Decizia nr. 27/2018 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept · Dosar nr. 95/1/2018 — chestiunea de drept: următoarea chestiune de drept: „dacă în categoria persoanelor vizate de art. 4 lit. c) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate industrială, aprobată…

Curtea de Apel Alba Iulia – Secţia a II-a civilă a dispus, prin Încheierea din 5 decembrie 2017, în Dosarul nr. 6.273/85/2013/a1, aflat pe rolul acestei instanţe, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept menţionată.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 12 ianuarie 2018, cu nr. 95/1/2018, termenul pentru soluţionarea dosarului fiind stabilit la 16 aprilie 2018. II. Norma de drept intern ce formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate industrială, aprobată cu modificări prin Legea nr. 280/2005, cu modificările şi completările ulterioare Art. 4. – „Au calitatea de a cere aplicarea măsurilor, procedurilor şi repararea daunelor următoarele persoane: (…) c) persoanele titulare ale unui drept de proprietate industrială protejat printr-un brevet de invenţie acordat de statul român şi succesorii lor în drept, deţinut în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, cărora le-au fost încălcate drepturile patrimoniale conferite de brevet prin exploatarea invenţiei în mod abuziv, fără consimţământul titularului sau prin orice fapte de încălcare a drepturilor acestuia.” III. Expunerea succintă a procesului

Obiectul Dosarului nr. 6.237/85/2013/a1 al Tribunalului Sibiu îl constituie procedura insolvenţei deschisă împotriva debitoarei S.C. X – S.A. Sibiu, ce se derulează conform prevederilor Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 85/2006) 1 . În cadrul acestei proceduri, contestatorul Y a formulat o cerere de admitere a creanţei, întemeiată pe dispoziţiile art. 64 din Legea nr. 85/2006. 1 Abrogată prin Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, cu modificările şi completările ulterioare.

Anterior, apelantul-contestator sesizase, la 22 noiembrie 2011, Tribunalul Bucureşti cu o acţiune în pretenţii întemeiată pe dispoziţiile art. 4 lit. c) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 100/2005. Acţiunea face obiectul Dosarului nr. 73.453/3/2011, judecata fiind suspendată de drept, în temeiul art. 36 din Legea nr. 85/2006, ca urmare a deschiderii procedurii insolvenţei împotriva debitoarei S.C. X – S.A. Sibiu. Suspendarea a fost constatată de Tribunalul Bucureşti la 11 decembrie 2013 şi a fost menţinută până în prezent.

În aceste condiţii, contestatorul a urmat calea participării la procedura insolvenţei, prin formularea cererii de înscriere a creanţei la data de 13 noiembrie 2013, creanţa urmând a fi verificată în Dosarul nr. 6.273/85/2013 al Tribunalului Sibiu, conform prevederilor art. 66-73 din Legea nr. 85/2006.

Ca urmare a neînscrierii creanţei, ca rezultat al verificării făcute de administratorul judiciar al debitoarei, acesta a formulat contestaţie conform art. 73 din Legea nr. 85/2006, soluţionată prin Sentinţa nr. 175 din 6 martie 2017, pronunţată de judecătorul sindic din cadrul Tribunalului Sibiu, în Dosarul nr. 6.273/85/2013/a1.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât contestatorul, cât şi debitoarea.

Prin motivele de apel, debitoarea a invocat, pe lângă alte critici, excepţia lipsei calităţii procesuale active, motivată de faptul că nu sunt întrunite condiţiile de aplicare a dispoziţiilor art. 4 lit. c) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 100/2005. Destinatarii normei sunt persoanele titulare ale unui drept de proprietate industrială, în sfera cărora nu sunt incluşi inventatorii, cu atât mai mult cu cât contestatorul din cauză pretinde drepturi băneşti cu titlu de despăgubiri cuvenite în temeiul Legii nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie, republicată (Legea nr. 64/1991).

La data de 2 octombrie 2017 apelanta-debitoare a formulat cerere de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept privind calitatea procesuală activă a persoanelor ce pot promova acţiuni, inclusiv cereri de înscriere la masa credală şi pot solicita daune, în baza repunerii în termen prevăzute deLegea nr. 214/2008 pentru completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate industrială (Legea nr. 214/2008), respectiv dacă în categoria titularilor cererilor reglementate de art. 4 lit. c) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 100/2005 sunt incluşi şi inventatorii sau calitatea procesuală activă este limitată la titularii brevetului de invenţie.

La termenul de judecată din 5 decembrie 2017, Curtea de Apel Alba Iulia – Secţia a II-a civilă a pus în discuţie admisibilitatea sesizării instanţei supreme cu pronunţarea unei hotărâri prin care să dea o rezolvare de principiu chestiunii de drept arătate.

Prin încheierea pronunţată la această dată, sesizarea a fost considerată admisibilă, iar în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, s-a dispus suspendarea judecăţii. IV. Motivele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării

Prin Încheierea pronunţată la 5 decembrie 2017, Curtea de Apel Alba Iulia – Secţia a II-a civilă a constatat admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, determinată de următoarele argumente: – de lămurirea modului de interpretare/aplicare a dispoziţiilor art. 4 lit. c) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 100/2005 depinde soluţionarea pe fond a cauzei, întrucât apelantul-contestator îşi întemeiază creanţa, a cărei realizare o solicită în cadrul procedurii insolvenţei ce se derulează împotriva debitoarei, pe aceste dispoziţii legale. Creanţa este constituită din daune rezultate din încălcarea drepturilor patrimoniale conferite de brevetele de invenţie. Contestatorul justifică existenţa dreptului material la acţiune prin aplicarea dispoziţiilor art. II din Legea nr. 214/2008. De lămurirea dispoziţiilor art. 4 lit. c) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 100/2005 depinde stabilirea calităţii contestatorului de persoană îndreptăţită la repararea prejudiciului şi, pe cale de consecinţă, depinde şi stabilirea vocaţiei acestuia de a participa la procedura insolvenţei în calitate de creditor. – problema de drept enunţată este nouă deoarece, prin consultarea jurisprudenţei, s-a constatat că asupra acestei probleme Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o altă hotărâre, astfel cum rezultă din centralizatorul hotărârilor prealabile şi lista dosarelor şi sesizărilor prealabile în materie civilă; – problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, conform evidenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, consultate la data de 5 decembrie 2017. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Apelanta-debitoare S.C. X – S.A. Sibiu, prin administrator judiciar, a susţinut că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 100/2005 transpune în legislaţia română Directiva 2004/48/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004, referitoare la respectarea drepturilor de proprietate intelectuală (Directiva 2004/48/CE) care, prin art. 4 lit. a), califică şi dă prerogativa titularilor dreptului de proprietate intelectuală de a promova acţiuni şi cereri prin care să îşi valorifice aceste drepturi. Prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 100/2005, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 214/2008, s-a precizat în mod expres care este calitatea persoanelor care pot să pretindă aceste drepturi, respectiv titulari ai unor drepturi de proprietate intelectuală sau succesori ai acestora. La dosar a depus decizii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţate în acest tip de speţe, prin care s-a reţinut că în categoria titularilor unui drept de proprietate industrială nu intră inventatorii, calitate pe care o deţine apelantul-contestator în prezenta cauză. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie precizează aproape constant că, în această calitate, se pot încadra doar titularii unui brevet de invenţie acordat în perioada regimului comunist şi care nu au reuşit să îşi protejeze sau să îşi valorifice drepturile în această perioadă. Calitatea de inventator a apelantului-contestator nu îl include în categoria titularilor de brevet. Legea incidentă de la momentul respectiv – Legea nr. 62/1974 privind invenţiile şi inovaţiile (Legea nr. 62/1974) – preciza la art. 14 lit. c) că brevetul de invenţie poate fi deţinut inclusiv de către autori individuali sau în colectiv, în cazul altor invenţii decât cele făcute pentru unitatea în care lucrau inventatorii. Astfel, cadrul normativ anterior anului 1989 dădea posibilitatea ca în categoria titularilor de brevete de invenţie să fie incluse şi persoane fizice.

Apelantul-contestator, prin avocat, a susţinut că nu se impune sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, faţă de faptul că această cerere îşi are izvorul în excepţia lipsei calităţii procesuale active, excepţie care este nelegală şi nu este motivată în drept. Solicită a se avea în vedere că nu este vorba despre o problemă de drept care să impună o dezlegare prin pronunţarea unei hotărâri prealabile.

După comunicarea raportului întocmit de judecătorii- raportori, apelanta-debitoare a formulat, prin avocat, un punct de vedere asupra chestiunii de drept, cu depăşirea termenului de 15 zile prevăzut de art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă.

Apelantul-contestator a formulat în termen legal, prin avocat, un punct de vedere, prin care a susţinut că instanţa de apel a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie înainte de a se pronunţa asupra excepţiilor invocate pentru prima dată de debitoare prin cererea de apel, aşa cum avea obligaţia, potrivit dispoziţiilor art. 248 din Codul de procedură civilă. Susţine că toate aceste excepţii au fost invocate tardiv şi sunt neîntemeiate, astfel încât soluţionarea lor ar fi făcut inutilă continuarea procesului şi sesizarea instanţei supreme. De asemenea a apreciat că excepţia lipsei calităţii procesuale active nu a fost invocată în mod legal, prin întâmpinarea la cererea de chemare în judecată şi nici nu a fost motivată în drept. Prin urmare, încheierea de sesizare este nelegală, nefiind rezultatul judecării apelului. Invocă, totodată, împrejurarea că din documentele transmise de Curtea de Apel Alba Iulia rezultă existenţa a două încheieri de şedinţă din data de 5 decembrie 2017, cu conţinut diferit, în încheierea de sesizare modificându-se susţinerile părţilor, precum şi obiectul sesizării. De aceea, solicită să se constate nulitatea absolută a actului de sesizare, prin care i-au fost încălcate drepturile prevăzute de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Asupra problemei de drept solicită ca, în situaţia în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se va pronunţa cu privire la chestiunea de drept invocată, să se ia act de argumentele sale juridice dezvoltate prin cerere şi să se constate că destinatarii prevederilor art. 4 lit. c) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 100/2005 sunt doar inventatorii, deoarece doar autorilor invenţiei le-au fost încălcate drepturile de proprietate în mod abuziv, în calitate de titulari ai acestor drepturi, iar nu titularilor brevetului, care au dobândit această calitate în mod nelegal. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Completul de judecată învestit cu soluţionarea apelurilor în Dosarul nr. 6.273/85/2013/a1 a apreciat că dispoziţiile art. 4 lit. c) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 100/2005 circumscriu în categoria persoanelor îndreptăţite la a solicita aplicarea măsurilor, procedurilor şi recuperarea daunelor doar pe titularii unui drept de proprietate industrială protejat printr-un brevet de invenţie. Aceste persoane nu pot fi decât titularii brevetului de invenţie cărora le-au fost încălcate drepturile patrimoniale conferite de brevet, prin exploatarea în mod abuziv, fără consimţământul titularului sau prin orice faptă de încălcare a drepturilor acestuia.

Textul legal face referire expresă la persoanele titulare ale dreptului de proprietate industrială. Prejudiciul care este supus reparării este definit ca fiind rezultatul încălcării drepturilor patrimoniale conferite de brevet prin exploatarea invenţiei fără consimţământul titularului brevetului.

Inventatorul care nu este şi titularul brevetului de invenţie nu poate fi încadrat în categoria persoanelor prevăzute de art. 4 lit. c) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 100/2005, în forma introdusă şi completată prin Legea nr. 214/2008. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

Instanţele au comunicat două puncte de vedere exprimate de judecători, după cum urmează:

În categoria persoanelor vizate de art. 4 lit. c) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 100/2005 nu pot fi incluşi decât titularii brevetului de invenţie, nu şi inventatorii, potrivit prevederilor exprese ale textului de lege. În acest sens au opinat judecătorii din următoarele instanţe: Curtea de Apel Alba Iulia – instanţa de trimitere (judecătorii Secţiei a II-a civile, în majoritate); Curtea de Apel Braşov (magistraţii Secţiei I civile); Curtea de Apel Galaţi (judecătorii Secţiei I civile a Curţii, respectiv ai Tribunalului Galaţi); Curtea de Apel Ploieşti (judecătorii Secţiei I civile a Tribunalului Dâmboviţa, în majoritate); Curtea de Apel Bucureşti (magistraţii din cadrul Tribunalelor Ialomiţa, Ilfov şi Teleorman).

Au calitatea de a cere aplicarea măsurilor, procedurilor şi repararea daunelor atât titularul dreptului de proprietate industrială, cât şi inventatorul – titular al unui drept de proprietate industrială dovedit cu certificatul de inventator. În acest sens au opinat judecătorii din următoarele instanţe: Curtea de Apel Bucureşti (judecătorii Secţiei a IV-a civile) şi Curtea de Apel Suceava.

Judecătorii din cadrul Secţiilor a III-a, a IV-a şi a V-a civile ale Tribunalului Bucureşti au exprimat ambele puncte de vedere menţionate în sesizare, ataşând două hotărâri judecătoreşti. Din cuprinsul acestora rezultă că litigiul finalizat prin Sentinţa nr. 318 din 18 martie 2014 a Tribunalului Bucureşti – Secţia a IV-a civilă (definitivă prin Decizia nr. 172 din 21 martie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă) a fost iniţiat de către o persoană ce întrunea atât calitatea de autor al invenţiei, cât şi pe cea de titular al brevetului, în timp ce în litigiul finalizat prin Sentinţa nr. 351 din 14 martie 2017 a Tribunalului Bucureşti – Secţia a IV-a civilă (definitivă prin Decizia nr. 236 din 28 februarie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă), acţiunea introdusă de către inventator a fost respinsă ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

Celelalte curţi de apel nu au identificat practică judiciară în materie şi nici nu au exprimat opinii teoretice.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Secţia I civilă a comunicat că din hotărârile pronunţate în această materie se conturează opinia potrivit căreia dispoziţiile art. 4 lit. c) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 100/2005 privesc doar persoanele titulare ale unui drept de proprietate industrială protejat printr-un brevet de invenţie. Au fost ataşate deciziile nr. 5.639 din 21 septembrie 2012, nr. 890 din 18 martie 2014 şi nr. 1.060 din 16 iunie 2017. S-a apreciat că ar putea prezenta interes şi deciziile nr. 1.901 din 13 iunie 2014 şi nr. 5.638 din 21 septembrie 2012, în care, analizând chestiunea prescripţiei, instanţa a dezlegat şi problema persoanelor cărora le sunt aplicabile dispoziţiile legale în discuţie.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu s-a verificat şi nici nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

În urma verificărilor efectuate se constată că instanţa de contencios constituţional s-a pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilorart. 4 lit. c) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 100/2005, prin Decizia nr. 213 din 15 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 264 din 14 aprilie 2011, prin care a respins, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate.

De asemenea, prin Decizia nr. 1.437 din 25 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 901 din 20 decembrie 2011, a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. II din Legea nr. 214/2008 pentru completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate industrială. IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, judecătorii-raportori au apreciat că nu sunt întrunite, în mod cumulativ, cerinţele prevăzute de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită nefiind nouă. De aceea, au opinat pentru respingerea sesizării, ca inadmisibilă. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele: Asupra admisibilităţii sesizării

Cu titlu prealabil trebuie precizat că, prin punctul de vedere exprimat în condiţiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, apelantul-contestator a invocat nulitatea actului de sesizare (punctul 17 din prezenta decizie).

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept observă că aspectul învederat excedează limitele procedurii declanşate în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, presupunând verificări de competenţa instanţei de trimitere.

Pe de altă parte, procedura de faţă nu este compatibilă cu dispoziţiile art. 245-248 din Codul de procedură civilă privind excepţiile procesuale, fiind aplicabile strict dispoziţiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, potrivit cărora punctul de vedere al părţilor poate viza doar chestiunea de drept supusă judecăţii.

Prin întrebarea adresată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa de trimitere solicită a se clarifica dacă în categoria persoanelor vizate de art. 4 lit. c) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 100/2005 sunt incluşi doar titularii brevetului de invenţie sau şi inventatorii, chiar în situaţia în care aceştia nu întrunesc calitatea cumulativă de titulari ai brevetului de invenţie.

În privinţa obiectului şi a condiţiilor sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, legiuitorul, în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, instituie o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea acestei proceduri, condiţii care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, respectiv: – existenţa unei cauze în curs de judecată; – cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza în ultimă instanţă; – ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată; – chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate; – Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat asupra chestiunii de drept, iar aceasta să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. Analiza condiţiilor de admisibilitate relevă următoarele:

Primele două condiţii sunt îndeplinite, întrucât cauza în care s-a ivit chestiunea de drept se află în curs de judecată pe rolul unei instanţe învestite cu soluţionarea apelurilor împotriva hotărârii judecătorului sindic pronunţate asupra contestaţiei creditorului vizând neînscrierea creanţei ca urmare a verificării făcute de administratorul judiciar al debitoarei.

În conformitate cu prevederile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, aplicabilă în cauză, „Curtea de apel va fi instanţa de apel pentru hotărârile pronunţate de judecătorul-sindic în temeiul art. 11. Hotărârile curţii de apel sunt definitive.” De asemenea,art. 12 alin. (1) din aceeaşi lege prevede că „Hotărârile judecătorului-sindic sunt executorii şi pot fi atacate, separat, numai cu apel.”

Pe acest temei, decizia de apel ce urmează a fi pronunţată este definitivă, nefiind supusă recursului, prin raportare şi la dispoziţiile art. 483 alin. (2) teza ultimă din Codul de procedură civilă, astfel încât instanţa de trimitere soluţionează cauza de faţă în ultimă instanţă.

În ceea ce priveşte condiţia legăturii cu cauza a chestiunii de drept se observă că, prin motivele de apel, debitoarea a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active din perspectiva neîntrunirii condiţiilor de aplicare în cauză a dispoziţiilorart. 4 lit. c) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 100/2005.

În acest context şi ţinând cont de împrejurarea că revine instanţei de trimitere să aprecieze limitele efectului devolutiv al apelului, iar instanţa a considerat că de lămurirea modului de interpretare/aplicare a dispoziţiilor legale în discuţie depinde soluţionarea pe fond a cauzei, urmează a se reţine că, pentru aprecierea condiţiei legăturii cu cauza, este suficient că întrebarea din sesizare interesează soluţionarea apelului, astfel încât această condiţie se consideră a fi îndeplinită. În ceea ce priveşte condiţia noutăţii se constată următoarele:

Din conţinutul sesizării reiese că instanţa de trimitere a apreciat că este îndeplinită condiţia ca problema de drept să aibă caracter de noutate, deoarece asupra acestei probleme Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat anterior în procedura prevăzută de art. 519 din Codul de procedură civilă, iar problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Condiţia noutăţii unei chestiuni de drept nu poate fi însă analizată din perspectiva enunţată de către instanţa de trimitere, ce evocă o condiţie distinctă de admisibilitate a sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. În mod constant, în jurisprudenţa sa, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a verificat noutatea independent de aprecierea condiţiei privind statuarea anterioară a instanţei supreme asupra chestiunii de drept şi a faptului că aceasta nu face obiectul unui recurs în interesul legii aflat în curs de soluţionare.

Analiza noutăţii chestiunii de drept trebuie raportată la scopul declanşării mecanismului de unificare a practicii judiciare prevăzut de art. 519 din Codul de procedură civilă, ce rezidă în preîntâmpinarea apariţiei unei practici neunitare la nivelul instanţelor judecătoreşti (control a priori), spre deosebire de mecanismul presupus de recursul în interesul legii, ce are menirea de a înlătura o astfel de practică neunitară deja intervenită (control a posteriori).

Din acest punct de vedere, noutatea nu poate fi desprinsă de aptitudinea normei a cărei interpretare se urmăreşte, de a genera practică judiciară în curs de formare, deci posibil a fi orientată, anterior dezvoltării sale, printr-o dezlegare de principiu a unei chestiuni de drept.

Acest potenţial este evident în ipoteza unui act normativ nou-intrat în vigoare, însă nu poate fi negat de plano doar pe criteriul vechimii, dacă respectiva chestiune de drept nu a mai fost dedusă judecăţii anterior, astfel încât instanţele nu i-au dat, încă, o anumită interpretare şi aplicare la nivel jurisprudenţial ori dacă eventuala modificare a contextului legislativ prefigurează o nouă abordare a chestiunii de drept şi impune reinterpretarea normei de drept analizate.

Ca atare, caracterul de noutate se pierde, iar cerinţa de admisibilitate nu este, astfel, îndeplinită, pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanţelor, în urma unei interpretări adecvate, în timp ce opiniile jurisprudenţiale nu pot constitui temei declanşator al mecanismului pronunţării unei hotărâri prealabile.

În situaţia în care ar exista hotărâri judecătoreşti care să fi soluţionat diferit, în mod constant, o problemă de drept, într-o anumită perioadă de timp, mecanismul legal de unificare a practicii judiciare ar fi cel al recursului în interesul legii, iar nu pronunţarea unei hotărâri prealabile.

În acelaşi timp, însă, nu este relevant în sine numărul hotărârilor judecătoreşti identificate a fi fost pronunţate în legătură cu respectiva chestiune de drept, întrucât nu se poate prezuma că inconsistenţa jurisprudenţei existente indică în mod neechivoc o practică în curs de formare, astfel încât să fie necesar un control a priori al legii pentru preîntâmpinarea apariţiei unei practici neunitare. Amploarea jurisprudenţei dintr-o anumită perioadă de timp este determinată de mai mulţi factori, obiectivi şi/sau subiectivi, a căror incidenţă nu poate împiedica constatarea că instanţele au avut ocazia să se pronunţe chiar asupra chestiunii de drept şi, deci, concluzia că nu este întrunită cerinţa noutăţii chestiunii de drept, după cum se va arăta în continuare.

Prin prisma celor anterior expuse se reţine că prevederile art. 4 lit. c) au fost introduse în corpul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 100/2005 prin Legea nr. 214/2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 729 din 28 octombrie 2008 şi care a intrat în vigoare în termen de 30 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, conform art. III din lege.

Instanţele de judecată au fost învestite cu cereri întemeiate pe dispoziţiile art. 4 lit. c) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 100/2005, formulate de către autori de invenţii brevetate de statul român sau de către succesorii lor în drept, brevetele fiind deţinute în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Cererile au avut ca obiect repararea prejudiciului rezultat din încălcarea drepturilor patrimoniale recunoscute autorului invenţiei prin legile adoptate în materie, în ipoteza în care inventatorul nu este el însuşi titularul brevetului, ca urmare a cesiunii operate în favoarea statului. Reclamantul a pretins că încălcarea decurge din neacordarea drepturilor băneşti cuvenite în calitate de autor al invenţiei, în perioada de referinţă 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

La nivelul instanţelor judecătoreşti s-au pronunţat încă din anul 2012 decizii relevante (menţionate la pct. VII din prezenta decizie), după cum urmează:

Prin Decizia nr. 5.639 din 21 septembrie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia I civilă a constatat că instanţele de fond în mod corect au stabilit premisele soluţionării cauzei, în sensul că autorul unei invenţii care nu este şi titularul brevetului de invenţie nu este titular de drepturi de proprietate industrială, accepţiunea de drept de proprietate fiind atrasă şi acceptată în doctrină în legătură directă cu dreptul de exploatare exclusivă a invenţiei sau monopolul de exploatare a invenţiei. Emiterea brevetului îi conferă inventatorului drepturi morale personale nepatrimoniale, dar şi drepturi patrimoniale în condiţiile, limitele şi durata prevăzute de lege (dreptul la recompensă). Aceste din urmă drepturi patrimoniale ale inventatorului care nu este deţinătorul titlului de protecţie nu au legătură, însă, cu cele ale titularului de brevet decurgând din exploatarea invenţiei; în plus, aceste drepturi patrimoniale ale inventatorului nu au o existenţă de sine stătătoare, ci sunt accesorii brevetului, cu excepţia celor morale (drept personal, exclusiv, inalienabil şi imprescriptibil). Aşadar, analizându-se aplicarea dispoziţiilor art. 4 lit. c) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 100/2005, s-a constatat că recurentul-reclamant nu se încadrează în termenii normei, întrucât acesta a fost autor al invenţiei, iar nu titular al brevetului, ceea ce infirmă calitatea lui de titular al unui drept de proprietate industrială (titularul brevetului a fost o întreprindere de stat, antecesoarea intimatei pârâte din cauză). S-a apreciat că, faţă de constatarea neîntrunirii uneia dintre condiţiile de aplicabilitate a normei, este de prisos evaluarea celorlalte cerinţe cumulative – exploatarea abuzivă a invenţiei, fără consimţământul titularului sau prin orice fapte de încălcare a drepturilor acestuia.

Prin decizia nr. 1.060 din 16 iunie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia I civilă a menţinut soluţia de respingere a cererii de chemare în judecată pentru lipsa calităţii procesuale active, faţă de intenţia legiuitorului la edictarea normei. S-a arătat că expunerea de motive a proiectului Legii nr. 214/2008, prin care a fost introdusart. 4 lit. c) în cuprinsul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 100/2005, permite clarificarea înţelesului acestui text ca referindu-se exclusiv la încălcarea drepturilor patrimoniale ce revin titularului de brevet, respectiv a dreptului de a interzice exploatarea invenţiei de către terţi şi de a fi remunerat corespunzător. Analogia făcută în fundamentarea actului normativ cu legislaţia din materia proprietăţii imobiliare, care permite restituirea proprietăţilor imobiliare confiscate în mod abuziv în perioada de după 6 martie 1945 până la data de 22 decembrie 1989, relevă caracterul reparator al Legii nr. 214/2008 pentru prejudiciul creat prin confiscarea abuzivă a proprietăţii. Tot legiuitorul a explicat în expunerea de motive ce înţelege prin acte ale statului faţă de autorii de invenţii, asimilate confiscării abuzive a proprietăţii, arătând că este vorba despre măsuri prin care „regimul comunist din România a încălcat prevederile internaţionale privind dreptul exclusiv al titularului de brevet asupra invenţiei brevetate şi principiul tratamentului egal al tuturor titularilor de brevet prevăzut în Convenţia de la Paris privind proprietatea industrială din 20 martie 1883 (…)”. Asemenea măsuri, potrivit legiuitorului din 2008, au fost „impunerea de cesiune obligatorie către Statul Român (Legea nr. 62/1974) sau prin alte mijloace abuzive de valorificare de către acesta a unor invenţii fără acordul legal al titularilor de brevet sau al succesorilor în drepturi ai acestora”. În contextul în care cadrul legislativ de la momentul deţinerii brevetului (în perioada 1945-1989) nu permitea valorificarea efectivă a drepturilor patrimoniale ale titularului de brevet, în sensul autorizării exploatării invenţiei şi al unei despăgubiri corespunzătoare – exemple în acest sens fiind prevederile art. 29, art. 32, art. 35 şi art. 46 din Legea nr. 62/1974 -, legiuitorul din 2008 a urmărit, aşadar, tocmai crearea unui asemenea cadru, beneficiarul legii fiind titularul de brevet lipsit de posibilitatea legală de exercitare a drepturilor sale patrimoniale. În categoria beneficiarilor legii intră fără echivoc persoana fizică sau juridică menţionată în brevet ca având calitatea de titular al acestuia, indiferent dacă persoana fizică era sau nu autorul invenţiei. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a conchis că, din moment ce norma se referă la încălcarea drepturilor patrimoniale prin „exploatarea invenţiei în mod abuziv, fără consimţământul titularului”, nu este vizat autorul invenţiei, care, potrivit reglementărilor în vigoare la data deţinerii brevetului, nu avea dreptul patrimonial de a consimţi la folosirea invenţiei de către terţi, precum titularul de brevet – şi, de altfel, nu are un asemenea drept nici în actuala reglementare -, ci doar dreptul de a fi recompensat cu sume de bani pentru aplicarea invenţiei. Cu toate că s-ar putea pune problema dacă a fost avut în vedere însuşi autorul invenţiei, atunci când nu a fost menţionat ca titular, dar a fost privat în mod abuziv de calitatea de titular al brevetului – în mod evident, la data acordării brevetului -, s-a constatat că această ipoteză nu interesează în cauză, deoarece reclamantul nu a pretins că ar fi fost îndreptăţit la statutul de titular al brevetului şi, astfel, ar fi fost privat de dreptul de autorizare a folosirii invenţiei şi de remunerare în această calitate, ci doar că nu a fost recompensat, în calitate de inventator. Pe de altă parte, pentru evitarea paralelismului legislativ, aplicarea art. 4 lit. c) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 100/2005 exclude situaţii juridice reglementate prin alte dispoziţii legale, precum art. 66 alin. (2) din Legea nr. 64/1991, în forma de la data intrării în vigoare a legii [art. 71 alin. (3) din lege, în forma din anul 2011], aplicabil din ianuarie 1992, care a prevăzut tocmai acordarea drepturilor băneşti cuvenite inventatorilor pentru invenţiile brevetate şi aplicate anterior intrării în vigoare a legii, dar parţial recompensate sau nerecompensate până la acea dată. Nu s-a prevăzut abrogarea normei din Legea nr. 64/1991 şi nici nu există vreun indiciu al eventualei corelaţii pe care legiuitorul ar fi urmărit să o creeze între norme al căror obiect de reglementare s-ar fi suprapus.

Prin decizia nr. 21A din 7 februarie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale (menţinută prin Decizia nr. 1.901 din 13 iunie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia I civilă), a fost confirmată concluzia primei instanţe în sensul că nu sunt incidente prevederile Legii nr. 214/2008, care a modificat Ordonanţa de urgenţă a Guvernului 100/2005, deoarece reclamanta (coautor al invenţiei) nu are calitatea de titular de brevet, astfel că nu face parte din categoria persoanelor la care se referă art. 4 lit. c) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului 100/2005. Întrucât pentru situaţia inventatorului salariat (dreptul la brevetul de invenţie aparţinând unităţii) sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 64/1991, referitoare la drepturile patrimoniale cuvenite acestuia din exploatarea brevetului în funcţie de aportul economic al invenţiei, s-a considerat că cererea având ca obiect drepturile patrimoniale cuvenite inventatorului pentru invenţia nerecompensată sub legislaţia anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 64/1991, formulată în anul 2011, este prescrisă, faţă de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat (Decretul nr. 167/1958).

Prin Decizia nr. 2.369 din 25 septembrie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia I civilă a respins cererea întemeiată pe dispoziţiile art. 4 lit. c) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 100/2005 şi formulată împotriva statului român, pentru lipsa calităţii procesuale pasive. S-a apreciat că doar persoana fizică/juridică ce exploatează abuziv invenţia, fără consimţământul titularului brevetului de invenţie – în speţă, entităţile menţionate în brevetele de invenţie -, are calitate procesuală în cauză, şi nu statul, faţă de împrejurarea că prin actul normativ cu caracter reparatoriu s-a condiţionat recompensarea de exploatarea invenţiei în mod abuziv, fără consimţământul titularului.

În acelaşi sens, prin Sentinţa nr. 351 din 14 martie 2017 a Tribunalului Bucureşti – Secţia a IV-a civilă (definitivă prin Decizia nr. 236 din 28 februarie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă) s-a considerat că reclamantul nu a dovedit, în persoana fiecăruia dintre pârâţii chemaţi în judecată, îndeplinirea condiţiei de exercitare a acţiunii reparatorii conform Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 100/2005 şi Legii nr. 214/2008, respectiv exploatarea abuzivă a invenţiilor fără acordul titularilor persoane juridice recunoscuţi prin brevete.

Prin alte decizii irevocabile s-a apreciat că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 100/2005 nu este aplicabilă pentru brevete de invenţie emise conform Legii nr. 64/1991, faţă de condiţia din art. 4 lit. c) pentru exercitarea dreptului la acţiune ca brevetul de invenţie să fi fost deţinut în perioada 1945 – 1989. În acest sens s-au pronunţat deciziile nr. 5.638 din 21 septembrie 2012 şi nr. 890 din 18 martie 2014 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia I civilă.

După cum rezultă din examenul jurisprudenţial relevat au fost respinse toate cererile întemeiate pe art. 4 lit. c) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 100/2005, având ca obiect repararea prejudiciului rezultat din încălcarea drepturilor patrimoniale recunoscute autorului invenţiei prin legile adoptate în materie, încălcare decurgând din neacordarea drepturilor băneşti cuvenite în această calitate până la data intrării în vigoare a noii legi a brevetelor de invenţie, respectiv Legea nr. 64/1991.

Instanţele care au pronunţat soluţia de respingere au reţinut, în esenţă, că cerinţele prevăzute de textul de lege în discuţie sunt cumulative, astfel încât au apreciat că neîntrunirea uneia dintre condiţiile de aplicare a normei este suficientă pentru respingerea cererii şi face inutilă cercetarea celorlalte condiţii. Această apreciere s-a reflectat în mod diferit în soluţia adoptată din motivul valorificării unor apărări de fond sau a unor excepţii procesuale diverse, invocate de pârâţi sau din oficiu, în limitele învestirii instanţei de control judiciar.

Astfel, soluţiile au fost pronunţate în considerarea fie a neîntrunirii condiţiei ca reclamantul să facă parte din categoria persoanelor vizate de art. 4 lit. c) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 100/2005, fie a lipsei calităţii procesuale pasive.

Constatările anterioare explică numărul redus de hotărâri judecătoreşti în care a fost valorificată aprecierea privind neîncadrarea autorului unei invenţii în categoria persoanelor îndreptăţite la măsurile reparatorii prevăzute de art. 4 lit. c) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 100/2005, dată fiind abordarea acestei chestiuni ca reprezentând doar una dintre cerinţele cumulative de aplicare a normei şi faţă de limitele învestirii instanţei de control judiciar.

În verificarea cerinţei privind noutatea chestiunii de drept, ce interesează admisibilitatea sesizării întemeiate pe dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, contextul relevat anterior este suficient pentru a se constata că această cerinţă nu este îndeplinită, atât timp cât problema de drept în discuţie a fost dedusă judecăţii, iar instanţele i-au dat o anumită interpretare şi aplicare la nivel jurisprudenţial, chiar printr-un număr redus de hotărâri, cu atât mai mult cu cât acest aspect nu poate fi izolat de numărul scăzut al litigiilor întemeiate pe art. 4 lit. c) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 100/2005.

În acelaşi timp nu se relevă necesitatea reinterpretării normei în absenţa unor elemente noi care să prefigureze o nouă abordare a chestiunii de drept, precum o modificare a contextului legislativ.

De asemenea, după cum s-a arătat, Legea nr. 214/2008, ce a introdus art. 4 lit. c) în corpul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 100/2005, a intrat în vigoare în 30 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I (28 octombrie 2008), conform art. III din lege.

În raport cu prevederile art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului civil, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a Codului civil sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit, cererile similare cu cea aflată pe rolul instanţei de trimitere puteau fi formulate înlăuntrul termenului general de prescripţie prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Astfel, faţă de momentul începerii activităţii Legii nr. 214/2008 se poate considera în mod rezonabil că norma a cărei interpretare se urmăreşte nu are aptitudinea de a genera o practică judiciară în curs de formare, care ar face necesară dezlegarea de principiu a chestiunii de drept.

Prin urmare, procedura hotărârii prealabile nu îşi mai poate atinge scopul legal, acela de eliminare a riscului apariţiei unei practici neunitare, printr-o rezolvare de principiu a unei probleme de drept esenţiale şi susceptibile de interpretări diferite.

Aşadar, chestiunea de drept a cărei dezlegare se cere nu este una nouă, nefiind îndeplinite criteriile care sunt de natură să caracterizeze noutatea problemei supuse dezbaterii, drept condiţie a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu pronunţarea unei hotărâri prealabile.

Pentru toate aceste considerente,