ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 61/2017

Prin Încheierea din 29 martie 2017, pronunțată în Dosarul nr. 2.998/202/2016, Tribunalul Călărași - Secția civilă a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, prin care să dezlege următoarea chestiune de drept: dispozițiile art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016 se interpretează în sensul că pot solicita stingerea obligațiilor izvorâte din contractele de credit în baza textului de lege menționat și debitorii care sunt supuși în continuare unei executări silite, deși executarea silită a imobilului ipotecat a fost finalizată prin adjudecare.

Cererea de pronunțare a hotărârii prealabile a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, la data de 11 aprilie 2017, sub nr. 1.101/1/2017.

Art. 519 din Codul de procedură civilă stipulează următoarele: "Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată".

Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite, denumită în continuare Legea nr. 77/2016.

Reclamanții A și B au arătat, prin cererea de chemare în judecată, că au încheiat un contract de credit cu banca C, în temeiul căruia au împrumutat o sumă de bani în franci elvețieni. Fiind în imposibilitate de achitare a ratelor de credit, în anul 2013, a fost demarată procedura de executare silită, procedură ce face obiectul unui dosar de executare silită. În cadrul procedurii execuționale s-a procedat la vânzarea la licitație a imobilului, iar, prin actul de adjudecare, imobilul care constituise garanția ipotecară pentru creditul luat de la bancă a fost vândut. Reclamanții mai învederează că sunt executați silit, în continuare, pentru suma de 1.750.000 lei, prin poprire, de către creditoare și solicită, în temeiul art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, apreciind că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate stipulate de art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 77/2016, să se constate stingerea datoriilor din contractul de credit menționat.

Judecătoria Călărași, prin Sentința civilă nr. 2.274 din 11 octombrie 2016, a respins acțiunea formulată de reclamanți, ca neîntemeiată. În considerentele sentinței, judecătoria a reținut că, în lipsa consimțământului pârâtei în sensul stingerii datoriilor asumate de debitor, darea în plată nu poate opera. Astfel, judecătoria a considerat că legea dării în plată trebuie aplicată și interpretată potrivit exigențelor constituționale de legalitate și securitate juridică. Totodată, s-a apreciat că ar fi contrar dreptului la un proces echitabil dacă, în soluționarea acțiunii, s-ar permite debitorului verificarea exclusiv a condițiilor de admisibilitate prevăzute de art. 4 din Legea nr. 77/2016. Prima instanță a mai reținut că cererea formulată de reclamanți nu îndeplinește condițiile specifice din legea privind darea în plată, deoarece, pentru valabilitatea remiterii de datorie, fie gratuită, fie oneroasă, se cere atât consimțământul creditorului, cât și consimțământul valabil al debitorului, iar în cauză nu există consimțământul creditoarei-pârâte.

Împotriva sentinței menționate, reclamanții au promovat apel, iar, în susținerea apelului, au arătat că temeiul de drept invocat în formularea cererii de chemare în judecată este art. 8 alin. (5) raportat la art. 4 și la art. 5 din Legea nr. 77/2016, temei care nu presupune consimțământul obligatoriu al creditorului, având în vedere că nu dau în plată imobilul, ci solicită constatarea stingerii datoriei, imobilul fiind deja executat silit prin adjudecare.

Tribunalul Călărași, ca instanță de apel, a apreciat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă pentru sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, chestiunea de drept care se solicită a fi dezlegată constând în aceea dacă dispozițiile art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016 se interpretează în sensul că pot solicita stingerea obligațiilor izvorâte din contractele de credit în baza textului de lege menționat și debitorii care sunt supuși în continuare unei executări silite, deși executarea silită a imobilului ipotecat a fost finalizată prin adjudecare.

În conformitate cu dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că propunerea de sesizare vizează norme de drept intern și este admisibilă pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, dreptul de a cere instanței să constate stingerea datoriilor izvorâte din contractele de credit aparține și consumatorului care a fost supus unei executări silite a imobilului ipotecat, indiferent de titularul creanței, de stadiul în care se află ori de forma executării silite care se continuă contra debitorului.

Textul de lege este susceptibil de interpretări diferite.

Astfel, într-o opinie se consideră că Legea nr. 77/2016 nu este aplicabilă litigiului, întrucât Legea nr. 77/2016 condiționează stingerea tuturor datoriilor consumatorilor de transmiterea voluntară a dreptului de proprietate asupra bunului ipotecat din patrimoniul consumatorilor în cel al profesioniștilor. Astfel se consideră că transmiterea voluntară rezultă chiar din denumirea Legii nr. 77/2016 - Lege privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite, dar și interpretarea art. 3 conform căruia "consumatorul are dreptul de a i se stinge datoriile izvorâte din contractele de credit cu tot cu accesorii, fără costuri suplimentare, prin darea în plată a imobilului ipotecat în favoarea creditorului, dacă în termenul prevăzut la art. 5 alin. (3) părțile contractului de credit nu ajung la un alt acord" (în acest sens, tribunalul face referire la considerentele Deciziei nr. 639/2016 a Curții Constituționale).

O altă opinie ar fi în sensul că pot solicita instanței stingerea datoriilor în temeiul Legii nr. 77/2016 și debitorii care au fost supuși unei executări silite imobiliare finalizate prin adjudecarea imobilului ipotecat, dar executarea silită continuă printr-o altă formă (mobiliară, prin poprire, eventual imobiliară asupra unui alt imobil neipotecat aparținând debitorului).

Părțile nu au formulat puncte de vedere cu privire la problema de drept ce face obiectul prezentei sesizări.

În jurisprudența instanțelor, s-au conturat următoarele puncte de vedere:

Într-o primă opinie, s-a apreciat că dispozițiile art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016 nu se aplică în situația în care executarea silită a imobilului ipotecat a fost finalizată prin adjudecare, chiar dacă debitorul este supus, în continuare, executării silite, întrucât, în această situație, nu se poate remite proprietatea imobilului în schimbul creanței solicitate.

Într-o a doua opinie, s-a arătat că, potrivit art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, dreptul de a cere instanței să constate stingerea datoriilor izvorâte din contractele de credit aparține și consumatorului care a fost supus unei executări silite a imobilului ipotecat, indiferent de titularul creanței/de stadiul în care se află ori de forma executării silite care se continuă contra debitorului.

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția judiciară - Serviciul judiciar civil, prin Adresa nr. 1.068/C/1.779/III-5/2017, din 26 aprilie 2017, a comunicat că nu s-a verificat și nu se verifică în prezent practica judiciară, în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept care formează obiectul sesizării Tribunalului Călărași - Secția civilă.

La nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție nu a fost identificată jurisprudență relevantă cu privire la problema de drept dedusă judecății.

Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 18 ianuarie 2017, a constatat că sintagma "precum și din devalorizarea bunurilor imobile" din art. 11 teza întâi din Legea nr. 77/2016 este neconstituțională, iar prevederile din art. 11 teza întâi raportate la art. 3 teza a doua, art. 4, 7 și 8 din Legea nr. 77/2016 sunt constituționale în măsura în care instanța judecătorească verifică condițiile referitoare la existența impreviziunii.

Prin Decizia nr. 639 din 27 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 35 din 12 ianuarie 2017, Curtea Constituțională a respins, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 alin. (3), art. 3, art. 8 alin. (5), art. 10 și art. 11 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite.

Prin Decizia nr. 638 din 27 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 121 din 14 februarie 2017, Curtea Constituțională a respins, ca devenită inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 11 teza întâi raportate la art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, reținându-se, în principal, că, potrivit art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, "nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale". Prin urmare, ținând cont de faptul că Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016 este ulterioară sesizării instanței constituționale în respectiva cauză, excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 11 teza întâi raportat la art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016 a devenit inadmisibilă.

Prin raportul întocmit s-a apreciat, referitor la admisibilitatea sesizării, că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile de dezlegare a unor chestiuni de drept, iar, pe fondul cauzei, s-a concluzionat că dispozițiile art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016 se interpretează în sensul că pot solicita stingerea obligațiilor izvorâte din contractele de credit și debitorii care sunt supuși în continuare unei executări silite, deși executarea silită a imobilului ipotecat a fost finalizată prin adjudecare, instanța de judecată învestită cu o astfel de acțiune urmând a verifica dacă sunt îndeplinite condițiile referitoare la existența impreviziunii.

Potrivit dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, "dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată".

Din cuprinsul prevederilor legale enunțate anterior se desprind condițiile de admisibilitate pentru declanșarea procedurii de sesizare în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, condiții care trebuie să fie întrunite în mod cumulativ.

În doctrină, ele au fost identificate după cum urmează: existența unei cauze aflate în curs de judecată; instanța care sesizează Înalta Curte de Casație și Justiție să judece cauza în ultimă instanță; cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului învestit să soluționeze cauza; soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere; chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă; problema de drept să fie reală, să suscite interpretări diferite sau contradictorii ale unui text de lege, respectiv să prezinte un grad de dificultate suficient de mare, astfel încât instanța de sesizare să considere că pentru a înlătura orice incertitudine referitoare la securitatea raportului juridic dedus judecății este necesară declanșarea procedurii prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă prin pronunțarea unei hotărâri prealabile; chestiunea de drept nu a făcut obiectul statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Analizând aceste condiții de admisibilitate, se constată că litigiul în legătură cu care s-a formulat sesizarea este în curs de judecată, cauza care face obiectul judecății se află în competența legală a unui complet de judecată al tribunalului învestit să o soluționeze în apel, sesizarea are ca obiect o chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei, iar chestiunea de drept nu a făcut obiectul statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

De asemenea, este îndeplinită și condiția referitoare la noutatea chestiunii de drept care formează obiectul sesizării. Evaluarea acestei condiții, în absența unei definiții a noutății chestiunii de drept și a unor criterii de determinare a acesteia în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, revine Înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel cum s-a statuat în jurisprudența constantă a instanței supreme.

Această cerință este îndeplinită, întrucât chestiunea de drept are izvorul în reglementări nou-intrate în vigoare, interpretate și aplicate diferit în jurisprudența instanțelor naționale, astfel cum rezultă din hotărârile judecătorești transmise la dosar.

Examenul jurisprudențial efectuat a relevat că nu s-a cristalizat jurisprudența în legătură cu chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită, situație care justifică interesul în formularea unei cereri pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile în scopul prevenirii apariției unei practici neunitare, iar analiza punctelor de vedere oferă indicii referitoare la posibilitatea apariției unei practici neunitare din această perspectivă. Așa fiind, condiția noutății se verifică, devenind actuală cerința interpretării și aplicării normei de drept respective.

În ceea ce privește condiția ca instanța care sesizează Înalta Curte de Casație și Justiție să judece cauza în ultimă instanță, se constată următoarele:

Litigiul, care are drept obiect acțiunea întemeiată pe dispozițiile art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, prin care se solicită constatarea stingerii datoriei izvorâte din contractul de credit, a fost soluționat, în primă instanță, de Judecătoria Călărași, în temeiul normei de competență materială și teritorială specială prevăzută de art. 8 alin. (2) din Legea nr. 77/2016 conform căreia "cererea se judecă cu celeritate, cu citarea părților, de către judecătoria în circumscripția căreia domiciliază debitorul" și se află în faza soluționării apelului, pe rolul Tribunalului Călărași.

Art. 9 din Legea nr. 77/2016 prevede că: "hotărârea pronunțată potrivit prevederilor art. 8 poate fi atacată cu apel, în termen de 7 zile de la comunicare". Această dispoziție legală, cuprinsă în legea specială, instituie o excepție de la prevederile de drept comun cuprinse în art. 468 alin. (1) din Codul de procedură civilă, potrivit cărora: "Termenul de apel este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel".

Ca orice normă derogatorie cu caracter special, ea este de strictă interpretare și aplicare, urmând a produce consecințe numai în privința termenului de exercitare a apelului. Această normă nu poate fi interpretată ca derogând de la regula prevăzută de art. 483 alin. (1) din Codul de procedură civilă, potrivit căreia hotărârile pronunțate în apel sunt supuse recursului, deoarece, dacă legiuitorul ar fi intenționat să reglementeze o asemenea derogare prin legea specială, ar fi prevăzut că hotărârea pronunțată, potrivit prevederilor art. 8 din actul normativ anterior menționat, poate fi atacată numai cu apel. În această situație, hotărârea instanței de apel nu ar fi fost susceptibilă de a fi atacată cu recurs, devenind aplicabile dispozițiile din teza finală a art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă, care prevăd în mod expres că "nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului".

Astfel cum rezultă din încheierea de sesizare a Tribunalului Călărași, executarea silită vizează o datorie de 1.750.000 lei, rămasă de plată după adjudecarea imobilului ipotecat, iar, prin acțiunea promovată de reclamanți, se solicită să se constate stingerea întregii datorii izvorâte din contractul de credit.

Scopul urmărit de reclamanți este acela de a se dispune de către instanță exonerarea reclamanților de la plata datoriei rămase după vânzarea silită a imobilului, exonerare care produce efecte, așa cum prevede art. 10 alin. (1) din lege, "de la data pronunțării hotărârii judecătorești definitive", astfel încât este vorba de o acțiune în realizare, fiind evident caracterul său patrimonial și, deci, evaluabil în bani.

În ceea ce privește determinarea valorii obiectului cererii, este relevată valoarea obligației de plată a cărei stingere se solicită prin acțiune, nu valoarea inițială a împrumutului acordat de instituția de credit, deoarece dispozițiile legii se referă la stingerea creanței, respectiv a datoriei, izvorând din contractul de credit, cu tot cu accesorii, așadar a sumei totale datorate în temeiul contractului de credit, sumă care a fost cuantificată anterior promovării acțiunii și care formează obiectul executării silite în cauză.

Potrivit prevederilor art. 483 alin. (1) din Codul de procedură civilă: "Hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum și alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului". Prin excepție de la această regulă, alin. (2) al aceluiași articol stabilește categoriile de litigii în privința cărora hotărârile pronunțate nu sunt supuse recursului.

Prin art. XVIII alin. (1) din Legea nr. 2/2013 și prin modificările ulterioare ale acestei legi, aplicabilitatea art. 483 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă a fost amânată succesiv, astfel încât, potrivit ultimei forme a reglementării sub acest aspect, prevederile art. 483 alin. (2) se vor aplica numai proceselor pornite începând cu data de 1 ianuarie 2016.

Însă, dispoziția legală de principiu a fost preluată în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013: "În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2015 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a) -i) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului".

Prin Decizia nr. 369 din 30 mai 2017 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017, s-a constatat că sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituțională, dar această decizie nu prezintă relevanță în cauză, deoarece litigiul în cadrul căruia s-a formulat sesizarea nu face parte din categoria celor la care se referă sintagma a cărei neconstituționalitate a fost constatată, valoarea obiectului cererii fiind mai mare de 1.000.000 lei.

Având în vedere textul legal menționat, întrucât cererea de constatare a stingerii datoriilor, întemeiată pe prevederile art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, nu se regăsește printre categoriile de acțiuni enumerate de text cu privire la care legiuitorul a exclus calea de atac a recursului și față de valoarea obligației de plată de care reclamanții tind a fi exonerați, hotărârea ce urmează a fi pronunțată în cauză de instanța de apel este supusă recursului, astfel încât se constată că nu este îndeplinită condiția de admisibilitate a sesizării prevăzută de art. 519 din Codul de procedură civilă, potrivit căreia titularul sesizării trebuie să fie învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță.