Decizia nr. 6/2018 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept · Dosar nr. 2477/1/2017

Tribunalul Constanţa – Secţia a II-a civilă a dispus, prin încheierea din data de 5 iulie 2017, în Dosarul nr. 16.817/212/2016, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: dacă sintagma „contracte de credit aflate în derulare la momentul intrării sale în vigoare” prevăzută de dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite include şi categoria contractelor de credit a căror scadenţă a fost declarată anticipat. II. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept menţionată

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanţa cu nr. 16.817/212/2016 şi întemeiată pe prevederile art. 7 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite (Legea nr. 77/2016), reclamanta bancă comercială a contestat, în contradictoriu cu intimaţii persoane fizice, îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate privind notificarea din data de 17 iunie 2016 transmisă de către debitori în temeiul Legii nr. 77/2016.

Prin Sentinţa civilă nr. 10.324 din 15 septembrie 2016, Judecătoria Constanţa a respins contestaţia ca neîntemeiată.

Procedând la verificarea condiţiilor de admisibilitate a cererii de dare în plată, prin raportare la materialul probator administrat, prima instanţă a apreciat ca neîntemeiată contestaţia pentru următoarele argumente:

Sub aspectul calităţii intimaţilor de consumatori, faţă de prevederile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 77/2016, instanţa a reţinut că, în speţă, intimaţii au încheiat contractul de credit în nume propriu, fără a rezulta din cuprinsul convenţiei de creditare sau din alte înscrisuri anexe ale acesteia că intimaţii ar desfăşura o activitate comercială, în desfăşurarea căreia să fi contractat împrumutul.

De asemenea, verificând dispoziţiile art. 1 alin. (4) din Legea nr. 77/2016 şi probele administrate, instanţa a reţinut că nu s-a făcut dovada că împrumutul ar fi fost acordat în cadrul programului „Prima casă”, din condiţiile generale şi particulare ale contractului rezultând că împrumutul a fost acordat pentru nevoi personale nenominalizate şi refinanţare.

Referitor la condiţiile reglementate de art. 4 din aceeaşi lege, instanţa a reţinut, pentru argumentele deja expuse, că prima cerinţă este întrunită, contestatoarea şi intimaţii făcând parte din categoriile de subiecţi adresante, respectiv creditor şi consumator.

În ceea ce priveşte cuantumul sumei împrumutate, acesta se situează sub plafonul limită de 250.000 euro, valoarea împrumutului fiind de 72.000 euro, modificată prin actele adiţionale încheiate ulterior la 73.500 euro, respectiv 77.440 euro.

Instanţa a constatat că şi cerinţa de la art. 4 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 77/2016 este îndeplinită, în sensul că împrumutul a fost garantat cu un imobil având destinaţia de locuinţă.

În ceea ce priveşte cerinţa prevăzută de art. 4 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 77/2016, referitoare la lipsa unei condamnări pentru infracţiuni în legătură cu creditul, instanţa a apreciat că sarcina probei existenţei unei astfel de condamnări revenea, potrivit art. 249 din Codul de procedură civilă, contestatoarei, în condiţiile în care aceasta pune la îndoială faptul afirmat de intimaţi. În cazul de faţă nu a fost făcută dovada existenţei unei condamnări definitive a intimaţilor pentru o infracţiune în legătură cu creditul.

În cele din urmă, în ceea ce priveşte apărările contestatoarei întemeiate pe dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 77/2016, legate de faptul că intimaţii trebuie să dovedească existenţa unei dificultăţi financiare extreme, instanţa a apreciat, pe de o parte, că o astfel de condiţie nu este impusă de lege, iar, pe de altă parte, că dispoziţiile art. 11 instituie o veritabilă prezumţie a riscului contractului, pe care îl suportă consumatorul, din perspectiva devalorizării imobilelor sau chiar al riscului valutar.

Prima instanţă a arătat că se impune analizat dacă, din perspectiva obiectului de reglementare al Legii nr. 77/2016, aceasta retroactivează sau nu. Altfel spus, prezintă importanţă a stabili dacă legea dispune pentru trecut sau oferă o dezlegare juridică unor efecte produse ulterior intrării sale în vigoare, efecte ce sunt rezultatul unor situaţii juridice născute anterior, situaţie avută în vedere şi de dispoziţiile art. 6 alin. (6) din Codul civil.

În acest sens, prima instanţă a constatat că darea în plată, ca modalitate de stingere a obligaţiilor, reprezenta o posibilitate legală în ambele reglementări ale Codului civil, atât cea de la 1864, cât şi cea din 2009, astfel că, strict din acest punct de vedere, Legea nr. 77/2016 nu cuprinde norme care să reglementeze situaţii juridice noi, ci oferă dezlegare juridică pentru efecte ale unor raporturi juridice stabilite, într-adevăr, înainte de intrarea sa în vigoare, dar care s-au produs ulterior acestui moment.

Împotriva acestei soluţii a declarat apel contestatoarea şi a solicitat, în principal, anularea sentinţei civile cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare, iar, în subsidiar, modificarea în tot a sentinţei civile în sensul admiterii contestaţiei şi constatarea neîndeplinirii condiţiilor de admisibilitate a notificării formulate de debitori. III. Aspectele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării

Prin Încheierea de sesizare din data de 5 iulie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 16.817/212/2016, Tribunalul Constanţa – Secţia a II-a civilă a apreciat că sunt întrunite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă pentru declanşarea procedurii de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Instanţa de trimitere a reţinut că litigiul în legătură cu care s-a formulat sesizarea este în curs de judecată, tribunalul învestit cu soluţionarea apelului urmează să soluţioneze cauza în ultimă instanţă, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care este definitivă; cauza care face obiectul judecăţii se află în competenţa legală a unui complet de judecată al tribunalului învestit să o soluţioneze, iar soluţia ce se va pronunţa pe fondul cauzei depinde în mod direct de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere, în sensul că soluţionarea apelului şi, implicit, a contestaţiei privind îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate în ceea ce priveşte notificarea din data de 17 iunie 2016 formulată conform art. 5 alin. (1) din Legea nr. 77/2016 este indisolubil legată de interpretarea noţiunii de „contracte de credit aflate în derulare la momentul intrării în vigoare a legii” în ceea ce priveşte contractele a căror scadenţă a fost declarată anticipat.

În ceea ce priveşte condiţia ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat asupra respectivei chestiuni de drept s-a apreciat că în cauză este aparent îndeplinită, întrucât problematica nu a fost analizată în doctrină şi decurge dintr-un act normativ intrat în vigoare relativ recent, prin raportare la momentul sesizării. De asemenea, problema de drept poate fi considerată nouă şi din perspectiva faptului că nu a mai fost dedusă judecăţii anterior, cât timp Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat asupra chestiunii de drept respective, fie printr-o decizie de speţă, fie printr-o decizie în interesul legii.

Prin urmare, instanţa de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite toate condiţiile impuse de art. 519 din Codul de procedură civilă pentru sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării de principiu a chestiunii de drept semnalate. IV. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Exprimându-şi poziţia procesuală, apelanta- contestatoare a solicitat respingerea sesizării ca neîntemeiată. A apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării cât timp problema de drept nu are caracter general şi nici caracter de noutate şi nu a generat interpretări diferite.

La polul opus, intimaţii au opinat că expresia „în derulare” a fost folosită de legiuitor pentru a acoperi şi cazul prevăzut de art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, respectiv faza executării silite, înainte de intrarea sa în vigoare, deoarece executarea unei obligaţii a debitorului poate avea loc, în principiu, în două moduri, de bunăvoie sau prin executare silită.

După comunicarea raportului, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, apelanta-contestatoare a formulat punct de vedere apreciind că sesizarea privind pronunţarea unei hotărâri prealabile este inadmisibilă întrucât chestiunea supusă analizei nu este o chestiune de drept, ci una de fapt şi nu prezintă caracter de noutate. Pe fond, a apreciat că sintagma „contracte de credit aflate în derulare” nu poate include şi categoria contractelor de credit a căror scadenţă a fost declarată anticipat. V. Punctul de vedere al titularului sesizării cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

În şedinţa de judecată din data de 22 iunie 2017, din oficiu, a fost pusă în discuţie sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile. Tribunalul Constanţa – Secţia a II-a civilă a apreciat că este necesar ca prin această procedură să se determine ce se înţelege prin „contracte de credit aflate în derulare la data intrării în vigoare a legii”, în sensul de a stabili dacă în această categorie intră şi acele contracte de credit pentru care, înainte de intrarea în vigoare a legii, a operat încetarea pentru neexecutarea culpabilă din partea împrumutatului, fiind declarată scadenţa anticipată.

În opinia instanţei de trimitere, prin sintagma „contracte de credit aflate în derulare la data intrării în vigoare a legii” se înţelege doar contractele încheiate înainte de această dată şi care nu au încetat prin oricare dintre modurile de încetare sau desfiinţare prevăzute de lege, inclusiv rezilierea. În cazul în care contractul a încetat anterior datei intrării în vigoare a legii, suntem, de asemenea, în prezenţa unei facta praeterita, astfel încât Legea nr. 77/2016, ca lege nouă, nu este aplicabilă.

Având în vedere că rezilierea contractului este, în practică, urmată de executarea silită, cum este cazul în speţă, s-ar putea pune întrebarea dacă o asemenea soluţie nu ar intra în contradicţie cu cea consacrată de art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016 din care rezultă că dreptul de a cere instanţei să constate stingerea datoriilor poate fi exercitat şi în etapa executării silite, indiferent de stadiul sau forma executării silite. Şi sub acest aspect trebuie făcută o distincţie întrucât, potrivit art. 1.549 din Codul civil coroborat cu art. 1.516 din acelaşi cod, dacă nu se cere executarea silită a obligaţiilor contractuale, creditorul are dreptul la rezilierea contractului, precum şi la daune-interese. Astfel, nu se confundă executarea silită a obligaţiilor restante atunci când creditorul optează pentru această soluţie care presupune menţinerea contractului în vigoare pentru prestaţiile ulterioare care nu sunt scadente cu executarea silită a prestaţiilor pe care debitorul le datorează atunci când a intervenit sancţiunea rezilierii. Or, în prima situaţie contractul rămâne în fiinţă, în timp ce în cea de-a doua situaţie contractul nu mai este în fiinţă. VI. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

În urma solicitării adresate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, majoritatea instanţelor naţionale au comunicat că nu au practică judiciară cu privire la chestiunea de drept sesizată, unele dintre acestea exprimând însă opinii teoretice. Au fost identificate hotărâri judecătoreşti relevante la nivelul Curţii de Apel Bucureşti, Curţii de Apel Iaşi, Curţii de Apel Suceava, Curţii de Apel Bacău şi al Curţii de Apel Cluj.

Opiniile au fost divergente, fie că sintagma „contracte de credit aflate în derulare la momentul intrării sale în vigoare” prevăzută de dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 77/2016 include şi categoria contractelor de credit a căror scadenţă a fost declarată anticipat, fie că prin această sintagmă se înţelege doar contractul încheiat înainte de această dată şi care nu a încetat prin oricare dintre modurile de încetare/desfiinţare prevăzute de lege, inclusiv rezilierea/rezoluţiunea.

La nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu au fost identificate decizii de speţă cu privire la această chestiune de drept.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Adresa nr. 2.299/C/4181/III-5/2017 din 17 noiembrie 2017, a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practica judiciară, în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept care formează obiectul prezentei sesizări. VII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Dispoziţiile Legii nr. 77/2016 fac obiectul a numeroase dosare înregistrate pe rolul Curţii Constituţionale.

Este de menţionat Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 18 ianuarie 2017, prin care a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că sintagma „precum şi din devalorizarea bunurilor imobile” prevăzută de art. 11 teza întâi din Legea nr. 77/2016 este neconstituţională şi că prevederile din art. 11 teza întâi raportate la art. 3 teza a doua, art. 4, 7 şi 8 din Legea nr. 77/2016 sunt constituţionale în măsura în care instanţa judecătorească verifică condiţiile referitoare la existenţa impreviziunii. Prin aceeaşi decizie a fost respinsă, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 11 teza întâi raportate la dispoziţiile art. 3 teza întâi, precum şi excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 11 teza a doua din Legea nr. 77/2016 şi a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 11 teza întâi raportate la celelalte dispoziţii din Legea nr. 77/2016, constatându-se că acestea sunt constituţionale, prin raportare la criticile formulate. La paragraful 113 din această decizie s-a reţinut că expresia „în derulare” din conţinutul art. 11 din Legea nr. 77/2016 a fost folosită de legiuitor pentru a acoperi şi cazul prevăzut de art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, respectiv faza executării silite începute înainte de intrarea în vigoare a legii. La paragrafele 123-127 s-a arătat că, în ceea ce priveşte criticile referitoare la prevederile art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, se impun anumite precizări. Executarea unei obligaţii a debitorului poate avea loc, în principiu, în două moduri: de bunăvoie sau prin executare silită. Cauzele pentru care se ajunge la executare silită sunt aceleaşi ca cele care îl determină pe debitor să dea în plată imobilul cu care a garantat împrumutul. Legiuitorul a reglementat aceeaşi soluţie pentru situaţii identice. Darea în plată poate opera şi în faza executării silite, neputându-se reţine încălcarea autorităţii de lucru judecat a hotărârii instanţei judecătoreşti care a încuviinţat executarea silită, întrucât aceasta nu are ca obiect soluţionarea fondului. Chiar şi în această fază instanţa poate aprecia cu privire la îndeplinirea condiţiilor privind existenţa impreviziunii. Aşadar, Curtea Constituţională a reţinut că încuviinţarea executării silite nu presupune o judecată de fond, ci are semnificaţia „apelării la forţa de constrângere a statului în sensul punerii în executare silită a titlului executoriu, debitorul obligaţiei suportând, astfel, în mod direct, consecinţele acestei operaţiuni. Ea deschide posibilitatea îndeplinirii efective a obligaţiilor care incumbă în sarcina debitorului, iar creditorul, prin forţa de constrângere a statului, neutralizează libertatea de acţiune a debitorului, realizându-şi creanţa în dauna voinţei acestuia” (Decizia nr. 895 din 17 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 4 februarie 2016, paragraful 20). S-a reţinut că legiuitorul nu contestă caracterul cert, lichid şi exigibil al creanţei, ci limitează executarea acesteia la concurenţa bunului imobil ipotecat. Legiuitorul nu a negat vreunul dintre elementele definitorii ale contractului de credit (obiectul, preţul sau garanţiile asociate acestuia), ci a stabilit o modalitate de executare, în respectul art. 57 din Constituţie, a garanţiei asociate contractului de credit, astfel încât executarea silită a titlului executoriu, reprezentat de contractul de credit, să continue. Nici executarea de bunăvoie, nici cea silită a obligaţiilor rezultate din contractul de credit nu presupune ruinarea debitorului în cazul intervenirii unei impreviziuni în executarea acestuia.

Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 95 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 656 din 9 august 2017, s-a reţinut, la paragraful 48, că „stingerea datoriei prin darea în plată a imobilului ipotecat reprezintă o ficţiune juridică aplicabilă tuturor procedurilor de executare silită începute anterior sau ulterior intrării în vigoare a legii, indiferent că bunul aferent garanţiei a fost vândut în cadrul acestei proceduri anterior/ulterior intrării în vigoare a legii, singura condiţie impusă de legiuitor fiind ca acestea să fie în curs la data depunerii notificării. Aşa fiind, ca urmare a stingerii datoriilor prin darea în plată a bunului în condiţiile legii criticate, executarea contractului încetează.” VIII. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit în cauză, în conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, prevăzute de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă. IX. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori, punctele de vedere formulate de părţi şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă: „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.”

Din cuprinsul prevederilor legale enunţate anterior rezultă că legiuitorul a impus o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea procedurii sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, condiţii care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, şi anume: – existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; – cauza să fie soluţionată în ultimă instanţă; – cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; – ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată; – chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat şi nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

În cazul prezentei sesizări sunt îndeplinite patru dintre condiţiile enunţate anterior, întrucât: litigiul în legătură cu care s-a formulat sesizarea este în curs de judecată, cauza care face obiectul judecăţii se află în competenţa legală a unui complet de judecată al tribunalului învestit să o soluţioneze în apel, sesizarea are ca obiect o chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei, iar chestiunea de drept nu a făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

De asemenea este îndeplinită şi cerinţa referitoare la noutatea chestiunii de drept care formează obiectul sesizării pentru următoarele considerente: În lipsa unei definiţii a „noutăţii” chestiunii de drept şi a unor criterii de determinare a acesteia în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă rămâne atributul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sesizată cu pronunţarea unei hotărâri prealabile, să hotărască dacă este nouă chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită. În doctrină s-a exprimat opinia potrivit căreia sesizarea instanţei supreme ar fi justificată sub aspectul îndeplinirii elementului de noutate atunci când problema de drept nu a mai fost analizată în doctrină – în interpretarea unui act normativ mai vechi – ori decurge dintr-un act normativ intrat în vigoare recent sau relativ recent, prin raportare la momentul sesizării. De asemenea, problema de drept poate fi considerată nouă prin faptul că nu a mai fost dedusă judecăţii anterior. Or, chestiunea de drept a cărei lămurire se cere prin prezenta sesizare are izvorul în reglementări intrate în vigoare relativ recent şi care pot fi interpretate diferit, astfel cum rezultă din hotărârile judecătoreşti pronunţate în materie până în prezent, punctele de vedere şi argumentele exprimate de instanţele din ţară.

Însă, condiţia ca instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece cauza în ultimă instanţă nu este îndeplinită în speţă, ceea ce atrage inadmisibilitatea sesizării formulate în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă.

Actul normativ aplicabil litigiului în soluţionarea căruia a fost formulată prezenta sesizare este Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, act normativ care, în condiţiile reglementate în cuprinsul său, prin derogare de la dispoziţiile Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările ulterioare, a recunoscut dreptul consumatorului de a beneficia de stingerea obligaţiilor izvorâte din contractele de credit, prin darea în plată a imobilului ipotecat în favoarea creditorului.

Art. 5 alin. (1) din Legea nr. 77/2016 prevede că: „În vederea aplicării prezentei legi, consumatorul transmite creditorului, prin intermediul unui executor judecătoresc, al unui avocat sau al unui notar public, o notificare prin care îl informează că a decis să îi transmită dreptul de proprietate asupra imobilului în vederea stingerii datoriei izvorând din contractul de credit ipotecar, detaliind şi condiţiile de admisibilitate a cererii, astfel cum sunt reglementate la art. 4.”

Potrivit art. 7 alin. (1) din Legea nr. 77/2016: „În termen de 10 zile de la data comunicării notificării emise în conformitate cu dispoziţiile art. 5, creditorul poate contesta îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a procedurii reglementate de prezenta lege.”

Cauza aflată pe rolul instanţei care a formulat prezenta sesizare are ca obiect o astfel de contestaţie, întemeiată pe prevederile art. 7 din Legea nr. 77/2016, prin care creditorul, primind notificarea formulată de consumator în temeiul art. 5 din lege, contestă îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a procedurii reglementate de acest act normativ.

Potrivit înscrisurilor anexate sesizării, cuantumul împrumutului ce face obiectul contractului de credit a fost iniţial de 72.000 euro, sumă modificată prin acte adiţionale încheiate ulterior la 73.500 euro, respectiv 77.440 euro.

Litigiul a fost soluţionat în primă instanţă de Judecătoria Constanţa, conform normei de competenţă materială şi teritorială prevăzută de art. 7 alin. (2) din Legea nr. 77/2016, potrivit căreia: „Cererea se judecă în procedură de urgenţă, cu citarea părţilor, de judecătoria în circumscripţia căreia domiciliază consumatorul”. În prezent, cauza se află în faza soluţionării apelului, pe rolul Tribunalului Constanţa.

Indiferent de valoarea creditului acordat sau a creanţei de la momentul sesizării instanţei cu soluţionarea contestaţiei întemeiate pe prevederile art. 7 din Legea nr. 77/2016, competenţa materială în soluţionarea unei astfel de contestaţii revine judecătoriei în temeiul art. 94 pct. 3 din Codul de procedură civilă, potrivit căruia judecătoriile judecă „orice alte cereri date prin lege în competenţa lor”.

Valoarea creditului în legătură cu care se analizează condiţiile reglementate de Legea nr. 77/2016 pentru stingerea creanţei prin darea în plată a imobilului ipotecat nu interesează pentru stabilirea competenţei materiale de primă instanţă, câtă vreme, prin voinţa legiuitorului, indiferent de această valoare, competenţa de soluţionare a contestaţiei întemeiate pe prevederile art. 7 din Legea nr. 77/2016 este atribuită judecătoriei.

Valoarea litigiului este doar o condiţie de admisibilitate a procedurii reglementate de Legea nr. 77/2016, întrucât, potrivit art. 4 alin. (1) lit. b) din aceeaşi lege, numai obligaţiile izvorâte din creditele al căror cuantum nu depăşeşte echivalentul în lei al 250.000 euro pot fi stinse prin procedura dării în plată.

Prin urmare, prin voinţa legiuitorului, în temeiul art. 7 alin. (2) din Legea nr. 77/2016, natura pricinii, iar nu valoarea litigiului, este criteriul atribuirii competenţei materiale de primă instanţă a judecătoriei, fiind pe deplin aplicabile prevederile art. 94 pct. 3 din Codul de procedură civilă.

În ceea ce priveşte căile de atac ce pot fi exercitate împotriva hotărârii pronunţate de judecătorie, art. 7 alin. (3) din Legea nr. 77/2016 prevede că: „Apelul împotriva hotărârii pronunţate în conformitate cu dispoziţiile alin. (2) se depune de partea interesată în termen de 15 zile lucrătoare de la comunicare şi se judecă cu celeritate”.

Această dispoziţie legală trebuie interpretată ca o normă derogatorie de la prevederile de drept comun cuprinse în art. 468 alin. (1) din Codul de procedură civilă, numai în ceea ce priveşte termenul de apel.

Fiind o normă cuprinsă într-o lege specială, ea este de strictă interpretare şi aplicare. Prin urmare, nu ar putea fi interpretată în sensul derogării de la legea generală şi în ceea ce priveşte posibilitatea exercitării căii de atac a recursului atunci când hotărârea pronunţată în faza de judecată a apelului ar fi susceptibilă de o astfel de cale de atac.

Dacă legiuitorul ar fi intenţionat să suprime recursul în cazul litigiilor întemeiate pe art. 7 din Legea nr. 77/2016, ar fi prevăzut în mod expres că hotărârea pronunţată în astfel de litigii poate fi atacată numai cu apel, deoarece, potrivit art. 483 alin. (2) teza finală din Codul de procedură civilă, hotărârile de primă instanţă sunt exceptate de la recurs doar în situaţia în care legea prevede că sunt supuse numai apelului.

Neexistând o astfel de prevedere în legea specială, vor deveni aplicabile dispoziţiile dreptului comun în ceea ce priveşte posibilitatea exercitării căii de atac a recursului, respectiv prevederile art. 483 din Codul de procedură civilă.

Potrivit regulii generale cuprinse în art. 483 alin. (1) din Codul de procedură civilă, hotărârile date în apel sunt supuse recursului, cu excepţiile cuprinse în alin. (2) al aceluiaşi articol printre care nu se regăsesc hotărârile pronunţate în litigiile atribuite prin lege, în temeiul art. 94 pct. 3 din Codul de procedură civilă, în competenţa materială a judecătoriei în primă instanţă. Cum excepţiile sunt de strictă interpretare, rezultă că astfel de hotărâri rămân supuse recursului.

Or, pentru considerentele anterior menţionate, contestaţia întemeiată pe prevederile art. 7 din Legea nr. 77/2016 este o cerere atribuită de legiuitor, printr-o lege specială, în temeiul art. 94 pct. 3 din Codul de procedură civilă, în competenţa materială de primă instanţă a judecătoriei, indiferent de valoarea litigiului.

Nu s-ar putea susţine nici că hotărârea pronunţată într-un litigiu întemeiat pe prevederile art. 7 din Legea nr. 77/2016 nu ar fi supusă recursului în baza prevederilor art. 483 alin. (2) teza finală din Codul de procedură civilă. Dispoziţiile Codului de procedură civilă exceptează de la recurs hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care „legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului”. Aşa cum s-a arătat anterior, o astfel de dispoziţie expresă nu există în Legea nr. 77/2016, iar prevederile art. 7 alin. (3) din lege nu pot fi interpretate decât restrictiv, în sensul derogării de la durata termenului de apel, iar nu de la regula generală a posibilităţii exercitării recursului cuprinsă în art. 483 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

Prin urmare, în cauza în care a fost formulată prezenta sesizare, hotărârea ce urmează a fi pronunţată de instanţa de apel este supusă recursului, situaţie în care nu este îndeplinită condiţia de admisibilitate prevăzută de art. 519 din Codul de procedură civilă, potrivit căreia titularul sesizării trebuie să fie învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 521, cu referire la art. 519 din Codul de procedură civilă,