Decizia nr. 26/2018 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept

În Dosarul nr. 1.721/208/2016, Tribunalul Caraș-Severin - Secția I civilă a fost învestit cu soluționarea apelului declarat de reclamanta V.V.A. într-o acțiune având ca obiect, printre altele, constatarea nulității absolute a actului de adjudecare încheiat de Biroul Executorului Judecătoresc T.V.

Prin Încheierea din 9 noiembrie 2017, pronunțată în dosarul anterior menționat, Tribunalul Caraș-Severin - Secția I civilă a dispus, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei probleme de drept: "analiza posibilității ca instituția Camerei executorilor judecătorești să stea în instanță, în nume propriu, respectiv verificarea calității procesuale a Camerei executorilor judecătorești în litigiile având ca obiect acte emise de executorii judecătorești care nu mai profesează".

Cererea de pronunțare a hotărârii prealabile a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 15 decembrie 2017. II. Normele de drept intern care formează obiectul sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la pronunțarea unei hotărâri prealabile

Din încheierea de sesizare pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin - Secția I civilă nu rezultă norma de drept intern în privința căreia se solicită pronunțarea unei hotărâri prealabile. III. Expunerea succintă a procesului

Judecătoria Caransebeș, prin Sentința civilă nr. 1.710/2016 din 16 noiembrie 2016, a admis excepția invocată de Camera executorilor judecătorești de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, a constatat lipsa calității procesuale pasive a Camerei executorilor judecătorești de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, a admis excepția autorității lucrului judecat invocată de pârâți și a respins toate capetele de cerere ale acțiunii formulate de reclamanta V.V.A. în contradictoriu cu pârâții G.C. și G.O.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive invocate de Camera executorilor judecătorești de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, problema de drept ce face obiectul prezentei sesizări, Judecătoria Caransebeș a constatat excepția întemeiată, având în vedere prevederile Legii nr. 188/2000 privind executorii judecătorești, republicată, cu modificările ulterioare (în continuare, Legea nr. 188/2000) reținând că această entitate nu este titular de drepturi și obligații în cadrul raportului juridic de drept substanțial care constituie temeiul executării silite a obligațiilor asumate de către părțile acestui raport. În afară de părțile raportului juridic de drept substanțial, în cadrul executării silite, calitatea procesuală pasivă mai poate reveni adjudecatarului, care, în realitate, este titularul unui drept transmis, pe cale silită, de către una dintre părțile raportului juridic inițial.

În ipoteza cauzării unor prejudicii prin încălcarea obligațiilor profesionale de către executorul judecătoresc, răspunderea civilă a acestuia poate fi angajată în condițiile legii civile, potrivit art. 45 din Legea nr. 188/2000. Mai mult, executorul judecătoresc se află în exercitarea unor atribuții conferite de lege, acesta constituind temeiul efectuării actelor de executare în cadrul executării silite.

Împotriva acestei sentințe, au declarat apel atât reclamanta V.V.A., cât și pârâții G.C. și G.O., iar, în cadrul soluționării apelului, reclamanta V.V.A. a formulat cerere de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.

În ședința publică din 9 noiembrie 2017, sesizarea a fost considerată admisibilă, dispunându-se suspendarea judecății, în temeiul dispozițiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă. IV. Motivele reținute de titularul sesizării care susțin admisibilitatea procedurii

Prin Încheierea de ședință din data de 9 noiembrie 2017, Tribunalul Caraș-Severin - Secția I civilă a constatat, în raport cu dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă, că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție, motivat de următoarele considerente: a. de lămurirea modului de interpretare/aplicare a dispozițiilor legale depinde soluționarea pe fond a cauzei, întrucât: Cererea introductivă are ca obiect constatarea nulității absolute a actului de adjudecare din 28 septembrie 2005 încheiat de Biroul Executorului Judecătoresc T.V., iar, la data adjudecării, executorul în cauză figura ca suspendat din calitatea de executor judecătoresc prin Ordinul ministrului justiției nr. 1.302/C/2005, astfel că acesta nu mai avea calitatea de a încheia acte de executare, împrejurare care invalidează actul sub aspectul inexistenței condiției "ad validitatem". Față de dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă, se consideră că problema de drept vizează, în esență, analizarea posibilității ca instituția Camerei executorilor judecătorești să stea în instanța, în nume propriu, respectiv a se verifica calitatea procesuală a Camerei executorilor judecătorești în litigiile având ca obiect acte emise de executorii judecătorești care nu mai profesează, situație care are legătură cu modul de soluționare a fondului cauzei. b. problema de drept enunțată este nouă, deoarece, prin consultarea jurisprudenței, s-a constatat că asupra acestei probleme Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat printr-o altă hotărâre. Astfel, din toate hotărârile pronunțate în cauze similare rezultă că instanța supremă nu s-a pronunțat cu privire la aspectul învederat, iar problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare și nici al unei alte sesizări în condițiile art. 519 din Codul de procedură civilă. c. Referitor la competența instanței, în speță Tribunalul, de formulare a unei astfel de sesizări, instanța apreciază că este competentă a formula solicitarea. V. Punctele de vedere ale părților cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Prin cererea de sesizare formulată, reclamanta V.V.A. a arătat că executorul judecătoresc care a întocmit actul de adjudecare din 28 septembrie 2005 a cărui nulitate absolută se cere este, în prezent, decedat, astfel încât se impune introducerea în cauză a Camerei executorilor judecătorești de pe lângă Curtea de Apel Timișoara pentru ca hotărârea să fie opozabilă acesteia.

La data de 28 septembrie 2005, data întocmirii actului de adjudecare, executorul judecătoresc T.V. era suspendat din calitatea de executor în baza Ordinului ministrului justiției nr. 1.302/C din 14.09.2005, ca efect al unei sentințe penale despre care Camera executorilor judecătorești de pe lângă Curtea de Apel Timișoara avea cunoștință, întrucât aceasta însăși a solicitat suspendarea; în aceste condiții, chemarea în judecată s-a făcut exclusiv pentru opozabilitate, în calitate de for organizatoric al executorilor judecătorești, fără a se emite pretenții față de această entitate.

Camera executorilor judecătorești de pe lângă Curtea de Apel Timișoara are personalitate juridică și, implicit, calitate procesuală prin efectul Legii nr. 188/2000 și art. 27 din Statutul Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești și al profesiei de executor judecătoresc, aprobat prin hotărârea Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești nr. 19 din 3 septembrie 2010.

Reclamanta a considerat că sunt îndeplinite toate condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, iar invocarea de către Camera executorilor judecătorești de pe lângă Curtea de Apel Timișoara a prevederilor art. 28 din Legea nr. 188/2000, respectiv faptul că acest for nu are atribuții de executare silită, este lipsit de importanță juridică și nu poate justifica excepția lipsei calității procesuale pasive, întrucât obiectul acțiunii nu este "contestație la executare", ci constatarea nulității absolute a unui act de adjudecare emis de un executor judecătoresc, în prezent, decedat.

Pârâții G.C. și G.O. au solicitat respingerea cererii de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, nefiind îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Este unanim acceptat în practica judiciară că executorul judecătoresc care a întocmit un act de executare silită nu are calitate procesuală pasivă în litigiile având ca obiect acțiunile prin care se solicită desființarea acestor acte.

Totodată, problema de drept ce face obiectul sesizării nu este o chestiune nouă de drept și nu este determinantă în ceea ce privește soluționarea pe fond a cauzei în ultimă instanță. VI. Punctul de vedere al completului de judecată

În cuprinsul încheierii de sesizare, Tribunalul Caraș-Severin a arătat că normele de drept intern ce urmează a fi supuse dezlegării Înaltei Curți de Casație și Justiție sunt cele care privesc analizarea posibilității ca instituția Camerei executorilor judecătorești să stea în instanță în nume propriu, respectiv de a se verifica calitatea procesuală a Camerei executorilor judecătorești în litigiile având ca obiect acte emise de executori judecătorești care nu mai profesează.

Instanța de fond a constatat că actul de adjudecare a fost emis de executorul judecătoresc vizat, înainte de operarea suspendării acestuia din profesie, cu respectarea dispozițiilor art. 516 din Codul de procedură civilă, precum și a prevederilor art. 511 din același act normativ cu privire la modul de întocmire a procesului-verbal de licitație.

În ceea ce privește suspendarea acestuia din funcție, din cuprinsul Ordinului ministrului justiției nr. 1.302/C din 14.09.2005, se poate constata că nu s-a stabilit un termen cert de la care începe să curgă această suspendare, însă în art. 2 din ordinul anterior menționat se arată expres că "Ștampila, legitimația, registrele și lucrările executorului judecătoresc suspendat vor fi depuse, în termen de 5 zile, sub luare de semnătură la Camera executorilor judecătorești în a cărei rază teritorială este situat biroul acestuia. Camera executorilor judecătorești are obligația de a asigura continuarea lucrărilor neexecutare".

Din lecturarea acestui articol, instanța de fond a dedus că suspendarea începe să curgă de la data comunicării acestui ordin, respectiv 6 octombrie 2005, așa cum reiese din Adresa nr. 843 din 20 decembrie 2005, precum și din semnătura de primire depusă pe ordinul comunicat. De altfel, de la această dată au fost calculate cele 5 zile înlăuntrul cărora a fost predată ștampila.

În raport cu aceste termene se poate constata că actul de adjudecare a fost emis la data de 28 septembrie 2005, când executorul judecătoresc nu avea cunoștință de această suspendare, pe de altă parte și înainte de termenul față de care suspendarea a operat efectiv, respectiv data de 6 octombrie 2005.

S-a mai constatat că, raportat la capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității actului de adjudecare în prezenta cauză și Sentința civilă nr. 464 din 9.02.2006 pronunțată de Judecătoria Caransebeș, rămasă irevocabilă, instanța s-a pronunțat asupra acestui aspect.

Cu toate acestea, Tribunalul a apreciat că se impune sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la aspectele cu care a fost sesizată.

În practica judiciară, s-a statuat faptul că, în situația în care obiectul unei cereri este contestație la executare în contradictoriu cu biroul executorului judecătoresc, potrivit art. 643 din Codul de procedură civilă, executorul judecătoresc nu este parte la executarea silită, ci este doar participant la aceasta. Nefiind parte la executarea silită, biroul executorului judecătoresc nu are calitate procesuală pasivă, motiv pentru care o astfel de contestație la executare va fi respinsă ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Or, în cauză, obiectul cererii îl reprezintă anularea unui act de adjudecare emis de executorul judecătoresc vizat. Acesta fiind, în prezent, decedat, se solicită a se verifica analizarea posibilității ca instituția Camerei executorilor judecătorești să stea în instanța în nume propriu, respectiv de a se verifica calitatea procesuală a Camerei executorilor judecătorești în litigiile având ca obiect acte emise de executori judecătorești care nu mai profesează.

Prevederile art. 28 din Legea nr. 188/2000 arată faptul că instituția Camera executorilor judecătorești nu are atribuții de executare silită, însă raportat la obiectul cauzei se impun a fi analizate cauzele de nulitate absolută ale unui act de adjudecare, astfel că apreciază că a fost citată, în mod justificat, partea enunțată, în calitate de pârâtă.

În temeiul dispozițiilor art. 519 și 520 din Codul de procedură civilă, s-a constatat admisibilitatea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție cu problema de drept expusă anterior și s-a dispus suspendarea cauzei. VII. Jurisprudența instanțelor naționale în materie

Curțile de apel Alba Iulia, Bacău, Craiova, Oradea, Ploiești, Suceava și Târgu Mureș au comunicat că nu a fost identificată practică judiciară și nu au exprimat un punct de vedere cu privire la chestiunea de drept în discuție.

Punctul de vedere exprimat de judecătorii Secției civile a Curții de Apel Brașov este în sensul că, în litigiile având ca obiect acte emise de executorii judecătorești care nu mai profesează, Camera executorilor judecătorești nu are calitate procesuală, dat fiind că, în asemenea situații, nici Legea nr. 188/2000 și nici statutul profesiei nu conferă atribuții judiciare, în același sens opinând și Judecătoria Brașov și Judecătoria Rupea.

La nivelul Curții de Apel București, judecătorii din cadrul secțiilor a III-a și a IV-a civile ale Curții de Apel București, Tribunalului București, Tribunalului Ilfov, Tribunalului Giurgiu, Tribunalului Teleorman și judecătoriilor arondate acestor tribunale, Judecătoriei Fetești, Judecătoriei Urziceni, Judecătoriei Slobozia și parte a judecătorilor din cadrul Tribunalului Ialomița au considerat că, în privința problemei de drept semnalate, Camera executorilor judecătorești din care au făcut parte executorii judecătorești care nu mai profesează nu are calitate procesuală, aceasta fiind o formă de organizare a profesiei de executor judecătoresc, fără atribuții de executare silită. Au fost avute în vedere dispozițiile art. 60 alin. (1) din Legea nr. 188/2000 potrivit cărora "Actele executorilor judecătorești sunt supuse, în condițiile legii, controlului instanțelor judecătorești competente", iar potrivit art. 61 din același act normativ "Cei interesați sau vătămați prin actele de executare pot formula contestație la executare, în condițiile prevăzute de Codul de procedură civilă". Într-un litigiu având ca obiect o contestație la executare întemeiată în drept pe dispozițiile art. 712 din Codul de procedură civilă, instituția Camerei executorilor judecătorești nu are calitate procesuală pasivă, chiar în situația în care actul de executare ce face obiectul contestației la executare este emis de un executor judecătoresc care nu mai profesează. Ca argument în drept, au fost avute în vedere dispozițiile art. 645 din Codul de procedură civilă potrivit cărora părți, în procedura de executare silită, sunt creditorul și debitorul, iar, în situația concretă din speță, și adjudecatarul. Ca practică judiciară s-au înaintat Decizia civilă nr. 555R din 28.02.2012 a Tribunalului București - Secția a III a civilă, precum și deciziile nr. 185R din 24.01.2013 și nr. 137R din 3.02.2016 ale Tribunalului București - Secția a III-a civilă, acestea din urmă hotărâri nefiind relevante pe aspectul chestiunii de drept semnalate. În cadrul Tribunalului Ialomița o parte a judecătorilor au susținut calitatea procesuală a Camerei executorilor judecătorești din care au făcut parte executorii judecătorești care nu mai profesează deoarece, potrivit art. 27 din Legea nr. 188/2000, președintele Colegiului director reprezintă Camera executorilor judecătorești în raporturile acesteia cu terții. În consecință, în situația încetării activității unui executor judecătoresc, Camera executorilor judecătorești ar trebui să figureze în proces, până la soluționarea definitivă a acelei cauze.

Curtea de Apel Cluj a comunicat că opinia judecătorilor Secției civile din cadrul Judecătoriei Bistrița este în sensul că atât în contestațiile la executare, cât și în plângerile împotriva refuzului executorului judecătoresc formulate potrivit art. 53 alin. (3) din Legea nr. 188/2000, calitate procesuală au doar părțile implicate în raportul execuțional: creditorul și debitorul, pe cale de excepție terțul poprit, dar nu și organul de executare silită, cu atât mai mult forma juridică în care acesta își desfășoară activitatea, în speță Biroul Executorului Judecătoresc. În susținerea acestei teze au fost invocate dispozițiile Legii nr. 188/2000, legea specială, în care, potrivit art. 53 alin. (3), se prevede că judecata plângerii se realizează cu citarea părților (părți în faza executării fiind debitorul și creditorul). Mai mult, alin. (5) al aceluiași articol stabilește obligația executorului de a se supune hotărârii judecătorești prin care se soluționează plângerea, text de lege care ar fi inutil dacă executorul (sau biroul executorului) ar fi parte în cauză. În ceea ce privește biroul executorului judecătoresc, ca formă de organizare, nu poate figura ca parte în proces, neavând capacitate procesuală, întrucât executorul judecătoresc este cel învestit cu exercițiul unor atribuții care i-au fost conferite prin Legea nr. 188/2000, iar Biroul executorului ca formă de organizare nu are personalitate juridică, potrivit art. 41 și 45 din Statutul Executorului Judecătoresc, patrimoniul biroului executorului judecătoresc având regimul juridic al bunurilor afectate exercitării profesiei executorului judecătoresc. Conform art. 27 din Legea nr. 188/2000 Colegiul director al Camerei executorilor judecătorești are, printre atribuțiile sale, și pe cea de rezolvare a plângerilor părților împotriva executorilor judecătorești și executorilor judecătorești stagiari, luând măsurile corespunzătoare, pe care le aduce la cunoștință Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești. În acest context, este vorba despre plângeri care țin de răspunderea profesională a executorilor, și nu de plângeri care se formulează împotriva actelor emise de executorii judecătorești care profesează sau nu, caz în care colegiul director soluționează acest gen de plângeri formulate de terți, nefiind vorba de plângeri formulate de terți împotriva actelor emise de executorii judecătorești într-un anume dosar execuțional. Se apreciază că în situația încetării activității executorului judecătoresc, Camera executorilor judecătorești din care a făcut parte executorul nu poate avea calitate procesuală și nu poate figura în nume propriu în acest gen de litigii. În caz de suspendare sau excludere din profesie ștampila, legitimația, registrele și lucrările executorului judecătoresc suspendat sau exclus vor fi depuse, în termen de 5 zile, sub luare de semnătură, la Camera executorilor judecătorești în a cărei rază teritorială este situat biroul acestuia, iar Camera executorilor judecătorești are obligația de a asigura continuarea lucrărilor neexecutate, potrivit art. 51 din Legea nr. 188/2000, caz în care s-ar putea pune problema calității procesuale a Camerei în anumite litigii, doar că în această situație nu mai poate fi vorba de acte emise de executorul judecătoresc care nu mai profesează, ci de lucrări continuate și întocmite de un executor judecătoresc desemnat de colegiul director al Camerei executorilor judecătorești. La nivelul judecătoriilor Baia Mare și Zalău se consideră că executorul judecătoresc care profesează nu are calitate procesuală în litigiile având ca obiect acte emise de către acesta, în consecință, atunci când nu mai profesează, nici Camera executorilor judecătorești.

Curtea de Apel Constanța a învederat că, raportat la prevederile Legii nr. 188/2000, Camera executorilor judecătorești nu are atribuții în acest sens, admițându-se excepția lipsei calității procesual pasive a acesteia. Ca jurisprudență relevantă s-a anexat Sentința civilă nr. 13 din 6.01.2016 a Judecătoriei Constanța, Secția civilă, și Sentința civilă nr. 10.054 din 21.09.2015 a Judecătoriei Constanța, Secția civilă.

Judecătorii Secției I civile ai Curții de Apel Galați și Tribunalului Galați au opinat că, în litigiile având ca obiect acte întocmite de executorii judecătorești care nu mai profesează, Camera executorilor judecătorești nu are calitate procesuală pasivă. Câtă vreme executorul judecătoresc nu este parte în procedura executării silite, cu atât mai puțin Camera executorilor judecătorești nu poate avea această calitate, în nume propriu, câtă vreme din analiza prevederilor art. 28 din Legea nr. 188/2000 rezultă că nici Camera executorilor judecătorești nu are atribuții în faza de executare silită.

Opinia judecătorilor din raza teritorială a Curții de Apel Iași, înaintându-se în argumentarea acestei opinii Decizia civilă nr. 469/A din 21. 05.2014 a Tribunalului Vaslui, Secția civilă, este în sensul reținerii lipsei calității procesuale a Camerei executorilor judecătorești în acord cu dispozițiile art. 28 din Legea nr. 188/2000, în litigiile având ca obiect acte emise de executorii judecătorești care nu mai profesează. În argumentarea acestei opinii, s-a apreciat că anularea actului de adjudecare trebuie să i se opună adjudecatarului, dacă acțiunea a fost promovată de debitor, și nu de executorul judecătoresc.

Opinia exprimată de judecătorii din cadrul instanțelor judecătorești din circumscripția Curții de Apel Pitești a fost în sensul că legea nu conferă calitate procesuală Camerei executorilor judecătorești, în nume propriu, în litigiile având ca obiect acte emise de executori judecătorești care nu mai profesează.

Curtea de Apel Timișoara a arătat că nicio altă instanță din raza acestei instanțe nu a identificat existența unor hotărâri cu o asemenea problematică juridică, cu excepția Tribunalului Caraș-Severin care a adresat sesizarea, iar, în absența unei jurisprudențe în materie, s-a apreciat că, în litigiile având ca obiect actele emise de foștii executori judecătorești, Camerele executorilor judecătorești nu pot figura în instanță, în nume propriu, această reprezentare legală nefiindu-le conferită nici prin Legea nr. 188/2000 (art. 28), nici prin Hotărârea Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești din România nr. 19/2010 privind aprobarea Statutului Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești și al profesiei de executor judecătoresc, cu modificările și completările ulterioare (art. 31).

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat prin Adresa nr. 3.130/C/5.361/III-5/2017 din 17 ianuarie 2018 că, la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil, nu s-a verificat și nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii. VIII. Jurisprudența Curții Constituționale și a Înaltei Curți de Casație și Justiție

În urma verificărilor efectuate, se constată că instanța de contencios constituțional s-a pronunțat, în repetate rânduri, asupra constituționalității dispozițiilor Legii nr. 188/2000, însă cu privire la alte aspecte decât problema de drept vizată de prezenta sesizare.

Deși nu vizează în mod direct chestiunea supusă interpretării sunt relevante considerentele Deciziei nr. 8/2016 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în cuprinsul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 480/28.06.2016, prin care a fost admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție referitor la interpretarea dispozițiilor art. 2 alin. (1) și art. 7 lit. a) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești, raportat la art. 460 alin. 1, art. 246 alin. 1 și 3 și art. 274 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865, în prezent art. 790 alin. (1), art. 406 alin. (1) și (3) și art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă statuându-se că executorul judecătoresc nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, în situația în care acesta a renunțat la cererea de validare a popririi ori cererea a fost respinsă de instanță, ca urmare a îndeplinirii obligațiilor de către terțul poprit sau de către debitor. IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, judecătorii-raportori au opinat că sesizarea nu întrunește condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă. X. Înalta Curte de Casație și Justiție

Temeiul sesizării de față îl constituie dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă potrivit cărora "Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată".

De asemenea, art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă prevede că "Sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție se face de către completul de judecată după dezbateri contradictorii, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 519, prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac. Dacă prin încheiere se dispune sesizarea, aceasta va cuprinde motivele care susțin admisibilitatea sesizării potrivit dispozițiilor art. 519, punctul de vedere al completului de judecată și al părților".

Examinarea textelor legale sus-evocate imprimă concluzia că atât art. 519, cât și art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă condiționează admisibilitatea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile de îndeplinirea unor cerințe cumulativ întrunite.

În doctrină, aceste condiții au fost identificate după cum urmează: existența unei cauze aflate în curs de judecată; instanța care sesizează Înalta Curte de Casație și Justiție să judece cauza în ultimă instanță; cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului învestit să soluționeze cauza; soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere; chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă; problema de drept să fie reală; să suscite interpretări diferite sau contradictorii ale unui text de lege, respectiv să prezinte un grad de dificultate suficient de mare, astfel încât instanța de sesizare să considere că pentru a înlătura orice incertitudine cu privire la securitatea raportului juridic dedus judecății este necesară declanșarea procedurii prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă prin pronunțarea unei hotărâri prealabile; chestiunea de drept nu a făcut obiectul statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Examinând condițiile evidențiate se constată că sesizarea nu întrunește toate exigențele procedurale menționate pentru a fi admisibilă.

Din datele încheierii de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție rezultă că litigiul dedus judecății, aflat în faza apelului la Tribunalul Caraș-Severin, constă în acțiunea, întemeiată pe dispozițiile de drept comun înscrise în Codul civil, ce are ca obiect principal constatarea nulității absolute a unui act juridic (act de adjudecare), reclamanta invocând drept cauză juridică a acțiunii împrejurarea că la data întocmirii actului contestat executorul judecătoresc nu mai avea calitatea de a încheia acte de executare, fiind suspendat din funcție, aspect care ar invalida actul sub aspectul inexistenței condiției ad validitatem.

Instanța de trimitere este competentă a soluționa cauza în ultimă instanță, urmând a pronunța o hotărâre definitivă, așadar nesusceptibilă de recurs.

O chestiune legată de deficiența încheierii de sesizare derivă din nerespectarea dispozițiilor procedurale care impun instanței de trimitere de a efectua, în cuprinsul actului de sesizare, o analiză proprie a condițiilor de admisibilitate, înscrise în art. 519 din Codul de procedură civilă, de natură a evidenția acele elemente apte să concure la admisibilitatea procedurii din perspectiva identificării unei chestiuni de drept care necesită interpretare, a identificării aspectelor care scot în evidență caracterul dificil sau dual al interpretării unei/unor norme de drept, precum și a modului în care chestiunea de drept semnalată poate să determine soluționarea cauzei pe fond.

Examinarea încheierii pronunțate de Tribunalul Caraș-Severin denotă că instanța de trimitere se abate de la obligația înscrisă în art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă, în sensul că nu realizează, în cuprinsul punctului său de vedere, o analiză proprie, efectivă și reală a condițiilor de admisibilitate a sesizării, verificarea și justificarea acestor cerințe fiind realizată doar formal, de vreme ce încheierea de sesizare a instanței supreme cuprinde doar enumerarea și argumentarea într-o manieră eliptică a condițiilor impuse de dispozițiile legale înscrise în art. 519 din Codul de procedură civilă, copierea considerentelor judecătorului fondului în pronunțarea soluției apelate și expunerea, necenzurată, a punctului de vedere exprimat de părțile litigante.

Din încheierea de sesizare lipsesc elementele componente care susțin și demonstrează îndeplinirea condițiilor de admisibilitate a sesizării în legătură cu justificarea acelor premise care ar legitima identificarea unei probleme de drept concrete referitoare la interpretarea unei norme legale punctuale și a necesității rezolvării de principiu a acesteia pentru soluționarea în fond a cauzei, deficiențe care sunt de natură să pună în discuție fundamentul real al solicitării de pronunțare a unei hotărâri prealabile.

Rolul instanței de trimitere care inițiază sesizarea este acela de a arăta în încheierea de sesizare, într-un mod categoric și neîndoielnic, caracterul real al problemei ce face obiectul sesizării, existența unei chestiuni de drept veritabile legată de posibilitatea interpretării diferite a unui text de lege, precum și de a releva, în concret, aspectele care scot în evidență dificultatea problemei de drept supuse dezbaterii și care trebuie să aibă incidență directă în soluționarea în fond a pricinii cu care instanța de trimitere este învestită.

Toate aceste elemente au menirea de a evidenția dificultatea completului de judecată în a-și însuși o anumită interpretare, demonstrând, în această manieră, necesitatea de a apela la mecanismul de unificare jurisprudențială.

Aceste exigențe impuse titularului sesizării sunt necesare în scopul declanșării mecanismului hotărârii prealabile în legătură cu o întrebare care să pună în dezbatere o normă de drept punctuală, o anumită dispoziție legală adecvată speței, iar nu un întreg act normativ care reglementează o anumită materie, deoarece norma legală a cărei dezlegare se cere prin intermediul acestui mecanism de unificare trebuie să se regăsească în soluția care va fi cuprinsă în dispozitivul hotărârii ce urmează să fie dată, indiferent după cum cererea va fi admisă sau respinsă.

Raportat la cauza pendinte, întrebarea adresată Înaltei Curți de Casație și Justiție de către Tribunalul Caraș-Severin nu vizează o chestiune de drept concretă, ceea ce conduce la concluzia că sesizarea astfel formulată nu poate fi apreciată ca admisibilă, de vreme ce în cuprinsul acesteia instanța de trimitere - în lipsa identificării acelor norme de drept pe care le consideră incidente - formulează o întrebare legată de interpretarea unui act normativ privind activitatea executorilor judecătorești, respectiv a modalității în care trebuie rezolvată o anumită problematică ivită în soluționarea cauzei, fără însă a demonstra de ce chestiunea de drept semnalată ridică o problemă de interpretare prin raportare la un anumit text de lege aplicabil în speță.

Evocarea de către instanța de trimitere în cuprinsul încheierii de sesizare doar a raționamentului avut în vedere de judecătorul fondului în soluționarea problemei de drept deduse judecății și a motivelor pentru care una din părți apreciază că soluționarea apelului formulat presupune dezlegarea unei probleme de drept controversate care constituie obiect al controlului de legalitate nu poate conduce la concluzia justificării cerințelor de admisibilitate a sesizării, atât timp cât punctul de vedere al completului care judecă pricina nu prezintă - după cum deja s-a expus în precedent - elementele de identificare a textului normativ incident în soluționarea în fond a cauzei și argumentele care semnalează dificultatea în care titularul sesizării s-a aflat în interpretarea acestuia.

Date fiind rigorile procedurale impuse de legiuitor pentru declanșarea mecanismului de unificare jurisprudențială, nu poate fi acceptată incidența procedurii pronunțării unei hotărâri prealabile în defavoarea obligației instanțelor de a judeca efectiv cauzele cu care sunt învestite, de a interpreta și aplica ele însele legea, deoarece interpretarea normelor de către judecător implică tocmai acel procedeu logico-judiciar de stabilire a conținutului și sensului acestor norme.

Tocmai de aceea, chestiunea de drept semnalată de instanța de trimitere trebuie să fie în legătură cu aplicarea unei norme de drept punctuale care reclamă serioase dificultăți de interpretare în pronunțarea soluției, și nu simple obstacole care ar putea fi înlăturate printr-o reflexie mai aprofundată a judecătorului cauzei. Condiția dificultății întrebării prealabile permite judecătorului să fie lămurit asupra unei întrebări reale și veritabile, fără însă a-l libera de obligația de a judeca cauza, deoarece simpla dilemă cu privire la sensul unei norme de drept pe care instanța o stabilește a fi incidentă cauzei sau în privința soluționării unei probleme de drept nu poate constitui temei pentru declanșarea procedurii pe care instanța de trimitere a inițiat-o.

Faptul că, în cuprinsul punctului de vedere exprimat, instanța de apel a înlăturat - în raport cu cadrul procesual al învestirii sale - norma legală avută în vedere de judecătorul fondului în soluționarea excepției lipsei calității procesuale pasive a Camerei executorilor judecătorești, făcând doar trimitere generică la "normele de drept intern care analizează posibilitatea ca instituția Camerei executorilor judecătorești să stea în instanță în nume propriu, respectiv de a se verifica calitatea procesuală a Camerei executorilor judecătorești în litigiile având ca obiect acte emise de executorul judecătoresc care nu mai profesează", nu poate conduce la concluzia admisibilității sesizării în lipsa identificării, în cuprinsul încheierii de sesizare, a normei de drept concrete care constituie obiectul întrebării formulate în cadrul procedurii prealabile.

În aceste circumstanțe, exigențele instituite de art. 519 din Codul de procedură civilă nu pot fi apreciate ca întrunite, atât timp cât soluția dată în această procedură trebuie să privească rezolvarea de principiu doar a unei chestiuni de drept punctuale, și nu întreaga problematică a unui act normativ relativ care reglementează activitatea executorilor judecătorești.

Incontestabil, atributul identificării normei incidente în soluționarea cauzei rămâne în sarcina instanței de trimitere, deoarece, în caz contrar, intervenția instanței supreme s-ar transforma într-un mecanism indirect de suprimare a rolului instanței legal învestite cu soluționarea unei cauze, respectiv acela de a identifica în mod direct legea aplicabilă raportului juridic dedus judecății instanței de trimitere, contrar art. 521 alin. (1) din Codul de procedură civilă care stabilește că pronunțarea în cadrul acestei proceduri este limitată numai la chestiunea de drept supusă dezlegării.

Indisolubil legat de calitatea actului de sesizare se impune a se verifica și condiția de admisibilitate care reclamă examinarea cerinței ca sesizarea să privească o chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată.

În jurisprudența sa (Decizia nr. 1 din 18 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 43 din 20 ianuarie 2014, Decizia nr. 2 din 17 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 257 din 9 aprilie 2014 etc.), Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reținut în mod constant că obiectul sesizării l-ar putea constitui atât o chestiune de drept material, cât și una de drept procedural dacă, prin consecințele pe care le produce, interpretarea și aplicarea normei de drept au aptitudinea să determine soluționarea pe fond a cauzei, rezolvarea raportului de drept dedus judecății.

Astfel, în principiu, este admisibil ca - în raport cu maniera de interpretare a unui anumit text de lege apreciat a fi incident în soluționarea în fond a cauzei - o chestiune de drept procesual să facă obiect al sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile în măsura în care caracterul normei și efectele juridice pe care le produce determină soluționarea în fond a cauzei, astfel cum este și cazul excepției de fond privind calitatea procesuală.

Cu toate acestea, în contextul pretențiilor formulate și raportat la conținutul concret al criticilor formulate prin cererea de apel se constată că problema de drept semnalată care face obiectul sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție nu are aptitudinea de a influența raportul de dependență între lămurirea chestiunii de drept care face obiectul sesizării și soluționarea pe fond a cauzei.

În analiza condiției de admisibilitate la care s-a făcut referire trebuie pornit de la date concrete ale cauzei, deoarece, spre deosebire de recursul în interesul legii pe calea căruia se rezolvă o problemă de drept controversată, într-o manieră abstractă și generală, în cazul hotărârii prealabile dezlegarea unei chestiuni de drept este una punctuală, adecvată circumstanțelor speței.

Ca atare, instanța care sesizează Înalta Curte de Casație și Justiție are obligația de a explicita, în concret, legătura dintre maniera de dezlegare a chestiunii de drept, în raport cu interpretările posibil prefigurate pe care le reclamă textul incident și soluționarea cauzei pe fond.

Raportat la cauza pendinte, obiectul sesizării instanței supreme cu procedura pronunțării unei hotărâri prealabile vizează o problemă de drept circumscrisă sferei normelor de drept procesual, titularul sesizării aducând în discuție și analiză calitatea procesuală pasivă a Camerei executorilor judecătorești în litigiile având ca obiect contestarea unui act juridic întocmit de executorul judecătoresc care, la data întocmirii acestuia, nu mai deținea respectiva calitate.

Din cuprinsul încheierii prin care s-a dispus sesizarea instanței supreme rezultă că titularul sesizării a reținut, față de dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă, că problema de drept semnalată - care vizează verificarea calității procesuale a Camerei executorilor judecătorești în astfel de litigii - are legătură cu modul de soluționare a fondului cererii de față care are obiect constatarea nulității absolute unui act juridic, motivat de faptul că cererea a fost fundamentată pe împrejurarea că, la data întocmirii actului de adjudecare contestat, executorul judecătoresc era decedat.

Or, în speță, se poate observa că, prin cererea inițială de chemare în judecată, instanța de fond a fost sesizată cu judecarea unei cereri prin care reclamanta V.V.A. a solicitat în contradictoriu cu Biroul Executorului Judecătoresc T.V., precum și pârâții G.C. și G.O, în calitate de adjudecatari, constatarea nulității actului de adjudecare întocmit la data de 28 septembrie 2005. Motivat de faptul că la data introducerii acțiunii executorul judecătoresc care a întocmit actul ce face obiectul pricinii de față era decedat, în raport cu obiectul cu care instanța a fost învestită, partea reclamantă a precizat - în cursul judecării cauzei la instanța de fond - că înțelege să solicite introducerea în cauză a Camerei executorilor judecătorești "exclusiv pentru opozabilitate, în calitate de for organizatoric al executorilor judecătorești, fără a emite pretenții față de această entitate". Această susținere a fost reiterată de reclamantă și în cuprinsul motivului de apel prin care a formulat critici în legătură cu modul de soluționare a excepției calității procesuale pasive a Camerei Executorilor Judecătorești Timișoara.

În acest context circumstanțial, se constată că aspectul referitor la excepția privind calitatea procesuală nu constituie o chestiune de drept care să aibă aptitudinea de a influența soluționarea pe fond a cauzei în raport cu litigiul în care sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost promovată.

Impunându-se cu prioritate analiza raportului de dependență dintre chestiunea de drept ce face obiectul sesizării și soluționarea pe fond a cauzei, acesta este inexistent, deoarece statuarea asupra excepției procesuale prin intermediul hotărârii pe care Înalta Curte de Casație și Justiție o va pronunța în procedura mecanismului judiciar de unificare a practicii nu are aptitudinea de a se răsfrânge asupra soluției care urmează a se da asupra fondului dreptului sub aspectul examinării acelor aspecte care țin de dovada existenței ori a întinderii dreptului subiectiv civil valorificat de parte.

În consecință, se constată că mecanismul de unificare a practicii judiciare reglementat de dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă nu poate fi uzitat atât timp cât legiuitorul a limitat, prin condiția restrictivă de admisibilitate analizată, rolul unificator al instituției juridice a hotărârii prealabile numai chestiunilor de drept care conduc la dezlegarea în fond a cauzei sub aspectul statuării în privința raportului juridic dedus judecății.

În considerarea argumentelor expuse, ce fundamentează inadmisibilitatea sesizării privind pronunțarea unei hotărâri prealabile, care prevalează, nu se mai impune analizarea celorlalte elemente de admisibilitate referitoare la noutatea chestiunii de drept și la împrejurarea ca respectiva chestiune să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici obiectul unei recurs în interesul legii. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 521 cu referire la art. 519 din Codul de procedură civilă,