Decizia nr. 50 din 14 iunie 2021

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este legal constituit, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (6) din Codul de procedură civilă şi art. 36 alin. (2) lit. b) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul ÎCCJ). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Denisa-Angelica Stănişor, preşedintele Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă magistratul-asistent Bogdan Georgescu, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 38 din Regulamentul ÎCCJ.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Cluj – Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 2.346/117/2020.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând următoarele: la dosar a fost depus raportul asupra chestiunii de drept, care a fost comunicat părţilor, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; reclamanta din dosarul în care a fost formulată sesizarea a depus concluzii scrise; Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat faptul că nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării.

În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept ce face obiectul sesizării, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Curtea de Apel Cluj – Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, prin Încheierea din 10 martie 2021, pronunţată în Dosarul nr. 2.346/117/2020, a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, prin care să se dea o rezolvare de principiu cu privire la chestiunea de drept: „1. Dacă art. 6 din Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public, în care este menţionat termenul «persoane», se referă şi la societăţile civile simple menţionate la art. 1.892 din Codul civil, respectiv societatea civilă de avocaţi, reglementată în condiţiile legii speciale, care nu are personalitate juridică, nefiind un subiect de drept distinct. 2. În cazul în care răspunsul la prima întrebare este unul afirmativ, solicităm a se statua dacă prezintă relevanţă principiul specializării capacităţii de folosinţă pentru partea care solicită comunicarea informaţiilor publice – societate civilă de avocaţi fără personalitate juridică.” II. Expunerea succintă a procesului. Obiectul învestirii instanţei care a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile. Stadiul procesual în care se află pricina

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la 25 iunie 2020 pe rolul Tribunalului Cluj cu nr. 2.346/117/2020, reclamanta Societatea civilă profesională de avocaţi „A” (SCPA) a solicitat obligarea pârâtului Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă „Avram Iancu” al Judeţului Cluj (ISU Cluj) să îi comunice autorizaţiile de securitate la incendiu pentru mai multe unităţi şcolare din municipiul Cluj-Napoca.

Prin Sentinţa civilă nr. 2.233 din 28 octombrie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 2.346/117/2020, Tribunalul Cluj a respins, ca neîntemeiate, excepţiile invocate prin întâmpinare de pârâtul ISU Cluj privind inadmisibilitatea cererii, lipsa calităţii procesuale active şi lipsa de interes, a admis cererea formulată de reclamanta SCPA şi l-a obligat pe pârât să comunice reclamantei informaţiile solicitate prin cererile transmise la 4 iunie 2020. În considerentele acestei hotărâri, în ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active, invocată de pârât, prin întâmpinare, instanţa a reţinut că dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 544/2001), se referă la dreptul oricărei persoane de a solicita şi obţine de la autorităţile şi instituţiile publice informaţii de interes public, iar textul nu face distincţie cu privire la persoana care solicită informaţiile de interes public, ca fiind vorba doar despre o persoană fizică.

Împotriva sentinţei Tribunalului Cluj, pârâtul ISU Cluj a declarat recurs, cauza fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Cluj – Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal cu nr. 2.346/117/2020. Prin motivele de recurs, recurentul-pârât a invocat excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a reclamantei în raport cu principiul specialităţii capacităţii de folosinţă.

Intimata-reclamantă SCPA a solicitat, prin întâmpinare, respingerea excepţiei, pentru următoarele argumente: (i) societatea civilă simplă constă în asocierea dintre două sau mai multe persoane fizice şi/sau juridice, printr-un contract de societate, prin care acestea se obligă să coopereze pentru desfăşurarea unei anumite activităţi, conform art. 1.881 alin. (1) din Codul civil; (ii) această formă de asociere nu conduce la naşterea unui subiect de drept, distinct, întrucât societatea civilă simplă nu are personalitate juridică; (iii) persoanele fizice ce devin asociaţi în cadrul unei societăţi civile simple îşi păstrează individualitatea, în calitate de subiect de drept distinct, şi continuă să se manifeste ca atare, doar că vor urma regulile stabilite prin contractul de asociere încheiat pentru asigurarea unei forme mai eficiente de cooperare profesională; (iv) societatea civilă profesională de avocaţi trebuie privită din punct de vedere juridic ca o formă de cooperare profesională a unui grup de persoane fizice, persoane care îşi păstrează capacitatea juridică proprie în cadrul acestei asocieri, deoarece contractul de societate nu conduce la naşterea unui nou subiect de drept, distinct de persoana asociaţilor; (v) în acelaşi context, nu se poate susţine că o persoană fizică ce devine asociat într-o societate civilă simplă, fără personalitate juridică, îşi pierde vocaţia de a mai fi titularul drepturilor civile recunoscute de Constituţie sau de lege, drepturi la care are vocaţie anterior asocierii; (vi) admiterea contrariului ar presupune acceptarea faptului că dobândirea calităţii de asociat pentru asemenea societate are drept efect o îngrădire a capacităţii de folosinţă a persoanei fizice prin actul asocierii; (vii) în litigiul dedus judecăţii, toate cele trei persoane fizice avocaţi, asociaţi, au dorit să îşi exercite dreptul de acces la informaţii de interes public cu privire la aspectele enumerate în cererea de chemare în judecată, prin forma de asociere fără personalitate juridică, cererea de chemare în judecată formulată de către reprezentant, respectiv avocatul coordonator, fiind formulată în numele şi pe seama tuturor persoanelor fizice asociate; (viii) în raport cu această modalitate de acţiune a celor trei persoane fizice asociate, nu există niciun fel de interdicţie sau limitare legală care să refuze asociaţilor persoanelor fizice acest drept subiectiv; (ix) toţi cei trei asociaţi persoane fizice au capacitate de folosinţă neîngrădită, sunt titulare ale dreptului constituţional de acces la informaţii de interes public, iar asigurarea exercitării acestui drept prin avocatul coordonator în numele şi pe seama tuturor celor trei persoane fizice asociate, în temeiul actelor constitutive ale societăţii civile profesionale de avocaţi, reprezintă o formă legală de exercitare şi protejare, în justiţie, a dreptului în cauză.

În Dosarul nr. 2.346/117/2020, la termenul din 10 martie 2021, Curtea de Apel Cluj – Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal a pus în discuţia părţilor oportunitatea sesizării Înaltei Curţi în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile şi, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, a sesizat instanţa supremă în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept menţionate la pct. 7. III. Prevederile normative supuse interpretării

Prezenta sesizare are ca obiect următoarele dispoziţii supuse interpretării ori relevante în procesul de interpretare: – art. 31 alin. (1) din Constituţie: „Articolul 31 – Dreptul la informaţie (1) Dreptul persoanei de a avea acces la orice informaţie de interes public nu poate fi îngrădit.” – art. 6 alin. (1) din Legea nr. 544/2001: „Art. 6. – (1) Orice persoană are dreptul să solicite şi să obţină de la autorităţile şi instituţiile publice, în condiţiile prezentei legi, informaţiile de interes public.” – art. 206 alin. (2), art. 1.892 alin. (1) din Codul civil: „Art. 206. – (…) (2) Persoanele juridice fără scop lucrativ pot avea doar acele drepturi şi obligaţii civile care sunt necesare pentru realizarea scopului stabilit prin lege, actul de constituire sau statut.” „Art. 1.892. – (1) Societatea simplă nu are personalitate juridică.” – art. 6 alin. (2) lit. b) din Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 246/2005, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000): „Art. 6. – (…) (2) Statutul cuprinde, sub sancţiunea nulităţii absolute: b) exprimarea voinţei de asociere şi precizarea scopului şi a obiectivelor asociaţiei;”. – art. 196 din Statutul profesiei de avocat, adoptat prin Hotărârea Consiliului Uniunii Naţionale a Barourilor din România nr. 64/2011, cu modificările şi completările ulterioare (Statutul profesiei de avocat): „Art. 196. – (1) Societatea civilă profesională este constituită din 2 sau mai mulţi avocaţi definitivi, care contribuie în natură şi/sau în numerar la constituirea unui patrimoniu de afectaţiune în vederea desfăşurării activităţii profesionale. Ceilalţi avocaţi activează în cadrul societăţii civile profesionale fie în calitate de avocaţi colaboratori, fie în calitate de avocaţi salarizaţi în cadrul profesiei. (2) Raportul juridic civil se naşte între client şi societatea civilă profesională, serviciile profesionale urmând să fie îndeplinite de oricare dintre avocaţii desemnaţi de avocatul coordonator, fără a se cere opţiunea clientului, cu excepţia situaţiei în care serviciile profesionale constau în asistenţă şi reprezentare juridică la instanţe, parchete, organe de cercetare penală sau alte autorităţi, când în contractul de asistenţă juridică se menţionează numele avocatului desemnat ori acceptat de client, precum şi dreptul sau interdicţia de substituire a acestuia. (3) Pentru litigiile născute din desfăşurarea activităţii profesionale, societatea civilă profesională poate sta în judecată ca reclamant sau pârât, chiar dacă nu are personalitate juridică.” IV. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Recurentul-pârât ISU Cluj nu a exprimat un punct de vedere, lăsând la aprecierea instanţei soluţia ce urmează a fi dată incidentului procedural referitor la sesizarea Înaltei Curţi în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă.

Intimata-reclamantă SCPA a susţinut că nu este oportună sesizarea Înaltei Curţi în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, întrucât chestiunea de drept pusă în discuţie este clară, dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 544/2001 şi art. 1.892 alin. (1) din Codul civil fiind lipsite de echivoc în ceea ce priveşte calitatea de titular al dreptului de acces la informaţii de interes public. V. Punctul de vedere al instanţei de trimitere A. Cu privire la admisibilitatea sesizării

Instanţa de trimitere apreciază că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, pentru următoarele motive: (i) în faţa primei instanţe s-a ridicat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, excepţie reiterată şi dezvoltată ca motiv de recurs de către recurentul-pârât, curtea de apel, ca instanţă de recurs, fiind învestită cu soluţionarea excepţiei din perspectiva capacităţii de folosinţă a reclamantei, în acord cu principiul specializării; (ii) problema de drept este nouă, întrucât nu a fost identificată o practică judiciară substanţială prin care să fi fost tranşată de către instanţele de judecată, iar asupra acesteia Înalta Curte nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. B. Cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării

Principiul specializării, menţionat în art. 206 alin. (2) din Codul civil, limitează drepturile persoanelor juridice fără scop lucrativ doar la acele drepturi şi obligaţii civile care sunt necesare pentru realizarea scopului stabilit prin lege, actul de constituire sau statut.

Art. 6 alin. (1) din Legea nr. 544/2001 recunoaşte dreptul persoanelor de a solicita şi obţine informaţii de interes public. Terminologia juridică utilizează termenul de persoane pentru a indica atât persoana fizică, cât şi persoana juridică.

Societatea civilă de avocaţi reprezintă o formă de organizare specifică profesiei de avocat, care nu beneficiază de personalitate juridică. Această formă de organizare a profesiei de avocat este prevăzută în art. 196 din Statutul profesiei de avocat şi este reglementată în acord cu dispoziţiile art. 1.890 şi următoarele din Codul civil.

Esenţială în privinţa societăţii civile simple este, din perspectiva chestiunii de drept în discuţie, lipsa personalităţii juridice, respectiv faptul că aceasta nu conduce la naşterea unui subiect de drept distinct.

Societatea civilă simplă are la bază şi urmăreşte cooperarea între persoanele care se obligă reciproc să coopereze, conform contractului încheiat între ele.

Potrivit punctului de vedere exprimat de reclamanta societatea civilă profesională de avocaţi, avocaţii membri ai societăţii civile profesionale îşi exercită, prin intermediul asocierii, dreptul la informare.

Art. 31 alin. (1) din Constituţie, care consacră dreptul la informare, este cuprins în capitolul II din Constituţie, intitulat „Drepturile şi libertăţile fundamentale”, din titlul II, capitol care se referă la persoanele fizice.

În acelaşi timp, formele de asociere specifice profesiei de avocat au fost reglementate doar în scopul exercitării activităţii profesionale, respectiv de asistenţă juridică profesională pentru persoanele fizice sau juridice, după cum rezultă din dispoziţiile art. 196 alin. (1) şi (3) din Statutul profesiei de avocat.

Reclamanta SCPA a arătat că motivul solicitării este justificat de efectuarea unei cercetări ştiinţifice şi, deci, nu se află în legătură cu activitatea profesională specifică.

În consecinţă, în contextul în care cererea de chemare în judecată a fost formulată de către o entitate lipsită de personalitate juridică, constituită în vederea desfăşurării unei anumite activităţi, ce reclamă încălcarea dreptului de acces la informaţii publice, recunoscut categoriei „persoanelor”, aspectele arătate se impun a fi lămurite în mecanismul permis de întrebarea preliminară, referitoare la dezlegarea unei chestiuni de drept. VI. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie A. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

În urma consultării evidenţelor întocmite la nivelul instanţei supreme, în jurisprudenţa Completului pentru soluţionarea recursului în interesul legii şi a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, nu au fost identificate decizii relevante cu privire la problema de drept pusă în discuţie prin sesizarea analizată. B. Jurisprudenţa celorlalte instanţe din ţară

Următoarele instanţe au comunicat faptul că nu a fost identificată practică judiciară în raza lor teritorială de competenţă: Curtea de Apel Alba Iulia, Curtea de Apel Bacău, Curtea de Apel Braşov, Curtea de Apel Bucureşti, Curtea de Apel Constanţa, Curtea de Apel Craiova, Curtea de Apel Galaţi, Curtea de Apel Iaşi, Curtea de Apel Oradea, Curtea de Apel Piteşti, Curtea de Apel Ploieşti, Curtea de Apel Suceava, Curtea de Apel Târgu Mureş, Curtea de Apel Timişoara.

Curtea de Apel Cluj a comunicat faptul că, pe rolul Tribunalului Cluj – Secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, au fost identificate trei dosare cu obiect similar celui în care a fost formulată prezenta sesizare, în care au fost pronunţate soluţii nedefinitive, prin care a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanta societate civilă profesională de avocaţi, ca fiind introdusă de o persoană lipsită de capacitate procesuală de folosinţă. Dosarele menţionate sunt următoarele: Dosarul nr. 2.803/117/2020, în care a fost pronunţată Sentinţa civilă nr. 2.638 din 2 decembrie 2020; Dosarul nr. 2.646/117/2020, în care a fost pronunţată Sentinţa civilă nr. 2.637 din 2 decembrie 2020; Dosarul nr. 2.390/117/2020, în care a fost pronunţată Sentinţa civilă nr. 2.452 din 13 noiembrie 2020.

În considerentele sentinţelor menţionate la pct. 29 au fost reţinute, în esenţă, următoarele argumente: (i) Din perspectiva excepţiei lipsei capacităţii procesuale de folosinţă se impune a se verifica în ce măsură o societate civilă profesională de avocaţi reprezintă o persoană în sensul art. 6 alin. (1) din Legea nr. 544/2001 pentru a fi subiect activ al drepturilor garantate prin recunoaşterea liberului acces la informaţiile de interes public şi, mai mult, dacă şi în ce condiţii aceasta poate sesiza instanţa judecătorească pentru a obţine protecţia unui astfel de drept. (ii) Sub acest aspect, potrivit art. 5 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, societatea civilă profesională reprezintă doar o formă de exercitare a profesiei de avocat, respectiv o formulă în cadrul căreia doi sau mai mulţi avocaţi definitivi îşi exercită profesia, singura limitare fiind aceea că avocaţii care profesează în cadrul ei nu pot acorda asistenţă juridică persoanelor cu interese contrare. Spre deosebire de această formă de organizare a activităţii, art. 6 din Legea nr. 51/1995 reglementează societatea profesională cu răspundere limitată, aceasta fiind o societate cu personalitate juridică, titulară a unui patrimoniu propriu şi ale cărei obligaţii sunt garantate cu patrimoniul propriu. Faţă de aceste aspecte, reclamanta nu reprezintă un subiect de drept, respectiv o persoană juridică în sensul art. 187 din Codul civil, text conform căruia „Orice persoană juridică trebuie să aibă o organizare de sine stătătoare şi un patrimoniu propriu, afectat realizării unui anumit scop licit şi moral, în acord cu interesul general”. În aceste condiţii, societatea civilă profesională de avocaţi reprezintă o societate simplă, reglementată însă prin legea specială de organizare, respectiv art. 196 din Statutul profesiei de avocat. (iii) Rezultă că societatea civilă profesională de avocaţi este lipsită de capacitate civilă de folosinţă generală, neavând prin lege aptitudinea de a fi subiect de drept civil decât în cazul expres reglementat de legiuitor, respectiv doar pentru litigiile născute din desfăşurarea activităţii profesionale, or acestea, conform voinţei exprese a legiuitorului, sunt circumscrise raportului juridic civil dintre client şi societate, având ca obiect serviciile profesionale care reprezintă însuşi scopul constituirii asociaţiei. (iv) Aşadar, chiar dacă reclamantei nu îi sunt incidente prevederile art. 206 alin. (2) din Codul civil – conform cărora „Persoanele juridice fără scop lucrativ pot avea doar acele drepturi şi obligaţii civile care sunt necesare pentru realizarea scopului stabilit prin lege, actul de constituire sau statut”, principiul specialităţii de folosinţă este atras de conţinutul limitat al capacităţii recunoscute reclamantei prin legea specială de organizare. Altfel spus, deşi reclamanta nu este lipsită în mod absolut de capacitate de folosinţă – definită a reprezenta aptitudinea generală şi abstractă a unei persoane de a avea drepturi şi obligaţii, aceasta are o capacitate limitată ex lege la anumite litigii, strict legate de desfăşurarea activităţii inerente. Or, solicitarea unor informaţii de interes public de la diferite autorităţi şi instituţii ale statului excedează limitelor legale ale acestei capacităţi, întrucât nu vizează un raport juridic civil în care să poată fi angrenată asocierea, conform art. 196 alin. (2) din Statutul profesiei de avocat, şi nici nu derivă din desfăşurarea sau organizarea activităţii profesionale. (v) Sub acest aspect, doctrina de specialitate a învederat în mod constant faptul că, în esenţă, conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei juridice sau a formelor asociative este determinat de scopul – obiectul de activitate pentru care a fost înfiinţată, aspect la care face referire şi art. 196 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat. Astfel, doctrina învederează că, după cum scopul nu este acelaşi la fiecare persoană juridică sau formă asociativă, rezultă că nici capacitatea de folosinţă nu este aceeaşi pentru toate persoanele juridice, ci diferă după specialitatea fiecăruia, capacitatea fiind astfel subsumată acelor drepturi şi obligaţii care servesc realizării scopului pentru care persoana juridică sau forma asociativă a fost creată. (vi) Or, conform textului de lege indicat, societatea civilă profesională se constituie în vederea desfăşurării activităţii profesionale, noţiune reglementată la capitolul III din Statutul profesiei de avocat – art. 89 şi următoarele, constând în consultaţii şi cereri cu caracter juridic, asistarea şi reprezentarea clienţilor, activitatea de curator special, atestarea identităţii părţilor, a conţinutului şi a datei actelor prezentate spre autentificare, activităţi fiduciare, activităţi de stabilire temporară a sediului unor societăţi comerciale şi înregistrarea acestora, în numele şi pe seama clientului, a părţilor de interes, a părţilor sociale sau a acţiunilor societăţilor astfel înregistrate etc. Se observă însă că toate aceste activităţi au ca premisă existenţa unui client în favoarea căruia se prestează diversele servicii profesionale pe care tot legiuitorul le enumeră limitativ şi care stabilesc obiectul, dar şi limitele capacităţii civile de folosinţă a reclamantei, la fel cum legiuitorul recunoaşte drepturi şi stabileşte obligaţii în sarcina avocatului, iar nu prin raportare la societatea civilă profesională, care nu reprezintă decât o formă de organizare a activităţii, fără a fi titulara unor drepturi şi obligaţii personale, în afara celor născute din desfăşurarea activităţii profesionale. (vii) În cauza dedusă judecăţii, reclamanta societate civilă profesională de avocaţi acţionează în calitate de reclamantă, cu depăşirea limitelor capacităţii sale de folosinţă, câtă vreme litigiul nu decurge din desfăşurarea activităţii profesionale, raportul juridic civil nefiind născut între client şi societatea civilă profesională, după cum prevede legea. Pentru aceste motive, reclamantei nu i se poate recunoaşte calitatea de persoană vătămată în sensul art. 6 din Legea nr. 544/2001, câtă vreme informaţiile solicitate nu au legătură cu desfăşurarea activităţii profesionale. (viii) Lipsa capacităţii de folosinţă a reclamantei se transpune în plan procesual, în condiţiile art. 56 alin. (1) şi (3) din Codul de procedură civilă, conform căruia „poate fi parte în judecată orice persoană care are folosinţa drepturilor civile”, iar „lipsa capacităţii procesuale de folosinţă poate fi invocată în orice stare a procesului”.

De asemenea, Curtea de Apel Cluj a comunicat următoarele hotărâri judecătoreşti definitive pronunţate în litigii similare, în cadrul cărora însă nu s-a ridicat problema capacităţii procesuale de folosinţă a reclamantei societate civilă profesională de avocaţi în cazul cererilor întemeiate pe dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 544/2001: (i) Decizia nr. 3.333 din 11 iunie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Cluj – Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 7.157/117/2007, prin care a fost respins recursul declarat împotriva Sentinţei nr. 317 din 1 februarie 2018, pronunţată de Tribunalul Cluj – Secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin care a fost admisă acţiunea formulată de reclamanta societate civilă profesională de avocaţi şi a fost obligat pârâtul consiliul judeţean să furnizeze reclamantei informaţiile de interes public solicitate în temeiul Legii nr. 544/2001; (ii) Decizia nr. 72 din 25 ianuarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Cluj – Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 2.154/117/2020, prin care a fost respins recursul declarat împotriva Sentinţei nr. 1.731 din 22 septembrie 2020, pronunţată de Tribunalul Cluj – Secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin care a fost admisă acţiunea formulată de reclamanta societate civilă profesională de avocaţi şi a fost obligată pârâta direcţia de sănătate publică judeţeană să comunice reclamantei informaţiile de interes public solicitate în temeiul Legii nr. 544/2001. C. Puncte de vedere exprimate de instanţe

Într-o opinie, nesusţinută de practica judiciară, dar însuşită majoritar de Curtea de Apel Bacău şi instanţele arondate acesteia, tribunalele Bucureşti, Galaţi, Giurgiu, Ialomiţa, Ilfov, Suceava, se consideră că societatea civilă profesională de avocaţi se circumscrie noţiunii de „persoană” în sensul art. 6 alin. (1) din Legea nr. 544/2001 şi are dreptul de a solicita şi de a obţine de la autorităţile şi instituţiile publice, în condiţiile legii, informaţiile de interes public. Opinia este susţinută de argumente similare celor expuse la pct. 11, precum şi de următoarele considerente: (i) art. 6 din Legea nr. 544/2011 se referă şi la societăţile civile simple menţionate la art. 1.892 din Codul civil, care sunt organizate potrivit legii şi justifică un interes legitim în solicitarea informaţiilor publice; (ii) în acest sens, dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 544/2001 se coroborează cu dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. a) şi lit. s) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, referitoare la noţiunile de „persoană vătămată” şi „organisme sociale interesate”; (iii) nu prezintă relevanţă principiul specializării capacităţii de folosinţă pentru partea care solicită comunicarea informaţiilor publice, având în vedere că art. 1 din Legea nr. 544/2001 consacră accesul liber şi neîngrădit al persoanei la orice informaţii de interes public, legiuitorul statuând că accesul liber şi neîngrădit la informaţiile de interes public constituie unul dintre principiile fundamentale ale relaţiilor dintre persoane şi autorităţile publice, în conformitate cu prevederile Constituţiei şi documentelor internaţionale ratificate de Parlamentul României; (iv) o interpretare restrânsă a noţiunii de persoană din cadrul Legii nr. 544/2001 ar fi de natură a prejudicia şi a limita în mod nepermis accesul la informaţiile de interes public unor categorii de entităţi care, deşi nu posedă personalitate juridică potrivit legii, totuşi funcţionează în mod legal şi justifică un interes serios, determinat şi personal în solicitarea respectivei informaţii.

Într-o altă opinie, împărtăşită de judecătorii specializaţi în materia contenciosului administrativ de la Tribunalul Hunedoara, se susţine că noţiunea de „persoane” utilizată în cuprinsul art. 6 alin. (1) din Legea nr. 544/2001 nu se referă şi la societăţile civile simple menţionate la art. 1.892 din Codul civil, respectiv la societatea civilă profesională de avocaţi, reglementată de dispoziţiile legii speciale – Legea nr. 51/1995 – care nu are personalitate juridică, motiv pentru care nu este un subiect de drept distinct.

Într-o ultimă opinie, susţinută de Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Galaţi, se consideră că noţiunea de „persoane” utilizată în cuprinsul art. 6 alin. (1) din Legea nr. 544/2001 include şi societăţile civile simple, cu respectarea principiului specializării capacităţii de folosinţă pentru partea care solicită comunicarea informaţiilor publice. VII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

În jurisprudenţa Curţii Constituţionale nu au fost identificate repere cu privire la chestiunile de drept în discuţie. VIII. Răspunsul Ministerului Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Prin Adresa nr. 650/C/1.713/III-5/2021 din 6.05.2021, Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practica judiciară, în vederea promovării unui recurs în interesul legii cu privire la problema de drept ce formează obiectul sesizării. IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (7) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din acelaşi cod. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Înainte de cercetarea în fond a chestiunii de drept supuse dezlegării, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, analizând îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, constată că sesizarea este inadmisibilă, pentru considerentele arătate în continuare.

Din cuprinsul prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă, care reglementează procedura de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, rezultă următoarele condiţii de admisibilitate a sesizării, care trebuie îndeplinite cumulativ: (i) existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; (ii) cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit să soluţioneze cauza; (iii) instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece cauza în ultimă instanţă; (iv) ivirea unei chestiuni de drept veritabile, susceptibile să dea naştere unor interpretări diferite, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată; (v) chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită să fie nouă; (vi) asupra chestiunii de drept Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Sunt îndeplinite primele trei condiţii de admisibilitate, întrucât sesizarea a fost formulată în cadrul unui litigiu aflat pe rolul Curţii de Apel Cluj, învestită cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, conform art. 22 alin. (1)-(4) din Legea nr. 544/2001: „Art. 22. – (1) În cazul în care o persoană se consideră vătămată în drepturile sale, prevăzute în prezenta lege, aceasta poate face plângere la secţia de contencios administrativ a tribunalului în a cărei rază teritorială domiciliază sau în a cărei rază teritorială se află sediul autorităţii ori al instituţiei publice. Plângerea se face în termen de 30 de zile de la data expirării termenului prevăzut la art. 7. (2) Instanţa poate obliga autoritatea sau instituţia publică să furnizeze informaţiile de interes public solicitate şi să plătească daune morale şi/sau patrimoniale. (3) Hotărârea tribunalului este supusă recursului. (4) Decizia Curţii de apel este definitivă.”

Cu referire la mecanismul hotărârii prealabile şi la noţiunea de „chestiune de drept” din cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, s-au reţinut următoarele aspecte ce prezintă relevanţă în prezenta cauză: a) Cu referire la mecanismul de asigurare a unei practici judiciare unitare s-a statuat că „scopul acestei proceduri este crearea unui mecanism nou pentru uniformizarea practicii judiciare care să contribuie, alături de recursul în interesul legii, la transformarea practicii judiciare româneşti într-una predictibilă, care să răspundă aşteptărilor rezonabile ale justiţiabililor”, având „menirea de a elimina riscul apariţiei unei practici neunitare, printr-o rezolvare de principiu a unei probleme de drept esenţiale şi controversate” (Decizia nr. 10 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016, pct. 34 şi 36). b) În acelaşi sens, s-a afirmat că situaţia premisă pentru declanşarea mecanismului hotărârii prealabile o reprezintă iminenţa apariţiei unei practici judiciare neunitare, care să fie reflectată de existenţa unor puncte de vedere divergente la nivelul instanţei de sesizare, scopul mecanismului fiind acela de a înlătura orice incertitudine referitoare la securitatea raportului juridic dedus judecăţii (Decizia nr. 79 din 12 noiembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 117 din 14 februarie 2019, pct. 90 şi 91). c) Cu referire la noţiunea de „chestiune de drept”, în reglementarea art. 519 din Codul de procedură civilă, s-a reţinut că aceasta este necesar să vizeze o „problemă de drept reală şi veritabilă”, în sensul ca „norma de drept disputată să fie îndoielnică, imperfectă, lacunară sau neclară” şi să fie „legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acest text este incomplet, fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziţii legale, fie pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare” (Decizia nr. 16 din 23 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 779 din 5 octombrie 2016, pct. 37; Decizia nr. 32 din 30 martie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 553 din 26 iunie 2020, pct. 46). d) În acelaşi sens, „chestiunea de drept trebuie să fie reală, iar nu aparentă, să privească interpretarea diferită sau contradictorie a unui text de lege, a unei reguli cutumiare neclare, incomplete sau, după caz, incerte ori incidenţa şi, deci, aplicarea unor principii generale ale dreptului, al căror conţinut sau a căror sferă de acţiune sunt discutabile. Chestiunea de drept trebuie să fie aptă să suscite interpretări diferite, care, fie ele doar prefigurate sau deja afirmate pe plan doctrinar, trebuie arătate în sesizare”. (Decizia nr. 32 din 30 martie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 553 din 26 iunie 2020, pct. 47) e) De asemenea, s-a considerat că sesizarea este necesar să vizeze „o problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii” (Decizia nr. 10 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016, pct. 37). f) Pornind de la realitatea că mecanismul sesizării Înaltei Curţi în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile reprezintă o procedură preluată din dreptul francez (Decizia nr. 10 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016, pct. 33), în mod constant s-a reţinut, cu referire la dificultatea chestiunii de drept supuse dezlegării, că „o problemă poate să fie nouă şi totuşi să nu reclame intervenţia curţii supreme, care nu trebuie să fie considerată un serviciu public de consultanţă juridică, precum şi că dificultatea «serioasă» a problemei de drept nu-l scuteşte pe judecătorul fondului de obligaţia sa de a judeca”, concluzionându-se că „rămâne atributul exclusiv al instanţei solicitante să soluţioneze cauza cu judecata căreia a fost învestită, aplicând în acest scop mecanismele de interpretare a actelor normative” (Decizia nr. 52 din 3 iulie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 26 septembrie 2017, pct. 26; Decizia nr. 44 din 11 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 542 din 29 iunie 2018, pct. 56; Decizia nr. 11 din 11 martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 417 din 28 mai 2019, pct. 45; Decizia nr. 24 din 2 martie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 547 din 25 iunie 2020, pct. 67). În acelaşi sens, s-a afirmat că sintagma „problemă de drept” trebuie să fie raportată la prevederile art. 5 alin. (2) din Codul de procedură civilă, potrivit cărora „Niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă” (Decizia nr. 32 din 30 martie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 553 din 26 iunie 2020, pct. 45). g) Totodată, s-a reţinut „că din încheierea de sesizare a instanţei supreme cu pronunţarea unei hotărâri prealabile trebuie să rezulte dificultatea chestiunii de drept ce se cere a fi lămurită, inclusiv prin prezentarea interpretărilor diferite pe care aceasta le poate suscita şi a obstacolelor care au împiedicat completul de judecată ca, în îndeplinirea obligaţiei instanţelor judecătoreşti de a interpreta şi aplica legea în cadrul soluţionării unui litigiu, să decidă asupra interpretării corecte” (Decizia nr. 32 din 30 martie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 553 din 26 iunie 2020, pct. 50).

În analiza condiţiilor de admisibilitate a prezentei sesizări se observă că instanţa de trimitere, în cuprinsul punctului de vedere exprimat cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării, prezentat la pct. 17-26 din prezenta decizie, nu prezintă interpretările diferite pe care aceasta le poate suscita şi obstacolele care au împiedicat-o ca, în îndeplinirea obligaţiei instanţelor judecătoreşti de a interpreta şi aplica legea în cadrul soluţionării unui litigiu, să decidă asupra interpretării corecte. Altfel spus, încheierea de sesizare nu cuprinde o motivare completă a îndeplinirii condiţiei de admisibilitate referitoare la existenţa unei chestiuni de drept reale, nefiind suficientă prezentarea punctului de vedere al completului de judecată asupra acestei chestiuni, fără o expunere a punctului/punctelor de vedere alternativ/alternative şi a dificultăţii de a discerne între acestea.

Totodată, se constată că instanţa învestită cu soluţionarea litigiului în care a fost formulată sesizarea a identificat în mod corect dispoziţiile legale incidente – art. 31 alin. (1) din Constituţie, art. 206 alin. (2), art. 1.890 şi art. 1892 din Codul civil, art. 6 alin. (1) din Legea nr. 544/2001, art. 6 alin. (2) lit. b) din Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000, art. 196 din Statutul profesiei de avocat -, acesteia revenindu-i, astfel cum s-a arătat mai sus, sarcina de a interpreta şi aplica legea în circumstanţele cauzei cu care este învestită. Opiniile teoretice exprimate de anumite instanţe (pct. 32 şi 34 din prezenta decizie) nu fac referire la concluzia ce rezultă din interpretarea coroborată a prevederilor art. 1.892 din Codul civil şi art. 6 alin. (1) din Legea nr. 544/2001.

Cadrul legal expus de instanţa de trimitere nu reflectă existenţa unor norme îndoielnice, imperfecte, lacunare sau neclare, apte să suscite interpretări diferite, prefigurate sau deja consacrate, de natură a conferi chestiunii de drept în discuţie caracteristicile unei veritabile şi serioase probleme de drept care conturează riscul iminent al apariţiei unei practici judiciare neunitare.

Din această perspectivă se observă, pe de o parte, că problema de drept în discuţie s-a ivit în faţa aceloraşi instanţe de fond şi de recurs (Tribunalul Cluj – Secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, de conflicte de muncă şi asigurări sociale şi Curtea de Apel Cluj – Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal), toate celelalte curţi de apel comunicând că nu a fost identificată practică judiciară în privinţa chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării (conform celor arătate la pct. 28-31 din prezenta decizie).

Pe de altă parte, se constată că jurisprudenţa sumară, provenind de la aceeaşi instanţă de fond (Tribunalul Cluj – Secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, de conflicte de muncă şi asigurări sociale), prezentată la pct. 29-30 din prezenta decizie, reflectă o dezlegare unitară dată chestiunii de drept care face obiectul sesizării, ceea ce conduce la concluzia că judecătorul de primă instanţă nu s-a confruntat cu dificultăţi ori obstacole în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale în condiţiile litigiului dedus judecăţii.

În condiţiile în care curţile de apel nu au comunicat hotărâri judecătoreşti definitive prin care să fi fost tranşată în mod explicit problema de drept, rezultă că instanţa de trimitere (Curtea de Apel Cluj – Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal) este prima învestită cu soluţionarea definitivă a chestiunii de drept. Însă, o atare situaţie nu poate fundamenta per se existenţa unei veritabile şi dificile probleme de drept care să justifice angrenarea mecanismului hotărârii prealabile, caracterizat de elementele expuse în precedent. Din această perspectivă se cuvine a fi avut în vedere că, întrucât Curtea de Apel Cluj urmează să tranşeze definitiv, pentru prima dată, problema de drept în discuţie, revine acestei instanţe obligaţia de a asigura o practică judiciară unitară, în raza sa de competenţă, împrejurare care invalidează, cel puţin ipotetic, iminenţa riscului apariţiei unei jurisprudenţe neunitare, care să justifice recurgerea la mecanismul hotărârii prealabile.

În acelaşi sens, împrejurarea că la nivelul Tribunalului Cluj hotărârile comunicate reflectă o practică unitară (aşa cum s-a arătat la pct. 47 din prezenta decizie) coroborată cu faptul că la nivelul Curţii de Apel Cluj nu a fost pronunţată nicio hotărâre definitivă cu privire la problema în discuţie nu relevă existenţa unor puncte de vedere divergente la nivelul instanţei de sesizare, ca premisă a iminenţei ivirii unei practici judiciare neunitare.

Totodată, în contextul în care dispoziţiile legale incidente (expuse în motivarea încheierii de sesizare) sunt clare şi lipsite de echivoc, dezlegarea problemei de drept se rezumă la îndeplinirea rolului fundamental ce revine judecătorului de a soluţiona cauza prin mecanismele de interpretare şi aplicare a actelor normative la circumstanţele litigiului dedus judecăţii.

Pentru toate argumentele expuse şi luând în considerare caracterul subsidiar al celei de-a doua întrebări, în raport cu prima, se apreciază că nu sunt îndeplinite condiţiile formale şi de fond ale sesizării, motiv pentru care, în temeiul dispoziţiilor art. 521 cu referire la art. 519 din Codul de procedură civilă,