Decizia nr. 17 din 8 aprilie 2019

Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a civilă a dispus, prin Încheierea din 9 octombrie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 6.386/299/2018, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept menţionată.

Cererea de pronunţare a hotărârii prealabile a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la 8 ianuarie 2019, cu nr. 97/1/2019. II. Temeiul juridic al sesizării

Articolul 519 din Codul de procedură civilă stipulează următoarele: „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”. III. Normele de drept intern care formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile

Art. 688 alin. (2) din Codul de procedură civilă: „În cazul în care moştenirea a fost acceptată şi există numai moştenitori majori, executarea silită va fi pornită împotriva tuturor, în afară de cazul în care numai unii dintre aceştia sunt chemaţi, de lege ori potrivit voinţei defunctului, să răspundă pentru anumite datorii ale defunctului. Dacă executarea silită este pornită contra tuturor moştenitorilor, aceştia vor fi citaţi, printr-o înştiinţare colectivă, făcută la locul deschiderii moştenirii, pe numele acesteia, cu excepţia cazului în care au ales, cu ocazia dezbaterii succesorale ori chiar ulterior, un alt domiciliu în vederea citării sau un reprezentant al acestora, după caz”.

Art. 1.155 alin. (2) din Codul civil: „Înainte de partajul succesoral, creditorii ale căror creanţe provin din conservarea sau din administrarea bunurilor moştenirii ori s-au născut înainte de deschiderea moştenirii pot cere să fie plătiţi din bunurile aflate în indiviziune. De asemenea, ei pot solicita executarea silită asupra acestor bunuri”. IV. Expunerea succintă a procesului

Prin Cererea înregistrată la data de 8 martie 2018 cu nr. 6.386/299/2018 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, având în vedere cererea creditoarei bancă comercială, executorul judecătoresc a solicitat, în temeiul unui bilet la ordin emis la 19 decembrie 2013 şi scadent la 30 septembrie 2014, încuviinţarea executării silite împotriva activului moştenirii debitorului, decedat la 19 august 2014, pe seama celor patru moştenitori acceptanţi.

Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, prin Încheierea din 26 martie 2018, a respins ca neîntemeiată cererea de încuviinţare a executării silite, cu motivarea că persoanele indicate ca fiind moştenitori acceptanţi nu au calitatea de moştenitori şi, implicit, de debitori în sensul prevederilor art. 645 alin. (1) din Codul de procedură civilă, iar conform dispoziţiilor art. 688 alin. (2) din acelaşi act normativ, executarea nu poate fi începută împotriva activului moştenirii în cazul în care succesiunea a fost acceptată, fiind necesară începerea executării împotriva persoanelor ce au calitatea de moştenitor, astfel încât există un impediment la încuviinţarea executării silite, în conformitate cu dispoziţiile art. 687 din Codul de procedură civilă.

Împotriva acestei încheieri a declarat apel creditoarea, solicitând schimbarea ei în tot în sensul încuviinţării executării silite împotriva activului moştenirii debitorului şi a celor patru moştenitori acceptanţi. V. Motivele reţinute de titularul sesizării care susţin admisibilitatea procedurii

Instanţa de trimitere, reţinând incidenţa prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă, a apreciat admisibilă cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, având în vedere că obiectul Dosarului nr. 6.386/299/2018 vizează soluţionarea unui apel împotriva încheierii primei instanţe, de respingere a cererii creditoarei de încuviinţare a executării silite, tribunalul urmând a se pronunţa asupra apelului printr-o decizie definitivă.

De asemenea, problema de drept vizând posibilitatea încuviinţării executării silite asupra bunurilor moştenirii împotriva succesibililor acceptanţi, câtă vreme nu s-a emis certificat de moştenitor, are incidenţă asupra fondului apelului, reprezentând singurul motiv de apel.

S-a considerat că problema de drept este una nouă, neexistând un recurs în interesul legii cu acest obiect, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu are competenţă materială în privinţa cererilor formulate în cadrul executărilor silite. Totodată, din hotărârile judecătoreşti depuse de apelantă la dosar rezultă împrejurarea că asupra aceleiaşi probleme de drept, enunţată anterior, instanţele au opinii diferite, cu interpretări contradictorii ale dispoziţiilor art. 688 alin. (2) din Codul de procedură civilă şi art. 1.155 alin. (2) din Codul civil. VI. Punctul de vedere al completului de judecată

Opinia instanţei de sesizare este în sensul că dispoziţiile legale incidente nu pot fi interpretate în sensul că permit încuviinţarea executării silite asupra bunurilor moştenirii împotriva succesibililor acceptanţi, câtă vreme nu s-a emis certificat de calitate de moştenitor sau certificat de moştenitor. VII. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Apelanta a considerat că sesizarea este admisibilă, tribunalul fiind învestit cu soluţionarea prezentei cauze în ultimă instanţă, iar de chestiunea de drept supusă judecăţii depinde soluţia ce se va pronunţa pe fondul apelului. Litigiul are ca obiect încuviinţarea executării silite împotriva moştenitorilor acceptanţi ai debitorului decedat înaintea începerii executării silite, la un moment la care moştenirea nu a fost dezbătută, situaţie care se încadrează în ipoteza art. 688 din Codul de procedură civilă. Ca atare, pentru a se dispune încuviinţarea executării silite este necesar ca instanţa de apel să stabilească dacă se poate porni executarea silită împotriva persoanelor care au acceptat succesiunea debitorului decedat, cât timp succesiunea nu a fost dezbătută. S-a susţinut că problema de drept este nouă, deoarece asupra sa Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nu face nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. Pe fondul cererii de sesizare s-a arătat că art. 688 alin. (2) din Codul de procedură permite începerea executării silite împotriva moştenitorilor acceptanţi, chiar şi înainte ca succesiunea să fie dezbătută, să fie stabilite cotele fiecăruia dintre moştenitori şi să se emită certificatele de moştenitor pentru aceştia. Raţiunea art. 1.155 alin. (2) din Codul civil este tocmai aceea de a nu impune creditorilor defunctului – care sunt consideraţi „creditori ai succesiunii” – să aştepte dezbaterea succesorală şi partajul, care pot avea loc şi după trecerea unei perioade îndelungate de la data deschiderii succesiunii, şi de a-i proteja pe aceştia de „riscul insolvabilităţii unora dintre moştenitori”. Prin urmare, creditorul are posibilitatea de a-şi realiza creanţa din bunurile moştenirii, chiar dacă nu s-a stabilit care sunt moştenitorii şi care sunt cotele lor asupra moştenirii. În acest fel nici moştenitorii nu sunt prejudiciaţi, deoarece masa patrimonială succesorală se diminuează numai în măsura satisfacerii creanţei creditorului, pentru care moştenitorii răspund, în limita activului succesoral [art. 1.114 alin. (2) din Codul civil]. S-a mai argumentat că art. 1.155 alin. (2) din Codul civil este recunoscut în doctrină ca o excepţie de la regula divizării de drept a pasivului succesoral proporţional cu cotele succesorale instituită în alin. (1) al aceluiaşi articol. Pe cale de consecinţă, creditorii la care acesta se referă – inclusiv cei ai defunctului – pot să urmărească bunurile indiviziunii succesorale, fără a se preocupa de diviziunea de drept a pasivului şi de faptul că plata datoriilor şi sarcinilor moştenirii se suportă proporţional cu cota succesorală la care moştenitorii au vocaţie. De aceea, condiţionarea executării silite a bunurilor moştenirii de stabilirea cotelor succesorale nu are nicio justificare, câtă vreme legiuitorul a conferit creditorilor moştenirii beneficiul neaplicării, în ceea ce priveşte creanţele lor, a regulii diviziunii pasivului succesoral. Această exceptare permite creditorilor evidenţiaţi în art. 1.155 alin. (2) din Codul civil să evite „divizarea acţiunii de executare a creanţelor, ceea ce poate antrena o multitudine de acţiuni în executare şi apărări din partea fiecărui moştenitor în parte, aspecte care fac ca procesul plăţii creanţei să devină complicat, lung şi oneros”. Art. 688 din Codul de procedură civilă transpune în mod corespunzător această preferinţă a creditorilor succesiunii în materia executării silite, arătând, pe de o parte, că executarea silită a creanţelor lor poate începe după decesul debitorului şi că, pe de altă parte, în locul acestuia vor sta în procesul execuţional: (i) conform alin. (1), cât timp moştenirea nu a fost acceptată şi nu a fost numit un curator al succesiunii, potrivit art. 1.136 alin. (1) din Codul civil, curatorul special numit la cererea creditorului ori a executorului de instanţa de executare [în caz contrar, executarea nu poate fi începută, aspect ce rezultă din art. 687 alin. (1) teza I din Codul de procedură civilă]; (ii) conform aceluiaşi alin. (1), interpretat per a contrario, curatorul succesiunii, numit conform art. 1.136 alin. (1) din Codul civil, dacă moştenirea nu a fost acceptată şi un asemenea curator a fost desemnat; (iii) în temeiul alin. (2), după acceptarea moştenirii, toţi moştenitorii acceptanţi, dacă sunt numai moştenitori majori. Totodată, în baza alin. (3) al aceluiaşi articol, dacă printre moştenitorii acceptanţi se găsesc şi minori ori persoane puse sub interdicţie judecătorească, executarea nu va putea fi începută până la numirea reprezentanţilor sau a ocrotitorilor legali ai acestora, după caz, ori până la numirea unui curator special. Aşadar, nu se poate admite ca executarea silită să nu poată fi începută cât timp succesiunea nu a fost dezbătută, în ciuda împrejurării că ea poate fi pornită, conform art. 688 alin. (1) din Codul de procedură civilă, inclusiv înainte ca moştenirea să fie acceptată sau curatorul succesiunii să fie numit, moment la care, conform art. 1.136 alin. (1) din Codul civil, este posibil ca succesibilii nici măcar să nu fie cunoscuţi. Nu există nicio raţiune pentru care executarea bunurilor moştenirii să poată fi pornită înainte de acceptarea moştenirii sau chiar înainte ca succesibilii să fie cunoscuţi, dar să nu mai poată fi pornită odată ce există moştenitori acceptanţi decât după ce moştenirea este dezbătută. O asemenea diferenţă de tratament nu are nicio justificare, mai ales în contextul în care moştenitorii acceptanţi nu pot opune creditorului succesiunii divizarea pasivului proporţional cu cotele succesorale care i-ar reveni fiecăruia. Mai mult, ei nu pot opune nici calitatea de legatar cu titlu particular, deoarece, în temeiul art. 1.067 alin. (1) din Codul civil, creditorii moştenirii sunt plătiţi cu prioritate faţă de legatari. Interpretarea art. 688 alin. (2) din Codul de procedură civilă, prin raportare la art. 1.155 alin. (2) din Codul civil, astfel cum a fost expusă, a fost îmbrăţişată şi de majoritatea instanţelor de judecată. Cu titlu de exemplu, apelanta a indicat că, în sentinţa civilă nr. 2.203 din 10 aprilie 2018, Judecătoria Sectorului 1 a statuat că, deşi „în actele existente la dosar nu rezultă că a fost dezbătută succesiunea, […] pentru începerea executării nu este necesar a se face dovada calităţii de moştenitor în mod obligatoriu prin depunerea unui certificat de moştenitor”, iar în Sentinţa civilă nr. 650 din 21 ianuarie 2016 a Judecătoriei Sectorului 1 s-a evidenţiat că „interdicţia de a porni executarea silită în ipoteza în care debitorul moare înainte de sesizarea executorului judecătoresc este limitată de legiuitor doar până la momentul la care există o persoană care să reprezinte interesele moştenirii – fiind posibile două variante, respectiv: fie până la momentul acceptării moştenirii de către cel puţin un succesibil cu vocaţie concretă la moştenire (iar nu până la dezbaterea succesiunii, cum s-a susţinut, întrucât, în caz contrar, moştenitorii ar avea posibilitatea să anihileze demersul creditorilor de a-şi satisface creanţele prin nefinalizarea procedurii succesorale), fie până la momentul desemnării unui curator al succesiunii”.

Intimaţii nu au exprimat un punct de vedere. VIII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

Întrucât ceea ce se valorifică în soluţionarea prezentei sesizări este jurisprudenţa dezvoltată la nivelul instanţelor, şi nu opiniile exprimate de judecători în cadrul unor dezbateri teoretice sau al unor şedinţe de lucru, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 520 alin. (11) coroborat cu art. 516 alin. (7) din Codul de procedură civilă, care face referire la soluţiile diferite date problemei de drept, trebuie menţionat că au fost identificate hotărâri judecătoreşti care au adoptat ambele soluţii posibile. Astfel, au fost înaintate soluţii favorabile încuviinţării executării silite, în circumstanţele regăsite în sesizarea instanţei de trimitere, care provin de la Judecătoria Sector 6 Bucureşti şi Tribunalul Braşov. În cazul acestei din urmă instanţe, prin Încheierea din 3 august 2018 a Judecătoriei Braşov, fusese respinsă cererea de încuviinţare a executării silite sub motivul că succesiunea debitorului decedat anterior începerii executării silite nu a fost acceptată de către cei chemaţi la moştenire şi că nici nu a fost numit un curator al succesiunii în condiţiile art. 1.136 din Codul civil. Această soluţie a fost schimbată prin Decizia civilă nr. 1.520 din 1 noiembrie 2017 a Tribunalului Braşov, care a încuviinţat executarea silită prin poprire împotriva moştenirii defunctului debitor, reţinând că interdicţia pornirii executării silite stabilită de art. 687 alin. (1) din Codul civil nu mai subzistă cât timp nu există moştenitori acceptanţi, de vreme ce a fost numit un curator special pentru executarea silită. În sens contrar, au fost înaintate încheieri pronunţate de Judecătoria Lehliu-Gară şi Judecătoria Suceava.

Opiniile teoretice exprimate de colectivele de judecători de la Curtea de Apel Bacău (Judecătoria Piatra-Neamţ, Tribunalul Bacău), Curtea de Apel Braşov (Judecătoria Braşov), Curtea de Apel Bucureşti (Tribunalul Ialomiţa, Tribunalul Teleorman, Judecătoria Turnu Măgurele), Curtea de Apel Craiova (Judecătoria Drobeta-Turnu Severin), Curtea de Apel Cluj (Tribunalul Cluj şi Judecătoria Cluj, Judecătoria Baia Mare), Curtea de Apel Constanţa (Judecătoria Babadag), Curtea de Apel Galaţi (judecătoriile Galaţi, Tecuci, Lieşti), Curtea de Apel Iaşi (Judecătoria Iaşi, Tribunalul Iaşi, Judecătoria Paşcani, Hârlău, Tribunalul Vaslui), Curtea de Apel Piteşti, Curtea de Apel Ploieşti sunt, în majoritate, în sensul că, faţă de dispoziţiile art. 1.155 alin. (2) din Codul civil, începerea executării silite este posibilă în ipoteza enunţată. Raţiunea art. 1.155 alin. (2) din Codul civil este tocmai aceea de a nu impune creditorilor defunctului, care sunt consideraţi „creditori ai succesiunii”, să aştepte dezbaterea succesorală şi partajul, care pot avea loc şi după trecerea unei perioade îndelungate de la data deschiderii succesiunii şi de a-i proteja pe aceştia de riscul insolvabilităţii unora dintre moştenitori. Executarea silită poate porni asupra bunurilor moştenirii împotriva moştenitorilor acceptanţi ai debitorului decedat, chiar dacă nu au fost stabilite cotele succesorale şi calitatea de moştenitor a acestora, având în vedere că art. 688 alin. (2) din Codul de procedură civilă are caracter special şi prevede doar condiţia ca moştenirea să fi fost acceptată, şi nu dezbătută. Din cuprinsul dispoziţiilor art. 687 alin. (2) şi (3) şi art. 688 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură civilă se constată că începerea sau continuarea executării silite împotriva moştenitorilor nu depinde de dezbaterea succesiunii debitorului decedat. Prin urmare, o interpretare în sensul că bunurile moştenirii pot fi executate silit înainte de acceptarea moştenirii sau chiar înainte ca succesibilii să fie cunoscuţi, dar nu poate fi pornită executarea silită în situaţia în care există moştenitori acceptanţi decât după ce moştenirea este dezbătută este contrară raţiunii pentru care au fost edictate dispoziţiile art. 687 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură civilă şi art. 688 alin. (1) din Codul de procedură civilă. Opinia contrară, în sensul că nu există posibilitatea începerii executării silite a bunurilor moştenirii împotriva moştenitorilor acceptanţi ai debitorului decedat, cât timp nu au fost stabilite cotele succesorale şi calitatea de moştenitor a acestora în cadrul dezbaterii succesorale a fost exprimată, în cea mai mare parte, de judecători de la nivelul judecătoriilor şi tribunalelor din raza Curţii de Apel Bucureşti (Judecătoria Olteniţa, Călăraşi, Giurgiu, Alexandria, Roşiori de Vede, Videle, Zimnicea, Tribunalul Giurgiu, Ialomiţa, Ilfov), judecătoriile Slatina şi Caracal, Suceava.

Curţile de apel Alba Iulia, Timişoara şi Târgu Mureş au învederat că nu s-a identificat practică judiciară şi nu au comunicat un punct de vedere cu privire la problema de drept ce face obiectul prezentei sesizări.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Adresa nr. 137/C/117/III-5/2019 din 13 februarie 2019, a comunicat că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practica judiciară, în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării. IX. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

La nivelul Curţii Constituţionale nu a fost identificată jurisprudenţă cu privire la problema de drept ce face obiectul prezentei sesizări.

Prin Decizia nr. 12 din 11 martie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 3.166/1/2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 316 din 23 aprilie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a respins ca inadmisibilă sesizarea formulată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a V-a civilă, în Dosarul nr. 6.390/299/2018, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: „Interpretarea dispoziţiilor art. 688 alin. (2) din Codul de procedură civilă şi art. 1.155 alin. (2) din Codul civil, în sensul de a se stabili dacă există posibilitatea începerii executării silite a bunurilor moştenirii împotriva moştenitorilor acceptanţi ai debitorului decedat, cât timp nu au fost stabilite cotele succesorale şi calitatea de moştenitor a acestora în cadrul dezbaterii succesorale”. X. Punctul de vedere exprimat de către judecătorii- raportori asupra sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept

Prin raportul întocmit, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că sesizarea nu întruneşte toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, în sensul că nu sunt îndeplinite condiţiile vizând noutatea şi dificultatea chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Prezenta analiză va porni de la informaţia reţinută la pct. 20, în sensul că, la o dată anterioară, pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a fost înregistrat Dosarul nr. 3.166/1/2018 având ca obiect aceeaşi chestiune de drept cu cea dedusă soluţionării în dosarul de faţă, soluţia adoptată în cazul celei dintâi sesizări fiind aceea de respingere ca inadmisibilă.

Ambele sesizări provin din dosare aflate pe rolul Tribunalului Bucureşti, la secţii diferite (a IV-a şi a V-a), instanţă care a fost învestită cu judecarea apelurilor declarate împotriva unor încheieri de respingere a cererilor de încuviinţare a executării silite pronunţate de Judecătoria Sector 1, în cauze diferite, dar privind situaţia juridică a aceloraşi creditor şi debitor, respectiv moştenitori acceptanţi ai succesiunii acestuia din urmă.

Argumentele de inadmisibilitate reţinute în cazul sesizării din Dosarul nr. 3.166/1/2018 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept au subliniat neîndeplinirea condiţiilor vizând noutatea şi dificultatea chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării.

Astfel, evidenţiind că cerinţa „noutăţii chestiunii de drept” regăsită în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă este o condiţie diferită de aceea a nepronunţării anterioare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau de cea a inexistenţei unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare pe problema de drept sesizată, s-a reţinut că întrebarea instanţei de trimitere vizează o problemă de drept – cea a excepţiei de la regula divizării de drept a pasivului succesoral proporţional cu cotele succesorale – care a fost recunoscută şi acceptată la nivel jurisprudenţial şi doctrinar chiar şi sub legislaţia vechiului Cod civil (care, prin mai multe dispoziţii legale, instituia regula divizării de drept a pasivului succesoral între moştenitorii universali şi cu titlu universal, proporţional cu cotele succesorale ale acestora) şi în lipsa unei reglementări legale exprese, fiind instituită pe cale jurisdicţională pentru a surmonta neajunsurile aplicării în toate cazurile a regulii diviziunii de drept a pasivului asupra creditorilor, excepţie ce a fost întemeiată şi justificată pe dreptul de gaj general al creditorilor chirografari. Această excepţie a fost recunoscută în doctrină ca adăugându-se celor patru cazuri de excepţie de la regula diviziunii de drept a pasivului succesoral proporţional cu părţile ereditare, consacrate legislativ prin art. 1.061 pct. 1, 2, 3 şi art. 893, 896 din Codul civil de la 1864.

În acest context s-a menţionat că textul art. 1.155 alin. (2) din Codul civil nu face decât să valorifice soluţia care a fost identificată în doctrină şi jurisprudenţă sub reglementarea Codului civil de la 1864.

Astfel fiind, s-a concluzionat că problema de drept sesizată nu este nouă, aceasta chiar în condiţiile în care prima consacrare la nivel legislativ se regăseşte în dispoziţiile art. 1.155 alin. (2) din Codul civil, raţiunea şi necesitatea reglementării care indică, deopotrivă, şi soluţia de urmat în cazul dat, regăsite în întreaga dezbatere doctrinară asupra acestuia, sub imperiul Codului civil din 1864, făcând superfluă dezbaterea chestiunii de drept pe calea procedurală a pronunţării de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unei hotărâri prealabile.

De asemenea s-a mai observat că orientarea jurisprudenţială actuală este majoritar îndreptată în sensul încuviinţării executării silite la cererea creditorului a cărui creanţă s-a născut înainte de deschiderea moştenirii, asupra bunurilor în indiviziune aflate în patrimoniul succesoral, în situaţia în care moştenirea a fost acceptată şi există numai moştenitori majori, în acelaşi sens fiind şi opiniile teoretice exprimate de curţile de apel şi de tribunale.

Tot în cadrul analizei condiţiilor de admisibilitate a sesizării s-a remarcat şi absenţa oricăror elemente care să evidenţieze caracterul dificil al problemei de drept, care este privitoare la dispoziţii legale redactate în mod clar, lipsit de echivoc, fără potenţial de a genera interpretări diferite şi care să necesite pronunţarea unei hotărâri prealabile în scopul prevenirii apariţiei unei practici judiciare neunitare.

Văzând argumentele de inadmisibilitate reţinute în cazul precedentei sesizări identice, care afirmă lipsa condiţiei noutăţii şi a caracterului dificil al problemei de drept, ca şi stadiul similar al jurisprudenţei şi opiniilor teoretice exprimate de colectivele de judecători, se impune – în virtutea coerenţei jurisprudenţiale şi a necesităţii asigurării caracterul unitar al acesteia, elemente care trebuie să se regăsească inclusiv la nivelul completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept – adoptarea aceleiaşi soluţii în privinţa actualei sesizări, identice cu cea care a făcut obiectul Dosarului nr. 3.166/1/2018. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 521 cu referire la art. 519 din Codul de procedură civilă,