Decizia nr. 54 din 14 septembrie 2020

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 1.228/1/2020, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 37 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat (Regulamentul).

Şedinţa este prezidată de domnul judecător Ilie Iulian Dragomir, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna procuror-şef al Secţiei judiciare, Antonia Eleonora Constantin.

La şedinţa de judecată participă domnul magistrat-asistent Cristian Balacciu, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 38 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia spre examinare sesizarea formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia I civilă, în Dosarul nr. 21.840/3/2016, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, fiind comunicat părţilor, conform art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, iar acestea au depus puncte de vedere la raport în termenul legal.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, domnul judecător Ilie Iulian Dragomir, preşedintele completului, acordă cuvântul reprezentantului procurorului general asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Doamna procuror Antonia Eleonora Constantin solicită admiterea sesizării şi pronunţarea unei hotărâri prealabile, prin care să se stabilească că nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile formulate în temeiul art. 538 din Codul de procedură penală, nu şi în cele formulate în temeiul art. 539 din Codul de procedură penală. În acest sens arată că art. 538 din Codul de procedură penală, având ca denumire marginală „Dreptul la repararea pagubei în caz de eroare judiciară”, conţine o definiţie a erorii judiciare în procesul penal şi are drept corespondent art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Această definiţie ar trebui avută în vedere şi în procesul civil pentru determinarea sferei de aplicare a cererilor privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare la care se referă art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările ulterioare. Prin urmare, reprezentantul procurorului general conchide că în categoria acestor cereri intră cererile formulate în temeiul art. 538 din Codul de procedură penală, nu şi cele formulate în temeiul art. 539 din Codul de procedură penală.

Doamna judecător Lavinia Dascălu îl întreabă pe reprezentantul procurorului general dacă apreciază că prezenta sesizare îndeplineşte condiţiile de admisibilitate, inclusiv condiţia noutăţii chestiunii de drept.

Reprezentantul procurorului general susţine că raportul întocmit de judecătorii-raportori demonstrează că sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate a sesizării.

Nemaifiind alte întrebări pentru reprezentantul procurorului general, domnul judecător Ilie Iulian Dragomir, preşedintele completului, declară dezbaterile închise, iar Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia I civilă a dispus, prin Încheierea din 30 martie 2020, în Dosarul nr. 21.840/3/2016, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările ulterioare, din categoria cererilor privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, cu privire la care legea prevede că hotărârile judecătoreşti nu sunt supuse recursului, fac parte numai acţiunile întemeiate pe art. 538 din Codul de procedură penală sau şi cele întemeiate pe art. 539 din Codul de procedură penală?

Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările ulterioare (Legea nr. 2/2013)

Codul de procedură penală

Art. 539. – „Dreptul la repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate”

Prin Cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a V-a civilă la data de 8 iunie 2016 cu nr. 21.840/3/2016 reclamanta A a solicitat obligarea pârâtului statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata de despăgubiri în cuantum de 500.000 lei, reprezentând daune morale pentru privarea sa nelegală de libertate, în perioada 26 noiembrie 2015, ora 7,30- 27 noiembrie 2015, ora 15,30 şi 28 noiembrie 2015-10 decembrie 2015, conform Încheierii nr. 259 din 10 decembrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 4.305/1/2015, de completul de doi judecători de drepturi şi libertăţi al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală, prin care a fost desfiinţată în totalitate Încheierea nr. 919 din 27/28 noiembrie 2015, de admitere a propunerii Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie, de arestare preventivă pentru 30 de zile.

În motivarea cererii, reclamanta a susţinut, în esenţă, că prin ordonanţa din 26 noiembrie 2015 s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva sa pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu prevăzute de art. 13

Aceeaşi parte a arătat că, prin Încheierea nr. 919 din 27/28 noiembrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 4.303/1/2015, judecătorul de drepturi şi libertăţi al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală a admis cererea formulată de Direcţia Naţională Anticorupţie şi a dispus arestarea preventivă a reclamantei pentru 30 de zile.

Reclamanta a mai învederat că prin Încheierea nr. 259 din 10 decembrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 4.305/1/2015, completul de doi judecători de drepturi şi libertăţi al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală a admis contestaţia sa şi a desfiinţat în totalitate Încheierea nr. 919 din 27/28 noiembrie 2015, iar în urma rejudecării a respins propunerea de luare a măsurii arestării preventive şi a dispus luarea măsurii controlului judiciar pe o durată de 60 de zile, începând cu 10 decembrie 2015 şi până la 7 februarie 2016, inclusiv. La data de 10 decembrie 2015, în jurul orei 16,00, reclamanta a fost eliberată din centrul de arest.

După evocarea condiţiilor de detenţie la care a fost supusă, reclamanta a menţionat că suferinţa emoţională, teama, ameninţarea, încălcarea demnităţii, tortura psihică şi întreaga experienţă trăită i-au produs o puternică tulburare emoţională.

Referitor la încălcarea reputaţiei, onoarei şi a dreptului la imagine, aceeaşi parte a arătat că este absolventă a Facultăţii de drept din cadrul Universităţii din Bucureşti, deţine titlul ştiinţific de doctor, este avocat, a fost judecător în perioada anilor 1991-1997, a fost secretar de stat la Ministerul Justiţiei şi a avut o activitate publicistică în materia dreptului civil. În acest context, reclamanta a susţinut că articolele din presă referitoare la măsurile dispuse în procesul său penal i-au afectat reputaţia, onoarea şi dreptul la imagine.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 539-540 din Codul de procedură penală.

Pârâtul statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

În apărare, pârâtul a susţinut, în esenţă, că situaţia de fapt expusă de reclamantă nu se circumscrie dispoziţiilor art. 538 şi următoarele din Codul de procedură penală pentru a fi justificată acordarea de măsuri reparatorii. Astfel, a arătat că art. 5 alin. (1) lit. c) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia) permite statelor să dispună privarea de libertate a unei persoane suspectate de comiterea unei infracţiuni.

O astfel de privare de libertate este justificată de necesitatea prezentării suspectului în faţa unei instanţe care să decidă asupra fondului acuzaţiei penale îndreptate împotriva sa. Aceasta nu înseamnă că orice arestare preventivă trebuie să conducă cu necesitate la un proces penal soluţionat în fond, îndreptat împotriva celui arestat, pentru a fi compatibilă cu art. 5 din Convenţie.

În plus, pârâtul a învederat că durata detenţiei nu poate fi apreciată ca fiind excesivă, prin raportare la natura faptei şi complexitatea cauzei. Totodată, aceeaşi parte a solicitat cenzurarea cuantumului daunelor morale pretinse de reclamantă, arătând că suma de 500.000 lei este exagerată prin raportare la măsura preventivă aplicată în concret, respectiv 15 zile de arest preventiv.

Prin Sentinţa civilă nr. 647 din 11 mai 2017, Tribunalul Bucureşti – Secţia a V-a civilă a respins acţiunea, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că reclamanta solicită repararea prejudiciului moral determinat de o pretinsă eroare judiciară, astfel încât cauza trebuie examinată din perspectiva faptei ilicite circumscrise noţiunii de eroare judiciară, conform art. 538-542 din Codul de procedură penală.

Aceeaşi instanţă a apreciat că, în cauză, caracterul nelegal al privării de libertate nu a fost determinat în condiţiile prescrise de art. 539 alin. (1) din Codul de procedură penală. Astfel, chiar dacă prin Încheierea nr. 259 din 10 decembrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 4.305/1/2015, a fost respinsă propunerea de luare a măsurii arestării preventive şi a fost dispusă măsura controlului judiciar pe o durată de 60 de zile, prin această încheiere nu a fost stabilit caracterul nelegal al măsurii arestării preventive dispuse prin Încheierea nr. 919 din 27/28 noiembrie 2015.

Soluţionând contestaţia împotriva acestei din urmă încheieri, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală nu a reţinut caracterul nelegal al măsurii arestării preventive, ci, dimpotrivă, a considerat că se impune luarea măsurii controlului judiciar pentru buna desfăşurare a urmării penale şi, implicit, a procesului penal, raportat la gradul de pericol social, modalitatea de săvârşire a faptelor, calitatea inculpaţilor şi urmările produse. Prin urmare, prima instanţă a apreciat că nu poate fi reţinută eroarea judiciară, în sensul art. 539 alin. (1) din Codul de procedură penală.

Cu privire la condiţiile precare de detenţie şi mediatizarea procedurilor judiciare declanşate împotriva reclamantei, de natură a-i afecta reputaţia profesională şi relaţiile de familie, prima instanţă a apreciat că aceste împrejurări excedează temeiului de drept invocat prin acţiunea introductivă.

Împotriva sentinţei primei instanţe, reclamanta a declarat apel.

Prin Decizia civilă nr. 1.136A/2018 din 11 octombrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă a admis apelul declarat împotriva sentinţei primei instanţe, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a admis acţiunea şi l-a obligat pe pârât la plata către reclamantă a sumei de 50.000 lei, cu titlu de daune morale pentru privarea nelegală de libertate.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut, în prealabil, că folosirea termenului de eroare judiciară este improprie, întrucât Codul de procedură penală distinge între cazurile de eroare judiciară şi cele de privare nelegală de libertate, acestea fiind reglementate de texte de lege diferite, respectiv art. 538 şi 539 din Codul de procedură penală.

Aceeaşi instanţă a apreciat că acţiunea se circumscrie dispoziţiilor art. 539 din Codul de procedură penală, apelanta- reclamantă pretinzând acordarea de daune morale ca urmare a privării nelegale de libertate, nefiind astfel invocat un caz de eroare judiciară, care este reglementat de art. 538 din acelaşi act normativ.

Instanţa de apel a apreciat că distincţia terminologică nu este una pur teoretică deoarece produce efecte în privinţa căii de atac ce poate fi exercitată împotriva deciziei pronunţate în apel. Aceasta întrucât Codul de procedură penală prevede că tribunalul soluţionează în primă instanţă atât acţiunea întemeiată pe art. 538, cât şi pe cea întemeiată pe art. 539, pe când art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă prevede că este inadmisibil recursul doar în privinţa cererilor având ca obiect repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare. Or, privarea nelegală de libertate şi eroarea judiciară sunt instituţii juridice diferite, strict şi limitativ prevăzute de lege. Regimul juridic aplicabil fiecăreia dintre cele două instituţii juridice se completează cu regulile de drept comun, inclusiv din perspectiva dispoziţiilor procesual civile privitoare la admisibilitatea recursului.

Aceeaşi instanţă a reţinut că soluţia cuprinsă în Încheierea nr. 259 din 10 decembrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 4.305/1/2015, este explicită, în sensul constatării nelegalităţii luării măsurii arestării preventive, din moment ce propunerea de luare a acestei măsuri a fost respinsă în urma exercitării controlului de legalitate asupra încheierii prin care măsura respectivă a fost luată.

Astfel, desfiinţarea în totalitate a încheierii prin care s-a dispus luarea măsurii arestării preventive, cu consecinţa respingerii propunerii privind luarea acestei măsuri, nu poate avea altă semnificaţie decât aceea că măsura nu avea bază legală.

Instanţa de apel a reţinut că prejudiciul moral suferit de apelanta-reclamantă este indiscutabil, întrucât orice privare nelegală de libertate produce celui în cauză suferinţe morale. Susţinerile apelantei-reclamante referitoare la şocul produs de faptul încarcerării şi trauma emoţională suferită ca urmare a privării nelegale de libertate sunt dovedite prin simplul fapt al luării măsurii privative de libertate care determină ex re un prejudiciu moral.

Aceeaşi instanţă a apreciat că privarea nelegală de libertate a apelantei-reclamante a avut consecinţe şi asupra altor drepturi fundamentale ale persoanei, respectiv dreptul la demnitate şi reputaţie, în condiţiile în care activitatea sa profesională a fost una meritorie.

Instanţa de apel a mai reţinut că, prin raportare la circumstanţele concrete ale cauzei, consecinţele produse şi durata efectivă a privării nelegale de libertate (13 zile), suma de 50.000 lei este echitabilă şi rezonabilă din perspectiva reparării pecuniare a prejudiciul moral suferit de apelanta-reclamantă.

Decizia instanţei de apel a fost atacată cu recurs atât de statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, cât şi de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie.

Intimata a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţiile inadmisibilităţii şi nulităţii recursurilor.

Raportul şi suplimentul la raport cu privire la admisibilitatea în principiu a recursurilor au fost comunicate părţilor.

Intimata şi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie au depus puncte de vedere prin care au exprimat opinii divergente cu privire la admisibilitatea recursurilor.

Intimata a depus un supliment la întâmpinarea sa, prin care a solicitat sesizarea Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept pentru a se stabili dacă acţiunile întemeiate pe art. 539 din Codul de procedură penală urmează regimul juridic al acţiunilor de drept comun întemeiate pe răspunderea civilă delictuală sau regimul juridic al erorii judiciare.

Prin Încheierea din 30 ianuarie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia I civilă a admis în principiu recursurile şi a stabilit termen de judecată în şedinţă publică, pentru discutarea cererii de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi a admisibilităţii recursurilor.

Asupra admisibilităţii sesizării, instanţa de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

În acest sens a arătat că sesizarea este formulată într-o cauză aflată în curs de judecată, ce formează obiectul Dosarului nr. 21.840/3/2016, aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia I civilă.

Instanţa de sesizare este învestită, în principiu, cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, iar dacă recursurile exercitate vor fi considerate admisibile, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie i-ar reveni competenţa de soluţionare a căii de atac, conform art. 97 pct. 1 din Codul de procedură civilă, obiectul recursurilor fiind o decizie pronunţată în apel de o curte de apel. Câtă vreme însăşi chestiunea admisibilităţii recursurilor constituie obiectul sesizării, condiţia judecării cauzei în ultimă instanţă este îndeplinită, fiind evocat în acest sens paragraful nr. 49 din Decizia nr. 73 din 16 octombrie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 914 din 22 noiembrie 2017.

Deşi chestiunea de drept supusă dezlegării este una de drept procesual civil, jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este deja consacrată, în sensul că admisibilitatea procedurii hotărârii prealabile, indiferent dacă priveşte o normă de drept material sau una de drept procesual, este condiţionată de împrejurarea ca interpretarea pe care o va da instanţa supremă să producă consecinţe juridice de natură să determine soluţionarea pe fond a cauzei. În acest sens au fost evocate: Decizia nr. 1 din 18 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 43 din 20 ianuarie 2014, Decizia nr. 28 din 21 septembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 772 din 16 octombrie 2015, Decizia nr. 9 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 400 din 26 mai 2016, Decizia nr. 2 din 30 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 157 din 2 martie 2017 şi Decizia nr. 52 din 18 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 609 din 17 iulie 2018, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

De modul de interpretare şi aplicare a art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, reluate în art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă, cu referire la sintagma „cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare”, depinde soluţionarea pe fond a cauzei, câtă vreme admisibilitatea recursurilor constituie o chestiune prioritară analizării lor pe fond.

Astfel, din moment ce se pune în discuţie însăşi admisibilitatea căii de atac a recursului, se impune a se da o dezlegare de principiu chestiunii de drept invocate, în sensul de a se stabili dacă exceptarea de la calea de atac a recursului vizează numai hotărârile pronunţate în acţiunile întemeiate pe art. 538 din Codul de procedură penală sau şi pe cele pronunţate în acţiunile întemeiate pe art. 539 din acelaşi act normativ.

Cu privire la cerinţa noutăţii, s-a arătat că dezlegarea chestiunii de drept presupune interpretarea dispoziţiilor legale aplicabile căilor de atac, în contextul în care Codul de procedură penală instituie distincţia în două articole diferite, între cazurile de eroare judiciară şi cele de privare nelegală de libertate.

Deşi la nivelul instanţei supreme au fost identificate atât decizii de respingere, ca inadmisibile, a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate în acţiunile întemeiate pe art. 539 din Codul de procedură penală, cât şi decizii prin care s-a recunoscut admisibilitatea recursurilor în această materie, ca urmare a soluţionării pe fond a acestora (spre exemplu, Decizia nr. 1.295 din 19 iunie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia I civilă), chestiunea de drept supusă dezlegării nu a fost rezolvată în cuprinsul jurisprudenţei sale constante.

S-a mai arătat că instanţa supremă nu a statuat în sensul că cererile având ca obiect plata despăgubirilor ca urmare a privării nelegale de libertate, formulate în temeiul art. 539 din Codul de procedură penală, se subsumează categoriei „cereri privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare”.

Instanţa de sesizare a subliniat că dificultatea interpretării normelor legale incidente rezidă în aceea că termenul de „eroare judiciară” din cuprinsul sintagmei „cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare” este impropriu şi imprecis, în contextul în care legislaţia procesuală penală reglementează privarea nelegală de libertate şi eroarea judiciară ca instituţii juridice diferite, strict şi limitativ prevăzute de lege. De aceea, distincţia terminologică între aceste instituţii juridice nu se ridică doar la nivel teoretic. Astfel, ambele instituţii produc efecte juridice specifice sub aspectul căilor de atac care ar putea fi declarate împotriva hotărârilor pronunţate în aceste materii, efecte care s-ar răsfrânge asupra admisibilităţii recursului.

Chestiunea de drept nu a făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în cadrul mecanismelor de unificare a practicii judiciare.

De asemenea, chestiunea de drept nu formează obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, fiind pregnantă şi actuală rezolvarea de principiu a modului de interpretare şi aplicare a normelor de drept analizate.

Cu privire la admisibilitatea sesizării, recurenţii au apreciat că nu sunt îndeplinite cerinţa noutăţii chestiunii de drept şi cerinţa ca soluţionarea pe fond a cauzei să depindă de dezlegarea chestiunii de drept.

Referitor la fondul chestiunii de drept, recurenţii au susţinut că este admisibilă calea de atac a recursului, întrucât acţiunea se circumscrie art. 539 din Codul de procedură penală, care reglementează dreptul la repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate. Or, această ipoteză este distinctă de cea reglementată de art. 538 din Codul de procedură penală, care se referă la repararea pagubei în caz de eroare judiciară. Astfel, cele două noţiuni sunt distincte, iar exercitarea căii de atac a recursului este exclusă doar în materia cererilor prin care se solicită repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare.

Cum reclamanta pretinde acordarea de daune morale ca urmare a privării sale nelegale de libertate, rezultă că prin acţiune nu se invocă un caz de eroare judiciară.

Totodată, recurenţii au evocat deciziile nr. 1.117 din 2 aprilie 2014 şi 2.734 din 16 octombrie 2014 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia I civilă, prin care au fost soluţionate pe fond recursurile declarate împotriva deciziilor pronunţate de curţile de apel în acţiunile având ca obiect acordarea de daune materiale şi morale ca urmare a arestării nelegale, întemeiate pe dispoziţiile art. 504 din Codul de procedură penală din 1968.

Cu privire la admisibilitatea sesizării, intimata a susţinut că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, apreciind că problema de drept este nouă, întrucât distincţia între acţiunile întemeiate pe art. 538 din Codul de procedură penală şi cele întemeiate pe art. 539 din acelaşi act normativ, sub aspectul căilor de atac, nu a fost lămurită în practica judiciară.

Referitor la fondul chestiunii de drept, intimata a apreciat că nu este deschisă calea de atac a recursului, întrucât procedura reparării daunei materiale sau a daunei morale în caz de eroare judiciară ori de privare nelegală de libertate este una specială, fiind cuprinsă în capitolul VI al titlului IV din partea specială a Codului de procedură penală, aspect reţinut şi în considerentele Deciziei nr. 11 din 17 aprilie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 613 din 24 iulie 2019.

Intimata a mai arătat că este incident art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă, care exclude dreptul la recurs în funcţie de criteriul materiei în care a fost pronunţată hotărârea atacată. Noţiunea de „eroare judiciară”, corespunzătoare cazurilor vizate de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, se circumscrie atât acelora avute în vedere de art. 538 din Codul de procedură penală, în considerarea denumirii marginale a acestui text legal, cât şi celor reglementate de art. 539 din Codul de procedură penală.

Astfel, intimata a susţinut că art. 538 şi 539 din Codul de procedură penală concretizează principiul prevăzut de art. 52 alin. (3) din Constituţie, care instituie răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare.

În susţinerea inadmisibilităţii recursului în materia cererilor având ca obiect repararea daunelor cauzate prin erori judiciare, intimata a evocat deciziile nr. 3.061 din 20 septembrie 2018, nr. 4.131 din 22 noiembrie 2018, nr. 4.233 din 5 decembrie 2018 şi nr. 408 din 21 februarie 2019, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia I civilă.

Completul de judecată al instanţei de sesizare a apreciat că despăgubirile solicitate ca urmare a privării nelegale de libertate, întemeiate pe art. 539 din Codul procedură penală, nu se circumscriu prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, în sensul celor prevăzute de art. 538 din acelaşi act normativ.

Codul de procedură penală consacră procedura reparării pagubei materiale ori a daunei morale în caz de eroare judiciară, conform art. 538 din Codul de procedură penală sau în caz de privare nelegală de libertate ori în alte cazuri expres prevăzute de lege, conform art. 539 din acelaşi act normativ.

Obiectul sesizării nu îl constituie prima ipoteză cuprinsă în art. 538 din Codul de procedură penală, având drept corespondent art. 504 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, ci ipoteza cuprinsă în art. 539 din Codul de procedură penală, având drept corespondent art. 504 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968.

Completul de judecată al instanţei de sesizare a apreciat că litigiile privitoare la repararea prejudiciilor cauzate prin măsura privării nelegale de libertate constituie o categorie distinctă de cea a litigiilor referitoare la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare.

Distincţia dintre cele două categorii de litigii rezultă din capitolul VI al titlului IV din Codul de procedură penală, intitulat „Procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de eroare judiciară sau în caz de privare nelegală de libertate ori în alte cazuri”, în cuprinsul căruia este reglementat dreptul persoanei la repararea pagubei în caz de eroare judiciară la art. 538 din Codul de procedură penală şi dreptul la repararea pagubei în caz de privare nelegală de libertate la art. 539 din Codul de procedură penală. Delimitările conceptuale sunt elocvente pentru stabilirea modalităţilor şi condiţiilor în care angajarea răspunderii statului urmează a se face pentru plata despăgubirilor cuvenite.

Art. 52 alin. (3) din Constituţie face trimitere la stabilirea răspunderii statului „în condiţiile legii”, iar art. 538 din Codul de procedură penală, având denumirea marginală „Dreptul la repararea pagubei în caz de eroare judiciară”, priveşte numai cazul în care o persoană este achitată ca urmare a rejudecării cauzei pentru existenţa unui fapt nou sau recent descoperit ori în cazul judecării în lipsă.

Pe de altă parte, art. 539 din Codul de procedură penală, având denumirea marginală „Dreptul la repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate”, vizează exclusiv detenţia nelegală derivată din luarea unor măsuri privative de libertate, respectiv reţinerea, măsura arestării preventive şi măsura arestului la domiciliu.

Astfel, art. 538 şi 539 din Codul de procedură penală reglementează situaţii distincte, cu trăsături specifice, în care o persoană poate solicita despăgubiri, conform procedurii speciale.

Prin urmare, hotărârile exceptate de la calea de atac a recursului, conform art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 şi art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă, sunt doar cele pronunţate în cererile întemeiate pe dispoziţiile art. 538 din Codul de procedură penală, privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, indiferent de valoarea despăgubirilor pretinse.

Curţile de apel Alba Iulia, Bacău, Braşov, Cluj, Craiova, Galaţi, Piteşti, Suceava, Târgu Mureş şi Timişoara au comunicat că nu au identificat practică judiciară relevantă cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării.

Curţile de apel Bucureşti, Constanţa, Iaşi, Oradea şi Ploieşti au comunicat că au identificat practică judiciară relevantă cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării.

Curţile de apel Bucureşti, Bacău, Braşov, Cluj, Craiova, Galaţi, Iaşi, Ploieşti şi Timişoara au comunicat punctele de vedere ale judecătorilor din care au rezultat două opinii cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării.

Într-o primă opinie s-a apreciat că hotărârile pronunţate în cererile întemeiate pe art. 539 din Codul de procedură penală sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs, întrucât aceste cereri nu intră în categoria celor privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare la care se referă art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 (Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă, Tribunalul Ialomiţa, Tribunalul Ilfov, Curtea de Apel Braşov, Judecătoria Braşov, Judecătoria Bistriţa, Tribunalul Caraş-Severin, Tribunalul Neamţ – Secţia I civilă şi de contencios administrativ, Curtea de Apel Iaşi – Secţia civilă, Judecătoria Târgu Jiu şi Judecătoria Vânju Mare).

În cea de-a doua opinie s-a apreciat că hotărârile pronunţate în cererile întemeiate pe art. 539 din Codul de procedură penală nu sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs, întrucât aceste cereri intră în categoria celor privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare la care se referă art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 (Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, Tribunalul Bucureşti – Secţia a III-a civilă, Secţia a IV-a civilă şi Secţia a V-a civilă, Tribunalul Giurgiu, Tribunalul Teleorman, Tribunalul Bistriţa-Năsăud – Secţia I civilă – în opinie majoritară, Tribunalul Galaţi – Secţia a II-a civilă, Judecătoria Galaţi – în opinie majoritară, Tribunalul Arad – Secţia I civilă, Tribunalul Vaslui, Judecătoria Iaşi, Tribunalul Buzău – Secţia I civilă, Tribunalul Dolj – Secţia I civilă, Tribunalul Mehedinţi – Secţia I civilă şi Judecătoria Drobeta-Turnu Severin).

În sensul primei opinii sunt următoarele hotărâri judecătoreşti:

În sensul celei de-a doua opinii sunt următoarele hotărâri judecătoreşti:

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în chestiunea de drept care formează obiectul prezentei sesizări.

Prin Decizia nr. 48 din 16 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 346 din 5 mai 2016, Curtea Constituţională a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. În paragraful 13 din această decizie s-a reţinut că: (…) dispoziţiile art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt similare prevederilor art. 504 alin. 3 din Codul de procedură penală din 1968, care au fost supuse controlului de constituţionalitate prin Decizia nr. 417 din 14 octombrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.044 din 11 noiembrie 2004, Decizia nr. 221 din 21 aprilie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 516 din 17 iunie 2005, şi Decizia nr. 78 din 5 februarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 152 din 28 februarie 2008, prin care s-a constatat că textul de lege criticat este o concretizare a principiului constituţional prevăzut de art. 52 alin. (3) din Constituţie, conform căruia „Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii […]” şi, pe cale de consecinţă, realizarea dreptului la repararea de către stat a pagubei cauzate prin erorile judiciare are loc în condiţiile legii (…).

Aceste considerente se regăsesc şi în Decizia nr. 179 din 29 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 306 din 21 aprilie 2016, Decizia nr. 271 din 10 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 519 din 11 iulie 2016, şi Decizia nr. 133 din 9 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 364 din 16 mai 2017.

În paragraful 216 din Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 199 din 5 martie 2018, Curtea Constituţională a reţinut că: în prezent, în materie penală, există tot o răspundere civilă obiectivă a statului pentru eroare judiciară săvârşită în condiţiile art. 538 şi 539 din Codul de procedură penală, care se menţin şi în noua reglementare; acestor situaţii, în materie penală, noul text, lărgind definiţia erorii judiciare şi nelimitând-o numai la cele 2 articole din Codul de procedură penală antereferite, le-a adăugat în mod implicit şi alte cazuri, pentru care statul va răspunde civil (…).

Această din urmă decizie a fost pronunţată de instanţa de contencios constituţional în exercitarea competenţei sale de control de constituţionalitate a priori, reglementată de art. 146 lit. a) din Constituţie, respectiv în soluţionarea unor obiecţii de neconstituţionalitate a unor dispoziţii din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, precum şi aceeaşi lege, în ansamblul său.

Prin Decizia nr. 11 din 17 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 19 martie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a respins, ca inadmisibilă, sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: dacă art. 539 din Codul de procedură penală se referă doar la măsurile preventive privative de libertate sau şi la caracterul nelegal al arestării unei persoane ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de condamnare; iar în caz afirmativ, dacă, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, caracterul nelegal al arestării unei persoane ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de condamnare trebuie să fie constatat explicit prin hotărâre definitivă a instanţei de judecată învestite cu judecata cauzei penale şi dacă sintagma „hotărârea definitivă a instanţei de judecată învestită cu judecarea cauzei” include şi hotărârea pronunţată în soluţionarea unui recurs în casaţie. În paragraful 84 din această din urmă decizie s-a reţinut că: primele două condiţii de admisibilitate sunt îndeplinite având în vedere că, potrivit instanţei de trimitere – Curtea de Apel Bacău -, cauza se află pe rolul acesteia, ca instanţă competentă să judece în apel în ultimă instanţă, conform prevederilor art. XVIII din Legea nr. 2/2013.

La nivelul secţiilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au fost identificate hotărâri judecătoreşti în sensul ambelor opinii, respectiv:

În sensul primei opinii au fost pronunţate următoarele hotărâri judecătoreşti:

În sensul celei de-a doua opinii au fost pronunţate următoarele hotărâri judecătoreşti: