Decizia nr. 7 din 22 ianuarie 2018

Tribunalul Bucureşti – Secţia a III-a civilă, prin Încheierea de la 21 iunie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 1.256/303/2017, a dispus, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei probleme de drept: „interpretarea art. 666 alin. (5) pct. 2, 3, 4 din Codul de procedură civilă prin raportare la art. 8 din Ordonanţa Guvernului nr. 85/2004 privind protecţia consumatorilor la încheierea şi executarea contractelor la distanţă privind serviciile financiare, respectiv dacă art. 8 din Ordonanţa Guvernului nr. 85/2004 poate fi interpretat în sensul că, pentru încheierea valabilă a unui contract la distanţă, nu mai este necesară semnătura olografă sau electronică a debitorului, primirea mesajului de confirmare de către consumator, referitor la comanda sa fiind suficientă pentru încheierea valabilă a contractului, deci pentru a conferi valoare de titlu executoriu contractului de credit încheiat în această modalitate”.

Cererea de pronunţare a hotărârii prealabile a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 15 septembrie 2017.

Art. 519 din Codul de procedură civilă stipulează următoarele: „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Art. 666 alin. (5) din Codul de procedură civilă: „Instanţa poate respinge cererea de încuviinţare a executării silite numai dacă: (…) 2. hotărârea sau, după caz, înscrisul nu constituie, potrivit legii, titlu executoriu; 3. înscrisul, altul decât o hotărâre judecătorească, nu întruneşte toate condiţiile de formă cerute de lege sau alte cerinţe în cazurile anume prevăzute de lege; 4. creanţa nu este certă, lichidă şi exigibilă (…)”.

Art. 8 din Ordonanţa Guvernului nr. 85/2004 privind protecţia consumatorilor la încheierea şi executarea contractelor la distanţă privind serviciile financiare, republicată, cu modificările ulterioare, denumită în continuare Ordonanţa Guvernului nr. 85/2004: „Dacă părţile nu au convenit altfel, momentul încheierii contractului la distanţă privind serviciile financiare îl constituie momentul primirii mesajului de confirmare de către consumator, referitor la comanda sa”.

Prin cererea înaintată Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti de petentul A privind pe creditoarea B şi pe debitorul C, în cadrul dosarului de executare instrumentat de Biroul Executorului Judecătoresc A, s-a solicitat încuviinţarea executării silite prin toate modalităţile prevăzute de lege, la cererea creditoarei, în baza titlului executoriu constând într-un contract de credit.

Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti, prin Încheierea din 27 ianuarie 2017, a respins cererea de încuviinţare a executării silite formulată de petentul A privind pe creditoarea B şi pe debitorul C, ca neîntemeiată.

În motivare, prima instanţă a reţinut că, potrivit art. 632 din Codul de procedură civilă, executarea silită se va efectua numai în temeiul unui titlu executoriu. Constituie titluri executorii: hotărârile executorii, hotărârile definitive, precum şi orice alte hotărâri sau înscrisuri care, potrivit legii, pot fi puse în executare.

Conform art. 666 alin. (5) din Codul de procedură civilă, instanţa poate respinge cererea de încuviinţare a executării silite numai dacă: 1. cererea de executare silită este de competenţa altui organ de executare decât cel sesizat; 2. hotărârea sau, după caz, înscrisul nu constituie, potrivit legii, titlu executoriu; 3. înscrisul, altul decât o hotărâre judecătorească, nu întruneşte toate condiţiile de formă cerute de lege sau alte cerinţe în cazurile anume prevăzute de lege; 4. creanţa nu este certă, lichidă şi exigibilă; 5. debitorul se bucură de imunitate de executare; 6. titlul cuprinde dispoziţii care nu se pot duce la îndeplinire prin executare silită; 7. există alte impedimente prevăzute de lege.

Art. 52 din Legea nr. 93/2009 privind instituţiile financiare nebancare, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 93/2009, stabileşte că sunt titluri executorii contractele de credit încheiate de o instituţie financiară nebancară, precum şi garanţiile reale şi personale afectate garantării creditului.

S-a motivat că înscrisul prezentat de creditoare, a cărui încuviinţare se solicită, nu îndeplineşte cerinţele prevăzute de art. 52 din Legea nr. 93/2009 pentru a fi titlu executoriu, având în vedere că acesta nu reprezintă un contract. În acest sens, instanţa a reţinut că înscrisul respectiv nu este semnat de părţi. Or, contractul este un act juridic bilateral ce presupune acordul de voinţă dintre două persoane.

Prin urmare, întrucât, în speţă, nu a existat dovada manifestării de voinţă, nefiind, aşadar, în prezenţa unui contract, instanţa a constatat că înscrisul invocat de creditoare nu are caracter de titlu executoriu şi a respins cererea, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei încheieri a declarat apel creditoarea B, solicitând admiterea apelului, desfiinţarea încheierii, rejudecarea cauzei în fond şi admiterea cererii prin încuviinţarea executării silite.

În cadrul soluţionării acestei căi de atac, Tribunalul Bucureşti – Secţia a III-a civilă, în temeiul art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, a dispus suspendarea judecării apelului până la pronunţarea hotărârii prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Chestiunea de drept a cărei rezolvare se solicită vizează interpretarea art. 666 alin. (5) pct. 2, 3, 4 din Codul de procedură civilă prin raportare la art. 8 din Ordonanţa Guvernului nr. 85/2004, respectiv dacă art. 8 din Ordonanţa Guvernului nr. 85/2004 poate fi interpretat în sensul că, pentru încheierea valabilă a unui contract la distanţă, nu mai este necesară semnătura olografă sau electronică a debitorului, primirea mesajului de confirmare de către consumator, referitor la comanda sa fiind suficientă pentru încheierea valabilă a contractului, deci pentru a conferi valoare de titlu executoriu contractului de credit încheiat în această modalitate.

Asupra acestei probleme de drept, astfel cum rezultă din cuprinsul deciziilor anexate sesizării, există opinii diferite la nivelul secţiilor civile din cadrul Tribunalului Bucureşti.

Cauza în care s-a ivit chestiunea de drept se află în curs de judecată la Tribunalul Bucureşti, completul de judecată fiind învestit cu soluţionarea unui apel într-un litigiu care are ca obiect cererea de încuviinţare executare silită a unui contract de credit.

Tribunalul este competent să soluţioneze în ultimă instanţă, în temeiul prevederilor art. 666 alin. (7) din Codul de procedură civilă, potrivit cărora încheierea prin care se respinge cererea de încuviinţare a executării silite poate fi atacată numai cu apel exclusiv de creditor, în termen de 15 zile de la comunicare.

Soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată depinde de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere, întrucât motivele de apel vizează tocmai caracterul de titlu executoriu al unui contract de credit încheiat la distanţă prin raportare la prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 85/2004.

Chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită este nouă. Astfel, chiar dacă Ordonanţa Guvernului nr. 85/2004 nu reprezintă un act nou, Tribunalul Bucureşti s-a confruntat de curând cu rezolvarea chestiunii de drept a cărei lămurire se solicită, din anul 2016, aşa cum rezultă din deciziile civile pronunţate de această instanţă, anexate la sesizare. Întrucât nu există o practică judiciară consacrată, s-a apreciat justificat interesul în formularea unei cereri pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat asupra chestiunii de drept, iar aceasta nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, astfel cum rezultă din verificarea paginii de internet a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, www.scj.ro.

Opinia completului de judecată al Tribunalului Bucureşti – Secţia a III-a civilă este divergentă.

Un membru al completului de judecată consideră că, potrivit art. 632 din Codul de procedură civilă, executarea silită se desfăşoară în baza unui titlu executoriu.

Potrivit art. 664 alin. (4) din acelaşi act normativ, la cererea de executare silită depusă de creditor la executorul judecătoresc se va ataşa titlul executoriu în original sau în copie legalizată, după caz.

De asemenea, art. 51 din Legea nr. 93/2009, indicat şi de apelantă în cererea de apel, prevede că toate operaţiunile de credit trebuie să fie consemnate în documente contractuale.

Din coroborarea textelor legale indicate în paragrafele precedente se desprinde concluzia că titlul executoriu cerut pentru demararea executării silite nu vizează doar actul juridic privit ca negotium, ci are şi o accepţiune formală, titlul creditorului trebuind să conţină în cuprinsul său toate elementele pentru verificarea consimţământului părţilor, cu atât mai mult semnătura debitorului.

În acest sens sunt şi dispoziţiile legii speciale,art. 51 indicând că toate operaţiunile de creditare, în care se include în mod firesc şi consimţământul, trebuie să se regăsească în cuprinsul documentelor contractuale, aici, în cuprinsul contractului de credit.

De asemenea, în sprijinul accepţiunii formale a noţiunii de titlu executoriu, în contextul procedurii executării silite, sunt şi dispoziţiile care instituie obligativitatea depunerii acestuia în original sau în copie legalizată. O astfel de dispoziţie restrictivă presupune implicit referirea la un titlu executoriu care să conţină în cuprinsul său toate menţiunile cerute de lege, respectiv, în cauză, semnătura debitorului.

Prin urmare, se reţine că, deşi încheierea la distanţă a actului juridic este susceptibilă să genereze obligaţii pentru debitor, nepunându-se probleme de validitate a actului juridic, totuşi creditorul este obligat să îşi valorifice drepturile prin intermediul unei acţiuni pe calea dreptului comun, iar nu în cadrul procedurii executării silite, atât timp cât îşi întemeiază creanţa pe un înscris care nu îndeplineşte cerinţele de ordin formal impuse de reglementările procedurale şi de legea specială cu privire la titlul executoriu.

Celălalt membru al completului de judecată apreciază că un contract de credit acordat în sistem electronic reprezintă titlu executoriu, conform art. 52 din Legea nr. 93/2009, dacă este făcută dovada acceptării ofertei de a contracta prin transmiterea de către creditor a mesajului de confirmare a comenzii debitorului, legea neinstituind nicio condiţie de formă pentru încheierea valabilă a contractului.

Apelanta a învederat că, prin dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 85/2004, a fost indicat, ca moment al încheierii contractului la distanţă, momentul primirii mesajului de confirmare de către consumator, referitor la comanda sa, dacă părţile nu au agreat altfel. Legiuitorul a aliniat legislaţia din România legislaţiei europene şi practicilor comerciale privind comercializarea la distanţă a serviciilor financiare de consum, conform art. 25 din Ordonanţa Guvernului nr. 85/2004.

La nivelul Secţiei a II-a civile a Curţii de Apel Alba Iulia s-a opinat că primirea mesajului de confirmare de către consumator, referitor la comanda sa, este suficientă pentru încheierea valabilă a contractului, în contextul art. 8 din Ordonanţa Guvernului nr. 85/2004 şi pentru a conferi valoare de titlu executoriu contractului de credit, în privinţa debitului principal. În acelaşi sens este şi opinia majoritară a Tribunalului Alba.

Opinia unanimă a judecătorilor Secţiei I civile din cadrul Curţii de Apel Bacău a fost în sensul că, în lipsa semnăturii olografe sau electronice a debitorului de pe contractul încheiat la distanţă, nu se poate reţine existenţa unui titlu executoriu, deoarece acest atribut îl au numai contractele, în sensul de instrumentum probationis, care cuprind o astfel de semnătură.

Cu majoritate, membrii Secţiei civile a Curţii de Apel Braşov au arătat că, în condiţiileart. 8 din Ordonanţa Guvernului nr. 85/2004, contractul este valabil încheiat prin primirea mesajului de confirmare de către consumator. Totuşi,art. 51 din Legea nr. 93/2009 impune redactarea contractului, ceea ce implică semnătura olografă sau electronică, iar o atare cerinţă rezultă din prevederile art. 666 alin. (5) pct. 2 din Codul de procedură civilă, care face vorbire de „înscris”.

În cadrul Curţii de Apel Bucureşti problema de drept menţionată a generat practică neunitară la nivelul acestei instanţe, fiind discutată în cadrul întâlnirii profesionale de unificare a practicii judiciare în materie civilă din data de 8 iunie 2017.

Judecătorii din cadrul Secţiei a II-a civile a Curţii de Apel Cluj au apreciat că, pentru încheierea valabilă a unui contract la distanţă, este necesară semnătura olografă sau electronică a debitorului, numai în asemenea situaţii contractul fiind valabil încheiat şi dobândind valoare de titlu executoriu.

Curtea de Apel Constanţa a arătat că, la nivelul Secţiei a II-a civile din cadrul Tribunalului Constanţa, practica unanimă a fost în sensul că momentul încheierii contractului de credit îl constituie momentul transmiterii mesajului privind aprobarea creditului solicitat on-line. S-au avut în vedere dispoziţiile exprese ale art. 8 din Ordonanţa Guvernului nr. 85/2004 şi împrejurarea că, potrivit art. 249 din Codul de procedură civilă, creditorul a făcut dovada atât a transmiterii mesajului privind aprobarea creditului solicitat on-line, cât şi a virării în contul debitorului a sumei prevăzute în cererea de creditare. Lipsa semnăturii nu poate fi asimilată neînsuşirii contractului, întrucât spiritul reglementării contractelor încheiate la distanţă este tocmai lipsa semnăturii olografe datorate tehnicilor de comunicare la distanţă de care face vorbire textul art. 3 lit. a) din Ordonanţa Guvernului nr. 85/2004.

Opinia judecătorilor Secţiei I civile a Curţii de Apel Galaţi, a judecătorilor din cadrul Secţiei I civile a Tribunalului Galaţi şi a judecătorilor din cadrul Judecătoriei Făurei a fost în sensul că, raportat la dispoziţiile art. 8 din Ordonanţa Guvernului nr. 85/2004, contractul astfel încheiat reprezintă titlu executoriu, conform art. 52 din Legea nr. 93/2009, legea neinstituind nicio altă condiţie de formă pentru încheierea sa valabilă. Această interpretare este susţinută şi de prevederile art. 9 din Ordonanţa Guvernului nr. 85/2004.

Opinia unanimă a judecătorilor din cadrul Secţiei a II-a civile, de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Iaşi a fost în sensul că, potrivit art. 8 din Ordonanţa Guvernului nr. 85/2004, dacă părţile nu au convenit altfel, momentul încheierii contractului la distanţă privind serviciile financiare îl constituie momentul primirii mesajului de confirmare de către consumator, referitor la comanda sa.

Problema de drept ce face obiectul sesizării a fost dezbătută în cadrul întâlnirii profesionale trimestriale a judecătorilor din cadrul instanţelor din circumscripţia Curţii de Apel Oradea din data de 23 iunie 2017. Opinia majoritară a participanţilor a fost în sensul că reprezintă titluri executorii contractele de credit încheiate la distanţă, chiar dacă nu poartă semnătura olografă a debitorului, cu condiţia de a fi respectate dispoziţiile legale în materie de semnătură electronică. S-a subliniat că, spre deosebire de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 227/2007, cu modificările şi completările ulterioare, Legea nr. 93/2009 nu cuprinde dispoziţii specifice privind modalitatea în care pot fi încheiate contractele de credit, ceea ce impune valorificarea, în completare, a dispoziţiilor de drept comun cuprinse la art. 267 şi 268 din Codul de procedură civilă, care permit, în contextul reglementării înscrisurilor sub semnătură privată ca mijloace de probă în procesul civil, redactarea unui înscris în formă electronică. Valorificarea acestor prevederi este îngăduită de inexistenţa unui text în legea specială, din care să rezulte necesitatea unei forme solemne în cazul contractului de credit încheiat de instituţia financiară nebancară. În opinia minoritară, judecătorii Secţiei a II-a civile a Tribunalului Bihor au arătat că, pentru încheierea valabilă a unui contract la distanţă, primirea mesajului de confirmare de către consumator, referitor la comanda sa, nu este suficientă.

Practica judiciară identificată la nivelul instanţelor judecătoreşti din circumscripţia teritorială a Curţii de Apel Piteşti a fost în sensul că, pentru încheierea valabilă a unui contract la distanţă, în ceea ce priveşte încheierea şi executarea contractelor la distanţă privind serviciile financiare, nu mai este necesară semnătura olografă sau electronică a debitorului, primirea mesajului de confirmare de către consumator, referitor la comanda sa, fiind suficientă pentru a conferi valoare de titlu executoriu contractului încheiat în această modalitate.

La nivelul Tribunalului Buzău – Secţia I civilă şi al Judecătoriei Râmnicu Sărat, s-a conturat opinia potrivit căreia este necesară semnătura olografă sau electronică a debitorului, această problemă de drept fiind discutată şi în cadrul şedinţei de învăţământ profesional a judecătorilor din data de 23 mai 2017, stabilindu-se, cu unanimitate, că nu constituie titlu executoriu contractul încheiat on-line în situaţia în care nu are inserate semnăturile electronice ale părţilor contractante.

Punctul de vedere al majorităţii judecătorilor din cadrul Secţiei a II-a civile, de contencios administrativ şi fiscal din cadrul Tribunalului Botoşani a fost în sensul că, în cadrul procedurii necontencioase de încuviinţare a executării silite, instanţa de executare este chemată să verifice doar îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 666 din Codul de procedură civilă, care se referă la depunerea unei cereri formale de executare de către creditor şi ataşarea titlului executoriu care constată o creanţă certă, lichidă şi exigibilă. În ceea ce priveşte necesitatea semnăturii electronice, s-a apreciat că, în conformitate cu prevederile art. 24 din Ordonanţa Guvernului nr. 85/2004, sarcina probei consimţământului aparţine furnizorului. Astfel, încheierea în formă scrisă a contractului de împrumut se impune, deoarece, conform dispoziţiilor comune de la art. 2.165 şi art. 2.157 alin. (1) din Codul civil, este necesar ca, pentru a fi titlu executoriu, contractul de împrumut să fie încheiat în formă autentică sau prin înscris sub semnătură privată, deci există obligaţia semnării acestuia.

La nivelul instanţelor din circumscripţia Curţii de Apel Târgu Mureş, într-o primă opinie s-a reţinut că, în situaţia existenţei unui contract de împrumut finalizat în condiţiile prevăzute de Ordonanţa Guvernului nr. 85/2004, este depusă transcrierea contractului încheiat în formă electronică la distanţă. Pentru a considera că înscrisul are valoare de titlu executoriu potrivit art. 52 alin. (1) din Legea nr. 93/2009, acesta trebuie să aibă valoarea înscrisului sub semnătură privată, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 455/2001, republicată. Instanţa de judecată nu verifică dacă, raportat la înscrisurile depuse şi dispoziţiile legale aplicabile, există manifestarea de voinţă a împrumutatului în sensul încheierii contractului de credit, ci este obligată să stabilească dacă înscrisul îndeplineşte condiţiile cerute de lege pentru a fi titlu executoriu. Înscrisul electronic devine echivalent, din punct de vedere funcţional (în privinţa efectelor) cu înscrisul sub semnătură privată, dacă i s-a încorporat, ataşat sau i s-a asociat logic o semnătură electronică extinsă, bazată pe un certificat calificat nesuspendat sau nerevocat la momentul respectiv şi generată cu ajutorul unui dispozitiv securizat de creare a semnăturii electronice (art. 5 din Legea nr. 455/2001, republicată). În consecinţă, atât timp cât nu întruneşte condiţiile cerute de lege pentru a fi echivalent înscrisului sub semnătură privată, acesta nu îndeplineşte condiţiile pentru a constitui titlu executoriu.

Opinia judecătorilor Secţiei a II-a civile a Curţii de Apel Craiova a fost că art. 8 din Ordonanţa Guvernului nr. 85/2004 nu poate fi interpretat în sensul menţionat în adresă, impunându-se obţinerea unei hotărâri judecătoreşti – titlu executoriu, pe baza căreia să fie încuviinţată executarea silită vizând contractul încheiat în această modalitate.

Curtea de Apel Timişoara a învederat că nu a identificat practică judiciară în ceea ce priveşte aspectul supus analizei.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Adresa nr. 2.434/C/4.527/III-5/2017 din 25 octombrie 2017, a comunicat instanţei supreme că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil, nu s-a verificat şi nu se verifică practică judiciară în problema de drept care formează obiectul sesizării.

Nu a fost identificată jurisprudenţă în legătură cu interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 666 alin. (5) pct. 2, 3, 4 din Codul de procedură civilă prin raportare la art. 8 din Ordonanţa Guvernului nr. 85/2004 privind protecţia consumatorilor la încheierea şi executarea contractelor la distanţă privind serviciile financiare.

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a arătat că sesizarea nu întruneşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Prealabil analizei în fond a problemei de drept supuse interpretării, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept are a analiza prin prisma prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă dacă sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Potrivit dispoziţiilor precizate, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Din cuprinsul prevederilor legale enunţate se desprind condiţiile de admisibilitate pentru declanşarea procedurii de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, condiţii care trebuie să fie întrunite în mod cumulativ; în doctrină, ele au fost identificate după cum urmează:

Procedând la analiza asupra admisibilităţii sesizării, se constată că primele trei condiţii sunt îndeplinite, întrucât Tribunalul Bucureşti – Secţia a III-a civilă este legal învestit cu soluţionarea cererii de apel formulată de o creditoare împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de încuviinţare a executării silite.

Potrivit art. 666 alin. (7) din Codul de procedură civilă, art. 95 pct. 2 şi art. 483 alin. (2) teza finală din Codul de procedură civilă, tribunalul soluţionează cauza în ultimă instanţă, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti, care, conform art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă, este definitivă.

Condiţia de admisibilitate referitoare la caracterul esenţial al chestiunii de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în care se ridică nu este îndeplinită pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Procedura sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu dezlegarea unei chestiuni de drept are natura unui incident procedural ivit în cursul unui proces aflat în desfăşurare, al cărui obiect îl constituie chestiunea de drept de care depinde soluţionarea cauzei pe fond.

Conform art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă, titularul sesizării, respectiv instanţa care soluţionează litigiul în ultimă instanţă, trebuie să verifice, din oficiu, admisibilitatea sesizării, prezentând, între altele, argumentele pentru care apreciază că de dezlegarea chestiunii de drept depinde soluţionarea cauzei pe fond. În acest context, instanţa de trimitere va trebui să prezinte în încheiere toate detaliile cauzei, de drept sau chiar de fapt, care să justifice aptitudinea problemei de drept evocate de a conduce la rezolvarea fondului acelui litigiu.

Pornind de la obiectul cererii de chemare în judecată şi temeiul de drept incident, trebuie verificat dacă instanţa de apel, în fundamentarea soluţiei ce urmează a fi pronunţată în soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, are de interpretat prevederile art. 666 alin. (5) pct. 2, 3, 4 din Codul de procedură civilă prin raportare la art. 8 din Ordonanţa Guvernului nr. 85/2004.

Din această perspectivă este de relevat că instanţa de trimitere consemnează în încheierea de sesizare că judecătoria a fost învestită cu o cerere de încuviinţare a executării silite în baza unui titlu executoriu reprezentat de un contract de credit, iar soluţia adoptată de instanţa de executare a fost aceea de respingere a cererii de încuviinţare a executării silite.

Sunt redate motivele în temeiul cărora instanţa de executare a respins cererea de încuviinţare a executării silite. Aceste motive se referă la împrejurarea că înscrisul prezentat de creditoare, a cărui încuviinţare se solicită, nu reprezintă un contract şi nu îndeplineşte cerinţele prevăzute de art. 52 din Legea nr. 93/2009 pentru a fi titlu executoriu. În acest sens, s-a reţinut că nu a existat dovada manifestării de voinţă la încheierea contractului, în condiţiile în care înscrisul nu este semnat de părţi, iar aceste deficienţe ale înscrisului nu îi pot conferi valoare de titlu executoriu.

Instanţa de trimitere este învestită să soluţioneze apelul declarat de creditoare împotriva încheierii de respingere a cererii de încuviinţare a executării silite.

Încheierea de sesizare nu conţine o expunere a motivelor de fapt şi de drept pe care autoarea căii de atac şi-a întemeiat criticile. Singura referire în acest sens se regăseşte în prezentarea argumentului care susţine îndeplinirea condiţiei referitoare la dependenţa soluţionării pe fond a cauzei de necesitatea lămuririi chestiunii de drept. Astfel, instanţa de trimitere se limitează să arate că această condiţie este îndeplinită „întrucât motivele de apel vizează tocmai caracterul de titlu executoriu al unui contract la distanţă prin raportare la prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 85/2004”.

Prin întrebarea adresată se urmăreşte determinarea relaţiei dintre art. 666 alin. (5) pct. 2, 3, 4 din Codul de procedură civilă şi art. 8 din Ordonanţa Guvernului nr. 85/2004.

Raportat la aceste prevederi legale, se impune a sublinia că art. 8 din Ordonanţă reglementează momentul încheierii contractului la distanţă privind servicii financiare, iar art. 666 alin. (5) pct. 2, 3, 4 din Codul de procedură civilă enumeră o parte din motivele pentru care instanţa de executare respinge cererea de încuviinţare a executării silite.

În cadrul procedurii de încuviinţare a executării silite, instanţa de executare realizează o analiză care priveşte mai multe categorii de condiţii, formale şi substanţiale, referitoare la declanşarea procedurii de executare.

În ceea ce priveşte caracterul executoriu al celorlalte înscrisuri (care nu sunt hotărâri judecătoreşti), trebuie făcută distincţia între situaţia de laart. 666 alin. (5) pct. 2 din Codul de procedură civilă, referitoare la caracterul executoriu al înscrisului, şi cea de la art. 666 alin. (5) pct. 3 din Codul de procedură civilă, referitoare la neîntrunirea condiţiilor de formă cerute de lege, sau a altor cerinţe în cazurile anume prevăzute de lege.

Condiţia de la pct. 2 vizează încadrarea înscrisurilor în categoria celor arătate de lege ca având caracter executoriu. Cu privire la acest aspect,art. 641 din Codul de procedură civilă dispune că înscrisurile sub semnătură privată sunt titluri executorii numai în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege.

În contextul în care în cauza pendinte este vorba de un contract de credit încheiat la distanţă de o instituţie financiară nebancară, în calitate de furnizor de servicii financiare, şi un consumator, se cuvine a preciza că prin art. 52 din Legea nr. 93/2009 se conferă caracter de titlu executoriu contractelor de credit încheiate de o instituţie financiară nebancară, precum şi garanţiilor reale şi personale afectate garantării creditului. Desigur că raportul dintre dispoziţiile din Ordonanţa Guvernului nr. 85/2004 şi prevederile din Legea nr. 93/2009, relative la încheierea contractelor de credit de către instituţiile financiare nebancare, este de la general la special.

Din expunerea opiniilor divergente ale celor doi membri ai completului de judecată cu privire la dezlegarea chestiunii de drept rezultă că problema cu care se confruntă instanţa de trimitere şi care a dus la declanşarea mecanismului hotărârii prealabile este legată nu de încheierea valabilă a contractului la distanţă, respectiv a momentului la care contractul se consideră valabil încheiat, ci de cerinţele care privesc forma contractului încheiat la distanţă şi de regimul probator al acestuia.

Opinia unui membru al completului este aceea că înscrisul nu întruneşte cerinţele de ordin formal impuse de reglementările procedurale (fără a fi indicate normele procedurale la care se referă aceste cerinţe de ordin formal) şi de legea specială cu privire la titlul executoriu.

Cealaltă opinie este în sensul că un contract de credit încheiat în sistem electronic reprezintă titlu executoriu, conform art. 52 din Legea nr. 93/2009, dacă este făcută dovada acceptării ofertei de a contracta prin transmiterea de către creditor a mesajului de confirmare a comenzii debitorului, legea neinstituind nicio condiţie de formă pentru încheierea valabilă a contractului.