Decizia nr. 45/2021 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept · Dosar nr. 932/1/2021

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este legal constituit, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (6) din Codul de procedură civilă şi ale art. 36 alin. (2) lit. b) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul ÎCCJ). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Denisa-Angelica Stănişor, preşedintele Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă magistratul-asistent Bogdan Georgescu, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 38 din Regulamentul ÎCCJ.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 971/2/2020.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că raportul întocmit de judecătorul-raportor a fost comunicat părţilor, iar reclamanta din litigiul în care a fost formulată sesizarea a depus punct de vedere asupra chestiunii de drept.

În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept ce face obiectul sesizării, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin Încheierea din 14 ianuarie 2021, pronunţată în Dosarul nr. 971/2/2020, a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, prin care să se dea o rezolvare de principiu cu privire la următoarea chestiune de drept: „1. În interpretarea şi aplicarea art. 50 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 39/2005 privind cinematografia, noţiunea de «nerespectarea procedurilor prevăzute de prezenta ordonanţă privind acordarea creditului direct pentru producţie» trebuie interpretată în sensul în care Comisia de soluţionare a contestaţiilor constituită în cadrul Ministerului Culturii are atribuţia de a reevalua scenariile proiectelor cinematografice? 2. Art. 50 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 39/2005 privind cinematografia se poate interpreta în sensul în care participanţii la concursul de selecţie a proiectelor cinematografice organizat de Centrul Naţional al Cinematografiei au deschisă calea contestaţiei în ceea ce priveşte evaluarea propriu-zisă a proiectelor cinematografice (calitate scenariu, calitate regizor, calitate producător)? 3. Art. 50 din Ordonanţa Guvernului nr. 39/2005 privind cinematografia poate fi interpretat în sensul în care Comisia de soluţionare a contestaţiilor din cadrul Ministerului Culturii are atribuţia de a reevalua scenariile proiectelor cinematografice înscrise în concurs?” II. Expunerea succintă a procesului. Obiectul învestirii instanţei care a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile. Stadiul procesual în care se află pricina A. Cererea de chemare în judecată

Prin Cererea înregistrată la 21 februarie 2020 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal cu nr. 971/2/2020, reclamanta P. SRL, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Culturii, a formulat, în temeiul art. 8 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 554/2004), acţiune în contencios administrativ prin care a solicitat: (i) anularea hotărârilor nr. 145, 146 şi 147 din 16.01.2020, emise de Comisia de soluţionare a contestaţiilor din cadrul Ministerului Culturii (comunicate reclamantei la 20.01.2020); (ii) obligarea pârâtului la plata de despăgubiri pentru prejudiciul material şi pentru prejudiciul moral produse prin emiterea actelor administrative nelegale; (iii) obligarea pârâtului, prin Comisia de soluţionare a contestaţiilor, să reevalueze scenariile proiectelor, să acorde punctajul pentru calitatea regizorului şi calitatea producătorului şi să acorde finanţarea solicitată de reclamantă. În susţinerea cererii de chemare în judecată au fost expuse, rezumativ, aspectele arătate în continuare.

Anual, Centrul Naţional al Cinematografiei (CNC) organizează concurs de selecţie a proiectelor cinematografice prin care acordă finanţare pentru producţia de filme româneşti (Concursul).

Desfăşurarea Concursului este reglementată de Ordonanţa Guvernului nr. 39/2005 privind cinematografia (Ordonanţa Guvernului nr. 39/2005) şi de Regulamentul privind concursul de selecţie a proiectelor cinematografice în vederea acordării de credite financiare directe pentru dezvoltare de proiecte, producţie şi distribuire de filme, aprobat prin Ordinul ministrului culturii şi cultelor nr. 2.335/2006 (Regulamentul).

Conform art. 4 din Ordonanţa Guvernului nr. 39/2005, CNC este organ de specialitate al administraţiei publice centrale în domeniul cinematografiei, instituţie publică de interes naţional, cu personalitate juridică, aflat în subordinea Ministerului Culturii, iar, în cadrul ministerului, se constituie, pentru fiecare sesiune a Concursului, Comisia de soluţionare a contestaţiilor, care verifică dacă CNC a respectat procedurile de acordare a finanţării.

Conform Regulamentului, Concursul prin care CNC selectează proiectele cinematografice are mai multe etape, şi anume: (i) etapa de evaluare a scenariilor, în care sunt numite comisiile de selecţie, care analizează calitatea scenariilor proiectelor înscrise în Concurs, şi se stabileşte clasamentul scenariilor în ordinea descrescătoare a notelor, iar proiectele care au obţinut cel puţin nota 6 se califică în etapa a doua; (ii) etapa de finanţare, în cadrul căreia comisiile de selecţie acordă punctaj pentru calitatea regizorului şi pentru calitatea producătorului şi stabilesc notele finale ale proiectelor. În funcţie de nota finală, comisiile de selecţie elaborează clasamentul proiectelor înscrise în Concurs, care este comunicat Consiliului de administraţie al CNC; (iii) etapa de emitere a hotărârilor Consiliului de administraţie al CNC, prin care, în funcţie de clasamentul proiectelor, se stabileşte pentru fiecare proiect suma ce urmează a fi acordată cu titlu de ajutor de stat; (iv) etapa de încheiere a contractelor de creditare.

Conform art. 50 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 39/2005 şi art. 17 alin. (1) şi (2) din Regulament, Comisia de soluţionare a contestaţiilor din cadrul Ministerului Culturii are atribuţia de a verifica respectarea procedurilor prevăzute de lege şi de Regulament în cadrul fiecărei etape a Concursului.

În speţă se susţine că, în ceea ce priveşte contestaţiile formulate de societate, Comisia de soluţionare a contestaţiilor nu a analizat niciuna dintre procedurile indicate în contestaţii, considerând că nu are atribuţia de a verifica respectarea procedurilor aferente etapei de evaluare a scenariului.

Reclamanta a participat cu trei proiecte la Sesiunea nr. X/2018 a Concursului organizat de CNC. La 19 octombrie 2018, CNC a publicat hotărârile cu privire la proiectele selectate în cadrul Concursului, iar reclamanta a formulat contestaţie împotriva hotărârilor, invocând nerespectarea Regulamentului în etapa de selecţie a scenariilor şi în etapa de finanţare, solicitând reevaluarea proiectelor şi acordarea finanţării. Prin hotărârile nr. 1.697, 1.698 şi 1.969 din 4 decembrie 2018, Comisia de soluţionare a contestaţiilor a respins contestaţiile ca tardiv formulate. Prin Decizia nr. 1.020 din 19 decembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti a admis acţiunea reclamantei şi a anulat hotărârile respective. Înainte de redactarea şi comunicarea deciziei Curţii de Apel Bucureşti, prin hotărârile nr. 145, 146 şi 147 din 16 ianuarie 2020, Comisia de soluţionare a contestaţiilor a respins, ca inadmisibile, contestaţiile.

Reclamanta susţine că hotărârile nr. 145, 146 şi 147 din 16 ianuarie 2020 sunt nelegale, pentru următoarele motive: (i) hotărârile au fost emise înainte de redactarea şi comunicarea Deciziei nr. 1.020 din 19 decembrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti; (ii) hotărârile încalcă dispoziţiile art. 50 din Ordonanţa Guvernului nr. 39/2005 şi art. 17 alin. (5) din Regulament, întrucât CNC a distribuit în anul 2018 o sumă mult mai mică decât prevedea legea; (iii) CNC nu a respectat criteriile de notare a scenariului stabilite prin Regulament; (iv) prin actele administrative contestate, Comisia de soluţionare a contestaţiilor în mod greşit a reţinut că nu are atribuţia de verificare a etapei evaluării scenariilor, ceea ce ar însemna că partea este lipsită de orice cale de atac împotriva rezultatului evaluării în etapa respectivă; (v) calea de atac este admisibilă, fiind prevăzută de art. 50 din Ordonanţa Guvernului nr. 39/2005 şi art. 17 din Regulament, care se referă la nerespectarea procedurilor, fără a stabili excepţii cu privire la vreuna dintre etapele Concursului, atribuţiile Comisiei vizând toate etapele şi procedurile Concursului.

În motivarea capătului de cerere referitor la acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul material şi moral, reclamanta arată că fapta ilicită constă în lipsirea sa de calea de atac prevăzută de art. 50 din Ordonanţa Guvernului nr. 39/2005 şi de posibilitatea de a obţine finanţare pentru proiectele înscrise în Concurs, ca efect al aplicării greşite a dispoziţiilor legale. Se susţine că prejudiciul material constă în paguba suferită prin finanţarea din fonduri private a unuia dintre proiectele pentru care nu a fost acordată finanţarea în cadrul Concursului, iar prejudiciul moral rezidă în atingerea adusă imaginii şi reputaţiei sale, cauzată de imposibilitatea de realizare a proiectelor. B. Apărările intimatului Ministerul Culturii

Prin întâmpinare, pârâtul Ministerul Culturii a invocat: (i) excepţia neîndeplinirii procedurii prealabile prevăzute de art. 7 din Legea nr. 554/2004; (ii) excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive; (iii) excepţia lipsei de interes a reclamantei; (iv) excepţia inadmisibilităţii acţiunii, în susţinerea căreia, în raport cu dispoziţiile art. 16 din Legea nr. 554/2004 şi art. 20 din Regulament, se argumentează că ministerul nu are calitatea de emitent al actelor contestate. Pe fond, pârâtul solicită respingerea acţiunii, arătând că hotărârile atacate au fost emise cu respectarea dispoziţiilor legale, în limitele competenţei ce revine ministerului de a verifica respectarea procedurilor prevăzute de lege şi Regulament şi în contextul în care ministerul nu are atribuţia de a analiza valoarea, calitatea sau impactul proiectelor cinematografice şi scenariilor. C. Cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile

Reclamanta P. SRL a formulat cerere de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, cu privire la chestiunile de drept expuse la pct. 8.

În motivarea cererii, reclamanta argumentează îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, în sensul următor: (i) cererea vizează interpretarea art. 50 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 39/2005, în baza căruia au fost emise actele administrative atacate cu acţiune în anulare; (ii) cererea este formulată de una dintre părţile Dosarului nr. 971/2/2020 aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, învestită cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, conform art. 50 alin. (4) şi (5) din Ordonanţa Guvernului nr. 39/2005; (iii) chestiunile de drept vizează modul de aplicare a dispoziţiilor legale, cu privire la care există interpretări diferite la nivel doctrinar şi jurisprudenţial, fiind necesar a se lămuri dacă, în calea de atac, Comisia de soluţionare a contestaţiilor poate evalua scenariile, poate reevalua proiectul cinematografic şi poate stabili în mod diferit punctajul acordat acestuia în cele trei etape ale Concursului (etapa evaluării scenariului, etapa evaluării regizorului şi a producătorului şi etapa evaluării financiare a proiectului); (iv) în practica instanţelor există interpretări diferite, în sensul în care într-o opinie, contestaţia reglementată de art. 50 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 39/2005 este apreciată a fi o cale de atac specială, specifică domeniului cinematografiei, în cadrul căreia Comisia de soluţionare a contestaţiilor este învestită cu analiza respectării dispoziţiilor legale de către CNC în fiecare dintre etapele Concursului, având atribuţia de a reevalua proiectele cinematografice şi de a acorda punctaje suplimentare cu privire la oricare dintre criteriile de evaluare a proiectelor (scenariu, calitate regizor, calitate producător, criteriul financiar etc.) şi de a decide cu privire la finanţarea unui proiect cinematografic în urma admiterii contestaţiei; într-o altă opinie s-a apreciat că, în raport cu dispoziţiile incidente, Comisia de soluţionare a contestaţiilor nu are nici atribuţia de a analiza legalitatea actelor administrative emise de CNC în cadrul Concursului şi nici atribuţia de a reevalua calitatea scenariului, a regizorului şi a producătorului; (v) de lămurirea chestiunilor de drept depinde soluţionarea cauzei, întrucât acţiunea este întemeiată pe dispoziţiile a căror lămurire se solicită şi vizează împrejurarea că, în lipsa reevaluării calităţii scenariului de către Comisie, reclamanta este lipsită de cale de atac împotriva a 65% din nota finală acordată în cadrul Concursului; (vi) chestiunea de drept este nouă, întrucât Înalta Curte nu s-a pronunţat şi nu există un recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Reclamanta şi-a exprimat punctul de vedere în sensul că art. 50 din Ordonanţa Guvernului nr. 39/2005 permite reevaluarea calităţii scenariului de către Comisia de soluţionare a contestaţiilor din cadrul Ministerului Culturii, deoarece această etapă (evaluarea scenariului) nu este expres exclusă de lege din atribuţiile Comisiei. III. Prevederile normative supuse interpretării

Obiectul sesizării vizează dispoziţiile art. 50 din Ordonanţa Guvernului nr. 39/2005 privind cinematografia, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 328/2006, cu modificările şi completările ulterioare: „Art. 50. – (1) Nerespectarea procedurilor prevăzute de prezenta ordonanţă privind acordarea creditului direct pentru producţie şi dezvoltare de proiect poate fi contestată, în termen de 30 de zile de la anunţarea rezultatelor sesiunii de concurs, la Ministerul Culturii şi Cultelor. (2) Prin ordin al ministrului culturii şi cultelor se numeşte o comisie de soluţionare a contestaţiilor formată din 5 membri. (3) Comisia de soluţionare a contestaţiilor se pronunţă în termen de 30 de zile de la data înregistrării contestaţiilor. (4) Hotărârile comisiei de contestaţie pot fi atacate la Curtea de Apel Bucureşti, în 30 de zile de la comunicare. (5) Decizia Curţii de Apel Bucureşti emisă în soluţionarea acestor contestaţii este definitivă şi irevocabilă.” IV. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Punctul de vedere al reclamantei P. SRL este expus la pct. 21 din prezenta decizie.

Intimatul Ministerul Culturii nu a exprimat un punct de vedere asupra chestiunii de drept. V. Punctul de vedere al instanţei de trimitere A. Cu privire la admisibilitatea sesizării

Instanţa de trimitere apreciază că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, întrucât: (i) art. 50 din Ordonanţa Guvernului nr. 39/2005 prevede că decizia Curţii de Apel Bucureşti este definitivă; (ii) chestiunile de drept invocate privesc reevaluarea proiectelor cinematografice; (iii) comisiile de selecţie şi evaluare a scenariilor/proiectelor cinematografice sunt desemnate de directorul general al CNC care este organizat în subordinea pârâtului Ministerul Culturii; (iv) hotărârile comisiei de evaluare acordă punctaje/credite şi selectează proiectele cinematografice, dar pot fi contestate la Comisia de soluţionare a contestaţiilor conform art. 50 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 39/2005, iar hotărârea Comisiei de soluţionare a contestaţiilor se atacă la curtea de apel, a cărei hotărâre este definitivă; (v) lămurind chestiunile prezentate de parte se lămureşte cadrul procesual şi substanţial al litigiului ce urmează a fi soluţionat de Curtea de Apel Bucureşti, prin hotărâre definitivă; (vi) chestiunile sunt noi, întrucât nu a fost identificată o interpretare univocă a modului de aplicare a dispoziţiilor art. 50 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 39/2005, cu referire la atribuţia Comisiei de soluţionare a contestaţiilor de a reevalua calitativ scenariile proiectelor cinematografice (calitatea scenariului, calitatea regiei, calitatea producţiei), şi nu există niciun recurs în interesul legii promovat cu privire la această problemă de drept. B. Cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării

Pe fondul chestiunii de drept, instanţa de trimitere nu a exprimat un punct de vedere. VI. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie A. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

La nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu a fost identificată practică judiciară cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării, în contextul în care, potrivit art. 50 alin. (5) din Ordonanţa Guvernului nr. 39/2005, cauzele în care se ridică o asemenea problemă de drept sunt soluţionate de Curtea de Apel Bucureşti, prin hotărâre definitivă. B. Jurisprudenţa celorlalte instanţe din ţară

Următoarele instanţe au comunicat faptul că nu a fost identificată practică judiciară în raza lor teritorială de competenţă: Curtea de Apel Alba Iulia, Curtea de Apel Bacău, Curtea de Apel Cluj, Curtea de Apel Constanţa, Curtea de Apel Craiova, Curtea de Apel Galaţi, Curtea de Apel Iaşi, Curtea de Apel Oradea, Curtea de Apel Piteşti, Curtea de Apel Ploieşti, Curtea de Apel Suceava, Curtea de Apel Târgu Mureş, Curtea de Apel Timişoara.

Curtea de Apel Bucureşti a comunicat Sentinţa civilă nr. 382 din 6 februarie 2014, pronunţată de Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 4.482/2/2013, prin care a fost analizat punctajul acordat, constatându-se că proiectul care a participat la concursul de selecţie nu întruneşte punctajul necesar pentru a fi declarat câştigător. VII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

În jurisprudenţa Curţii Constituţionale nu au fost identificate repere cu privire la chestiunile de drept în discuţie. VIII. Răspunsul Ministerului Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Prin Adresa nr. 615/C/1591/III-5/2021 din 5 mai 2021, Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării. IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (7) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din acelaşi cod. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Înainte de cercetarea în fond a chestiunii de drept supuse dezlegării, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, analizând îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, constată că sesizarea este inadmisibilă, pentru considerentele arătate în continuare.

Din cuprinsul prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă, care reglementează procedura de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, rezultă următoarele condiţii de admisibilitate a sesizării, care trebuie îndeplinite cumulativ: (i) existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; (ii) cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; (iii) instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece cauza în ultimă instanţă; (iv) ivirea unei chestiuni de drept veritabile, susceptibile să dea naştere unor interpretări diferite, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată; (v) chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită să fie nouă; (vi) asupra chestiunii de drept Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Sunt îndeplinite primele trei condiţii de admisibilitate, întrucât sesizarea a fost formulată în cadrul unui litigiu aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, care este legal învestită în ultimă instanţă cu soluţionarea cauzei, potrivit art. 50 alin. (4) şi (5) din Ordonanţa Guvernului nr. 39/2005, conform cărora: „Art. 50. – (…) (4) Hotărârile comisiei de contestaţie pot fi atacate la Curtea de Apel Bucureşti, în 30 de zile de la comunicare. (5) Decizia Curţii de Apel Bucureşti emisă în soluţionarea acestor contestaţii este definitivă (…)”.

În ceea ce priveşte cerinţa referitoare la existenţa unei „chestiuni de drept veritabile”, în jurisprudenţa Înaltei Curţi s-a reţinut că aceasta trebuie să constea într-o problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită şi prezintă o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii (Decizia nr. 24 din 29 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 820 din 4 noiembrie 2015; Decizia nr. 6 din 30 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 24 februarie 2017; Decizia nr. 10 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016, Decizia nr. 62 din 18 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 797 din 9 octombrie 2017, Decizia nr. 18 din 5 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 337 din 17 aprilie 2018).

În acest sens, în practica judiciară a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-au reţinut următoarele: a) „(…) problema eficienţei sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (…), reclamă (…) o chestiune juridică reală, care ridică probleme de interpretare a unor dispoziţii legale imperfecte, lacunare ori contradictorii ce necesită rezolvarea de principiu a chestiunii de drept în procedura hotărârii prealabile, şi nu realizarea unor operaţiuni de interpretare şi aplicare a unui text de lege în raport cu circumstanţele particulare ce caracterizează fiecare litigiu. (…) Cum interpretarea normelor de către judecător implică tocmai acel procedeu logico-judiciar de stabilire a conţinutului şi sensului acestor norme, chestiunea de drept trebuie să suscite serioase dificultăţi care ar împiedica pronunţarea soluţiei şi nu simple obstacole care ar putea fi înlăturate printr-o reflexie mai aprofundată a judecătorului cauzei” (Decizia nr. 9 din 20 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 246 din 10 aprilie 2017, pct. 62 şi 65); b) pentru a ne afla în prezenţa unei veritabile chestiuni de drept, care să justifice în mod real recurgerea la mecanismul hotărârii prealabile, este necesar să se constate „caracterul complex sau, după caz, precar al reglementării, de natură a conduce, în final, la interpretări diferite, precum şi dificultatea completului în a-şi însuşi o anumită interpretare” (Decizia nr. 2 din 22 ianuarie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 178 din 26 februarie 2018, pct. 42); c) „(…) punctul de vedere al instanţei trebuie să aibă o anumită complexitate şi necesită un examen real al cauzei, respectiv o interpretare proprie a textului normativ supus dezbaterii, ce urmează a fi reflectat în punctul de vedere al completului, astfel cum acesta este reglementat în dispoziţiile art. 520 din Codul de procedură civilă. Cerinţa normei impune ca punctul de vedere al instanţei să întrevadă explicit care este pragul de dificultate al întrebării şi în ce măsură acesta depăşeşte obligaţia ordinară a instanţei de a interpreta şi aplica legea în cadrul soluţionării unui litigiu. De asemenea, trebuie să cuprindă o justificare a modului în care chestiunea de drept care face obiectul sesizării este susceptibilă de interpretări diferite, necesitând astfel o dezlegare de principiu. (…) Rolul completului de judecată care iniţiază sesizarea este acela de a arăta, sigur şi categoric, norma a cărei interpretare se solicită, caracterul său determinant în soluţionarea pe fond a cauzei, dar şi de a evidenţia argumentele care susţin caracterul complex sau, după caz, precar al reglementării, de natură a conduce, în final, la interpretări diferite, precum şi a dificultăţii completului în a-şi însuşi o anumită interpretare, demonstrând, în această manieră, necesitatea de a apela la mecanismul de unificare” (Decizia nr. 2 din 22 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 178 din 26 februarie 2018, pct. 38 şi 42).

În primul rând, se constată că încheierea de sesizare nu cuprinde expunerea succintă a obiectului litigiului şi a faptelor pertinente, nu conţine nicio referire la jurisprudenţa naţională pertinentă, nu prezintă motivele care au determinat instanţa să formuleze sesizarea şi nu relevă nici punctele de vedere ale părţilor cu privire la sesizarea Înaltei Curţi. Din această perspectivă, sesizarea nu răspunde cerinţelor menţionate în Ghidul pentru formularea unei sesizări prealabile în materie civilă, publicat pe pagina de internet a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie încă din anul 2016 şi a cărui respectare este asigurată de instanţele de trimitere.

În acelaşi timp, se constată că art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă prevede expres că încheierea de sesizare „va cuprinde motivele care susţin admisibilitatea sesizării potrivit dispoziţiilor art. 519, punctul de vedere al completului de judecată şi al părţilor”.

În raport cu neconformităţile menţionate ale actului de sesizare, sesizarea nu îndeplineşte cerinţele formale prevăzute de dispoziţiile procedurale citate anterior.

În contextul în care instanţa de trimitere nu a arătat motivele care, în opinia sa, justifică sesizarea Înaltei Curţi şi nu şi-a expus punctul de vedere cu privire la chestiunile de drept în discuţie, nu se poate aprecia cu privire la caracterul veritabil al problemelor de drept a căror lămurire se solicită. Astfel, în sensul reperelor jurisprudenţiale menţionate anterior, în speţă nu se poate aprecia cu privire la motivele care justifică angrenarea mecanismului procedural al hotărârii prealabile, care vizează „caracterul complex sau, după caz, precar al reglementării, de natură a conduce, în final, la interpretări diferite, precum şi dificultatea completului în a-şi însuşi o anumită interpretare”.

Pe de o parte, din practica judiciară singulară transmisă de instanţe – hotărârea menţionată la pct. 29 din prezenta decizie – se constată că instanţa respectivă nu s-a confruntat cu o problemă complexă de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor în discuţie.

Pe de altă parte, este de observat că cele două posibile interpretări divergente ale dispoziţiilor art. 50 din Ordonanţa Guvernului nr. 39/2005 reprezintă în realitate poziţiile divergente pe care se situează părţile litigiului.

Or, o asemenea situaţie este întâlnită în cazul tuturor litigiilor, iar rolul instanţei este de a înclina balanţa, pe baza raţionamentului logico-juridic, în procesul de interpretare şi aplicare a legii, în favoarea uneia dintre părţile litigante, rolul judecătorului fiind tocmai acela de a aplica legea, pe baza metodelor de interpretare, în circumstanţele concrete ale cauzei deduse judecăţii.

În acest context nu se poate reţine o dificultate reală de interpretare şi aplicare a legii care să justifice angrenarea mecanismului hotărârii prealabile, ci, mai degrabă, o nevoie neexprimată expres de validare a unei anumite interpretări şi aplicări a dispoziţiilor legale. Or, nu acesta este rolul mecanismului hotărârii prealabile, întrucât există riscul ca, în numele dezideratului de asigurare a unei practici judiciare unitare, să fie deturnat scopul acestuia.

Distinct de această împrejurare, se impune a se reaminti că, în procedura pronunţării unei hotărâri prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu se substituie atributului fundamental al instanţelor, de interpretare şi aplicare a legii, ci se limitează la a facilita judecătorului eliminarea ambiguităţilor ori dificultăţilor unor texte de lege, ceea ce nu este cazul în prezenta procedură.

În contextul particular al întrebării formulate de instanţa de trimitere, situaţia relevată în cuprinsul încheierii de sesizare are caracteristicile unei probleme curente cu care se confruntă instanţele judecătoreşti, fiind în atributul exclusiv al acestei instanţe operaţiunea de identificare, interpretare şi aplicare a textelor de lege incidente, în raport cu diferitele circumstanţe ce caracterizează fiecare litigiu, şi realizarea unui raţionament judiciar de către judecătorul astfel învestit.

Or, dezlegarea ce poate fi dată prin activarea acestui mecanism trebuie să fie una de principiu, având valenţele unei lămuriri asupra conţinutului şi finalităţii textelor de lege supuse interpretării, adică a identifica voinţa legiuitorului, iar nu determinarea unui anumit mod de aplicare a reglementării legale la o situaţie litigioasă pe care autorul sesizării o consideră complexă.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 521, cu referire la art. 519 din Codul de procedură civilă,