ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1927/2021

Obiectul cereri de chemare în judecată: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Buzău, la data de 6 martie 2017, sub nr. x/2017, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B. și C., ca instanța să pronunțe o hotărâre judecătorească prin care aceștia să fie obligați să-i lase în deplină proprietate și netulburată posesie suprafața de teren de 3.644,57 mp, arabil, situat în extravilanul comunei D., județul Buzău, tarlaua x, parcela x, cu cheltuieli de judecată. I.

Sentința pronunțată de Judecătoria Buzău, secția civilă: Prin sentința civilă nr. 4917 din data de 9 octombrie 2017, Judecătoria Buzău, secția civilă a admis excepția puterii lucrului judecat, invocată de pârâți, și a respins, ca inadmisibilă, acțiunea având ca obiect "revendicare", pentru existența autorității lucrului judecat. I.

Decizia pronunțată de Tribunalul Buzău, secția I civilă: Prin decizia civilă nr. 240 din 19 martie 2018, Tribunalul Buzău, secția I civilă a admis apelul exercitat în cauză, a anulat sentința apelată și a trimis cauza aceleiași instanțe, pentru continuarea judecății. I.

Decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă: Prin decizia nr. 2511 din data de 14 iunie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a declinat competența de soluționare a recursului formulat de pârâții B. și C. împotriva deciziei civile nr. 240 din 19 martie 2018 a Tribunalului Buzău, secția I civilă, în favoarea Curții de Apel Ploiești. I.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă: Prin decizia nr. 99 din data de 5 martie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă a admis excepția perimării recursului și a constatat perimat recursul declarat de pârâții B. împotriva deciziei civile nr. 240 din 19 martie 2018, pronunțate de Tribunalul Buzău, în contradictoriu cu reclamantul A.. II. Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei nr. 99 din data de 5 martie 2020 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă au declarat recurs pârâții B. și C.. II.1. Motivele de recurs Fără a proceda la încadrarea criticilor formulate în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenții-pârâți au susținut că decizia atacată este nelegală, întrucât instanța de recurs în mod greșit a constatat perimarea cererii de recurs. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenții-pârâți învederează că la data de 5 decembrie 2018, curtea de apel, în temeiul art. 520 alin. (4) din C. proc. civ., a dispus suspendarea judecății recursului până la soluționarea sesizării formulate de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2015 în vederea pronunțării de către Înalta Curte de Casație și Justiție a unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept. La termenul din 5 martie 2020, instanța de apel a invocat din oficiu excepția perimării recursului, iar prin decizia pe recurată, a admis excepția menționată. Recurenții arată că suspendarea judecării cauzei este măsura procesuală care constă în oprirea cursului judecății din motive, împrejurări voite sau independente de voința părților (cazuri de imposibilitate fizică sau juridică a părților de a continua procesul). Cazurile de drept comun în materie de suspendare sunt reglementate la art. 411 și urm. din C. proc. civ., însă acestea sunt completate cu alte ipoteze de suspendare cuprinse în dispoziții speciale din C. proc. civ. ori în acte normative speciale. În ceea ce privește repunerea pe rol a cauzei, aceasta operează și din oficiu în ipotezele arătate la art. 412 alin. (1) pct. 7, după pronunțarea hotărârii de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene, respectiv în cazurile prevăzute de art. 520 alin. (2) și (4) după pronunțarea hotărârii prealabile de către Înalta Curte de Casație și Justiție. Deși dosarul în care au calitatea de părți în fața curții de apel a rămas în nelucrare mai mult de 6 luni, recurenții susțin că în mod nejustificat s-a dispus constatarea perimării, având în vedere faptul că suspendarea a operat în baza art. 520 alin. (4) C. proc. civ., până la soluționarea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept. Perimarea sancționează lipsa de continuitate între actele de procedură efectuate într-o cauză civilă, determinând stingerea procesului respectiv în faza în care se găsește, dacă acest proces a rămas în nelucrare din vina părții, în intervalul prevăzute de lege. Recurenții învederează că în speță, nu este vorba despre o nestăruință sau desistare a lor de continuarea judecății, ci situația din speță este susceptibilă de încadrare în ipoteza prevăzută de art. 415 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ., astfel că instanța trebuia să reia cursul judecării procesului din oficiu și nu să constate perimarea acestuia. II.2. Apărările formulate în cauză Intimatul-reclamant A. nu a depus întâmpinare la motivele de recurs. II.3. Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 20 aprilie 2021, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâții C. și B. împotriva deciziei nr. 99 din 5 martie 2020 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă și a fixat termen de judecată la data de 22 iunie 2021, în ședință publică, cu citarea părților. La termenul menționat, dată fiind lipsa părților și absența unei cereri de soluționare a cauzei și în lipsă, Înalta Curte a dispus suspendarea soluționării recursului, în temeiul art. 411 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ. La data de 29.06.2021, recurenții-reclamanți au solicitat repunerea cauzei pe rol în vederea continuării judecății. Prin rezoluția din 30.06.2021, s-a fixat termen de judecată pentru termenul de azi, 05.10.2021, cu citarea părților, recurenții-reclamanți făcând dovada achitării taxei judiciare de timbru aferente cererii de repunere pe rol a cauzei. II.4. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, precum și actele și lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs și prin raportare dispozițiile legale aplicabile în cauză, se apreciază că recursul declarat de pârâții C. și B. este fondat, pentru considerentele ce urmează. Având în vedere că recurenții-pârâți nu au procedat la încadrarea criticilor dezvoltate prin cererea de recurs în ipotezele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că susținerile acestora sunt apte de a fi analizate pe temeiul art. 488 alin. (1) cpt. 5 din C. proc. civ., întrucât se invocă nerespectarea de către curtea de apel a regulilor de procedură ce reglementează condițiile aplicării sancțiunii procedurale a perimării. Astfel, se reține că la termenul din 5.12.2018, curtea de apel a dispus suspendarea soluționării recursului, în temeiul art. 520 alin. (4) din C. proc. civ., până la soluționarea sesizării formulate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2015 în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept. Măsura suspendării judecății, reglementată de art. 520 alin. (4) din C. proc. civ.. are caracter facultativ, spre deosebire de cea prevăzută de art. 520 alin. (2) din C. proc. civ. pentru cauza în care s-a formulat solicitarea de pronunțare a unei hotărâri prealabile, care are caracter obligatoriu. Ca atare, suspendarea facultativă stabilită prin această normă specială a C. proc. civ. se va dispune după dezbaterea contradictorie a măsurii, dacă instanța o consideră oportună în cauza cu care este învestită, plecând de la premisa necesară a incidenței în cauză a chestiunii de drept cu a cărei dezlegare a fost sesizată Înalta Curte în procedura hotărârii prealabile Măsura suspendării facultative reglementate de art. 520 alin. (4) din C. proc. civ. poate fi solicitată de către oricare dintre părțile în proces sau poate fi supusă dezbaterii din oficiu, la inițiativa instanței de judecată, întocmai ca în situația unei suspendări facultative de drept comun (art. 413 din C. proc. civ.). Potrivit normei evocate, durata acestei măsuri este stabilită până la soluționarea sesizării de către Înalta Curte de Casație și Justiție. Având în vedere că măsura suspendării facultative este dispusă în cauze similare celei în care sesizarea pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile a fost formulată, iar nu în cauza în care Înalta Curte de Casație și Justiție a fost învestită cu soluționarea acestui incident procedural, trebuie luate în considerare și dispozițiile art. 521 alin. (3) din C. proc. civ., potrivit cărora: "(3) Dezlegarea dată chestiunilor de drept este obligatorie pentru instanța care a solicitat dezlegarea de la data pronunțării deciziei, iar pentru celelalte instanțe, de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României." Prin urmare, art. 520 alin. (4) stabilește durata suspendării facultative, iar art. 521 alin. (3) din C. proc. civ. determină momentul de la care dezlegarea dată de Înalta Curte prin intermediul hotărârii prealabile devine obligatorie pentru celelalte instanțe, fără ca cea din urmă normă să distingă între instanțele care au dispus măsura suspendării facultative ori cele care nu au dispus în acest sens, cu privire la cauzele aflate pe rol în perioada de soluționare a sesizării prealabile. În contextul cauzei de față, măsura suspendării facultative s-a dispus la 5 decembrie 2018, iar sesizarea formulată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a fost soluționată prin Decizia nr. 2 din 14 ianuarie 2019 de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Cu luarea în considerare a celor anterior expuse, fie de la data soluționării sesizării, fie de la data publicării Deciziei nr. 2/2019 în Monitorul Oficial nr. 157 din 27 februarie 2019, dosarul de față, aflat în recurs pe rolul Curții de Apel Ploiești București, secția I civilă, putea fi repus pe rol. Se observă că în ceea ce privește actul de procedură al repunerii pe rol, C. proc. civ. în partea referitoare la reglementarea procedurii hotărârii prealabile nu conțin norme cu acest obiect, consecutive suspendării facultative prevăzute de art. 520 alin. (4), astfel încât, în absența lor, devin aplicabile regulile de drept comun în materie, anume prevederile art. 415 din C. proc. civ., referitoare la reluarea judecării procesului. Se constată că până la modificarea acestei norme prin dispozițiile Legii nr. 310/2018, nici art. 415 din C. proc. civ. nu conținea o regulă explicită pentru situația reluării proceselor suspendate, fie pe temeiul art. 520 alin. (2), fie pe temeiul art. 520 alin. (4), în vederea soluționării sesizării pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, în sensul indicării unei obligații a instanței de a dispune din oficiu repunerea cauzei pe rol sau a unei obligații a părților de a solicita redeschiderea procesului. Curtea de Apel Ploiești a stabilit însă în mod neechivoc că o atare obligație de a cere repunerea cauzei pe rol, în termen util pentru a împiedica aplicarea sancțiunii perimării, aparține exclusiv părților, date fiind obligațiile stabilite în sarcina acestora prin dispozițiile art. 10 din C. proc. civ., de a urmări finalizarea procesului. Reținând, în aceste condiții, că cererea de repunere a cauzei pe rol a fost formulată de către intimatul A. abia la data de 17 octombrie 2019, la mai mult de 6 luni după publicarea Deciziei nr. 2/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (27.02.2019), s-au apreciat a fi întrunite cerințele prevăzute de lege (art. 416 și urm. din C. proc. civ.) pentru constatarea perimării cererii de recurs, instanța aplicând prezumția de desistare a părților de continuarea procesului, prin neformularea cererii de repunere pe rol a cauzei înăuntrul termenului de 6 luni de la data publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 2/2019. Înalta Curte constată însă că instanța de recurs a făcut o greșită aplicare a regulilor de procedură, cauzând recurenților o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin casarea deciziei de constatare a perimării cererii de recurs, în sensul celor prevăzute de art. 175 alin. (1) din C. proc. civ. Se apreciază că și în condițiile în care art. 415 din C. proc. civ. nu conține o regulă expresă în sensul că reluarea judecării procesului se va dispune din oficiu în cazul în care s-a dispus suspendarea în baza art. 520 alin. (2) sau (4) - cel din urmă temei interesând speța de față -, această obligație a instanței este determinabilă pe baza unui argument de analogie cu o situație similară, anume, cea reglementată de art. 415 pct. 3 din C. proc. civ.: "Judecata cauzei suspendate se reia: 3. în cazurile prevăzute la art. 412 alin. (1) pct. 7, după pronunțarea hotărârii de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene." Către dezlegarea anterioară conduc prevederile art. 5 alin. (3) din Cod, potrivit cărora: "(3) În cazul în care o pricină nu poate fi soluționată nici în baza legii, nici a uzanțelor, iar în lipsa acestora din urmă, nici în baza dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanțele acesteia și ținând seama de cerințele echității." Or, situația în care se formulează o trimitere preliminară către Curtea de Justiție a Uniunii Europene în temeiul art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene este similară celei în care instanța națională de trimitere formulează o sesizare pe care o înaintează Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ambele proceduri reprezentând incidente procedurale în cauza în care sunt formulate și presupun, în mod identic, dezlegarea unei chestiuni prejudiciale de către o altă instanță (CJUE, în primul caz, și ÎCCJ, în cel de-al doilea), de a cărei soluționare prealabilă depinde rezolvarea cauzei cu care este învestită instanța de trimitere. În contextul mecanismului de unificare a practicii judiciare reprezentat de procedura hotărârii prealabile reglementate de C. proc. civ., raționamentul este aplicabil mutatis mutandis și în cazul în care instanța pe rolul căreia se află o speță similară cu cea în care s-a formulat sesizarea, suspendă judecarea cauzei prin exercitarea dreptului de apreciere presupus de art. 520 alin. (4) din C. proc. civ. Așa fiind, Înalta Curte constată că instanța de recurs în mod nelegal a negat existența obligației de reluare din oficiu a judecării procesului și a stabilit că o atare obligație revine exclusiv părților, cu atât mai mult cu cât suspendarea a fost dispusă la inițiativa instanței. Determinând această premisă greșită, în mod nelegal curtea de apel a conchis în sensul constatării culpei părților pentru lăsarea cauzei în nelucrare prin neîndeplinirea unui act de procedură în vederea reluării judecății, prezumând astfel intenția lor de desistare de continuarea procesului, ceea ce a permis aplicarea sancțiunii procedurale a perimării cererii de recurs. Or, potrivit celor arătate, în condițiile în care instanța de recurs avea obligația repunerii pe rol din oficiu a cauzei (părțile având doar dreptul de a formula o solicitare de reluare a judecății), Înalta Curte constată că sancțiunea perimării nu era operantă, nefiind îndeplinită cerința conduitei culpabile a părților pentru lăsarea pricinii în nelucrare în intervalul prescris de lege de 6 luni, la împlinirea căruia intervine de drept sancțiunea perimării, potrivit art. 416 alin. (1) din C. proc. civ. În acest sens sunt prevederile art. 416 alin. (3) din C. proc. civ.: "(3) Nu constituie cauze de perimare cazurile când actul de procedură trebuia efectuat din oficiu, precum și cele când, din motive ce nu sunt imputabile părții, cererea n-a ajuns la instanța competentă sau nu se poate fixa termen de judecată." De altfel, dezlegarea dată prin prezenta decizie se regăsește implicit și în considerentele Deciziei nr. 52 din 3 iulie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, chiar dacă prin aceasta a fost respinsă ca inadmisibilă sesizarea având ca obiect "interpretarea dispozițiilor art. 520 alin. (4) prin raportare la art. 416 alin. (3) din C. proc. civ., în sensul de a se stabili dacă redeschiderea judecății cauzei, după pronunțarea hotărârii prealabile, este un act de procedură ce trebuie efectuat din oficiu." (a se vedea par. 25 din decizia menționată, publicată în Monitorul Oficial nr. 764 din 26 septembrie 2017). În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 497 rap. la art. 496 alin. (2) din C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenți-pârâți C. și B., va casa decizia atacată și va trimite cauze spre rejudecare acelaiași instanțe de recurs, în speță, fiind întrunit cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din același cod.