Decizia nr. 18/2020 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept · Dosar nr. 2784/1/2019

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 2.784/1/2019, a fost constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 27 5 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Elena Adriana Stamatescu, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 27 6 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Suceava – Secţia I civilă, în Dosarul nr. 7.542/314/2015, pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, ce a fost comunicat părţilor, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; recurentul-reclamant a depus, în termen legal, prin avocat, un punct de vedere asupra chestiunii de drept, în acord cu raportul întocmit de judecătorii-raportori. De asemenea, referă asupra faptului că au fost transmise de către instanţele naţionale hotărârile judecătoreşti relevante ce au fost identificate, precum şi opiniile teoretice exprimate de judecători, iar Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării.

În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Curtea de Apel Suceava – Secţia I civilă a dispus, prin Încheierea din 17 septembrie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 7.542/314/2015, aflat pe rolul acestei instanţe, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: „dacă prevederile art. 643 alin. (2) din Codul civil instituie o excepţie de la opozabilitatea hotărârii judecătoreşti, reglementată de art. 435 alin. (2) din Codul de procedură civilă”.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 29 octombrie 2019, cu nr. 2.784/1/2019, termenul de judecată fiind stabilit la 17 februarie 2020. II. Norma de drept intern ce formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile

Codul civil Art. 643. – „(…) (2) Hotărârile judecătoreşti pronunţate în folosul coproprietăţii profită tuturor coproprietarilor. Hotărârile judecătoreşti potrivnice unui coproprietar nu sunt opozabile celorlalţi coproprietari. (…)”

Codul de procedură civilă Art. 435. – „(…) (2) Hotărârea este opozabilă oricărei terţe persoane atât timp cât aceasta din urmă nu face, în condiţiile legii, dovada contrară.” III. Expunerea succintă a procesului

Prin Cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Judecătoriei Suceava cu nr. 7.542/314/2015, reclamantul X a solicitat instanţei obligarea pârâtului Y să îi lase în deplină proprietate şi liniştită posesie suprafaţa de 300 mp ce face parte din terenurile înscrise în titlul de proprietate nr. xxx/1994, eliberat pe numele mamei sale, în intravilanul oraşului D., în valoare de 900 lei, precum şi să se stabilească linia de hotar între proprietatea sa şi proprietatea pârâtului, cu cheltuieli de judecată.

În motivare a arătat că este comoştenitor împreună cu fratele său, Z, al defunctei lor mame, căreia i s-a eliberat în anul 1994 titlu de proprietate, cu care face dovada calităţii sale de proprietar al suprafeţei de 18 ari (10 prăjini) în intravilanul oraşului D.

Prin întâmpinare, pârâtul Y a solicitat respingerea ca neîntemeiată a acţiunii, motivând că terenul în litigiu este proprietatea sa, conform titlului de proprietate nr. xxx din 15 decembrie 1993, aspect reţinut şi prin Sentinţa nr. 482 din 26 februarie 2013, pronunţată de Judecătoria Fălticeni, rămasă definitivă şi irevocabilă prin respingerea recursului (dosar în care, în acţiunea în revendicare, părţi au fost el, în calitate de reclamant, şi fratele reclamantului din procesul pendinte, în calitate de pârât).

Prin Sentinţa civilă nr. 1.756 din 19 aprilie 2016, Judecătoria Suceava a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Fălticeni.

Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Judecătoriei Fălticeni, la data de 15 iunie 2016, cu acelaşi număr.

Ulterior, reclamantul a promovat pe rolul Judecătoriei Fălticeni, în contradictoriu cu acelaşi pârât, precum şi cu pârâtele Comisia locală de fond funciar D. şi Comisia judeţeană de fond funciar Suceava, Cererea înregistrată la data de 9 septembrie 2016 cu nr. 2.656/227/2016, prin care a solicitat: să se constate că masa de partajat după defunctul A a fost de 42 de prăjini, situate într-un singur trup de teren în vatra satului, comuna D.; să se constate că în urma decesului lui A au rămas 6 moştenitori, care şi-au împărţit în mod egal terenul, fiecăruia revenindu-i câte 7 prăjini din întreg terenul de 42 de prăjini; să se constate nulitatea absolută parţială a „Actului de veşnică vânzare” datat 12 februarie 1947, în temeiul art. 948 alin. 3 din Codul civil de la 1864 pentru suprafaţa de 537 mp teren; să se constate că defunctul B a dobândit prin sus-numitul act doar 10 prăjini de teren în temeiul art. 111 din Codul de procedură civilă de la 1865; să se constate nulitatea absolută parţială a titlului de proprietate nr. xxx din 15 decembrie 1993, aparţinând pârâtului Y, pentru suprafaţa de 537 mp; să se dispună încetarea efectelor Sentinţei civile nr. 482 din 26 februarie 2013 rămase definitivă, ca urmare a constatării nulităţii absolute parţiale a titlului de proprietate mai sus menţionat; să se dispună stabilirea liniei corecte de hotar între proprietatea sa şi cea a pârâtului Y; obligarea pârâtului să îi predea posesia terenului pe care i l-a ocupat fără drept; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Încheierea din 22 iunie 2017, Dosarul nr. 2.656/227/2016 a fost conexat la Dosarul nr. 7.542/314/2015.

Prin Sentinţa civilă nr. 404 din 9 martie 2018, Judecătoria Fălticeni a admis, în parte, acţiunea civilă, a stabilit linia de hotar dintre proprietăţi pe aliniamentul evidenţiat în planul de situaţie din raportul de expertiză, a respins celelalte capete de cerere ca nefondate şi a obligat reclamantul să achite pârâtului suma de 2.480 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamantul, care a criticat, printre altele, cercetarea insuficientă a fondului cauzei, raportat la mai multe categorii de argumente, respectiv încălcarea principiilor rolului activ al instanţei, al dreptului la apărare şi al contradictorialităţii. Legat de situaţia terenului revendicat, apelantul-reclamant a susţinut că nu i se poate opune puterea de lucru judecat a unei sentinţe în care nu a avut calitate de parte. Invocând dispoziţiile art. 643 alin. (1) şi (2) din Codul civil, a apreciat că, atât timp cât litigiul la care face referire prima instanţă privea un teren aflat în coproprietate, provenind de la mama sa (după care s-a dezbătut pe cale notarială succesiunea abia la 15 februarie 2016), iar judecata s-a făcut doar în contradictoriu cu fratele lui – Z, nu i se poate opune nici măcar puterea de lucru judecat. Nefiindu-i opozabilă Sentinţa nr. 482 din 26 februarie 2013 a Judecătoriei Fălticeni, statuările instanţei de fond sunt greşite. Practic, sentinţa apelată este dată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare a atras sancţiunea nulităţii, în condiţiile art. 174 alin. (2) şi art. 175 din Codul de procedură civilă, întrucât, prin nerespectarea dispoziţiilor art. 643 alin. (2) teza a doua din Codul civil şi ale art. 431 alin. (2) din Codul de procedură civilă, i s-a cauzat o vătămare constând în necercetarea pe fond a pretenţiilor deduse judecăţii, cât priveşte capătul de cerere în revendicare, vătămare care nu ar putea fi înlăturată decât prin desfiinţarea hotărârii atacate.

Tribunalul Suceava – Secţia I civilă, prin Decizia nr. 1.235 din 26 octombrie 2018, a respins ca nefondat apelul, reţinând că, potrivit dispoziţiilor art. 435 alin. (2) din Codul de procedură civilă, hotărârea judecătorească este opozabilă oricărei terţe persoane, atât timp cât aceasta din urmă nu face, în condiţiile legii, dovada contrară. Aşadar, Sentinţa nr. 482 din 26 februarie 2013 pronunţată de Judecătoria Fălticeni i se opune reclamantului, cât timp acesta nu a făcut dovada contrară constatărilor jurisdicţionale din hotărârea în discuţie. Totodată, au fost înlăturate, ca neîntemeiate, argumentele invocate în apel în susţinerea criticii privind necercetarea fondului cauzei de către prima instanţă.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul.

În motivarea cererii de recurs s-a criticat faptul că instanţa de apel a interpretat şi aplicat în mod eronat dispoziţiile art. 435 din Codul de procedură civilă, fără a lua în considerare dispoziţiile art. 643 din Codul civil. Aceste dispoziţii legale reprezintă o excepţie de la regula instituită de art. 435 alin. (2) din Codul de procedură civilă, în raport cu care hotărârea este opozabilă oricărei terţe persoane, atât timp cât aceasta din urmă nu face, în condiţiile legii, dovada contrară.

Cum litigiul la care face referire instanţa de apel privea un teren aflat în coproprietate, iar judecata s-a făcut doar în contradictoriu cu fratele reclamantului, rezultă că recurentului- reclamant nu i se poate opune nici măcar prezumţia relativă la care face referire instanţa de apel.

Aşadar, sunt greşite statuările instanţei de apel în sensul că hotărârea, în realitate, îi este opozabilă şi că avea posibilitatea de a răsturna prezumţiile instituite prin aceasta prin orice mijloc de probă, ceea ce nu ar fi făcut.

În acest context se arată că sentinţa apelată este dată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, fiind incident motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă, întrucât prin nerespectarea dispoziţiilor art. 643 alin. (2) teza a doua din Codul civil şi art. 431 alin. (2) din Codul de procedură civilă i s-a cauzat o vătămare constând în necercetarea pe fond a pretenţiilor deduse judecăţii, cât priveşte cererea de revendicare, vătămare care nu ar putea fi înlăturată decât prin casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond.

Recurentul-reclamant a apreciat că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 480 alin. (3) din Codul de procedură civilă, a căror nerespectare atrage aceeaşi sancţiune a nulităţii. Tot din prisma încălcării dispoziţiilor art. 480 alin. (3) din Codul de procedură civilă, s-a solicitat a se avea în vedere că instanţa de apel nu a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, cu toate că aceasta din urmă dispusese formal asupra fondului cererii (ceea ce în final face şi instanţa de apel), aspect ce echivalează cu necercetarea fondului.

Recurentul-reclamant a raportat cercetarea insuficientă a fondului cauzei şi la modalitatea în care a fost realizat examenul comparativ al titlurilor opuse reciproc, fără administrarea unui minim probatoriu, care să confirme existenţa situaţiei de suprapunere (impunându-se, cu atât mai mult, soluţia de trimitere a cauzei spre rejudecare Judecătoriei Fălticeni).

Prin Încheierea din 25 iunie 2019, instanţa de recurs a dispus repunerea cauzei pe rol, pentru a pune în discuţia părţilor necesitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în procedura prevăzută de art. 519 şi următoarele din Codul de procedură civilă.

Prin Încheierea din 17 septembrie 2019 s-a dispus sesizarea instanţei supreme în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept anterior menţionată şi, în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, s-a dispus suspendarea judecăţii. IV. Motivele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării

Instanţa de trimitere a constatat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, întrucât Dosarul nr. 7.542/314/2015 al Curţii de Apel Suceava – Secţia I civilă este în curs de judecată, fiind în faza recursului; instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă în ultimă instanţă; cauza care formează obiectul judecăţii se află în competenţa legală a unui complet de judecată al curţii de apel învestit să soluţioneze cauza.

De asemenea, soluţionarea pe fond a recursului ar putea depinde de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere. Astfel, se constată că, în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, s-a reţinut, în mod constant, că obiectul sesizării l-ar putea constitui atât o chestiune de drept material, cât şi una de drept procedural, dacă, prin consecinţele pe care le produc, interpretarea şi aplicarea normei de drept au aptitudinea să determine soluţionarea pe fond a cauzei. În speţă, această condiţie este îndeplinită, deoarece modul în care ar urma să fie interpretat şi aplicat textul de lege cu privire la care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile influenţează şi soluţia pe fond a cererii deduse judecăţii. Prima instanţă a reţinut că în cauză operează efectele puterii de lucru judecat ale sentinţei civile pronunţate în contradictoriu doar cu fratele reclamantului, într-o acţiune în revendicare (acţiune pierdută de către fratele reclamantului, care a fost chemat ca pârât în acel proces), constatând că sarcina probaţiunii a fost uşurată prin reţinerea constatărilor instanţei din respectivul dosar cu privire la ineficienţa titlului de proprietate opus de către fratele reclamantului. În apel s-a invocat faptul că prima instanţă a dispus formal asupra fondului cererii, soluţionând procesul fără a intra în judecata fondului, prin reţinerea greşită a opozabilităţii hotărârii pronunţate în primul litigiu, cu încălcarea art. 643 alin. (2) teza a doua din Codul civil. Decizia pronunţată în apel a confirmat raţionamentul primei instanţe, reţinând că sentinţa invocată produce, ca orice hotărâre judecătorească, efectele menţionate de dispoziţiile art. 435 din Codul de procedură civilă, opunându-i-se reclamantului cu valoare de prezumţie relativă, până la proba contrarie, iar reclamantul nu a făcut dovada contrară constatărilor jurisdicţionale din hotărârea judecătorească anterioară. În recurs se invocă necercetarea cauzei, prin interpretarea şi aplicarea eronată a art. 435 din Codul de procedură civilă, fără a lua în considerare prevederile art. 643 alin. (2) teza a doua din Codul civil, de lămurirea modului de interpretare a acestei dispoziţii legale depinzând soluţionarea pe fond a cauzei.

Problema de drept enunţată este nouă, deoarece, prin consultarea jurisprudenţei, s-a constatat că asupra acestei probleme Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o altă hotărâre.

Problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, conform evidenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, consultate la data de 17 septembrie 2019. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Recurentul-reclamant a depus un punct de vedere scris, prin care a arătat că este de acord cu sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile în vederea dezlegării chestiunii de drept în discuţie, apreciind că, atât timp cât litigiul la care face referire instanţa de apel privea un teren aflat în coproprietate, provenind de la mama sa (după care s-a dezbătut, pe cale notarială, succesiunea abia la 15 februarie 2016, potrivit certificatului de moştenitor depus la dosar), iar judecata s-a făcut doar în contradictoriu cu fratele său, nu i se poate opune nici măcar prezumţia relativă la care face referire instanţa de apel. De aceea, sunt greşite statuările instanţei de apel, în sensul că hotărârea în discuţie îi este opozabilă şi că avea posibilitatea de a răsturna prezumţiile instituite prin această hotărâre prin orice mijloc de probă.

Pârâtul-intimat a formulat, de asemenea, un punct de vedere scris, prin care a arătat că nu se impune sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, în vederea clarificării chestiunii de drept menţionate, apreciind că Judecătoria Fălticeni a cercetat cauza sub toate aspectele, pe durata celor 12 termene de judecată, în mod corect constatându-se că reclamantul nu face dovada proprietăţii terenului revendicat de la pârât.

Se mai arată că, prin Decizia civilă nr. 1.235 din 26 octombrie 2018, pronunţată de Tribunalul Suceava – Secţia I civilă, instanţa de prim control judiciar a dispus respingerea cererii de apel, ca neîntemeiată, menţinând soluţia pronunţată de instanţa de fond, astfel că susţinerile reclamantului-recurent din petitul cererii de recurs, în sensul că instanţa de apel ar fi reţinut cauza spre rejudecare fără a fi cercetat fondul cauzei a cărei evocare s-a urmărit de tribunal, în condiţiile în care recurentul ar fi solicitat în mod expres trimiterea cauzei spre rejudecare, nu sunt susţinute de dispozitivul hotărârii recurate.

Recurentul-reclamant nu a fost privat de calea de atac împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond, după o cercetare corespunzătoare a exigenţelor cerute de Codul de procedură civilă, iar faţă de ansamblul probelor administrate în primă instanţă, dar şi faţă de argumentarea soluţiei adoptate de Judecătoria Fălticeni, invocarea dispoziţiilor art. 643 alin. (2) din Codul civil, ca o excepţie de la regula instituită de dispoziţiile art. 435 alin. (2) din Codul de procedură civilă, nu se impune sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile în vederea dezlegării chestiunii de drept menţionate.

De asemenea, criticile din cererea de recurs vizează, în realitate, sentinţa civilă pronunţată de prima instanţă, şi nu decizia recurată (Decizia nr. 1.235 din 26 octombrie 2018, pronunţată de Tribunalul Suceava – Secţia I civilă).

După comunicarea raportului întocmit de judecătorii- raportori, în condiţiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, recurentul-reclamant a depus, în termen legal, prin avocat, un punct de vedere asupra chestiunii de drept, prin care a susţinut că dispoziţiile art. 643 alin. (2) din Codul civil reprezintă o excepţie de la regula instituită de art. 435 alin. (2) din Codul de procedură civilă. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Completul de judecată învestit cu soluţionarea recursului în Dosarul nr. 7.542/314/2015 a apreciat că dezlegarea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării nu reiese cu claritate din textele de lege incidente – art. 643 alin. (2) din Codul civil şi art. 435 alin. (2) din Codul de procedură civilă, fiind posibile două interpretări.

Într-o primă interpretare, textul art. 643 alin. (2) teza a doua din Codul civil poate fi înţeles în corelare cu dispoziţiile art. 435 alin. (2) din Codul de procedură civilă, act normativ adoptat ulterior, prevederi care nu disting cu privire la opozabilitatea hotărârii, vorbind despre oricare terţe persoane, situaţie în care hotărârea judecătorească potrivnică ar fi opozabilă coindivizarului, aceasta opunându-i-se cu valoarea unui fapt juridic şi a unui mijloc de probă, respectiv de prezumţie relativă.

În cea de-a doua interpretare, textul art. 643 alin. (2) teza a doua din Codul civil poate fi înţeles ca o excepţie de la opozabilitatea hotărârii judecătoreşti, astfel cum este reglementată de art. 435 alin. (2) din Codul de procedură civilă, hotărârea potrivnică nefiind opozabilă în niciun mod coindivizarului.

În acest dosar, pârâtul, care, în calitate de reclamant, a introdus şi câştigat acţiunea în revendicare împotriva altui coproprietar, ar fi pus în situaţia de a face din nou dovada preferabilităţii titlului său de proprietate în raport cu titlul de proprietate comun al coindivizarilor, aspect asupra căruia s-a statuat deja printr-o hotărâre judecătorească definitivă anterioară.

Într-o atare ipoteză, coproprietarul care are calitatea de reclamant ar beneficia de inopozabilitate în cazul în care coindivizarul său a pierdut, anterior, procesul în faţa aceluiaşi pârât, iar acestuia din urmă i s-ar opune atât hotărârile potrivnice, cât şi cele favorabile. Sigur, în conformitate cu prevederile art. 643 alin. (3) din Codul civil, pârâtul are dreptul de a cere instanţei de judecată introducerea în cauză a celorlalţi coproprietari în calitate de reclamanţi, în condiţiile prevăzute de Codul de procedură civilă pentru chemarea în judecată a altor persoane, însă pasivitatea sa în acest sens poate avea consecinţe, în timp ce pasivitatea coindivizarului reclamant care nu participă în cadrul primei acţiuni nu este sancţionabilă în niciun mod. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

La solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţele naţionale au comunicat opiniile teoretice ale magistraţilor asupra chestiunii de drept supuse dezlegării, din care a rezultat existenţa unor interpretări diferite, ataşându-se doar trei hotărâri judecătoreşti.

Într-o primă orientare s-a apreciat că prevederile art. 643 alin. (2) din Codul civil instituie o excepţie de la opozabilitatea hotărârii judecătoreşti, reglementată de art. 435 alin. (2) din Codul de procedură civilă, aspect care reiese cu claritate din modalitatea de formulare a celor două texte legale.

Astfel, coproprietarul poate beneficia de inopozabilitatea hotărârii judecătoreşti în ipoteza în care un alt coproprietar a pierdut procesul, iar partea care a câştigat ar intenţiona să îi opună hotărârea potrivnică. În conformitate cu dispoziţiile art. 435 alin. (2) din Codul de procedură civilă, hotărârea este opozabilă oricărei terţe persoane, atât timp cât aceasta din urmă nu face, în condiţiile legii, dovada contrară.

Hotărârea judecătorească îşi produce efectele substanţiale (modificarea situaţiei juridice dintre părţile în litigiu, prin aplicarea regulii de drept la împrejurările de fapt) numai între părţi şi succesorii acestora, neputând crea drepturi şi obligaţii în favoarea terţilor care nu au fost atraşi în niciun mod în proces. Hotărârea nu li se opune terţilor decât cu valoarea unui mijloc de probă susceptibil de proba contrară, astfel încât aceştia pot să combată cele stabilite în procesul la desfăşurarea căruia nu au participat, invocând apărări proprii şi pretinzând existenţa unui drept mai puternic, de natură să îl înlăture pe cel recunoscut în favoarea părţii.

În sprijinul acestei opinii s-a susţinut că, în interpretarea contrară, dispoziţiile art. 643 alin. (2) teza a doua ar fi lipsite de conţinut, urmând să nu-şi găsească niciodată aplicabilitatea; or, această excepţie a fost prevăzută tocmai pentru protejarea intereselor coproprietarului care nu a fost parte la judecata dintre celălalt coproprietar (ceilalţi coproprietari) şi cel în folosul căruia a fost pronunţată hotărârea judecătorească.

S-a mai arătat că opozabilitatea stricto sensu a actului jurisdicţional nu trebuie confundată cu obligativitatea efectelor acestuia, care funcţionează doar în relaţia dintre părţi şi nici nu înseamnă o extensie a autorităţii lucrului judecat faţă de terţi. Natura de opozabilitate (erga omnes) a dreptului real nu poate imprima acelaşi caracter hotărârii judecătoreşti, care rămâne supusă în principal relativităţii efectelor sale, regula opozabilităţii manifestându-se sub aspect probator şi al eficacităţii substanţiale, în mod egal, indiferent de natura litigiului tranşat. Drept urmare a contestării opozabilităţii primei hotărâri judecătoreşti, în condiţiile art. 643 alin. (2) teza a doua din Codul civil, revine instanţei învestite cu cel de-al doilea litigiu sarcina de a verifica din nou, în contradictoriu cu coindivizarul care nu a fost parte în primul litigiu, dacă starea de fapt care a fost reţinută în prima hotărâre corespunde realităţii.

Într-o altă orientare s-a apreciat că dispoziţiile art. 643 alin. (2) din Codul civil nu instituie o excepţie de la opozabilitatea hotărârii judecătoreşti, reglementată de art. 435 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

În argumentarea acestei opinii s-a arătat că prevederile art. 435 alin. (2) din Codul de procedură civilă consacră efectul opozabilităţii erga omnes al hotărârii judecătoreşti, deci inclusiv pentru persoanele care nu au participat la judecarea cauzei respective, însă pentru acestea actul jurisdicţional final se impune doar ca mijloc de probă. În atare context, terţii faţă de proces păstrează dreptul de a combate, din punct de vedere probatoriu, hotărârea pronunţată într-un litigiu derulat între alte persoane.

În privinţa dispoziţiilor art. 643 alin. (2) din Codul civil, dacă teza întâi propune ca hotărârile judecătoreşti pronunţate în folosul coproprietăţii să profite tuturor coproprietarilor, teza a doua statuează că hotărârile judecătoreşti potrivnice unui coproprietar nu sunt opozabile celorlalţi coproprietari.

Din interpretarea sistematică a art. 643 din Codul civil, coroborate cu prevederile art. 429-435 din Codul de procedură civilă (privitoare la efectele hotărârilor judecătoreşti), nu rezultă totuşi că prin utilizarea sintagmei „nu sunt opozabile” legiuitorul a avut intenţia de a suprima valoarea probatorie a unei hotărâri judecătoreşti care evidenţiază o soluţie potrivnică unuia dintre coproprietarii ce nu au participat la soluţionarea cauzei. Mai curând, intenţia legiuitorului a fost aceea de a se referi la obligativitatea hotărârii judecătoreşti, potrivit art. 435 alin. (1) din Codul de procedură civilă, în sensul că acel coproprietar care nu a participat la judecarea cauzei nu poate fi obligat să respecte hotărârea (ca efect al relativităţii). Acestuia îi poate fi însă opusă aceeaşi hotărâre, ca mijloc de dovadă comun, pentru care coproprietarul străin de litigiu are posibilitatea de a contraproba aspectele reţinute de instanţa care a soluţionat pricina în defavoarea sa.

Dacă s-ar accepta teza potrivit căreia textul art. 643 alin. (2) din Codul civil ar consacra o veritabilă excepţie a principiului opozabilităţii hotărârii, s-ar ajunge la situaţia în care hotărârea pronunţată în contradictoriu doar cu o parte dintre coproprietari ar fi lipsită de orice efect, judecata anterioară devenind astfel inutilă.

S-a mai susţinut că art. 643 alin. (2) din Codul civil nu reprezintă decât o aplicaţie a principiului relativităţii efectelor hotărârii judecătoreşti, iar nu o excepţie de la art. 435 alin. (2) din Codul de procedură civilă, conform căruia hotărârea este opozabilă oricărei terţe persoane atât timp cât aceasta din urmă nu face, în condiţiile legii, dovada contrară.

În plus, coproprietarul care nu a fost parte în procesul în care s-a pronunţat hotărârea nefavorabilă coproprietăţii este un terţ faţă de proces, prin urmare ar trebui să beneficieze de acelaşi tratament juridic ca şi cel acordat celorlalţi terţi faţă de proces, deoarece din punct de vedere procesual civil se află în aceeaşi situaţie juridică, iar nu într-o situaţie care să impună tratament diferit. Acest lucru înseamnă ca nici acel coproprietar, ca orice alt terţ, nu poate ignora hotărârea judecătorească, ci faţă de acesta hotărârea se va opune cu valoarea unui fapt juridic şi cu valoarea unui mijloc de probă, respectiv de prezumţie relativă. Cu alte cuvinte, străin faţă de dezbaterea judiciară, concretizată în hotărârea judecătorească definitivă, coproprietarul, ca orice alt terţ, este obligat să recunoască existenţa acesteia ca fapt juridic, cel puţin până în momentul în care va demonstra în justiţie situaţia contrară.

S-a arătat că o asemenea interpretare nu este contrară dispoziţiilor art. 643 alin. (2) din Codul civil, care trebuie interpretate doar în sensul că hotărârile defavorabile unui coproprietar, spre deosebire de cele favorabile coproprietăţii, nu produc efecte patrimoniale negative asupra coproprietarului care nu a fost parte în proces, iar nu în sensul că hotărârile defavorabile unui coproprietar pot fi efectiv ignorate de acesta.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului

Din verificările efectuate rezultă că instanţa de contencios constituţional nu s-a pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 643 alin. (2) din Codul civil şi art. 435 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

De asemenea nu a fost identificată jurisprudenţă relevantă a instanţei supreme în mecanismele procedurale de unificare a jurisprudenţei.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, anterior adoptării noului Cod civil, a cenzurat soluţia consacrată în practica judiciară română potrivit căreia, pentru introducerea unei acţiuni în revendicare cu privire la bunul comun, prin aplicarea regulii unanimităţii (construcţie jurisprudenţială inspirată de particularităţile acestei acţiuni), este necesar acordul tuturor coproprietarilor, şi a apreciat că se poate ajunge la încălcarea dreptului la un tribunal, componentă esenţială a dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).

Astfel, în Cauza Lupaş şi alţii contra României, Hotărârea din 14 decembrie 2006, în care instanţele române au respins acţiunile în revendicare ca inadmisibile, întrucât fuseseră promovate fără acordul moştenitorilor a doi dintre foştii coproprietari ai bunurilor revendicate, Curtea, verificând dacă limitarea impusă reclamanţilor de regula unanimităţii, în dreptul lor de acces la tribunal, respectă exigenţele art. 6 din Convenţie, a reţinut că, deşi este clară, accesibilă, previzibilă şi urmăreşte un scop legitim, regula unanimităţii a impus reclamanţilor o sarcină disproporţionată care i-a privat de orice posibilitate clară şi concretă ca tribunalele să decidă asupra cererilor de restituire a terenurilor în litigiu, aducând astfel atingere substanţei înseşi a dreptului lor de acces la un tribunal. Regula unanimităţii nu numai că i-a împiedicat pe reclamanţi să beneficieze de examinarea temeiniciei acţiunilor lor din partea instanţelor, ci chiar a reprezentat un obstacol de nedepăşit pentru orice tentativă viitoare de revendicare a bunurilor aflate în stare de indiviziune, ţinând cont de circumstanţele deosebite ale speţei (şi în special de data naţionalizării) şi de dificultăţile ce decurg de aici pentru a identifica moştenitorii unui fost proprietar, precum şi de refuzul moştenitorilor unui alt fost coproprietar de a se alătura acţiunii lor.

În schimb, în Cauza Derscariu şi alţii contra României, Hotărârea din 26 august 2008, Curtea a reţinut că aplicarea regulii unanimităţii în acţiunea în revendicare a unui bun aflat în coproprietate nu contravine în sine dreptului la un proces echitabil, ci numai atunci când instanţele o vor aplica în mod automat, rigid, chiar dacă din datele cauzei rezultă existenţa unor motive obiective privind imposibilitatea reclamantului de a atrage în proces toţi coproprietarii, respectiv imposibilitatea de identificare a unora sau refuzul nejustificat al altora de a formula acţiune în revendicare (în această speţă, în care plângerea a fost respinsă ca inadmisibilă de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, pentru neepuizarea căilor interne de atac, reclamanţii s-au plâns de încălcarea art. 6 paragraful 1 din Convenţie, întrucât le-a fost respinsă acţiunea posesorie, cu recomandarea de a formula acţiune în revendicare, cu respectarea regulii unanimităţii, acţiune pe care reclamanţii nu au formulat-o).

Aşadar, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că nu regula unanimităţii, în sine, pune probleme sub aspectul dreptului de acces la o instanţă, ci modul ei rigid de aplicare în cauzele în care s-a dovedit că existau impedimente reale în respectarea acesteia.

În alte cuvinte, această soluţie a fost apreciată de către instanţa europeană de contencios al drepturilor omului ca fiind, în principiu, în acord cu exigenţele dreptului la un proces echitabil, cu excepţia cazurilor în care, din motive obiective, nu este posibilă atragerea tuturor coproprietarilor în proces în calitate de reclamanţi. IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, judecătorii-raportori, constatând că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, au apreciat că în cazul acţiunii în revendicare imobiliară a unui bun proprietate comună pe cote- părţi (coproprietate), dispoziţiile art. 643 alin. (2) teza a doua din Codul civil instituie o excepţie de la opozabilitatea hotărârii judecătoreşti reglementată de art. 435 alin. (2) din Codul de procedură civilă. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele: Asupra admisibilităţii sesizării

Prealabil analizării în fond a problemei de drept supuse dezbaterii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este ţinută să verifice dacă, în raport cu întrebările formulate de titularul sesizării, sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile în conformitate cu dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora „dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Din cuprinsul prevederilor legale enunţate anterior rezultă că legiuitorul a instituit o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea procedurii sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile – astfel cum au fost acestea decelate în jurisprudenţa instanţei supreme dezvoltată pe marginea mecanismului procedural în discuţie -, condiţii care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, respectiv: existenţa unei cauze aflate în curs de judecată, în ultimă instanţă; cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată; chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită să prezinte caracter de noutate; chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Verificând admisibilitatea sesizării, se constată că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, potrivit argumentelor expuse în cele ce succedă.

Astfel, existenţa primelor două condiţii de admisibilitate rezultă în mod clar din chiar încheierea de sesizare, procedura fiind declanşată de un complet de recurs al Curţii de Apel Suceava – Secţia I civilă, într-o cauză în care curtea de apel judecă în ultimă instanţă, potrivit dispoziţiilor art. 96 pct. 3, art. 483 alin. (1) şi art. 634 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă.

Este îndeplinită şi cea de-a treia cerinţă de admisibilitate, referitoare la ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată.

Astfel, în jurisprudenţa sa (spre exemplificare, Decizia nr. 1 din 18 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 43 din 20 ianuarie 2014; Decizia nr. 2 din 17 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 257 din 9 aprilie 2014; Decizia nr. 8 din 27 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 17 iunie 2015 etc.), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reţinut în mod constant că obiectul sesizării l-ar putea constitui atât o chestiune de drept material, cât şi una de drept procedural dacă, prin consecinţele pe care le produce, interpretarea şi aplicarea normei de drept au aptitudinea să determine soluţionarea pe fond a cauzei, rezolvarea raportului de drept dedus judecăţii.

În absenţa definirii în art. 519 din Codul de procedură civilă a noţiunii de „chestiune de drept”, atât doctrina, cât şi jurisprudenţa instanţei supreme în materia mecanismului cu scop de preîntâmpinare a practicii neunitare (control a priori) au arătat că, pentru a fi vorba de o problemă de drept reală, trebuie ca norma de drept disputată să fie îndoielnică, imperfectă, lacunară sau neclară.

De asemenea, s-a considerat că întrebarea formulată trebuie să vizeze o chestiune de drept punctuală, astfel încât soluţia dată în cadrul procedurii prealabile să o aibă în vedere numai pe aceasta, iar nu întreaga problematică a unui text de lege, existând sub acest aspect o deosebire esenţială între procedura hotărârii prealabile şi recursul în interesul legii, în sensul că în primul caz se rezolvă o chestiune de drept punctuală, de care depinde soluţionarea pe fond a cauzei, iar în al doilea caz se rezolvă, de regulă, o problemă de drept generică, de principiu.

Sub aspectul raportului de dependenţă dintre chestiunea de drept ce face obiectul sesizării şi soluţionarea pe fond a cauzei s-a statuat că admisibilitatea procedurii hotărârii prealabile este condiţionată de împrejurarea ca interpretarea pe care o va da instanţa supremă să producă consecinţe juridice de natură să determine soluţionarea pe fond a cauzei, iar chestiunea de drept să conducă la dezlegarea în fond a cauzei, sub aspectul statuării în privinţa raportului juridic dedus judecăţii.

Reluând, în lumina acestor consideraţii, analiza caracterului veritabil al chestiunii de drept supuse dezlegării, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept reţine că titularul sesizării solicită interpretarea unor dispoziţii legale care prezintă o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia mecanismului de unificare activat.

Este de observat faptul că, în urma consultării instanţelor, au fost transmise, cvasiunanim, doar opinii teoretice care evidenţiază mai multe variante posibile de interpretare, între care unele cu argumente ce susţin teze antinomice. Altfel spus, înţelegerea noii soluţii legislative consacrate de Codul civil s-a dovedit a fi oarecum anevoioasă, cu potenţial de a da naştere unor interpretări diverse şi chiar contradictorii în jurisprudenţă.

Se verifică, de asemenea, şi existenţa raportului de dependenţă dintre soluţionarea pe fond a cauzei şi lămurirea chestiunii de drept în discuţie, întrucât autorul sesizării are a examina şi a decide asupra opozabilităţii sau inopozabilităţii efectelor hotărârii judecătoreşti potrivnice pronunţate în primul proces de revendicare, mai exact asupra efectului autorităţii de lucru judecat, aspect care face obiectul motivelor de recurs şi, corelativ, al apărărilor formulate în calea de atac.

Cu referire la ultimele două condiţii de admisibilitate, respectiv ca problema de drept identificată să prezinte caracter de noutate şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat şi nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, acestea sunt îndeplinite.

Cerinţa noutăţii trebuie să se circumscrie scopului instituţiei hotărârii prealabile, acela de a răspunde necesităţii preîntâmpinării jurisprudenţei neunitare, iar în sesizarea de faţă examenul jurisprudenţial efectuat nu relevă cristalizarea unei practici judiciare, fiind de subliniat şi faptul că întrebarea prealabilă vizează o reglementare nou-introdusă în materia coproprietăţii, ce nu şi-a clarificat încă înţelesul în practica judiciară dezvoltată pe marginea noilor instituţii juridice.

Textele de lege ce suscită lămuriri nu au făcut, într-adevăr, obiectul unei dezlegări în cadrul mecanismelor procedurale de unificare a jurisprudenţei, sub aspectul problematicii semnalate de instanţa de sesizare.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constată că sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă. Asupra fondului sesizării

Obiectul întrebării prealabile îl constituie: – art. 643 alin. (2) din Codul civil, potrivit cu care: „Hotărârile judecătoreşti pronunţate în folosul coproprietăţii profită tuturor coproprietarilor. Hotărârile judecătoreşti potrivnice unui coproprietar nu sunt opozabile celorlalţi coproprietari.” şi – art. 435 alin. (2) din Codul de procedură civilă, potrivit cu care: „Hotărârea este opozabilă oricărei terţe persoane atât timp cât aceasta din urmă nu face, în condiţiile legii, dovada contrară.”

Autorul sesizării supune dezlegării instanţei supreme următoarea chestiune de drept ce face obiectul pronunţării unei hotărâri prealabile: „dacă prevederile art. 643 alin. (2) din Codul civil instituie o excepţie de la opozabilitatea hotărârii judecătoreşti, reglementată de art. 435 alin. (2) din Codul de procedură civilă”.

Preliminar, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept reţine că este necesară fixarea limitelor dezlegării chestiunii de drept cu care instanţa supremă a fost învestită, întrucât întrebarea adresată de instanţa de trimitere are un anumit grad de generalitate care nu permite formularea unui răspuns util.

Analiza urmează, aşadar, să fie limitată la problema de drept punctuală din litigiul pendinte, fiind vorba despre efectele hotărârii judecătoreşti potrivnice pronunţate în acţiunea în revendicare imobiliară a unui bun proprietate comună pe cote-părţi (coproprietate), introdusă de un/împotriva unui alt coproprietar, faţă de coproprietarul care nu a fost parte în proces.

În alte cuvinte, problematica întrebării adresate urmăreşte dezlegarea cu valoare de principiu a domeniului opozabilităţii faţă de terţi a hotărârii judecătoreşti, în situaţia particulară a coproprietarului, terţ în raport cu o hotărâre judecătorească nefavorabilă, pronunţată într-o acţiune în revendicare imobiliară a unui bun aflat în coproprietate.

Drept urmare, instanţei de trimitere îi este utilă lămurirea – pentru cazul specificat anterior – a aspectului dacă hotărârea judecătorească potrivnică la care se referă teza a doua a art. 643 alin. (2) din Codul civil constituie sau nu o excepţie de la principiul general al opozabilităţii efectelor hotărârii judecătoreşti faţă de terţe persoane, consacrat de art. 435 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

Cu acelaşi titlu preliminar se impune, pe de o parte, prezentarea unor scurte consideraţii de ordin teoretic referitoare la efectele hotărârii judecătoreşti şi la domeniul relativităţii şi al opozabilităţii acestora, iar, pe de altă parte, precizarea contextului legislativ în care a fost adoptată norma din Codul civil solicitată a fi interpretată.

Se cuvine astfel a aminti că, în mod tradiţional, în doctrină se admite că hotărârea judecătorească produce două categorii de efecte: substanţiale şi procesuale. Efectul substanţial este rezultatul aplicării normei de drept la situaţia de fapt concretă, iar efectele procesuale sunt reglementate de dispoziţiile art. 429-435 din Codul de procedură civilă, fiind vorba, într-o enunţare sumară, despre dezînvestirea instanţei, autoritatea de lucru judecat, puterea executorie şi valoarea probantă de înscris autentic.

Modalitatea în care se produc aceste efecte îşi află, în mod firesc, sediul materiei în cuprinsul art. 435 din Codul de procedură civilă, purtând denumirea marginală „Obligativitatea şi opozabilitatea hotărârii”, potrivit cu care: „(1) Hotărârea judecătorească este obligatorie şi produce efecte numai între părţi şi succesorii acestora. (2) Hotărârea este opozabilă oricărei terţe persoane atât timp cât aceasta din urmă nu face, în condiţiile legii, dovada contrară.”

Conţinutul textului de lege sus-redat este sintetizat în doctrină astfel: obligativitatea operează inter partes, opozabilitatea operează erga omnes; obligativitatea este relativă, opozabilitatea este generală.

Aşadar, principiul relativităţii hotărârii judecătoreşti, atât sub aspectul efectelor obligatorii, cât şi al lucrului judecat, presupune ca ceea ce a fost judecat să nu poată folosi sau, în principiu, să nu poată fi opus decât de către părţile în proces (şi succesorii acestora), fundamentul şi justificarea acestui principiu constituindu-le contradictorialitatea şi dreptul la apărare.

Însă această relativitate nu antrenează consecinţa inopozabilităţii hotărârii judecătoreşti faţă de terţi.

Tocmai de aceea, completându-l pe cel dintâi, principiul opozabilităţii hotărârii judecătoreşti dă expresie respectului datorat şi impus tuturor de către o situaţie juridică.

Astfel, opozabilitatea stricto sensu este definită în doctrină drept acea aptitudine a actului jurisdicţional de a fi recunoscut şi respectat de orice persoană care nu a fost implicată în procedura judiciară. Altfel spus, existenţa sa integrată în mod legal în ordinea juridică poate fi opusă terţelor persoane, care nu mai pot ignora situaţia juridică ce a luat naştere în urma pronunţării hotărârii judecătoreşti, cel puţin până la momentul în care vor demonstra în justiţie situaţia contrară (suportând, astfel, în mod indirect, efectele judecăţii la care nu au participat).

Mecanismul producerii efectelor hotărârii judecătoreşti presupune, aşadar, ca principiul relativităţii să asigure stabilitatea internă, în raporturile dintre părţi (şi succesorii lor), iar cel al opozabilităţii să asigure stabilitatea externă, în relaţia cu terţii (cel puţin până la momentul la care aceştia vor face proba contrară celor tranşate jurisdicţional).

Se mai cuvine a fi notată şi distincţia făcută doctrinar în ceea ce priveşte înţelegerea noţiunii de terţ, în spaţiul opozabilităţii. În acest sens, este terţ desăvârşit acela în raport cu care efectele hotărârii nu se repercutează în niciun fel, în vreme ce terţul interesat este cel care, fiind atins în mod indirect de modalitatea tranşării litigiului, are interesul de a se prevala de efectele unei hotărâri favorabile sau, dimpotrivă, de a înlătura, faţă de el, efectele unei judecăţi care îl prejudiciază, astfel cum este şi cazul litigiului pendinte, în care reclamantul coproprietar este un terţ interesat în raport cu hotărârea potrivnică pronunţată în primul proces de revendicare.

În continuarea analizei de faţă, se constată a fi utilă şi precizarea contextului legislativ în care a fost adoptată norma înscrisă în art. 643 alin. (2) teza a doua din Codul civil, cu referire la care completul de judecată, autor al sesizării, întreabă instanţa supremă dacă reprezintă sau nu o veritabilă excepţie de la principiul opozabilităţii faţă de terţi a actului jurisdicţional, reglement