ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 18/2018

Tribunalul București - Secția a III-a civilă, prin Încheierea din 13 octombrie 2017, pronunțată în Dosarul nr. 33.510/301/2015, a dispus, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei probleme de drept: "Dacă dispozițiile art. 870 alin. (1) din Codul de procedură civilă, care reglementează posibilitatea participării la distribuirea de sume pentru toți creditorii interesați, presupun în mod necesar parcurgerea procedurii de intervenție prevăzute de art. 691 și următoarele din Codul de procedură civilă".

Cererea de pronunțare a hotărârii prealabile a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 31 octombrie 2017.

Art. 519 din Codul de procedură civilă stipulează următoarele: "Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și, asupra acesteia, Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată".

Codul de procedură civilă (Legea nr. 134/2010)

creditorii care au deja un titlu executoriu contra debitorului;

creditorii care au luat măsuri asigurătorii asupra bunurilor acestuia;

creditorii care au un drept real de garanție sau, după caz, un drept de preferință asupra bunului urmărit, conservat în condițiile prevăzute de lege;

creditorii chirografari titulari ai unor creanțe bănești rezultate din înscrisuri cu dată certă ori din registre ținute cu respectarea condițiilor prevăzute de lege."

Prin Cererea înregistrată la data de 13 noiembrie 2015 sub nr. 33.510/301/2015, contestatoarea A a formulat, în contradictoriu cu intimații B, C și D, contestație la executare împotriva următoarelor acte: Încheierea din data de 29.10.2015 emisă de B, încheierea de încuviințare a executării silite, somația cambială, somația mobiliară, înștiințarea debitorului privind declanșarea executării, precum și împotriva tuturor actelor de executare efectuate după data de 14.08.2015 în Dosarul de executare nr. 962/2014, solicitând în același timp și repunerea părților în situația anterioară, în sensul restituirii de către creditorul C a sumelor ce i-au fost eliberate prin această încheiere.

În motivare, a arătat că la data de 28.11.2014 a fost formulată o cerere de executare silită de către creditorul E, formându-se Dosarul nr. 962/2014 pe rolul B, în cadrul căruia contestatoarea a formulat o cerere de participare la distribuirea sumelor rezultate din executarea respectivă, cerere admisă de B. În calitate de creditor urmăritor în dosarul de executare, A a formulat contestație la executare împotriva proiectului de distribuire sume, contestație ce formează obiectul Dosarului nr. 16.612/301/2015. În ciuda contestației la executare formulate la data de 14.08.2015, B a dispus închiderea dosarului de executare printr-o încheiere care a fost atacată cu contestație la executare ce face obiectul Dosarului nr. 28.420/301/2015.

La data de 25.08.2015, după încetarea executării, creditorul C a formulat o cerere de insistare în executare, admisă de B la data de 2.10.2015, cu toate că nu era incident niciun caz de reluare a executării prevăzut de art. 705 raportat la art. 703 din Codul de procedură civilă.

S-a mai arătat că, în situația în care B ar fi revenit asupra încheierii de încetare a executării silite, ar fi trebuit să reia executarea silită de la ultimul act de executare, anume de la proiectul de distribuire a sumelor împotriva căruia se formulase contestație la executare, sens în care în mod greșit B a procedat la eliberarea sumelor în loc să aștepte soluția instanței. S-a arătat că eliberarea sumelor s-a realizat tot în Dosarul nr. 962/2014, dosar în care contestatoarea a depus titlurile de creanță în vederea participării la distribuirea sumelor rezultate din executarea silită, iar potrivit art. 876 din Codul de procedură civilă prin introducerea cererii ce are ca obiect contestație la executare împotriva proiectului de distribuire, pentru creanța respectivă este suspendată de drept orice plată.

S-a mai arătat că niciun act de executare efectuat după data de 14.08.2015 nu a fost comunicat contestatoarei, sediul acesteia fiind în sectorul 3, iar nu în sectorul 5, cum se menționează în actele de executare lovite de nulitate.

Prin Sentința civilă nr. 10.003 din 29.06.2016, Judecătoria Sectorului 3 București a respins contestația la executare formulată în contradictoriu cu intimatul B ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a respins excepția lipsei calității procesuale active invocată de intimata C ca neîntemeiată, a respins excepția lipsei de interes invocată de intimata C ca neîntemeiată și totodată a respins contestația la executare formulată de contestatoarea A în contradictoriu cu intimatele C și D prin lichidator judiciar ca neîntemeiată. Deopotrivă, judecătoria a respins capătul de cerere având ca obiect întoarcerea executării silite ca neîntemeiat.

Judecătoria a reținut în motivarea acestei soluții, printre altele, că modalitatea prin care un terț poate interveni în executarea începută împotriva aceluiași debitor de un alt creditor este numai cererea de intervenție în executare, formulată în condițiile art. 690 din Codul de procedură civilă, conform căruia orice creditor poate interveni în cursul executării silite pornite de un alt creditor, însă numai în condițiile și limitele prevăzute în alin. (2). Această normă are caracter imperativ, calificarea rezultând din folosirea expresiei "numai în condițiile și limitele prevăzute". Prin urmare, o cerere de participare la distribuirea sumelor realizate din executarea începută de un creditor urmăritor trebuie însoțită și de o cerere de intervenție, care trebuie soluționată de instanța de executare, acest aspect rezultând și din dispozițiile art. 695 din Codul de procedură civilă. În cauză, a constatat instanța, executorul judecătoresc a înaintat instanței de executare cererea contestatoarei, însă, prin Încheierea pronunțată la data de 8.04.2015 în Dosarul nr. 10.087/301/2015 al Judecătoriei Sectorului 3, aceasta a fost respinsă ca neîntemeiată, iar împotriva soluției contestatoarea A nu a promovat calea de atac a apelului, manifestând astfel un comportament lipsit de diligență în ceea ce privește recunoașterea calității de creditor urmăritor în cadrul Dosarului de executare nr. 962/2014 înregistrat pe rolul B.

Contestatoarea a declarat apel împotriva acestei sentințe, invocând în esență următoarele aspecte: contestatoarea nu a formulat niciodată cerere de intervenție în executarea silită, ci doar cerere de participare la distribuirea sumelor rezultate din executare; executorul a procedat fără drept la calificarea acestei cereri drept o cerere de intervenție în executarea silită, înaintând-o instanței. Aceasta din urmă nu a sesizat faptul că o astfel de solicitare nu fusese formulată "in terminis" și a procedat la soluționarea sesizării primite ca atare de la executor. Apelanta contestatoare apreciază, prin motivele de apel, că prima instanță s-a aflat într-o confuzie cu privire la cele două instituții (intervenția în executarea silită, respectiv depunerea titlurilor de creanță în vederea participării la distribuirea sumelor), dând textului legal o interpretare eronată, în sensul că între acestea este o legătură indisolubilă, care nu permite existența uneia fără cealaltă.

Apelanta contestatoare mai arată că din lectura textului legal incident (art. 870 din Codul de procedură civilă), text care respectă normele de tehnică legislativă prevăzute de art. 34 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările și completările ulterioare, rezultă cu claritate faptul că singura condiție impusă creditorilor pentru a participa la distribuirea sumelor rezultate din executare este aceea de a depune titlurile de creanță la dosarul de executare în termenul de 10 zile prevăzut de lege. Arată apelanta contestatoare și că art. 870 din Codul de procedură civilă nu face nicio trimitere la dispozițiile art. 690 și următoarele din Codul de procedură civilă, astfel că nu se poate reține interdependența acestor proceduri. Mai precizează apelanta contestatoare că acesta este și motivul pentru care textul art. 870 din Codul de procedură civilă face referire la "titlurile de creanță", iar nu la noțiunea de "titluri executorii". În plus, în opinia apelantei contestatoare, procedura intervenției nu este compatibilă sub aspectul duratei de soluționare cu termenele prevăzute de lege în etapa distribuirii sumelor rezultate din executare. În fine, apelanta contestatoare apreciază că interpretarea dată de prima instanță dispozițiilor în discuție lasă fără efect instituția depunerii titlului de creanță.

Învestit cu soluționarea apelului declarat de contestatoare, Tribunalul București - Secția a IV-a civilă a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.

Art. 519 din Codul de procedură civilă instituite o serie de condiții de admisibilitate pentru declanșarea acestei proceduri, care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, respectiv:

Primele două condiții de admisibilitate sunt îndeplinite, întrucât tribunalul, legal învestit cu soluționarea unui apel aflat în curs de judecată, urmează să pronunțe o hotărâre judecătorească definitivă, potrivit art. 651 alin. (4) din Codul de procedură civilă.

Răspunsul la întrebarea adresată de instanță este necesar în vederea soluționării pe fond a cauzei, întrucât interpretarea modului de aplicare a dispozițiilor art. 870 alin. (1) din Codul de procedură civilă raportat la situația de fapt expusă constituie problema fundamentală pusă în discuția instanței de apel.

Chestiunea în cauză are caracter de noutate, în sensul că nu s-a identificat o jurisprudență constantă și unitară asupra problemei în discuție. De asemenea, întrebarea privește interpretarea diferită sau contradictorie a unui text de lege, are ca obiect o problemă de drept reală, iar nu aparentă și privește interpretarea diferită sau contradictorie a dispoziției legale.

Apelanta contestatoare a învederat că este de acord cu sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Intimata C a considerat că nu este necesară sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, întrucât A solicită recunoașterea calității sale de creditor urmăritor, fiind vorba de dreptul pe care legea îl recunoaște creditorului urmăritor de a solicita executorului judecătoresc să dispună anumite măsuri, inclusiv comunicarea de acte și către acesta.

Tribunalul București - Secția a IV-a civilă a arătat că, deși doctrina publicată face referire constantă la o corelare a dispozițiilor art. 870 din Codul de procedură civilă cu cele cuprinse în art. 691 și următoarele din același act normativ, este evident faptul că interpretarea acestor texte naște în continuare dezbateri, urmând ca, din consultarea practicii judiciare relevante pe care Înalta Curte de Casație și Justiție o va avea la dispoziție, instanța supremă să evalueze din această perspectivă caracterul nelămurit al problemei de drept puse în discuție.

În ceea ce privește opinia instanței de trimitere, s-a arătat că nu este conturată opțiunea cu privire la interpretarea ce trebuie adoptată, luându-se în calcul aplicarea oricăreia dintre cele două opinii incidente. Astfel, varianta de interpretare propusă de doctrină și însușită și de prima instanță în cauza de față reprezintă una dintre posibilitățile luate în calcul.

Cea de-a doua variantă este în sensul că, dimpotrivă, art. 870 din Codul de procedură civilă nu face trimitere expresă la instituția intervenției, deși se referă la depunerea titlurilor de creanță, în timp ce art. 874 alin. (1) din același act normativ se referă la tardivitatea intervenției după termenul prevăzut de art. 691 din Codul de procedură civilă. Prin urmare, nu poate fi exclusă nici interpretarea dată de apelanta contestatoare, în sensul că depunerea titlurilor de creanță în vederea participării la distribuire se face direct, fără cerere de intervenție. Altminteri, termenele scurte prevăzute de text nu ar putea fi respectate, iar interpretul ar adăuga la lege dacă ar citi în art. 870 din Codul de procedură civilă trimiterea (inexistentă) la art. 690 și următoarele din același act normativ.

În concluzie, în viziunea tribunalului, tocmai existența acestor două posibilități de interpretare, cu argumente apreciate drept importante în ambele variante, justifică sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție pe calea mecanismului pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Cu privire la problema de drept ce face obiectul prezentei sesizări, la nivelul instanțelor naționale, practică judiciară au identificat Curtea de Apel București, Curtea de Apel Ploiești și Curtea de Apel Timișoara.

Din analiza adreselor înaintate de curțile de apel s-au conturat două puncte de vedere, după cum urmează:

Într-o opinie, s-a apreciat că dispozițiile art. 870 alin. (1) din Codul de procedură civilă, care reglementează posibilitatea participării la distribuirea de sume pentru toți creditorii interesați, presupun în mod necesar parcurgerea procedurii de intervenție prevăzute de art. 691 și următoarele din Codul de procedură civilă.

Argumentele în sprijinul acesteia au fost următoarele:

Potrivit art. 870 alin. (1) din Codul de procedură civilă, în vederea participării la distribuire, toți creditorii interesați vor trebui să depună la sediul executorului judecătoresc, în termenul prevăzut la art. 869 alin. (4), titlurile de creanță, în original sau în copie certificată, arătând în mod distinct capitalul, dobânzile și cheltuielile ce le sunt datorate, precum și, dacă va fi cazul, drepturile de preferință neînscrise în cartea funciară sau în alte registre publice.

Acest articol trebuie înțeles prin coroborare cu art. 869 din Codul de procedură civilă, care în alin. (1) dispune că, în situația în care există mai mulți creditori urmăritori sau intervenienți, suma rezultată din vânzare se distribuie acestora potrivit ordinii de preferință prevăzute la art. 865-868 din Codul de procedură civilă.

Prin urmare, pentru a putea participa la distribuirea de sume realizată în cadrul unui dosar de executare, trebuie să aibă calitatea de creditor urmăritor sau intervenient (această din urmă calitate urmând să fie obținută în urma parcurgerii procedurii prevăzute de art. 690 și următoarele din Codul de procedură civilă).

Într-o altă opinie s-a considerat că dispozițiile art. 870 alin. (1) din Codul de procedură civilă nu presupun în mod necesar parcurgerea procedurii de intervenție prevăzute de art. 691 și următoarele din Codul de procedură civilă.

Această concluzie se întemeiază pe coroborarea prevederilor art. 691 alin. (2) și art. 696 din Codul de procedură civilă, norme ce fac referire la posibilitatea creditorului de a exhiba dreptul său de creanță în cadrul executării silite direct în etapa în care are loc distribuirea sumelor, mai exact până la expirarea termenului stabilit de executor conform art. 869 alin. (2) din Codul de procedură civilă pentru depunerea titlului de creanță.

Se are, de asemenea, în vedere faptul că această din urmă normă legală nu condiționează depunerea titlului de creanță de formularea anterioară a cererii de intervenție prevăzută de art. 691 din Codul de procedură civilă, alin. (2) al art. 869 din Codul de procedură civilă reglementând un termen scurt în care poate fi depus titlul de creanță, premisa fiind aceea că titlul nu a fost depus anterior, deci că nu a fost deja formulată o cerere de intervenție.

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat prin Adresa nr. 2.687/C/4889/III-5/2017 din 7 decembrie 2017 că, la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil, nu s-a verificat și nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii.

La nivelul Curții Constituționale nu a fost identificată jurisprudență cu privire la problema de drept ce face obiectul prezentei sesizări.

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a arătat că sesizarea nu întrunește condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Pentru regularitatea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, legiuitorul, în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, instituie o serie de condiții de admisibilitate a acestei proceduri, condiții care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, respectiv:

Primele două condiții de admisibilitate sunt îndeplinite, întrucât tribunalul, legal învestit cu soluționarea unui apel într-o contestație la executare, urmează să pronunțe o hotărâre judecătorească definitivă, potrivit art. 718 alin. (1) coroborat cu art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă.

În ce privește chestiunea de drept relevată, chiar dacă aceasta are legătură cu dezlegarea cauzei, față de criticile formulate în apelul contestatoarei (în care se susține că depunerea titlurilor de creanță în vederea participării la distribuire, potrivit art. 870 din Codul de procedură civilă, se poate face direct, fără formularea cererii de intervenție), nu este îndeplinită cerința de a fi o veritabilă, reală problemă de drept, născută dintr-un text incomplet, neclar, susceptibil de interpretări contradictorii.

O cerință de admisibilitate a sesizării este aceea referitoare la caracterul real și serios al problemei de drept cu care a fost sesizată Înalta Curte de Casație și Justiție, respectiv dacă aceasta prezintă un grad de dificultate suficient de mare, astfel încât să justifice declanșarea procedurii prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Sub acest aspect, în doctrină s-a arătat că declanșarea mecanismului de preîntâmpinare a jurisprudenței neunitare presupune existența unei chestiuni de drept reale, iar nu aparente, care să privească interpretarea diferită sau contradictorie a unui text de lege, a unei reguli cutumiare neclare, incomplete sau, după caz, incerte, nu orice problemă de drept putând face obiectul unei astfel de sesizări.

În jurisprudența dezvoltată în legătură cu această condiție de admisibilitate, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat în mod constant că, în declanșarea procedurii pronunțării unei hotărâri prealabile, trebuie să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanță a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept și al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății (Decizia nr. 24 din 29 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 820 din 4 noiembrie 2015; Decizia nr. 6 din 30 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 24 februarie 2017; Decizia nr. 10 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016, Decizia nr. 62 din 18 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 797 din 9 octombrie 2017).

Conform art. 520 alin. (1) Codul de procedură civilă, "Sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție se face de către completul de judecată după dezbateri contradictorii, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 519, prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac. Dacă prin încheiere se dispune sesizarea, aceasta va cuprinde motivele care susțin admisibilitatea sesizării potrivit dispozițiilor art. 519, punctul de vedere al completului de judecată și al părților".

Rezultă că prima teză a art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă condiționează expres admisibilitatea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile de îndeplinirea condițiilor prevăzute la art. 519.

Sub aspectul regularității sesizării, art. 520 alin. (1) teza a II-a din Codul de procedură civilă impune ca actul de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție să îndeplinească anumite exigențe de ordin formal, respectiv să cuprindă motivele care susțin admisibilitatea sesizării, potrivit dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, punctul de vedere al completului de judecată, precum și punctul de vedere al părților.

Rațiunea instituirii acestor condiții formale ale sesizării constă în asigurarea îndeplinirii scopului pentru care a fost introdus noul mecanism procedural, respectiv uniformizarea jurisprudenței și asigurarea predictibilității acesteia, fără ca folosirea sa să determine suspendarea nejustificată a judecării unei cauze, printr-o interpretare arbitrară a necesității declanșării sale de către instanța de judecată, cu consecința prelungirii duratei procedurii judiciare, și, din această perspectivă, a afectării dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Procedura hotărârii prealabile are menirea de a elimina riscul apariției unei practici neunitare, printr-o rezolvare de principiu a unei chestiuni de drept esențiale, apărute într-o cauză aflată în curs de soluționare în ultimă instanță.

Motivarea admisibilității de către autorul sesizării a fost impusă ca o condiție necesară pentru a putea susține și demonstra caracterul real al problemei ce face obiectul sesizării, aspectul de noutate pe care aceasta o are și caracterizează în mod concret dificultatea problemei de drept supuse dezbaterii, generând premisele declanșării mecanismului de unificare al procedurii pronunțării unei hotărâri prealabile.

Încheierea de sesizare a instanței trebuie să întrevadă explicit care este pragul de dificultate al întrebării și în ce măsură acesta depășește obligația ordinară a instanței de a interpreta și aplica legea în cadrul soluționării unui litigiu. De asemenea, aceasta trebuie să cuprindă o justificare a modului în care chestiunea de drept este susceptibilă de interpretări diferite.

În cauză, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție nu îndeplinește condițiile formale prevăzute de art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă, lipsind analiza reală și motivarea completă a îndeplinirii condițiilor de admisibilitate stabilită în sarcina instanței de trimitere cu privire la problema de drept ce se cere a fi lămurită.

Astfel, la paragrafele 33 și 34 din încheierea de sesizare, instanța de trimitere lasă în sarcina instanței supreme evaluarea caracterului nelămurit al problemei de drept puse în discuție, limitându-se să susțină fără vreo motivare temeinică că ar fi evident faptul că interpretarea dispozițiilor art. 870 și ale art. 691 și următoarele din Codul de procedură civilă "naște în continuare dezbateri". Mai mult, instanța de trimitere arată textual că "nu are conturată opțiunea cu privire la interpretarea ce trebuie adoptată".

De asemenea, la paragraful 42 din încheierea de sesizare, instanța de trimitere se limitează să afirme existența unei probleme de drept reale, fără a dezvolta motivele care susțin îndeplinirea acestei condiții de admisibilitate.

Simpla indecizie a judecătorului cu privire la sensul unei norme juridice nu poate constitui temei pentru inițierea mecanismului de unificare jurisprudențială reprezentat de pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept.

Faptul că o parte din proces susține o altă interpretare decât cea care rezultă în mod firesc din normele juridice incidente și care a fost în mod constant afirmată în doctrină nu justifică necesitatea lămuririi chestiunii de drept printr-o hotărâre prealabilă.

În plus, circumstanțele particulare ale cauzei relevă faptul că problema de drept adusă în dezbatere nu ridică o asemenea dificultate, în contextul în care dispoziția legală a cărei interpretare se solicită a se realiza nu este nici lacunară, nici incompletă sau neclară, neexistând riscul apariției unei practici neunitare.

Chiar instanța de trimitere menționează că "în doctrină se remarcă opinia în sensul că dispozițiile art. 870 din Codul de procedură civilă se completează cu cele ale art. 692 din același cod, care reglementează procedura de soluționare a cererilor de intervenție a creditorilor intervenienți" și că "doctrina publicată face referire constantă la o corelare a dispozițiilor art. 870 din Codul de procedură civilă cu cele cuprinse în art. 691 și urm." (paragrafele 32-33 din încheierea de sesizare).

În acest sens, în studiul indicat în cuprinsul încheierii de sesizare se arată că:

În urma consultării instanțelor judecătorești nu a fost identificată jurisprudență care să susțină o altă interpretare de principiu decât cea exprimată în doctrină.

În cuprinsul încheierii de sesizare, completul de judecată nu a expus un raționament juridic convingător care să justifice greutatea argumentelor reținute în susținerea interpretării contrare celei afirmate în doctrină, limitându-se la aprecierea că argumentele în sprijinul ambelor interpretări sunt "importante".

Problema de drept formulată de instanța de trimitere în termeni generali nu prezintă un grad de dificultate suficient pentru a reclama o rezolvare de principiu pe calea hotărârii prealabile. Dificultatea adoptării unei soluții legale și temeinice, generată de circumstanțele particulare ale cauzei, nu reprezintă un argument contrar ideii anterior menționate.

În acest sens, nu trebuie omis faptul că, în motivarea apelului în speță, apelanta contestatoare a susținut că nu are calitate de creditor intervenient, ci de creditor urmăritor, întrucât avea o executare silită pe rolul unui alt executor judecătoresc, deja încuviințată de instanța de judecată, pentru aceleași titluri anexate cererii de participare la distribuire.

Situația pare a fi similară celei din cauza ce a făcut obiectul Dosarului nr. 7.207/281/2017 în care a fost pronunțată Încheierea nr. 2.369 din 7.11.2017 a Judecătoriei Ploiești, în motivarea căreia s-a reținut că o cerere de intervenție în cursul urmăririi silite poate fi formulată de către un creditor care nu a început executarea silită împotriva debitorului într-un alt dosar de executare.

De fapt, în soluționarea apelului cu care a fost sesizat, tribunalul are a stabili în ce măsură contestatoarea are calitatea de creditor urmăritor, cu consecințele care decurg din această calificare, inclusiv sub aspectul posibilității depunerii titlurilor de creanță în vederea participării la distribuire în lipsa încuviințării unei cereri de intervenție.

Potrivit art. 519 din Codul de procedură civilă, Înalta Curte de Casație și Justiție are rolul de a da o interpretare de principiu chestiunii de drept, iar nu de a soluționa diferitele cazuri particulare care pot exista și în care se pune problema aplicării aceleiași norme juridice.

Așa cum s-a arătat, în cauză se pune problema aplicării dispozițiilor legale în raport cu o anumită situație de fapt, neputând fi identificate texte de lege lacunare ori controversate, care să necesite interpretarea printr-o hotărâre prealabilă, rămânând atributul exclusiv al instanței de trimitere de a soluționa cauza cu care a fost învestită prin aplicarea regulilor de interpretare a actelor normative.