Decizia nr. 7 din 11 februarie 2019

Curtea de Apel Oradea – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a dispus, prin Încheierea din 16 octombrie 2018, dată în Dosarul nr. 13.952/271/2016, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 8 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite (Legea nr. 77/2016), respectiv dacă aceste dispoziţii se interpretează în sensul că pot solicita stingerea obligaţiilor izvorâte din contractele de credit şi debitorii care sunt supuşi în continuare unei executări silite, deşi executarea silită a imobilului ipotecat a fost finalizată prin adjudecare. II. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept menţionată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Oradea cu nr. 13.952/271/2016, reclamanţii persoane fizice, în contradictoriu cu pârâta societate bancară, au solicitat, în baza art. 8 alin. (1), coroborat cu art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, să se constate stingerea obligaţiilor născute din Contractul nr. xxxxx din 10.09.2008, cât şi din Dosarul execuţional nr. xx/2012 al biroului executorului judecătoresc, să se constate că imobilul reprezentând teren intravilan şi clădire a fost vândut silit în dosarul execuţional menţionat, iar în temeiul art. 10 din Legea nr. 77/2016, să se constate ca fiind stinsă orice datorie a reclamanţilor faţă de pârâtă, rezultată din Contractul nr. xxxxx din 10.09.2008.

Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea ca nefondată a acţiunii, arătând că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate stabilite prin art. 4 din Legea nr. 77/2016.

Prin Sentinţa civilă nr. 4.524 din 14 iunie 2017, Judecătoria Oradea a respins acţiunea ca nefondată, reţinând, printre alte argumente, că, deşi dispoziţiile dării în plată stabilite de legea specială sunt diferite de cele prevăzute de Codul civil, această operaţiune presupune transferul voluntar al dreptului de proprietate asupra imobilului ipotecat către creditorul ipotecar, putând fi realizată doar de către proprietarul bunului ipotecat. În acest sens s-a pronunţat şi Curtea Constituţională a României prin Decizia nr. 639 din 27 octombrie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (3), art. 3, art. 8 alin. (5), art. 10 şi art. 11 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 35 din 12 ianuarie 2017. Având în vedere că prin vânzarea la licitaţie publică a imobilului reclamanţii au pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului, instanţa a reţinut că, în cauză, solicitarea acestora de a constata stingerea datoriilor izvorâte din Contractul de credit nr. xxxxx din 10.09.2008 este neîntemeiată.

Apelul promovat de către reclamanţi împotriva acestei sentinţe a fost respins ca nefondat de către Tribunalul Bihor, prin Decizia civilă nr. 987/A/LP din 12.12.2017.

Tribunalul a apreciat că este întemeiată apărarea intimatei în sensul că Legea nr. 77/2016 nu este aplicabilă în speţă. Astfel, imobilul ipotecat a fost adjudecat în cursul executării silite (aspecte confirmate de ambele părţi litigante), în prezent apelanţii fiind în continuare executaţi silit, dat fiind faptul că suma nu a acoperit creanţa deţinută de creditoarea intimată. După cum rezultă şi din considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 639 din 27 octombrie 2016, Legea nr. 77/2016 condiţionează stingerea tuturor datoriilor consumatorilor de transmiterea voluntară a dreptului de proprietate asupra bunului ipotecat din patrimoniul consumatorilor în cel al profesioniştilor. Acest efect rezultă nu doar din însăşi denumirea Legii nr. 77/2016, ci şi din art. 3 al acesteia, potrivit căruia „(…) consumatorul are dreptul de a i se stinge datoriile izvorâte din contractele de credit cu tot cu accesorii, fără costuri suplimentare, prin darea în plată a imobilului ipotecat în favoarea creditorului, dacă în termenul prevăzut la art. 5 alin. (3) părţile contractului de credit nu ajung la un alt acord”. În aceste condiţii, având în vedere împrejurarea că imobilul ipotecat a fost executat silit, fiind deja adjudecat de un terţ, în speţă nu mai pot fi aplicabile dispoziţiile Legii nr. 77/2016, astfel că soluţia primei instanţe este temeinică şi legală.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii, iar la termenul de judecată din 16 octombrie 2018 curtea de apel a pus în discuţia părţilor sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile asupra interpretării şi aplicării art. 8 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 77/2016. III. Aspectele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării

Prin Încheierea de sesizare din data de 16 octombrie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 13.952/271/2016, Curtea de Apel Oradea – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, motivat de faptul că: – de lămurirea modului de interpretare/aplicare a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 77/2016 depinde soluţionarea pe fond a cauzei; – problema de drept enunţată este nouă, deoarece, prin consultarea jurisprudenţei, s-a constatat că asupra acestei probleme Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o altă hotărâre; – problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, conform evidenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. IV. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Recurenţii consideră că prevederile art. 8 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 77/2016 pot şi trebuie să fie aplicate şi în situaţia în care bunul imobil a fost adjudecat în cadrul executării silite declanşate anterior sau ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 77/2016. Consideră că modalitatea de interpretare a acestor prevederi legale trebuie să fie făcută prin prisma principiilor instituite de Curtea Constituţională prin deciziile pronunţate în această materie, respectiv Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 18 ianuarie 2017, Decizia nr. 639 din 27 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 35 din 12 ianuarie 2017, şi Decizia nr. 95 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 656 din 9 august 2017. Astfel, toate discuţiile la nivel jurisprudenţial au fost declanşate de argumentele existente în cadrul considerentelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 639 din 27 octombrie 2016, prin care s-a respins, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (3), art. 3, art. 8 alin. (5), art. 10 şi art. 11 din Legea nr. 77/2016, reţinându-se că „Legea nr. 77/2016 condiţionează stingerea tuturor datoriilor consumatorilor de transmiterea voluntară a dreptului de proprietate asupra bunului ipotecat din patrimoniul consumatorilor în cel al profesioniştilor”. Folosindu-se de aceste argumente, instanţele de judecată au concluzionat că acţiunea civilă fundamentată pe prevederile Legii nr. 77/2016 ar fi inadmisibilă pentru că imobilul care a făcut obiectul executării silite a fost vândut, iar consumatorii nu au cum să recurgă la procedura specială a dării în plată, fiind imposibilă transmiterea imobilului din patrimoniul acestora în patrimoniul creditorului. Cu toate acestea, ceea ce s-a refuzat a se observa de către instanţele de judecată este faptul că Decizia Curţii Constituţionale nr. 639 din 27 octombrie 2016 este una de respingere, ca inadmisibilă, a unei sesizări, pe motiv că excepţia invocată nu avea legătură cu cauza care trebuia să fie judecată de către instanţele de judecată.

Din punctul de vedere al recurenţilor, relevantă în interpretarea prevederilor art. 8 alin. (1) şi alin. (5) din Legea nr. 77/2016 este modalitatea în care Curtea Constituţională vede aceste dispoziţii legale. Astfel, ca prim argument, trebuie relevat că Decizia Curţii Constituţionale nr. 95 din 28 februarie 2017 a stabilit că, indiferent dacă bunul imobil constituit drept garanţie pentru executarea contractului de credit a fost vândut anterior sau ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 77/2016, debitorul este obligat, din punct de vedere procedural, să parcurgă mai întâi etapa notificării şi de-abia după aceea să solicite concursul instanţelor judecătoreşti pentru constatarea stingerii datoriei (paragraful 46). De asemenea se subliniază faptul că, „În privinţa bunurilor imobile adjudecate anterior intrării în vigoare a legii, ipoteză ce formează obiectul dosarului instanţei judecătoreşti a quo, Curtea constată că legiuitorul ordinar a recurs la o ficţiune juridică, în sensul că datoriile rezultate din contractul de credit sunt considerate stinse, chiar dacă bunul imobil aferent garanţiei a fost vândut la un preţ mai mic decât valoarea datoriei debitorului către instituţia de credit. Practic, legiuitorul a apreciat, în contextul impreviziunii, că sumele de bani plătite în mod voluntar în executarea contractului, cele obţinute din adjudecarea bunului, indiferent de data la care aceasta a avut loc, precum şi, după caz, de sumele rezultate din urmărirea silită a altor bunuri ale debitorului până la data formulării notificării acoperă valoarea datoriilor aferente contractului de credit” (paragraful 47). Cu privire la excepţia de inadmisibilitate a aplicării Legii nr. 77/2016 faţă de acţiunile consumatorilor ale căror bunuri au fost vândute silit anterior sau ulterior intrării în vigoare a actului normativ, care a fost fundamentată pe argumentul că imobilele care au fost vândute silit anterior intrării în vigoare a Legii nr. 77/2016 nu pot să facă obiectul unei proceduri de dare în plată, Curtea Constituţională a stabilit următoarele: „Aşadar, stingerea datoriei prin darea în plată a imobilului ipotecat reprezintă o ficţiune juridică aplicabilă tuturor procedurilor de executare silită începute anterior sau ulterior intrării în vigoare a legii, indiferent că bunul aferent garanţiei a fost vândut în cadrul acestei proceduri anterior/ulterior intrării în vigoare a legii, singura condiţie impusă de legiuitor fiind ca acestea să fie în curs la data depunerii notificării” (paragraful 48).

Intimata apreciază că dispoziţiile art. 8 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 77/2016 nu pot fi aplicate în situaţia în care bunul imobil a fost adjudecat în cadrul executării silite, întrucât la nivelul instanţelor judecătoreşti există deja o practică judiciară în sensul că, ori de câte ori nu mai există bunul imobil care face obiectul dării în plată, Legea nr. 77/2016 nu se mai poate aplica, astfel că notificarea de dare în plată este inadmisibilă.

După comunicarea raportului, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, nu au fost formulate puncte de vedere de către părţi privind chestiunea de drept supusă judecăţii. V. Punctul de vedere al titularului sesizării cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Completul Curţii de Apel Oradea – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a opinat că prevederile art. 8 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 77/2016 se interpretează în sensul că pot solicita stingerea obligaţiilor izvorâte din contractele de credit şi debitorii care sunt supuşi în continuare unei executări silite, deşi executarea silită a imobilului ipotecat a fost finalizată prin adjudecare. Deşi din cuprinsul prevederilor art. 3, art. 5 şi art. 8 alin. (1) s-ar putea trage concluzia că dispoziţiile Legii nr. 77/2016 nu pot fi aplicate decât în situaţia în care consumatorul transmite şi dreptul de proprietate asupra imobilului ipotecat către creditor, manifestându-şi intenţia în acest sens odată cu notificarea, dispoziţiile alin. (5) al art. 8 din lege recunosc însă şi consumatorilor care au fost supuşi unei executări silite a imobilului ipotecat, indiferent de titularul creanţei, de stadiul în care se află ori de forma executării silite care se continuă contra debitorului, dreptul de a cere constatarea stingerii datoriilor izvorâte din contractele de credit. Dacă aceste dispoziţii legale s-ar interpreta în sensul că posibilitatea de a se cere stingerea datoriilor nu aparţine şi consumatorului care a fost executat silit, iar imobilul ipotecat a fost adjudecat în cadrul executării silite, ar însemna să se instituie o excepţie care nu este prevăzută de lege, subliniind şi că prevederile art. 8 alin. (5) nu fac referire la transmiterea dreptului de proprietate către creditor, aşa cum o fac dispoziţiile art. 8 alin. (1).

În acest sens sunt şi considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 95 din 28 februarie 2017, conform cărora stingerea datoriei prin darea în plată a imobilului ipotecat reprezintă o ficţiune juridică aplicabilă tuturor procedurilor de executare silită începute anterior sau ulterior intrării în vigoare a legii, indiferent dacă bunul aferent garanţiei a fost vândut în cadrul acestei proceduri anterior/ulterior intrării în vigoare a legii, singura condiţie impusă de legiuitor fiind ca acestea să fie în curs la data depunerii notificării. VI. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

În urma solicitării adresate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, datele comunicate de instanţele naţionale au relevat următoarele aspecte:

Practica judiciară identificată este neunitară, fiind pronunţate soluţii atât în sensul că pot solicita stingerea obligaţiilor izvorâte din contractele de credit şi debitorii care sunt supuşi în continuare unei executări silite, deşi executarea silită a imobilului ipotecat a fost finalizată prin adjudecare, cât şi în sens contrar, respectiv că debitorii care sunt supuşi în continuare executării silite, deşi executarea silită a imobilului ipotecat a fost finalizată prin adjudecare, nu mai pot solicita stingerea obligaţiilor izvorâte din contractele de credit în temeiul dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 77/2016.

Însă orientarea jurisprudenţială majoritară conturată până în prezent este în sensul primei opinii arătate mai sus, cu referire la argumentele lămuritoare din considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 95 din 28 februarie 2017.

De remarcat că cele mai multe dintre hotărârile judecătoreşti pronunţate în materie nu sunt încă definitive, existând totodată şi numeroase cauze suspendate în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (4) din Codul de procedură civilă.

Opiniile divergente existente au determinat ca această chestiune de drept să facă şi obiectul întâlnirilor profesionale la nivelul anumitor instanţe, cum ar fi Curtea de Apel Craiova şi Tribunalul Vâlcea.

La nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu au fost identificate decizii de speţă cu privire la această chestiune de drept.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Adresa nr. 2.703/C/3.929/III-5/2018 din 11 decembrie 2018, a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practica judiciară, în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept care formează obiectul prezentei sesizări. VII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în mecanismele de unificare a practicii judiciare şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Până în prezent, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o altă decizie cu privire la chestiunea de drept invocată în prezenta cauză, în mecanismele de unificare a practicii judiciare.

Prin Decizia nr. 61 din 18 septembrie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 883 din 9 noiembrie 2017, s-a respins, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul Călăraşi – Secţia civilă, în Dosarul nr. 2.998/202/2016, pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile privind dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „dispoziţiile art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016 se interpretează în sensul că pot solicita stingerea obligaţiilor izvorâte din contractele de credit în baza textului de lege menţionat şi debitorii care sunt supuşi în continuare unei executări silite, deşi executarea silită a imobilului ipotecat a fost finalizată prin adjudecare”, constatându-se că nu este îndeplinită condiţia de admisibilitate a sesizării prevăzută de art. 519 din Codul de procedură civilă, potrivit căreia titularul sesizării trebuie să fie învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, dat fiind că hotărârea ce urma a fi pronunţată în cauză de instanţa de apel era supusă recursului.

Dispoziţiile art. 8 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 77/2016 au făcut obiectul controlului de constituţionalitate în numeroase dosare aflate pe rolul Curţii Constituţionale.

Dintre acestea sunt relevante considerentele din Decizia Curţii Constituţionale nr. 623 din 25 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 18 ianuarie 2017, Decizia Curţii Constituţionale nr. 639 din 27 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 35 din 12 ianuarie 2017, Decizia Curţii Constituţionale nr. 95 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 656 din 9 august 2017, şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 329 din 10 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 713 din 6 august 2018. VIII. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit în cauză, în conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, prevăzute de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă.

Asupra rezolvării de principiu a chestiunii de drept sesizate, opinia judecătorilor-raportori a fost că, în interpretarea dispoziţiilor art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, pot solicita stingerea obligaţiilor izvorâte din contractele de credit debitorii care sunt supuşi în continuare unei executări silite, deşi executarea silită a imobilului ipotecat a fost finalizată prin adjudecare, instanţa de judecată astfel învestită urmând să verifice dacă sunt îndeplinite condiţiile referitoare la existenţa impreviziunii. IX. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori, punctele de vedere formulate de către părţi şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele: Asupra admisibilităţii

Analiza condiţiilor de admisibilitate instituite de legiuitor în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă conduce spre concluzia că acestea sunt întrunite.

În doctrină, dar şi în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, condiţiile de admisibilitate ale sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile au fost identificate după cum urmează: – existenţa unei cauze în curs de judecată, în ultimă instanţă; – cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; – o chestiune de drept cu caracter de noutate; – Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat asupra respectivei chestiuni de drept, iar aceasta nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare; – ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată.

În examinarea primelor două condiţii de admisibilitate se constată că dosarul se află în curs de judecată, pe rolul curţii de apel, învestite cu soluţionarea unui recurs în materia Legii nr. 77/2016, instanţa urmând a pronunţa o hotărâre definitivă, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă. Prin Încheierea de la 11 septembrie 2018 curtea de apel a respins excepţia inadmisibilităţii recursului, hotărâre de asemenea definitivă. Prin urmare, aceste cerinţe de admisibilitate sunt întrunite.

La rândul său, condiţia referitoare la noutatea chestiunii de drept a cărei dezlegare se solicită este îndeplinită.

În jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a statuat deja că, în examinarea cerinţei noutăţii, relevante sunt existenţa şi dezvoltarea unei jurisprudenţe continue în materie.

Din această perspectivă au fost emise adrese către toate curţile de apel, care au procedat la verificări ale jurisprudenţei la nivelul instanţelor judecătoreşti situate în circumscripţiile lor teritoriale şi au comunicat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie că numărul hotărârilor judecătoreşti rămase definitive la curtea de apel, în această materie, este relativ scăzut, din cauza faptului că doar după ce instanţa supremă a statuat, pe cale incidentală, prin Decizia nr. 61 din 18 septembrie 2017 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, că hotărârea pronunţată în apel este supusă recursului, astfel de căi de atac au fost promovate; în prezent, cele mai multe dintre recursuri nu sunt soluţionate, ci suspendate, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (4) din Codul de procedură civilă.

Caracterul de noutate se pierde numai pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanţelor, aşa încât cerinţa noutăţii este întrunită.

Este îndeplinită şi condiţia de admisibilitate care impune ca asupra chestiunii de drept Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat. Deşi textul art. 519 din Codul de procedură civilă nu prevede în mod expres, spre deosebire de legislaţia procesual penală internă, modalitatea în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să fi statuat asupra chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării, cerinţa legală este îndeplinită întrucât problemele de drept semnalate nu au fost soluţionate printr-o hotărâre prealabilă sau recurs în interesul legii şi nici nu fac obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. De asemenea, potrivit evidenţelor statistice, nu au fost identificate nici decizii de speţă în practica secţiilor instanţei supreme privind soluţionarea problemelor de drept semnalate.

În ceea ce priveşte condiţia de admisibilitate care impune ca soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere, în speţă, legătura dintre problema de drept sesizată şi soluţionarea pe fond a căii de atac nu doar că poate fi identificată, ci este chiar determinantă. Asupra fondului sesizării

Potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, „În situaţia în care creditorul nu se conformează dispoziţiilor prevăzute de prezenta lege, debitorul poate cere instanţei să pronunţe o hotărâre prin care să se constate stingerea obligaţiilor născute din contractul de credit ipotecar şi să se transmită dreptul de proprietate către creditor.”

Iar în conformitate cu alin. (5) al aceluiaşi articol, „Dreptul de a cere instanţei să constate stingerea datoriilor izvorâte din contractele de credit aparţine şi consumatorului care a fost supus unei executări silite a imobilului ipotecat, indiferent de titularul creanţei, de stadiul în care se află ori de forma executării silite care se continuă contra debitorului”.

Expunerea de motive a Legii nr. 77/2016 relevă că adoptarea sa a fost determinată de ideea de echitate şi împărţire a riscurilor contractuale în executarea contractului de credit, în urma situaţiilor apărute în timpul crizei economice, când debitorii nu au mai fost în măsură să îşi îndeplinească obligaţiile asumate.

Divergenţele la nivel jurisprudenţial au fost declanşate de considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 639 din 27 octombrie 2016, prin care s-a reţinut că „Legea nr. 77/2016 condiţionează stingerea tuturor datoriilor consumatorilor de transmiterea voluntară a dreptului de proprietate asupra bunului ipotecat din patrimoniul consumatorilor în cel al profesioniştilor”. Folosindu-se de aceste argumente, instanţele de judecată au tras concluzia că cererile întemeiate pe dispoziţiile art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016 nu mai pot fi primite atât timp cât, în urma adjudecării, consumatorii nu mai deţin în proprietate imobilul, pentru a-l putea da în plată profesionistului.

Aşadar, în prima etapă, Decizia Curţii Constituţionale nr. 639 din 27 octombrie 2016 a determinat, în sensul expus mai sus, orientarea jurisprudenţială a celor mai multe instanţe.

Ulterior, după publicarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 95 din 28 februarie 2017, punctul de vedere s-a deplasat spre sensul opus; în prezent, o atare opinie este împărtăşită de majoritatea instanţelor.

În Decizia Curţii Constituţionale nr. 95 din 28 februarie 2017, instanţa de contencios constituţional a reţinut că legiuitorul a recurs la o ficţiune juridică, în sensul că „datoriile rezultate din contractul de credit sunt considerate stinse, chiar dacă bunul imobil aferent garanţiei a fost vândut la un preţ mai mic decât valoarea datoriei debitorului către instituţia de credit.” Mai departe, Curtea a mai considerat că legea a apreciat, în contextul impreviziunii, că „sumele de bani plătite în mod voluntar în executarea contractului, cele obţinute din adjudecarea bunului, indiferent de data la care aceasta a avut loc, precum şi, după caz, de sumele rezultate din urmărirea silită a altor bunuri ale debitorului până la data formulării notificării acoperă valoarea datoriilor aferente contractului de credit”, dar şi că „o asemenea ficţiune juridică, departe de a fi arbitrară, valorifică un element accesoriu al contractului de credit, ipoteca, definită, în cazul de faţă, ca fiind un drept real asupra unui bun imobil afectat restituirii sumei de bani împrumutate, şi este de natură să asigure echilibrul contractual dintre părţi în limitele riscului inerent unui contract de credit, eliminând din sfera raporturilor dintre debitor şi creditor riscul supraadăugat.”

În continuarea acestor argumente, trăgând concluzia care a fundamentat respingerea excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea Constituţională a subliniat, la paragraful 48 din aceeaşi decizie, că „stingerea datoriei prin darea în plată a imobilului ipotecat reprezintă o ficţiune juridică aplicabilă tuturor procedurilor de executare silită începute anterior sau ulterior intrării în vigoare a legii, indiferent că bunul aferent garanţiei a fost vândut în cadrul acestei proceduri”.

Trebuie remarcat că prin dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 77/2016 este prevăzut cadrul general al cererii pe care o poate formula debitorul pentru a se constata de către instanţă stingerea obligaţiilor născute din contractul de credit ipotecar şi a se dispune transmiterea dreptului de proprietate către creditor, prin darea în plată, pe când chestiunea de drept ce face obiectul analizei în prezenta cauză vizează numai ipoteza reglementată la alin. (5) al aceluiaşi articol, care se referă la situaţia consumatorului care a fost supus unei executări silite a imobilului ipotecat şi care are dreptul de a cere instanţei să constate stingerea datoriilor izvorâte din contractele de credit. Din această perspectivă, dezlegarea care urmează a fi dată va viza doar textul cuprins în art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016.

În sprijinul admisibilităţii cererilor întemeiate pe dispoziţiile art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, promovate de cei ale căror imobile ipotecate fuseseră deja adjudecate, se cuvine a fi avută în vedere şi metoda sistematică de interpretare a normelor juridice, care presupune lămurirea înţelesului normei, ţinând cont de legăturile sale cu altele, din acelaşi act normativ sau dintr-un altul. Or, dacă legiuitorul ar fi înţeles ca dispoziţiile legii să se aplice numai debitorilor care mai deţin încă imobilul, această situaţie ar fi fost oricum acoperită de prevederile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 77/2016, fără a fi necesară introducerea alin. (5). În acest context este util a se avea în vedere şi interpretarea istorico-teleologică, în cadrul căreia poate prezenta relevanţă faptul că, în forma iniţială, proiectul legii nu cuprindea şi alin. (5) în cadrul art. 8, acesta fiind introdus pe parcursul procesului legislativ, prin amendament aprobat.

Nu în ultimul rând, interpretarea gramaticală permite lămurirea conţinutului unei norme pe baza regulilor gramaticii, ceea ce presupune folosirea procedeelor de analiză morfologică şi sintactică a textului legal, ţinându-se cont de înţelesul termenilor utilizaţi în textul respectiv, de legătura dintre aceşti termeni, de construcţia propoziţiei şi a frazei, de particulele întrebuinţate, precum şi de semnele de punctuaţie.

Din această perspectivă, între alineatele (1) şi (5) ale art. 8 din Legea nr. 77/2016 există o diferenţă: dacă în primul alineat se recunoaşte debitorului dreptul de a cere pronunţarea unei hotărâri prin care să se constate stingerea obligaţiilor născute din contractul de credit ipotecar şi să se transmită dreptul de proprietate către creditor, în alin. (5) dreptul recunoscut consumatorului care a fost supus unei executări silite a imobilului ipotecat este limitat la a cere instanţei să constate stingerea datoriilor izvorâte din contract.

În aceste condiţii, în cele două alineate în discuţie, legiuitorul pare să configureze două acţiuni distincte.

De aceea, o deplină respectare a normelor de tehnică legislativă trasate de Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, ar fi impus ca autoritatea legiuitoare să plaseze acţiunea la care se referă art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016 într-un articol separat, deoarece articolul cuprinde, ca regulă, o singură dispoziţie normativă aplicabilă unei situaţii date, pe când alineatele, ca subdiviziuni ale articolului, reglementează ipoteze juridice specifice ansamblului.

Procedând însă la interpretarea art. 8 din Legea nr. 77/2016, în forma adoptată de către Parlamentul României, instanţa de contencios constituţional a arătat, în paragrafele 196-199 din Decizia nr. 806 din 7 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 413 din 15 mai 2018 (reluate şi în Decizia Curţii Constituţionale nr. 329 din 10 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 713 din 16 august 2018), că prevederile art. 8 alin. (5) trebuie înţelese în contextul mai larg al art. 8 şi, astfel, a subliniat că dacă art. 8 alin. (1) din Legea nr. 77/2016 îl indică pe titularul dreptului de a recurge la remediul juridic reglementat de textul art. 8, respectiv debitorul, dispoziţiile art. 8 alin. (5) clarifică sfera titularului dreptului, prin referirea la o categorie specifică, adică la consumatorul care a fost supus unei executări silite a imobilului ipotecat.

Aşadar, dreptul de a cere să se constate stingerea datoriilor izvorâte din contractele de credit aparţine şi consumatorului care a fost supus unei executări silite a imobilului ipotecat şi nu este condiţionat de stadiul în care se află executarea ori de forma executării silite care se continuă contra sa.

Este evident că, după încuviinţarea executării silite, creditorul poate porni executarea în toate formele prevăzute de lege, simultan sau succesiv. Cum însă executarea silită prin poprire sau asupra bunurilor mobile, fructelor şi veniturilor imobilelor nu conferă realizarea imediată şi de substanţă a creanţei, executarea silită imobiliară rămâne prima formă de executare în opţiunile creditorului. Dar chiar şi dacă o asemenea formă a executării este deja epuizată şi o altă formă de executare continuă, considerentele expuse mai sus relevă că debitorului îi este deschisă calea prevăzută de art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016.

Cu ocazia examinării unor asemenea cereri, instanţele naţionale se vor conforma celor statuate prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 623 din 25 octombrie 2016 şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 329 din 10 mai 2018, urmând să verifice măsura în care sunt îndeplinite condiţiile impreviziunii.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 521, cu referire la art. 519 din Codul de procedură civilă,