în apărare. Urmează să se constate că, prin recursul declarat în primul ciclu procesual, a invocat faptul că, acest artificiu judiciar a fost folosit exclusiv în scopul respingerii acțiunii sale și pentru temporizarea pronunțării unei soluții de admitere pe fondul cauzei, iar această împrejurare a invocat-o în cererea de recuzare în susținerea celui de-al doilea motiv, fiind previzibil că doamna judecător nu își va schimba opinia și va respinge acțiunea. Deși, în aparență, s-ar putea susține că judecătorul fondului din primul ciclu procesual nu ar fi devenit incompatibil la rejudecarea cauzei după casarea sentinței civile nr. 1251/04.07.2022 și trimiterea spre rejudecare dispusă prin decizia civilă nr. 2303/30.05.2023 a ÎCCJ, totuși, se va observa că nu este incidență în speță excepția de la regula prevăzută la art. 41 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. având în vedere că doamna judecător B. și-a spus părerea și pe fondul cauzei. La analiza acestui motiv de recurs, recurenta solicită să fie avute în vedere și considerentele general obligatorii reținute în Decizia nr. 24/2020 a ÎCCJ - Completul RIL prin care s-a statuat că analiza împrejurărilor care îl face pe judecător incompatibil în temeiul art. 41 alin. (1) C. proc. civ., trebuie să fie făcută având în vedere fundamentul incompatibilității reglementat de acest text de lege și anume acela de a nu îl pune pe judecător în situația de a reveni asupra soluției sale, numai astfel asigurându-se imparțialitatea și protejarea încrederii în justiție (pct. 83), subliniindu-se la pct. 108 faptul că judecătorul nu este incompatibil atunci când, din circumstanțele particulare ale litigiului, reiese în mod evident că acesta nu este pus în situația de a-si evalua direct sau indirect propria hotărâre. În continuare, la pct. 102, ÎCCJ precizează că "această evaluare trebuie făcută astfel încât să fie oferite garanții pentru a se exclude orice îndoială legitimă cu privire la imparțialitatea judecătorului, astfel cum este văzută de un observator obiectiv". 3.2. Prin recursul formulat împotriva sentinței civile nr. 420 din 13 martie 2024, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurenta arată că instanța de fond, deși a considerat netemeinice criticile, nu le-a analizat și nu a stabilit prin considerentele hotărârii (1) dacă manifestarea de voință a judecătorului poate fi înfrântă prin actele administrative emise de pârâți; (2) dacă eliberarea din funcție, prin demisie, poate să fie dispusă arbitrar de pârâți și fără să fie indicată în cuprinsul actelor administrative data eliberării din funcție prin demisie, care, inevitabil, va fi cea a publicării decretului prezindențial, în condițiile în care a solicitat eliberarea din funcție la 01.02.2021 și nu la 22.03.2021, când a fost publicat Decretul nr. 231/22.03.2021; (3) dacă data eliberării din funcție, prin demisie, poate fi stabilită de pârâți prin alegerea arbitrară a datei la care vor emite actele, respectiv a datei publicării decretului prezindențial și dacă aceste date se pot situa temporal în afara termenului maxim stabilit de legiuitor la art. 65 alin. (5) din Legea nr. 303/2004 (care are natura juridică a termenului de preaviz reglementat de Codul muncii, urmând a se observa că, numai în cazul demisiei, legiuitorul stabilește un termen de preaviz de cel mult 30 de zile și care este data limită până la care judecătorul trebuie eliberat din funcție prin demisie); (4) care este temeiul juridic în baza căruia pârâții pot deroga/încălca voința judecătorului cu privire la data aleasă pentru încetarea raportului de serviciu, respectiv voința legiuitorului cu privire la termenul maxim de 30 de zile pe care 1-a stabilit pentru a fi eliberat din funcție judecătorul, prin demisie, mai ales că preavizul nu a fost necesar în cazul de față, ipoteză în care eliberarea a din funcție trebuia să intervină, în mod obligatoriu, anterior expirării termenului de cel mult 30 de zile și nu ulterior lui. Or, este evident că pârâtul CSM a refuzat să ia act de demisie la 11.02.2021 cu scopul nedeclarat și ilegal de a o suspenda, din oficiu, din funcția de judecător la 22.02.2021 din motive necunoscute și în lipsa unei rezoluții motivate de Inspecția Judiciară pentru începerea cercetării disciplinare împotriva sa și a altor colegi (măsură care a fost desființată de ÎCCJ ulterior eliberării sale din funcție, decizia fiind depusă la dosar), motiv pentru care a refuzat să îi comunice motivele amânării discutării demisiei, fiind evident că nu putea să recunoască că a fost "ținta" unui execuțiu în plan disciplinar din motive care nu fac obiectul analizei în prezentul recurs, iar instanța de fond a respins proba cu interogatoriul și testimonială tocmai pentru a proteja interesele acestuia, care ar fi fost grav afectate dacă s-ar fi aflat adevărul. Recurenta consideră că dacă instanța de fond a apreciat că sunt netemeinice apărările și că pârâții ar fi respectat la emiterea actelor, dispozițiile art. 65 alin. (1) lit. a) și alin. (5) din Legea nr. 303/2004, atunci trebuia să indice dispoziția legală care a permis acestora să încalce voința privind data de 01.02.2021 pe care a stabilit-o în cererea de demisie pentru încetarea unilaterală a raportului de serviciu cu Tribunalul Călărași, dar și dispoziția legală care a permis pârâților să emită actele atacate si să înceteze raportul de serviciu după expirarea termenului maxim de 30 de zile prevăzut de alin. (5) (care s-a împlinit la 02.03.2021) și în perioada în care avea raportul de serviciu suspendat de drept, fiindu-i interzisă exercitarea funcției de judecător începând cu data de 22.02.2021, când a fost suspendată din funcție în baza art. 52 alin. 1din Legea nr. 317/2004 În opinia recurentei, dacă judecătorul fondului ar fi lecturat demisia și prima pagină a Hotărârii CSM nr. 300/04.03.2021, ar fi constatat că, nu doar procedurile disciplinare le-a invocat ca motiv al demisiei, ci violenta - suferințele fizice și psihice pe care le-a suportat datorită refuzului conducerii tribunalului de a lua măsurile legale, obligatorii pentru angajator, pentru protejarea integrității fizice și psihice Astfel, recurenta apreciază că instanța de fond a pronunțat o hotărâre cu încălcarea art. 65 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 303/2004 cu aplicarea dispozițiilor art. 1216 C. civ. pe care le-a invocat ca temei juridic al acestui motiv de nelegalitate al actelor atacate, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Pe de o parte, se va constata că instanța nu a exclus incidența în speță a acestor dispoziții legale, caz în care ar fi opus inadmisibilitatea cererii de anulare întemeiată pe dispozițiile legale pe care le-a invocat în acțiune în susținerea acestui motiv. Pe de altă parte, se va observa că, "rațiunile personale" nu pot fi considerate viciu de consimțământ, în condițiile în care motivele personale sunt cele avute în vedere de legiuitor la art. 1216 C. civ., care sunt apte să afecteze voința unei persoane atunci când își exprimă consimțământului care, potrivit art. 1204 C. civ., trebuie să fie serios, liber și exprimat în cunoștință de cauză. Recurenta mai susține că în mod greșit instanța de fond a constatat că suferințele fizice și morale invocate ca viciu de consimțământ, le-am avut în vedere după eliberarea din funcție doar pentru a obține o nouă evaluare a "elementelor" pe care le-am avut în vedere la formularea demisiei, în condițiile în care aceste violențe le-am invocat ca motiv exclusiv al demisiei mele din funcție și se regăsesc în conținutul cererii mele. În concluzie, instanța de fond a pronunțat o hotărâre cu încălcarea normelor de drept material anterior indicate, referitoare la valabilitatea consimțământului și violența ca viciu de consimțământ, apreciind nelegal că "rațiunile personale" nu pot constitui motive care alterează consimțământul, deși exclusiv rațiunile personale îl pot afecta intelectiv, dovadă că art. 1216 alin. (4) C. civ. prevede că, "În toate cazurile, existența violenței se apreciază ținând seama de vârsta, starea socială, sănătatea și caracterul celui asupra căruia s-a exercitat violența, precum si orice împrejurare ce a putut influența starea acestuia la momentul încheierii contractului". Cu privire la nelegalitatea actelor atacate pentru că au fost emise în perioada în care nu avea raporturi de serviciu cu Tribunalul Călărași și nu avea dreptul să exercite funcția de judecător pentru că a fost suspendată din funcție în baza art. 52 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 până la finalizarea procedurii disciplinare care se afla în derulare, recurenta arată că instanța de fond a constatat că actele contestate au fost emise legal exclusiv în considerarea calității de judecător pe care mi-am păstrat-o pe durata suspendării din funcție, dar și ulterior eliberării din funcție. Astfel, consideră că hotărârea instanței de fond este nelegală prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., deoarece judecătorul reține considerente străine de natura cauzei, dar și pentru că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor de drept material referitoare la eliberarea din funcție, prin demisie, reglementate de art. 65 din Legea nr. 303/2004, fiind incident și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Așadar, în opinia instanței de fond, de esența demisiei și a eliberării din funcția de judecător, prin demisie, nu este existența unui raport de serviciu aflat în derulare, ci doar existenta calității de judecător pe care acesta o păstrează si în absenta unui raport de serviciu, inclusiv după eliberarea din funcție din motive neimputabile pentru a putea beneficia de pensie de serviciu și alte drepturi prevăzute de lege. Articolul 65 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 303/2004 reglementează demisia ca motiv de încetare a funcției de magistrat, însă o definește la art. 81 alin. (1) Codul muncii, incident în cauză, potrivit art. 278 alin. (2), ca fiind actul unilateral de voință al salariatului care, printr-o notificare scrisă, comunică angajatorului încetarea contractului individual de muncă, caz în care, recurenta susține că nu există dubiu că, la eliberarea din funcție prin demisie, obligatoriu trebuie să existe un raport de muncă în derulare, căruia i se pune capăt prin voința unilaterală a judecătorului și publicarea decretului prezidențial de eliberare din funcție. Această concluzie se desprinde și din economia dispozițiilor art. 49 alin. (6) Codul muncii, care prevăd că, în cazul suspendării contractului individual de muncă se suspendă toate termenele care au legătură cu încheierea, modificarea, executarea sau încetarea contractului de muncă, cu excepția situațiilor în care contractul de muncă încetează de drept. Recurenta apreciază că, în cazul său, fiind suspendat de drept raport de serviciu, exista un impediment legal pentru eliberarea din funcție, prin demisie, pentru că pârâții nu puteau să dispună legal încetarea unui raport de serviciu care nu mai exista la data emiterii actelor administrative, fiindu-mi interzisă exercitarea funcției de judecător pe durata procedurii disciplinare desfășurată împotriva mea. Faptul că, de esența eliberării din funcție, chiar și prin demisie, este existența unui raport de serviciu în derulare, recurenta apreciază că rezultă și din economia dispozițiilor art. 62 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, care prevăd că, în cazul suspendării pentru motivul de la art. 61 alin. (1) lit. d), când se dispune suspendarea din funcție în baza art. 52 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, judecătorului nu îi sunt aplicabile dispozițiile referitoare la interdicții si incompatibilitățile prevăzute la art. 5 și art. 8 și nu i se plătesc drepturi salariate, iar această perioadă nu constituie vechime în magistratură, caz în care consideră că nu există nicio îndoială că, în perioada suspendării de drept din funcție, nu are dreptul să exercite funcția de judecător și nici nu se poate dispune încetarea raportului de serviciu pe care judecătorul nu îl mai are cu instanța pe durata suspendării din funcție. Astfel fiind, recurenta arată că, la data 04.03.2021, când pârâtul CSM a emis Hotărârea nr. 3 00/04.03.2021, dar și la data de 22.03.2021, când pârâtul Președintele României a emis Decretul nr. 231/22.03.2024 și a fost publicat în Monitorul oficial al României, nu avea un raport de serviciu în derulare cu Tribunalul Călărași, având interzis dreptul de a exercita funcția de judecător pe durata procedurii disciplinare, caz în care apreciază că nu putea să fie eliberată dintr-o funcție pe care nu o mai deținea la momentul publicării decretului prezindențial, existând un impediment legal pentru emiterea acestor acte, așa cum a fost calificat de ÎCCJ în Decizia nr. 747/22.02.20218. Instanța de fond a înlăturat argumentele de practică judiciară, deși a pus în vedere părților să depună la dosar această decizie, cu motivarea că ar fi fost pronunțată anterior modificărilor care au intervenit la legile justiție, respectiv anterior introducerii dispozițiilor art. 52 1 din Legea nr. 317/2004, potrivit cărora putea fi continuată procedura disciplinară după eliberarea din funcție a judecătorului, deși nu această problema de drept a fost analizată de ÎCCJ prin decizia anterior indicată și nu am învestit instanța de fond cu această chestiune. Cu privire la tardivitatea emiterii decretului, instanța de fond susține că dispozițiile art. 65 din Legea nr. 303/2004 sunt incidente și în cazul eliberării din funcție a judecătorilor, prin demisie, arătând că nu ar avea relevanță juridică voința judecătorului, respectiv manifestarea de voință de a pune capăt raportului de serviciu la o anumită dată, deoarece Președintele României nu analizează manifestarea de voință a acestuia, ci doar eliberează judecătorul din funcție, prin decret prezidențial. În raport de dispozițiile art. 65 alin. (1) lit. a) raportat la alin. (5) din Legea nr. 303/2004, potrivit cărora data eliberării din funcție prin demisie reglementată de legiuitor este situată în intervalul de timp data înregistrării demisiei - data expirării termenului maxim de 30 de zile (numai atunci când este necesară prezența judecătorului la instanță), în speță, fiind vorba de 01.02.2021 -11.02.2021 (când demisia a fost înscrisă pe ordinea de zi pentru că nu a fost stabilit un termen de preaviz de cel mult 30 de zile, însă CSM a refuzat nejustificat să formuleze propunerea de eliberare din funcție la data de 11.02.2021), iar decretul prezidențial a fost emis și publicat în Monitorul oficial al României la 22.03.2021, după 50 de zile de la data înregistrării demisiei la CSM, recurenta apreciază că, în lipsa considerentelor referitoare la acest împrejurări, instanța de fond nu a analizat critica de nelegalitate și lipsește motivarea hotărârii, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Cu privire la lipsa obligației pârâtului Președintele României de a respecta voința magistratului, instanța de fond nu indică temeiul juridic în baza căruia președintele ar putea încălca voința judecătorului atunci când indică o anumită dată la care înțelege unilateral să pună capăt raportului de serviciu prin demisie și nu este stabilit un termen de preaviz de cel mult 30 de zile prevăzut de art. 65 alin. (5) din Legea nr. 303/2004. În susținerea recursului sunt indicate și redate texte de lege incidente pricinii și practică judiciară (decizia nr. 747/2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție).

Apărările formulate în cauză Intimații au formulat întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Soluția instanței de recurs Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinările formulate, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat. Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. 5.1. În ceea ce privește recursul formulat împotriva încheierii de ședință din 13.02.2024 Din cuprinsul cererii de recurs rezultă că recurenta-reclamantă critică legalitatea și temeinicia soluției de respingere ca neîntemeiată a cererii de recuzare a doamnei judecător B. dispusă prin încheierea din data de 13.02.2024 pronunțată în dosar nr. x/2021 apreciind că în cauză ar fi fost incidente cazurile de incompatibilitate reglementate de art. 41 alin. (1) și art. 42 alin. (1) punctul 13 din C. proc. civ. Contrar susținerilor recurentei-reclamante, soluția de respingere ca neîntemeiată a cererii de recuzare a doamnei judecător B. dispusă prin încheierea din data de 13.02.2024 pronunțată în dosar nr. x/2021 este legală și temeinică, în cauză nefiind incident niciunul dintre motivele de incompatibilitate reglementate de art. 41 alin. (1) și art. 42 alin. (1) punctul 13 din C. proc. civ. și implicit nici motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., Înalta Curte reține că prin sentința civilă nr. 1251/04.07.2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2021, instanța a admis excepția inadmisibilității formulării acțiunii în anularea Decretului nr. 231/22.03.2021 emis de Președintele României, respingând cererea de anulare a acestuia ca inadmisibilă, a admis excepția lipsei de interes a acțiunii în privința Hotărârii nr. 300/04.03.2021 emise de Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru judecători, cu consecința respingerii cererii în anularea Hotărârii nr. 300/04.03.2021 emise de Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru judecători, ca lipsită de interes și a respins, în rest, cererea formulată de reclamantă, ca neîntemeiată. Prin Decizia nr. 2303/03.05.2023, Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus admiterea recursului formulat împotriva sentinței civile nr. 1251/2022, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, dosarul fiind înregistrat sub numărul x/2021*, pe rolul aceluiași complet de judecată. Astfel cum în mod corect s-a reținut în considerentele încheierii de respingere a cererii de recuzare din data de 13.02.2024, deși doamna judecător B. a pronunțat sentința civilă nr. 1251/2022, în rejudecare, aceasta fost învestită cu soluționarea altor chestiuni și excepții decât cele pe care le-a dezlegat cu ocazia pronunțării primei sentințe. Este de necontestat că, prin sentința nr. 1251/4.07.2022 pronunțată în dosarul nr. x/2021, președintele de complet a analizat exclusiv excepțiile inadmisibilității și a lipsei de interes, în timp ce prin sentința civilă nr. 420/13.03.2024 pronunțată ulterior în dosarul nr. x/2021, instanța de fond analizat excepția tardivității cererii, precum și fondul cauzei. În aceste condiții, sunt nefondate susținerile recurentei-reclamante potrivit cărora în motivarea sentinței civile nr. 1251/4.07.2022 președintele de complet ar fi făcut aprecieri cu privire la fondul cauzei. Dimpotrivă, rezultă că instanța de fond s-a limitat la analiza celor două excepții precum și chestiunilor indispensabile pentru soluționarea acestora cum ar fi stabilirea naturii juridice a actelor administrative contestate în cazul excepției inadmisibilității. Aceste aspecte nu au mai făcut obiectul analizei instanței în cadrul dosarului nr. x/2021, cu atât mai mult cu cât, asupra lor a statuat chiar Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 2303/03.05.2023. Raportat la data înregistrării dosarului nr. x/2021 pe rolul Curții de Apel București (02.11.2023), în mod corect s-a reținut în încheierea de respingere a cererii de recuzare că data fixării primului termen de judecată în cauză (respectiv 04.12.2023) nu ar putea fi în niciun caz considerată ca reprezentând o intenție de tergiversare din partea judecătorului cauzei, aceasta cu atât mai mult cu cât era necesară citarea părților în cauză. De asemenea, nici împrejurarea că judecătorul cauzei a respins anumite cereri și probe solicitate prin cererea de chemare în judecată, dispunând, pe de altă parte, administrarea unor probe pe care recurenta-reclamantă le consideră nepertinente nu ar putea fi de natură să nască, în mod întemeiat, îndoieli cu privire la imparțialitatea acestuia nici din punct de vedere subiectiv, cu atât mai mult cu cât acesta a argumentat corespunzător măsurile dispuse în cauză, răspunzând de o manieră clară, precisă, unitară și necontradictorie tuturor susținerilor din cerere, expunând motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, în raport de susținerile invocate de părți și de probele existente la dosar. De altfel, împotriva încheierii de ședință din 13.02.2024, prin recursul formulat, recurenta invocă prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. ("când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității"). Înalta Curte constată că acest motiv de recurs nu este incident, deoarece casarea unei hotărâri, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. se poate obține când este vorba de încălcarea unei norme de procedură de natură imperativă sau dispozitivă, sancțiunea fiind nulitatea absolută sau nulitatea relativă. Înalta Curte constată că susținerile recurentei sunt neîntemeiate pe acest aspect, în cauză nefiind încălcate regulile de procedură. 5.2. În ceea ce privește recursul formulat sentinței civile nr. 420 din 13 martie 2024 Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei") Înalta Curte reține că potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților." Verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar constată că aceasta îndeplinește exigențele menționate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată. Motivul de recurs analizat nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt și de drept folosite de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanța având posibilitatea să le grupeze și să le structureze în funcție de problemele de drept deduse judecății, putând să le răspundă prin considerente comune. Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătorești nu se regăsesc literal toate susținerile invocate de partea reclamantă, sentința nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat. Prin urmare, verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar reține că aceasta îndeplinește exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată. De asemenea, în cuprinsul hotărârii judecătorești analizate, nu se regăsesc considerente contradictorii, instanța de fond înfățișând într-o manieră clară și coerentă argumentele avute în vedere în adoptarea soluției asupra cererii de chemare în judecată. Aceasta deoarece, din analiza considerentelor sentinței recurate, rezultă indubitabil că, în prezenta cauză, instanța de fond a indicat ce reprezintă, în opinia sa, indicii temeinice, respectiv argumentele care au stat la baza raționamentului său logico-juridic concretizat în dispozitivul sentinței, astfel că nu se poate susține, cu suficient temei, că hotărârea atacată în prezenta cauză ar fi nemotivată, sau că, prin prisma considerentelor sale, nu ar fi posibilă exercitarea controlului judiciar prin intermediul căii de atac a recursului. Doctrina și jurisprudența au afirmat constant că o motivare clară și cuprinzătoare a unei hotărâri judecătorești nu presupune analizarea tuturor afirmațiilor părților, ci doar a acelora cu caracter esențial, chiar și acestea din urmă putând fi tratate în mod global. Este obligatoriu ca judecătorul să analizeze, în mod real și păstrându-și echilibrul dar și obiectivitatea, susținerile ambelor părți cu interese contrare în proces, dar doar acele susțineri care au legătură cu obiectul cauzei, cu fundamentul pretențiilor deduse judecății și cu soluția ce urmează a se dispune, din perspectiva acestei soluții, urmând a fi filtrate și cenzurate respectivele susțineri, fie în sensul reținerii, fie în cel al înlăturării lor. Astfel fiind, Înalta Curte apreciază că acest motiv de recurs nu este întemeiat. În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ("când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material") Recurenta-reclamantă A. a solicitat eliberarea din funcție, prin demisie, fără preaviz, prin cererea înregistrată la Consiliul Superior al Magistraturii sub nr. x/01.02.2021. Prin Hotărârea nr. 300/04.03.2021 secția pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii a propus Președintelui României eliberarea din funcție, prin demisie, a doamnei judecător A., judecător de la Tribunalul Călărași. La data de 22.03.2021, Președintele României a emis Decretul nr. 231 prin care a decretat eliberarea din funcție a doamnei judecător A., ca urmare a demisiei. Decretul a fost publicat în Monitorul Oficial al României nr. 286/22.03.2021. Înalta Curte reține că potrivit art. 65 alin. (1) lit. a) și alin. (5) din Legea nr. 303/2004, privind statutul judecătorilor și procurorilor, eliberarea din funcție a judecătorilor, inclusiv în cazul demisiei, se dispune de Președintele României prin decret, la propunerea secției pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii. În cadrul propunerii, Consiliul Superior al Magistraturii poate să stabilească, în cazul judecătorului care cere eliberarea din funcție prin demisie, un termen de cel mult 30 de zile de la care demisia să devină efectivă, dacă această măsură este necesară pentru buna desfășurare a activității instanței, caz în care data eliberării efective din funcție va fi menționată în decretul emis de Președintele României. Prin urmare, data eliberării din funcție a unui judecător, este fie data publicării decretului emis de Președintele României în Monitorul Oficial, fie data menționată în cuprinsul decretului, în măsura în care este vorba de o dată ulterioară(în ipoteza în care, prin propunerea înaintată, Consiliul Superior al Magistraturii stabilește un termen de cel mult 30 de zile de la care demisia să devină efectivă). În ceea ce privește susținerile recurentei-reclamante privind pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 65 alin. (1) lit. a) și alin. (5) din Legea nr. 303/2004 la emiterea hotărârii, Înalta Curte constată că în mod corect a apreciat instanța de fond că acestea sunt nefondate. În acord cu cele reținute de instanța de fond, data eliberării din funcție a unui judecător, este fie data publicării decretului emis de Președintele României în Monitorul Oficial, fie data menționată în cuprinsul decretului, în măsura în care este vorba de o dată ulterioară. Raportând aceste considerente la situația de fapt din prezenta cauză, data la care recurenta-reclamantă a fost eliberată din funcția de judecător nu poate fi decât data publicării în Monitorul Oficial a Decretului Președintelui României nr. 231/22.03.2021, respectiv 22.03.2021. Astfel fiind, în mod corect a reținut instanța de fond că intimatul nu avea posibilitatea legală de a lua act de demisia din funcție a recurentei-reclamante începând cu data de 01.02.2021, adică anterior publicării decretului de eliberare din funcție în Monitorul Oficial, această soluție fiind contrară atât prevederilor legale care stabilesc atribuțiile secției pentru judecători, celor referitoare la procedura de urmat în cazul eliberării din funcție a magistraților prin demisie, cât și celor referitoare la data de la care decretul de eliberare din funcție produce efecte. În ceea ce privește susținerile recurentei-reclamante privind incidența în cauză a dispozițiilor din Codul muncii sub aspectul datei de la care produce efecte demisia, Înalta Curte reține că și acestea sunt nefondate. Astfel cum s-a reținut și prin considerentele sentinței recurate, prevederile Codului muncii se aplică cu titlu de drept comun în materia raporturilor de muncă, numai în măsura în care nu există dispoziții speciale derogatorii. în privința raporturilor de serviciu ale magistraților există dispoziții specifice derogatorii, care se aplică cu prioritate, respectiv art. 65 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, conform căruia, eliberarea din funcție a magistratului se dispune de Președintele României prin decret, chiar și în ipoteza demisiei. Or, având în vedere că decretul de eliberare din funcție produce efecte la momentul publicării în Monitorul Oficial, criticile recurentei-reclamante sunt neîntemeiate și nu pot fi primite. Din această perspectivă, apar ca nefondate și criticile recurentei-reclamante cu privire la pretinsa emitere tardivă de către Președintele României a Decretului nr. 231/22.03.2021. Nici criticile recurentei-reclamante privind greșita aplicare a prevederilor art. 65 alin. (5) din Legea nr. 303/2004 referitoare la termenul de preaviz de 30 de zile, nu sunt întemeiate, instanța de fond apreciind că în mod corect s-a reținut de către Consiliul Superior al Magistraturii ca nefiind necesar prin raportare la relațiile furnizate de Tribunalul Călărași din care a rezultat că recurenta-reclamantă nu figura în evidențe cu hotărâri pronunțate și neredactate. De asemenea, Înalta Curte apreciază neîntemeiate și criticile recurentei-reclamante privind pretinsul caracter forțat al demisiei, cererea de eliberare din funcție înregistrată la Consiliul Superior al Magistraturii la data de 01.02.2021 fiind formulată în deplină cunoștință de cauză, cu atât mai mult cu cât aceeași manifestare de voință a fost reconfirmată ulterior, în alte două contexte, respectiv atât la data de 21.02.2021, precum și la data de 29.03.2021, când recurenta-reclamantă a solicitat completarea dispozitivului Hotărârii nr. 300/04.03.2021 în sensul de a se menționa data eliberării din funcție ca fiind 01.02.2021. În acest sens, în mod corect s-a reținut prin considerentele sentinței recurate că "în măsura în care reclamanta a considerat la data de 01.02.2021 că este oportună formularea demisiei din funcția de judecător, anterior finalizării procedurilor disciplinare aflate în curs în privința sa, întrucât starea de sănătate nu îi permitea să își desfășoare în mod corespunzător profesia, nu se poate admite ca, ulterior momentului la care s-a dispus eliberarea din funcție în baza acestei manifestări de voință, partea să poată realiza o nouă evaluarea a elementelor avute în vedere la data de 01.02.2021, în urma căreia să ajungă la concluzia că actul său unilateral de voință a fost viciat" Astfel cum în mod corect a reținut instanța de fond, măsura suspendării din funcție a recurentei-reclamante pe durata procedurii disciplinare, dispuse în condițiile art. 52 din Legea nr. 317/2004 (act normativ în vigoare la momentul emiterii actelor administrative contestate) nu determină pierderea calității de magistrat, astfel încât din această perspectivă, nimic nu împiedica Consiliul Superior al Magistraturii să emită o hotărâre prin care să înainteze Președintelui României propunerea de eliberare din funcție, prin demisie, a recurentei-reclamante. Interpretarea recurentei-reclamante potrivit căreia de esența eliberării din funcție prin demisie este existența unui raport de muncă aflat în derulare, întemeiată pe prevederile de drept comun din Codul muncii, nu poate fi primită. Prevederile Codului muncii se aplică cu titlu de drept comun în materia raporturilor de muncă, numai în măsura în care nu există norme speciale, or în privința raporturilor de serviciu ale magistraților există dispoziții specifice derogatorii, care se aplică cu prioritate, și anume art. 521 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, în vigoare la momentul emiterii actului administrativ contestat. Astfel, în cazul raporturilor de serviciu ale magistraților sunt aplicabile prevederile art. 521 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, în vigoare la momentul emiterii actului administrativ contestat, potrivit cărora: "Eliberarea din funcție a unui judecător sau procuror, în condițiile art. 65 din Legea nr. 303/2004, nu împiedică continuarea procedurii disciplinare". Rezultă că legiuitorul permite ca eliberarea din funcție a judecătorului să se realizeze și în condițiile în care împotriva sa este derulată o procedură disciplinară, fiind fără relevanță împrejurarea că raportul de serviciu al acesteia este sau nu suspendat. Or, în raport de aceste dispoziții legale, în mod întemeiat a procedat secția pentru judecători la înaintarea către Președintele României a propunerii de eliberare din funcție prin demisie a recurentei-reclamante, reținând că această procedură este independentă de soluționarea acțiunii disciplinare îndreptate împotriva sa. În ceea ce privește considerentele Deciziei nr. 747/22.02.2018 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, la care recurenta-reclamantă a făcut trimitere, instanța de control judiciar apreciază că acestea nu sunt aplicabile situației de față, în condițiile în care soluția a fost pronunțată anterior introducerii articolului 511 în Legea nr. 317/2004 (prin Legea de modificare nr. 234/11.10.2018). Prin urmare, decizia invocată nu poate fi avută în vedere cu titlu de practică judiciară relevantă în cauză, în condițiile în care interpretarea instanței supreme s-a întemeiat pe o formă a legii anterioară emiterii hotărârii contestate, și care, în consecință, nu este aplicabilă recurentei-reclamante. În ceea ce privește capetele de cerere accesorii având ca obiect reîncadrarea recurentei-reclamante în funcția de judecător și obligarea la plata daunelor materiale și morale, având în vedere soluția pronunțată asupra capătului principal al cererii, și raportat la principiul accesorium sequitur principale, Înalta Curte apreciază că în mod corect a procedat instanța de fond respingând solicitările formulate, ca neîntemeiate. În raport cu cele reținute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate. Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.