Decizia nr. 29 din 3 iunie 2019

Tribunalul Argeş – Secţia civilă a dispus, prin Decizia civilă nr. 5.710 din 19 decembrie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 1.799/280/2017, aflat pe rolul acestei instanţe, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept menţionată.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 15 februarie 2019, cu nr. 517/1/2019, termenul pentru soluţionarea dosarului fiind stabilit la 3 iunie 2019. II. Norma de drept intern ce formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile

Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, cu modificările şi completările ulterioare (denumită în continuare Legea nr. 136/1995) 1 1 Abrogată, la data de 12 iulie 2017, prin art. 40 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 54/2016 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţelor persoane prin accidente de vehicule şi de tramvaie. Art. 48. – ” Persoanele fizice sau juridice care au în proprietate vehicule supuse înmatriculării/înregistrării în România, precum şi tramvaie au obligaţia să se asigure pentru cazurile de răspundere civilă ca urmare a pagubelor produse prin accidente de vehicule în limitele teritoriale de acoperire şi să menţină valabilitatea contractului de asigurare prin plata primelor de asigurare, precum şi să aplice pe parbrizul vehiculului sau în alt loc vizibil din exterior vigneta. Persoanele care intră pe teritoriul României cu vehicule înmatriculate/înregistrate în afara teritoriului României se consideră asigurate, în condiţiile prezentei legi, în una dintre următoarele situaţii: a) dacă numărul de înmatriculare//înregistrare atestă asigurarea potrivit legii statului în care este înmatriculat/înregistrat vehiculul sau acordurilor internaţionale de asigurare valabile în România; b) dacă posedă documente internaţionale de asigurare valabile în România. Fac excepţie de la dispoziţiile prezentului articol persoanele fizice şi juridice, pe timpul utilizării vehiculelor pentru cursele de întreceri, raliuri sau antrenamente, care se pot asigura facultativ pentru astfel de riscuri.” Art. 49. – ” Asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de vehicule, precum şi tramvaie şi pentru cheltuielile făcute de asiguraţi în procesul civil, în conformitate cu: a) legislaţia în vigoare din statul pe teritoriul căruia s-a produs accidentul de vehicul şi cu cel mai mare nivel de despăgubire dintre cel prevăzut în legislaţia respectivă şi cel prevăzut în contractul de asigurare; b) legislaţia românească în vigoare, în cazul în care persoanele păgubite sunt cetăţeni ai statelor membre ale Uniunii Europene, în timpul unei călătorii ce leagă direct două teritorii în care este valabil tratatul de instituire a Comunităţii Economice Europene, dacă nu există birou naţional pe teritoriul traversat în care s-a produs accidentul.” Art. 55. – ” Despăgubirile se plătesc de către asigurător persoanelor fizice sau juridice păgubite. (…)”

Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (denumită în continuare Legea nr. 95/2006) Art. 320. – „(1) Persoanele care prin faptele lor aduc daune sănătăţii altei persoane, precum şi daune sănătăţii propriei persoane, din culpă, răspund potrivit legii şi au obligaţia să repare prejudiciul cauzat furnizorului de servicii medicale reprezentând cheltuielile efective ocazionate de asistenţa medicală acordată. Sumele reprezentând cheltuielile efective vor fi recuperate de către furnizorii de servicii medicale. Pentru litigiile având ca obiect recuperarea acestor sume, furnizorii de servicii medicale se subrogă în toate drepturile şi obligaţiile procesuale ale caselor de asigurări de sănătate şi dobândesc calitatea procesuală a acestora în toate procesele şi cererile aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, indiferent de faza de judecată. (…)” III. Expunerea succintă a procesului

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Piteşti – Secţia civilă la data de 31 ianuarie 2017, reclamantul Spitalul Universitar de Urgenţă Bucureşti a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii X şi Y, obligarea acestora în solidar la plata sumei de 24.719,40 lei, reprezentând contravaloarea cheltuielilor de spitalizare aferente pacientului Y, internat în cadrul Spitalului Universitar de Urgenţă Bucureşti, în perioada 25-29 iunie 2016, plus dobânda legală aferentă debitului principal, calculată de la data introducerii cererii de chemare în judecată şi până la plata efectivă şi integrală a debitului.

În motivare, reclamantul a arătat că internarea s-a datorat faptei de vătămare corporală din culpă săvârşită de pârâtul X – conducător auto, prin producerea unui accident rutier care a avut drept consecinţă vătămarea pasagerului din dreapta faţă – pârâtul Y, căruia i-au fost cauzate leziuni pentru a căror vindecare au fost necesare circa 150 de zile de îngrijiri medicale. Pârâtul Y nu a formulat plângere prealabilă împotriva pârâtului X, astfel că în cauza penală s-a dispus soluţia de clasare în temeiul art. 16 alin. (1) lit. e) din Codul de procedură penală.

Pârâţii X şi Y au formulat întâmpinare şi cerere de chemare în garanţie a societăţii de asigurare A S.A., solicitând respingerea acţiunii ca neîntemeiată, pentru neîndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, cu referire la condiţia dovedirii prejudiciului, în condiţiile în care reclamantul a depus la dosar două deconturi pentru aceeaşi perioadă de spitalizare, sumele înscrise în aceste documente fiind însumate. Pârâtul Y a solicitat respingerea acţiunii ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă. În argumentarea cererii de chemare în garanţie, pârâţii au arătat că X, conducătorul autoturismului implicat în accident, avea încheiată cu societatea de asigurare A S.A. o poliţă de asigurare, iar în conformitate cu prevederile art. 24, art. 42, art. 48, art. 49, art. 55 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, asigurătorul suportă plata cheltuielilor efectuate de spital pentru îngrijirile medicale acordate persoanei vătămate prin accidentul rutier.

La data de 2 mai 2017 reclamantul a formulat cerere de modificare a cererii de chemare în judecată, specificând că înţelege să cheme în judecată, în calitate de pârâtă, şi pe societatea de asigurare A S.A.

Chemata în garanţie a formulat întâmpinare, solicitând respingerea cererii de chemare în garanţie, cu motivarea că acoperirea cheltuielilor de spitalizare nu face parte dintre riscurile pe care le preia asigurătorul, potrivit dispoziţiilor art. 49 din Legea nr. 136/1995. A mai precizat că nu este îndeplinită în cauză condiţia vinovăţiei pârâtului X, pentru a putea fi angajată răspunderea civilă delictuală a acestuia, iar prejudiciul nu este unul cert, existând două deconturi depuse de reclamant pentru aceeaşi perioadă, însă cu valori diferite.

Prin Încheierea din data de 22 septembrie 2017 instanţa a dispus admiterea în principiu a cererii de chemare în garanţie.

Prin Sentinţa civilă nr. 9.140 din 27 octombrie 2017, Judecătoria Piteşti – Secţia civilă a admis în parte acţiunea, a respins cererea principală, a admis cererea de chemare în garanţie şi a obligat chemata în garanţie la plata către reclamant a sumei de 24.719,40 lei, reprezentând contravaloarea îngrijirilor medicale acordate pârâtului Y.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că la momentul săvârşirii faptei, pentru autoturismul care a produs accidentul rutier, exista o poliţă de asigurare de răspundere civilă auto încheiată cu chemata în garanţie, în calitate de asigurător. În ceea ce priveşte legea aplicabilă pe fondul cauzei, instanţa a constatat că la data producerii evenimentului rutier (24 iunie 2015) intrase în vigoare noul Cod civil, motiv pentru care a analizat, în persoana pârâţilor X şi Y, îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, potrivit art. 1.349 alin. (1) raportat la art. 1.357 alin. (1) din acest act normativ. Astfel, instanţa de fond a constatat ca fiind îndeplinite condiţiile privind existenţa unei fapte ilicite, a prejudiciului, a legăturii certe de cauzalitate dintre fapta pârâtului X de a provoca accidentul rutier din 24 iunie 2015 şi cheltuielile efectuate cu îngrijirile medicale ale pârâtului Y, internat în Secţia clinică de neurochirurgie şi Secţia clinică ATI a Spitalului Universitar de Urgenţă Bucureşti, în perioada 25-29 iunie 2016. În privinţa condiţiei vinovăţiei a reţinut că din probatoriul administrat în Cauza penală nr. xxx/P/2015 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Bolintin-Vale rezultă că la producerea accidentului ar fi contribuit în exclusivitate pârâtul X. Prin urmare, instanţa a stabilit că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie în persoana pârâtului X, astfel că acesta are obligaţia de a plăti reclamantului suma de 24.719,40 lei, reprezentând cheltuielile de spitalizare efectuate. Analizând cererea de chemare în garanţie, faţă de starea de fapt reţinută şi faţă de dispoziţiile art. 49 lit. a) din Legea nr. 136/1995, aplicabil având în vedere data încheierii poliţei de asigurare, potrivit dispoziţiilor art. 146 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările şi completările ulterioare, instanţa a apreciat că în sintagma „despăgubiri acordate pentru persoanele aflate în acel vehicul” se încadrează şi despăgubirile constând în cheltuielile de spitalizare ale persoanei aflate în vehicul, având în vedere că respectivele cheltuieli au fost efectuate în beneficiul ocupantului, iar nu în beneficiul unităţii spitaliceşti. Totodată, potrivit art. 55 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, despăgubirile se plătesc de către asigurător persoanelor fizice sau juridice păgubite. Art. 27 din Norma Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, cu modificările şi completările ulterioare 2 (denumită, în continuare Norma nr. 23/2014), stabileşte ce categorii de prejudicii nu sunt acoperite de poliţa RCA, cheltuielile de spitalizare nefiind prevăzute în acest articol, ceea ce impune obligarea asigurătorului RCA la plata sumelor datorate de către asigurat către partea civilă, în limitele contractului de asigurare. 2 Abrogată, la data de 23 decembrie 2016, prin art. 44 lit. a) din Norma Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 39/2016 privind asigurările auto în România, cu modificările şi completările ulterioare.

Împotriva sentinţei a declarat apel chemata în garanţie, susţinând că, în mod greşit, instanţa a respins proba cu efectuarea unui raport de expertiză tehnică din care trebuia să rezulte vinovăţia celuilalt şofer participant la evenimentul rutier, că nu este îndeplinită condiţia vinovăţiei exclusive a pârâtului X în producerea accidentului din 24 iunie 2015, iar referitor la prejudiciu acesta nu este cert, din calculul efectuat din cele două deconturi rezultând o sumă de 11.499,50 lei.

Prin Decizia civilă nr. 5.710 din 19 decembrie 2018, Tribunalul Argeş – Secţia civilă a respins ca nefondat apelul, pentru următoarele considerente: Din conţinutul Legii nr. 136/1995 rezultă că persoanele fizice sau juridice care au în proprietate vehicule supuse înmatriculării au obligaţia să se asigure pentru cazurile de răspundere civilă ca urmare a pagubelor produse prin accidente de vehicule şi să menţină valabilitatea contractului de reasigurare. În conformitate cu art. 49 din Legea nr. 136/1995, asigurătorul acordă despăgubiri în baza contractului de asigurare pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de vehicule. Asigurătorul RCA are obligaţia de a despăgubi partea prejudiciată pentru prejudiciile suferite în urma accidentului produs prin intermediul vehiculului asigurat, potrivit pretenţiilor formulate, ce urmează a fi dovedite. Din procesul-verbal de cercetare la faţa locului întocmit de lucrătorii de poliţie a rezultat că autoturismul Dacia Logan condus de pârâtul X a virat brusc către banda de urgenţă, acroşând autoturismul marca Citroen, care s-a răsturnat de mai multe ori, din accident rezultând rănirea pârâtului Y – pasager aflat în autoturismul condus de X, care a avut nevoie de îngrijiri medicale de 150 de zile. Faţă de faptul că pârâtul X a avut încheiată o poliţă de asigurare cu chemata în garanţie şi întrucât asigurătorul acordă despăgubiri în baza contractului de asigurare şi răspunde faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de vehicule, în mod corect prima instanţă a obligat chemata în garanţie la plata către reclamant a contravalorii îngrijirilor medicale acordate pârâtului Y, prejudiciul fiind cert, lichid şi exigibil.

Prin aceeaşi decizie s-a dispus şi admiterea cererii de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, formulată de intimatul-pârât X. IV. Motivele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării

Prin Decizia civilă nr. 5.710 din 19 decembrie 2018, Tribunalul Argeş – Secţia civilă a admis cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, formulată de intimatul-pârât X, fără a arăta care sunt motivele pentru care apreciază sesizarea admisibilă. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Intimatul-pârât X, prin cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, în sensul că pricina se judecă în ultimă instanţă, de chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită depinde în tot soluţionarea cererii de chemare în garanţie, iar chestiunea de drept este nouă, nefiind supusă analizei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pe calea sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile ori pentru recurs în interesul legii. Pe fondul chestiunii de drept a apreciat că, prin interpretarea dispoziţiilor art. 48-49 şi art. 55 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, în categoria prejudiciilor aduse persoanelor juridice produse prin accidente de vehicule sunt incluse prejudiciile produse unităţilor sanitare prevăzute de art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006. În argumentarea acestui punct de vedere a invocat minuta întâlnirii reprezentanţilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu preşedinţii secţiilor penale ale curţilor de apel de la Braşov, din 4-5 iunie 2015, prin care s-a apreciat că angajatorul este direct obligat la plata cheltuielilor către spital, deoarece, potrivit art. 55 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, despăgubirile se plătesc de către asigurător persoanelor fizice sau juridice păgubite, unitatea spitalicească făcând parte din această ultimă categorie.

Reprezentantul apelantei a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

După comunicarea raportului întocmit de judecătorii- raportori, în aplicarea dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, părţile nu au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Completul de judecată învestit cu soluţionarea apelului în Dosarul nr. 1.799/280/2017 şi-a exprimat punctul de vedere prin considerentele deciziei pronunţate în apel, redate la punctul III din prezenta decizie. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

Jurisprudenţa Curţii de Apel Piteşti, în a cărei rază funcţionează instanţa de trimitere, a comunicat că la instanţele din raza sa teritorială nu a fost identificată practică judiciară cu privire la problema de drept supusă dezlegării. Jurisprudenţa celorlalte instanţe din ţară

Opinia majoritară a instanţelor naţionale, exprimată atât teoretic, cât şi prin hotărâri definitive pronunţate în materie, este aceea că, în categoria prejudiciilor aduse persoanelor juridice prin accidente de vehicule, sunt incluse şi prejudiciile produse unităţilor sanitare prevăzute de art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006. În acest sens s-a reţinut că prerogativa unităţii sanitare de a pretinde şi a primi contravaloarea serviciilor medicale prestate de la persoana care, prin faptele sale, a adus daune sănătăţii altei persoane este reglementată de dispoziţiile amintite din Legea nr. 95/2006. Textul legii nu comportă interpretări şi reprezintă, practic, o novaţie prin schimbare de debitor, în condiţiile în care, în temeiul legii, prestatorul serviciilor medicale are dreptul de a recupera contravaloarea acestora, dar nu de la beneficiarul direct, pacientul, ci de la cel care, prin fapta sa, a produs vătămarea care a necesitat îngrijiri medicale. În cauză, unitatea spitalicească, prestând serviciile medicale, are dreptul, în temeiul legii, la contravaloarea acestora, de la cel care a produs prejudiciul, respectiv contravenientul. Cum acesta din urmă este o persoană aflată sub un contract de asigurare de răspundere civilă delictuală, asigurătorul, în condiţiile unei cereri de chemare în garanţie, urmează a plăti direct unităţii medicale contravaloarea serviciilor medicale prestate, acestea intrând în sfera noţiunii cu care operează art. 50 din Legea nr. 136/1995. Potrivit Deciziei nr. 22 din 6 noiembrie 2017, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 43 din 17 ianuarie 2018 (Decizia nr. 22/2017), în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, persoana care a suferit o vătămare corporală prin fapta altuia nu poate fi obligată, către furnizorul de servicii medicale, la plata cheltuielilor de spitalizare şi tratament medical de care a beneficiat în cadrul unităţii medicale respective, potrivit legii, în limitele pachetului de bază ori minimal, după caz, în situaţiile în care autorul vătămării nu a fost identificat sau persoana vătămată nu a formulat sau şi-a retras plângerea prealabilă ori a intervenit împăcarea părţilor. Autorul vătămării poate fi chemat în judecată, pe cale civilă separată, pentru suportarea cheltuielilor de spitalizare şi tratament medical de care a beneficiat persoana vătămată, în limitele pachetului de bază ori minimal, în situaţia în care acesta nu răspunde penal, întrucât a intervenit împăcarea părţilor. Aşadar, din dispoziţiile art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 şi ale Deciziei nr. 22/2017 rezultă că furnizorul de servicii medicale poate chema în judecată pe autorul accidentului pentru suportarea cheltuielilor de spitalizare şi tratament medical de care a beneficiat persoana vătămată, în limitele pachetului de bază ori minimal, că legislaţia are în vedere fapta ilicită a autorului accidentului, precum şi prejudiciul creat de către acesta furnizorului de servicii medicale, astfel încât trebuie concluzionat că autorul accidentului răspunde faţă de furnizorul de servicii medicale pentru costurile acestor servicii. Această opinie a fost exprimată de Curtea de Apel Bacău, Curtea de Apel Braşov, Curtea de Apel Bucureşti, Curtea de Apel Constanţa, o parte a instanţelor Curţii de Apel Cluj (Judecătoriile Bistriţa şi Beclean, Tribunalul Maramureş), Curtea de Apel Craiova, Curtea de Apel Iaşi (cu excepţia Tribunalului Vaslui), Curtea de Apel Oradea, Curtea de Apel Suceava, Curtea de Apel Târgu Mureş, Judecătoria Câmpina, Judecătoria Buzău. S-a depus un număr semnificativ de hotărâri judecătoreşti.

Într-o altă opinie, minoritară, s-a apreciat că, în interpretarea art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, unitatea medicală care a acordat servicii medicale victimei accidentului de circulaţie are la dispoziţie alte remedii procesuale prin care poate pretinde persoanei vinovate de producerea accidentului sau asigurătorului RCA să achite costurile serviciilor acordate. Dispoziţiile art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, ce instituie răspunderea delictuală a persoanelor care, prin faptele lor, aduc atingere sănătăţii altei persoane, au un caracter special, stabilind dreptul la acţiune directă a unităţii spitaliceşti prejudiciate împotriva persoanei responsabile de producerea accidentului rutier. În acest sens s-au exprimat Tribunalul Cluj – Secţia civilă şi Tribunalul Vaslui, depunând hotărârile judecătoreşti identificate.

La nivelul Tribunalului Sălaj, Judecătoriei Zalău, Tribunalului Prahova, Judecătoriei Ploieşti şi Curţii de Apel Timişoara s-a semnalat practică neunitară.

Au fost exprimate şi opinii în sensul inadmisibilităţii sesizării. Astfel, Secţia civilă a Curţii de Apel Braşov a apreciat, în principal, că sesizarea nu este admisibilă, întrucât este formulată de o instanţă de apel, ce s-a pronunţat deja printr-o decizie, după publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017, a Deciziei nr. 369 din 30 mai 2017 a Curţii Constituţionale, ce permite şi exercitarea căii de atac a recursului. Opinia exprimată de judecătorii Secţiei a II-a penale a Curţii de Apel Bucureşti a fost în sensul inadmisibilităţii sesizării, întrucât problema de drept supusă discuţiei nu constituie o veritabilă chestiune de drept de a cărei lămurire să depindă soluţionarea pe fond a cauzei şi nici nu este îndeplinită cerinţa noutăţii. Astfel, practica constantă a instanţelor este că în categoria prejudiciilor aduse persoanelor juridice prin accidente de vehicule sunt incluse prejudiciile produse unităţilor sanitare prevăzute de art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006. Opinia pe fondul cauzei este justificată de faptul că dispoziţiile art. 49 lit. a) din Legea nr. 136/1995 nu instituie vreo excepţie cu privire la cheltuielile de spitalizare a victimelor acestor accidente. De asemenea este justificată de interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 50 şi 55 din Legea nr. 136/1995, ale art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 şi a Deciziei nr. 1 din 15 februarie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 258 din 6 aprilie 2016 (Decizia nr. 1/2016), prin care s-a stabilit că în, interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 86 din Codul de procedură penală, în cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, societatea de asigurare are calitate de parte responsabilă civilmente şi are obligaţia de a repara singură prejudiciul cauzat prin infracţiune, în limitele stabilite în contractul de asigurare şi prin dispoziţiile legale privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă. Judecătorii Secţiei a IV-a civile a Curţii de Apel Bucureşti au apreciat că din sesizare nu reiese care sunt divergenţele de interpretare a dispoziţiilor art. 48-49 şi art. 55 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, respectiv argumentele juridice pentru care aceste dispoziţii legale sunt apte să primească două sau mai multe interpretări.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Din verificările efectuate rezultă că instanţa de contencios constituţional nu s-a pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 48-49 şi art. 55 alin. (1) din Legea nr. 136/1995. Asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 s-au pronunţat decizii cu privire la alte aspecte decât cele ce interesează cauza de faţă. La data pronunţării prezentei decizii, pe rolul Curţii Constituţionale se aflau 8 dosare în fază de raport, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a acestor dispoziţii legale. IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, judecătorii-raportori au apreciat că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate a sesizării, prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, lipsind cerinţa de admisibilitate legată de necesitatea existenţei unei cauze care să se afle în curs de judecată. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele: Asupra admisibilităţii sesizării

Procedura sesizării instanţei supreme în vederea pronunţării asupra unor chestiuni de drept printr-o hotărâre prealabilă a fost introdusă în sistemul de drept român prin actualul Cod de procedură civilă, adoptat prin Legea nr. 134/2010, republicată, fiind reglementată de dispoziţiile art. 519-521 din Codul de procedură civilă.

Scopul acestei proceduri este crearea unui mecanism nou pentru uniformizarea practicii judiciare care să contribuie, alături de recursul în interesul legii, la transformarea practicii judiciare româneşti într-una predictibilă, care să răspundă aşteptărilor rezonabile ale justiţiabililor.

În privinţa obiectului şi a condiţiilor sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, legiuitorul, în cuprinsul articolului 519 din Codul de procedură civilă, instituie o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea acestei proceduri, condiţii care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, respectiv: – existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; – cauza să fie soluţionată în ultimă instanţă; – cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; – ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată; – chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat şi nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Verificarea circumstanţelor sub care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost sesizată denotă neîndeplinirea exigenţei referitoare la cerinţa de admisibilitate legată de necesitatea existenţei unei cauze care să se afle în curs de judecată.

Astfel, în prezenta cauză, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost sesizată prin Decizia civilă nr. 5.710 din 19.12.2018, pronunţată de Tribunalul Argeş – Secţia civilă, hotărâre prin care instanţa de apel a procedat şi la soluţionarea apelului cu care a fost învestită.

Potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, prin încheierea prin care completul de judecată dispune sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, cauza va fi suspendată până la pronunţarea hotărârii prealabile.

Soluţia impusă de textul de lege este firească, fiind justificată de caracterul şi finalitatea acestei proceduri, câtă vreme instituţia dezlegării, în prealabil, a unor chestiuni de drept reprezintă un incident procedural prin intermediul căruia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este chemată să statueze, printr-o hotărâre de principiu, asupra unei chestiuni noi de care depinde soluţionarea pe fond şi în ultimă instanţă a unei cauze civile.

În condiţiile în care, în speţă, instanţa de trimitere a soluţionat apelul cu care a fost învestită, demersul iniţiat de aceasta cu privire la interpretarea chestiunii de drept în discuţie este lipsit de finalitate, rezultatul nemaiputând fi valorificat în procedura în care iniţial a fost considerat necesar.

Se mai reţine, de asemenea, şi că sub acest aspect, al îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate a sesizării potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, actul de sesizare nu este deloc motivat, deşi instanţa de trimitere avea această obligaţie, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (1) teza a doua din acelaşi cod.

În jurisprudenţa constantă a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a sancţionat, sub aspectul admisibilităţii, neregăsirea în încheierea de sesizare a punctului de vedere al completului de judecată învestit cu soluţionarea cauzei asupra tuturor condiţiilor prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă (deciziile nr. 20 din 22 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 588 din 5 august 2015; nr. 31 din 19 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 918 din 11 decembrie 2015; nr. 16 din 23 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 779 din 5 octombrie 2016; nr. 21 din 13 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 774 din 4 octombrie 2016).

În considerarea argumentelor expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că mecanismul de unificare a practicii judiciare reglementat de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă nu poate fi valorificat, atât timp cât legiuitorul a stabilit, prin condiţiile restrictive de admisibilitate, rolul unificator al instituţiei juridice a hotărârii prealabile numai în scopul preîntâmpinării apariţiei unei practici neunitare, printr-o rezolvare de principiu a unei probleme de drept.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, în temeiul art. 521 din Codul de procedură civilă,