Decizia nr. 26 din 16 aprilie 2018

În Dosarul nr. 1.721/208/2016, Tribunalul Caraş-Severin – Secţia I civilă a fost învestit cu soluţionarea apelului declarat de reclamanta V.V.A. într-o acţiune având ca obiect, printre altele, constatarea nulităţii absolute a actului de adjudecare încheiat de Biroul Executorului Judecătoresc T.V.

Prin Încheierea din 9 noiembrie 2017, pronunţată în dosarul anterior menţionat, Tribunalul Caraş-Severin – Secţia I civilă a dispus, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei probleme de drept: „analiza posibilităţii ca instituţia Camerei executorilor judecătoreşti să stea în instanţă, în nume propriu, respectiv verificarea calităţii procesuale a Camerei executorilor judecătoreşti în litigiile având ca obiect acte emise de executorii judecătoreşti care nu mai profesează”.

Cererea de pronunţare a hotărârii prealabile a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 15 decembrie 2017.

Din încheierea de sesizare pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin – Secţia I civilă nu rezultă norma de drept intern în privinţa căreia se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile.

Judecătoria Caransebeş, prin Sentinţa civilă nr. 1.710/2016 din 16 noiembrie 2016, a admis excepţia invocată de Camera executorilor judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, a constatat lipsa calităţii procesuale pasive a Camerei executorilor judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, a admis excepţia autorităţii lucrului judecat invocată de pârâţi şi a respins toate capetele de cerere ale acţiunii formulate de reclamanta V.V.A. în contradictoriu cu pârâţii G.C. şi G.O.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocate de Camera executorilor judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, problema de drept ce face obiectul prezentei sesizări, Judecătoria Caransebeş a constatat excepţia întemeiată, având în vedere prevederile Legii nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, republicată, cu modificările ulterioare (în continuare, Legea nr. 188/2000) reţinând că această entitate nu este titular de drepturi şi obligaţii în cadrul raportului juridic de drept substanţial care constituie temeiul executării silite a obligaţiilor asumate de către părţile acestui raport. În afară de părţile raportului juridic de drept substanţial, în cadrul executării silite, calitatea procesuală pasivă mai poate reveni adjudecatarului, care, în realitate, este titularul unui drept transmis, pe cale silită, de către una dintre părţile raportului juridic iniţial.

În ipoteza cauzării unor prejudicii prin încălcarea obligaţiilor profesionale de către executorul judecătoresc, răspunderea civilă a acestuia poate fi angajată în condiţiile legii civile, potrivit art. 45 din Legea nr. 188/2000. Mai mult, executorul judecătoresc se află în exercitarea unor atribuţii conferite de lege, acesta constituind temeiul efectuării actelor de executare în cadrul executării silite.

Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel atât reclamanta V.V.A., cât şi pârâţii G.C. şi G.O., iar, în cadrul soluţionării apelului, reclamanta V.V.A. a formulat cerere de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

În şedinţa publică din 9 noiembrie 2017, sesizarea a fost considerată admisibilă, dispunându-se suspendarea judecăţii, în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

Prin Încheierea de şedinţă din data de 9 noiembrie 2017, Tribunalul Caraş-Severin – Secţia I civilă a constatat, în raport cu dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, motivat de următoarele considerente:

Prin cererea de sesizare formulată, reclamanta V.V.A. a arătat că executorul judecătoresc care a întocmit actul de adjudecare din 28 septembrie 2005 a cărui nulitate absolută se cere este, în prezent, decedat, astfel încât se impune introducerea în cauză a Camerei executorilor judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Timişoara pentru ca hotărârea să fie opozabilă acesteia.

La data de 28 septembrie 2005, data întocmirii actului de adjudecare, executorul judecătoresc T.V. era suspendat din calitatea de executor în baza Ordinului ministrului justiţiei nr. 1.302/C din 14.09.2005, ca efect al unei sentinţe penale despre care Camera executorilor judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Timişoara avea cunoştinţă, întrucât aceasta însăşi a solicitat suspendarea; în aceste condiţii, chemarea în judecată s-a făcut exclusiv pentru opozabilitate, în calitate de for organizatoric al executorilor judecătoreşti, fără a se emite pretenţii faţă de această entitate.

Camera executorilor judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Timişoara are personalitate juridică şi, implicit, calitate procesuală prin efectul Legii nr. 188/2000 şi art. 27 din Statutul Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti şi al profesiei de executor judecătoresc, aprobat prin hotărârea Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti nr. 19 din 3 septembrie 2010.

Reclamanta a considerat că sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, iar invocarea de către Camera executorilor judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Timişoara a prevederilor art. 28 din Legea nr. 188/2000, respectiv faptul că acest for nu are atribuţii de executare silită, este lipsit de importanţă juridică şi nu poate justifica excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, întrucât obiectul acţiunii nu este „contestaţie la executare”, ci constatarea nulităţii absolute a unui act de adjudecare emis de un executor judecătoresc, în prezent, decedat.

Pârâţii G.C. şi G.O. au solicitat respingerea cererii de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nefiind îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Este unanim acceptat în practica judiciară că executorul judecătoresc care a întocmit un act de executare silită nu are calitate procesuală pasivă în litigiile având ca obiect acţiunile prin care se solicită desfiinţarea acestor acte.

Totodată, problema de drept ce face obiectul sesizării nu este o chestiune nouă de drept şi nu este determinantă în ceea ce priveşte soluţionarea pe fond a cauzei în ultimă instanţă.

În cuprinsul încheierii de sesizare, Tribunalul Caraş-Severin a arătat că normele de drept intern ce urmează a fi supuse dezlegării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sunt cele care privesc analizarea posibilităţii ca instituţia Camerei executorilor judecătoreşti să stea în instanţă în nume propriu, respectiv de a se verifica calitatea procesuală a Camerei executorilor judecătoreşti în litigiile având ca obiect acte emise de executori judecătoreşti care nu mai profesează.

Instanţa de fond a constatat că actul de adjudecare a fost emis de executorul judecătoresc vizat, înainte de operarea suspendării acestuia din profesie, cu respectarea dispoziţiilor art. 516 din Codul de procedură civilă, precum şi a prevederilor art. 511 din acelaşi act normativ cu privire la modul de întocmire a procesului-verbal de licitaţie.

În ceea ce priveşte suspendarea acestuia din funcţie, din cuprinsul Ordinului ministrului justiţiei nr. 1.302/C din 14.09.2005, se poate constata că nu s-a stabilit un termen cert de la care începe să curgă această suspendare, însă în art. 2 din ordinul anterior menţionat se arată expres că „Ştampila, legitimaţia, registrele şi lucrările executorului judecătoresc suspendat vor fi depuse, în termen de 5 zile, sub luare de semnătură la Camera executorilor judecătoreşti în a cărei rază teritorială este situat biroul acestuia. Camera executorilor judecătoreşti are obligaţia de a asigura continuarea lucrărilor neexecutare”.

Din lecturarea acestui articol, instanţa de fond a dedus că suspendarea începe să curgă de la data comunicării acestui ordin, respectiv 6 octombrie 2005, aşa cum reiese din Adresa nr. 843 din 20 decembrie 2005, precum şi din semnătura de primire depusă pe ordinul comunicat. De altfel, de la această dată au fost calculate cele 5 zile înlăuntrul cărora a fost predată ştampila.

În raport cu aceste termene se poate constata că actul de adjudecare a fost emis la data de 28 septembrie 2005, când executorul judecătoresc nu avea cunoştinţă de această suspendare, pe de altă parte şi înainte de termenul faţă de care suspendarea a operat efectiv, respectiv data de 6 octombrie 2005.

S-a mai constatat că, raportat la capătul de cerere având ca obiect constatarea nulităţii actului de adjudecare în prezenta cauză şi Sentinţa civilă nr. 464 din 9.02.2006 pronunţată de Judecătoria Caransebeş, rămasă irevocabilă, instanţa s-a pronunţat asupra acestui aspect.

Cu toate acestea, Tribunalul a apreciat că se impune sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la aspectele cu care a fost sesizată.

În practica judiciară, s-a statuat faptul că, în situaţia în care obiectul unei cereri este contestaţie la executare în contradictoriu cu biroul executorului judecătoresc, potrivit art. 643 din Codul de procedură civilă, executorul judecătoresc nu este parte la executarea silită, ci este doar participant la aceasta. Nefiind parte la executarea silită, biroul executorului judecătoresc nu are calitate procesuală pasivă, motiv pentru care o astfel de contestaţie la executare va fi respinsă ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Or, în cauză, obiectul cererii îl reprezintă anularea unui act de adjudecare emis de executorul judecătoresc vizat. Acesta fiind, în prezent, decedat, se solicită a se verifica analizarea posibilităţii ca instituţia Camerei executorilor judecătoreşti să stea în instanţa în nume propriu, respectiv de a se verifica calitatea procesuală a Camerei executorilor judecătoreşti în litigiile având ca obiect acte emise de executori judecătoreşti care nu mai profesează.

Prevederile art. 28 din Legea nr. 188/2000 arată faptul că instituţia Camera executorilor judecătoreşti nu are atribuţii de executare silită, însă raportat la obiectul cauzei se impun a fi analizate cauzele de nulitate absolută ale unui act de adjudecare, astfel că apreciază că a fost citată, în mod justificat, partea enunţată, în calitate de pârâtă.

În temeiul dispoziţiilor art. 519 şi 520 din Codul de procedură civilă, s-a constatat admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu problema de drept expusă anterior şi s-a dispus suspendarea cauzei.

Curţile de apel Alba Iulia, Bacău, Craiova, Oradea, Ploieşti, Suceava şi Târgu Mureş au comunicat că nu a fost identificată practică judiciară şi nu au exprimat un punct de vedere cu privire la chestiunea de drept în discuţie.

Punctul de vedere exprimat de judecătorii Secţiei civile a Curţii de Apel Braşov este în sensul că, în litigiile având ca obiect acte emise de executorii judecătoreşti care nu mai profesează, Camera executorilor judecătoreşti nu are calitate procesuală, dat fiind că, în asemenea situaţii, nici Legea nr. 188/2000 şi nici statutul profesiei nu conferă atribuţii judiciare, în acelaşi sens opinând şi Judecătoria Braşov şi Judecătoria Rupea.

La nivelul Curţii de Apel Bucureşti, judecătorii din cadrul secţiilor a III-a şi a IV-a civile ale Curţii de Apel Bucureşti, Tribunalului Bucureşti, Tribunalului Ilfov, Tribunalului Giurgiu, Tribunalului Teleorman şi judecătoriilor arondate acestor tribunale, Judecătoriei Feteşti, Judecătoriei Urziceni, Judecătoriei Slobozia şi parte a judecătorilor din cadrul Tribunalului Ialomiţa au considerat că, în privinţa problemei de drept semnalate, Camera executorilor judecătoreşti din care au făcut parte executorii judecătoreşti care nu mai profesează nu are calitate procesuală, aceasta fiind o formă de organizare a profesiei de executor judecătoresc, fără atribuţii de executare silită.

Curtea de Apel Cluj a comunicat că opinia judecătorilor Secţiei civile din cadrul Judecătoriei Bistriţa este în sensul că atât în contestaţiile la executare, cât şi în plângerile împotriva refuzului executorului judecătoresc formulate potrivit art. 53 alin. (3) din Legea nr. 188/2000, calitate procesuală au doar părţile implicate în raportul execuţional: creditorul şi debitorul, pe cale de excepţie terţul poprit, dar nu şi organul de executare silită, cu atât mai mult forma juridică în care acesta îşi desfăşoară activitatea, în speţă Biroul Executorului Judecătoresc.

Curtea de Apel Constanţa a învederat că, raportat la prevederile Legii nr. 188/2000, Camera executorilor judecătoreşti nu are atribuţii în acest sens, admiţându-se excepţia lipsei calităţii procesual pasive a acesteia. Ca jurisprudenţă relevantă s-a anexat Sentinţa civilă nr. 13 din 6.01.2016 a Judecătoriei Constanţa, Secţia civilă, şi Sentinţa civilă nr. 10.054 din 21.09.2015 a Judecătoriei Constanţa, Secţia civilă.

Judecătorii Secţiei I civile ai Curţii de Apel Galaţi şi Tribunalului Galaţi au opinat că, în litigiile având ca obiect acte întocmite de executorii judecătoreşti care nu mai profesează, Camera executorilor judecătoreşti nu are calitate procesuală pasivă.

Opinia judecătorilor din raza teritorială a Curţii de Apel Iaşi, înaintându-se în argumentarea acestei opinii Decizia civilă nr. 469/A din 21. 05.2014 a Tribunalului Vaslui, Secţia civilă, este în sensul reţinerii lipsei calităţii procesuale a Camerei executorilor judecătoreşti în acord cu dispoziţiile art. 28 din Legea nr. 188/2000, în litigiile având ca obiect acte emise de executorii judecătoreşti care nu mai profesează.

Opinia exprimată de judecătorii din cadrul instanţelor judecătoreşti din circumscripţia Curţii de Apel Piteşti a fost în sensul că legea nu conferă calitate procesuală Camerei executorilor judecătoreşti, în nume propriu, în litigiile având ca obiect acte emise de executori judecătoreşti care nu mai profesează.

Curtea de Apel Timişoara a arătat că nicio altă instanţă din raza acestei instanţe nu a identificat existenţa unor hotărâri cu o asemenea problematică juridică, cu excepţia Tribunalului Caraş-Severin care a adresat sesizarea, iar, în absenţa unei jurisprudenţe în materie, s-a apreciat că, în litigiile având ca obiect actele emise de foştii executori judecătoreşti, Camerele executorilor judecătoreşti nu pot figura în instanţă, în nume propriu, această reprezentare legală nefiindu-le conferită nici prin Legea nr. 188/2000 (art. 28), nici prin Hotărârea Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti din România nr. 19/2010 privind aprobarea Statutului Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti şi al profesiei de executor judecătoresc, cu modificările şi completările ulterioare (art. 31).

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat prin Adresa nr. 3.130/C/5.361/III-5/2017 din 17 ianuarie 2018 că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil, nu s-a verificat şi nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii.

În urma verificărilor efectuate, se constată că instanţa de contencios constituţional s-a pronunţat, în repetate rânduri, asupra constituţionalităţii dispoziţiilor Legii nr. 188/2000, însă cu privire la alte aspecte decât problema de drept vizată de prezenta sesizare.

Deşi nu vizează în mod direct chestiunea supusă interpretării sunt relevante considerentele Deciziei nr. 8/2016 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în cuprinsul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 480/28.06.2016, prin care a fost admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie referitor la interpretarea dispoziţiilor art. 2 alin. (1) şi art. 7 lit. a) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, raportat la art. 460 alin. 1, art. 246 alin. 1 şi 3 şi art. 274 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865, în prezent art. 790 alin. (1), art. 406 alin. (1) şi (3) şi art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă statuându-se că executorul judecătoresc nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, în situaţia în care acesta a renunţat la cererea de validare a popririi ori cererea a fost respinsă de instanţă, ca urmare a îndeplinirii obligaţiilor de către terţul poprit sau de către debitor.

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, judecătorii-raportori au opinat că sesizarea nu întruneşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Temeiul sesizării de faţă îl constituie dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă potrivit cărora „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

De asemenea, art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă prevede că „Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se face de către completul de judecată după dezbateri contradictorii, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 519, prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac. Dacă prin încheiere se dispune sesizarea, aceasta va cuprinde motivele care susţin admisibilitatea sesizării potrivit dispoziţiilor art. 519, punctul de vedere al completului de judecată şi al părţilor”.

Examinarea textelor legale sus-evocate imprimă concluzia că atât art. 519, cât şi art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă condiţionează admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile de îndeplinirea unor cerinţe cumulativ întrunite.

În doctrină, aceste condiţii au fost identificate după cum urmează: existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece cauza în ultimă instanţă; cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere; chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă; problema de drept să fie reală; să suscite interpretări diferite sau contradictorii ale unui text de lege, respectiv să prezinte un grad de dificultate suficient de mare, astfel încât instanţa de sesizare să considere că pentru a înlătura orice incertitudine cu privire la securitatea raportului juridic dedus judecăţii este necesară declanşarea procedurii prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă prin pronunţarea unei hotărâri prealabile; chestiunea de drept nu a făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Examinând condiţiile evidenţiate se constată că sesizarea nu întruneşte toate exigenţele procedurale menţionate pentru a fi admisibilă.

Din datele încheierii de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie rezultă că litigiul dedus judecăţii, aflat în faza apelului la Tribunalul Caraş-Severin, constă în acţiunea, întemeiată pe dispoziţiile de drept comun înscrise în Codul civil, ce are ca obiect principal constatarea nulităţii absolute a unui act juridic (act de adjudecare), reclamanta invocând drept cauză juridică a acţiunii împrejurarea că la data întocmirii actului contestat executorul judecătoresc nu mai avea calitatea de a încheia acte de executare, fiind suspendat din funcţie, aspect care ar invalida actul sub aspectul inexistenţei condiţiei ad validitatem.

Instanţa de trimitere este competentă a soluţiona cauza în ultimă instanţă, urmând a pronunţa o hotărâre definitivă, aşadar nesusceptibilă de recurs.

O chestiune legată de deficienţa încheierii de sesizare derivă din nerespectarea dispoziţiilor procedurale care impun instanţei de trimitere de a efectua, în cuprinsul actului de sesizare, o analiză proprie a condiţiilor de admisibilitate, înscrise în art. 519 din Codul de procedură civilă, de natură a evidenţia acele elemente apte să concure la admisibilitatea procedurii din perspectiva identificării unei chestiuni de drept care necesită interpretare, a identificării aspectelor care scot în evidenţă caracterul dificil sau dual al interpretării unei/unor norme de drept, precum şi a modului în care chestiunea de drept semnalată poate să determine soluţionarea cauzei pe fond.

Examinarea încheierii pronunţate de Tribunalul Caraş-Severin denotă că instanţa de trimitere se abate de la obligaţia înscrisă în art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă, în sensul că nu realizează, în cuprinsul punctului său de vedere, o analiză proprie, efectivă şi reală a condiţiilor de admisibilitate a sesizării, verificarea şi justificarea acestor cerinţe fiind realizată doar formal, de vreme ce încheierea de sesizare a instanţei supreme cuprinde doar enumerarea şi argumentarea într-o manieră eliptică a condiţiilor impuse de dispoziţiile legale înscrise în art. 519 din Codul de procedură civilă, copierea considerentelor judecătorului fondului în pronunţarea soluţiei apelate şi expunerea, necenzurată, a punctului de vedere exprimat de părţile litigante.

Din încheierea de sesizare lipsesc elementele componente care susţin şi demonstrează îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a sesizării în legătură cu justificarea acelor premise care ar legitima identificarea unei probleme de drept concrete referitoare la interpretarea unei norme legale punctuale şi a necesităţii rezolvării de principiu a acesteia pentru soluţionarea în fond a cauzei, deficienţe care sunt de natură să pună în discuţie fundamentul real al solicitării de pronunţare a unei hotărâri prealabile.

Rolul instanţei de trimitere care iniţiază sesizarea este acela de a arăta în încheierea de sesizare, într-un mod categoric şi neîndoielnic, caracterul real al problemei ce face obiectul sesizării, existenţa unei chestiuni de drept veritabile legată de posibilitatea interpretării diferite a unui text de lege, precum şi de a releva, în concret, aspectele care scot în evidenţă dificultatea problemei de drept supuse dezbaterii şi care trebuie să aibă incidenţă directă în soluţionarea în fond a pricinii cu care instanţa de trimitere este învestită.

Toate aceste elemente au menirea de a evidenţia dificultatea completului de judecată în a-şi însuşi o anumită interpretare, demonstrând, în această manieră, necesitatea de a apela la mecanismul de unificare jurisprudenţială.

Aceste exigenţe impuse titularului sesizării sunt necesare în scopul declanşării mecanismului hotărârii prealabile în legătură cu o întrebare care să pună în dezbatere o normă de drept punctuală, o anumită dispoziţie legală adecvată speţei, iar nu un întreg act normativ care reglementează o anumită materie, deoarece norma legală a cărei dezlegare se cere prin intermediul acestui mecanism de unificare trebuie să se regăsească în soluţia care va fi cuprinsă în dispozitivul hotărârii ce urmează să fie dată, indiferent după cum cererea va fi admisă sau respinsă.

Raportat la cauza pendinte, întrebarea adresată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de către Tribunalul Caraş-Severin nu vizează o chestiune de drept concretă, ceea ce conduce la concluzia că sesizarea astfel formulată nu poate fi apreciată ca admisibilă, de vreme ce în cuprinsul acesteia instanţa de trimitere – în lipsa identificării acelor norme de drept pe care le consideră incidente – formulează o întrebare legată de interpretarea unui act normativ privind activitatea executorilor judecătoreşti, respectiv a modalităţii în care trebuie rezolvată o anumită problematică ivită în soluţionarea cauzei, fără însă a demonstra de ce chestiunea de drept semnalată ridică o problemă de interpretare prin raportare la un anumit text de lege aplicabil în speţă.

Evocarea de către instanţa de trimitere în cuprinsul încheierii de sesizare doar a raţionamentului avut în vedere de judecătorul fondului în soluţionarea problemei de drept deduse judecăţii şi a motivelor pentru care una din părţi apreciază că soluţionarea apelului formulat presupune dezlegarea unei probleme de drept controversate care constituie obiect al controlului de legalitate nu poate conduce la concluzia justificării cerinţelor de admisibilitate a sesizării, atât timp cât punctul de vedere al completului care judecă pricina nu prezintă – după cum deja s-a expus în precedent – elementele de identificare a textului normativ incident în soluţionarea în fond a cauzei şi argumentele care semnalează dificultatea în care titularul sesizării s-a aflat în interpretarea acestuia.

Date fiind rigorile procedurale impuse de legiuitor pentru declanşarea mecanismului de unificare jurisprudenţială, nu poate fi acceptată incidenţa procedurii pronunţării unei hotărâri prealabile în defavoarea obligaţiei instanţelor de a judeca efectiv cauzele cu care sunt învestite, de a interpreta şi aplica ele însele legea, deoarece interpretarea normelor de către judecător implică tocmai acel procedeu logico-judiciar de stabilire a conţinutului şi sensului acestor norme.

Tocmai de aceea, chestiunea de drept semnalată de instanţa de trimitere trebuie să fie în legătură cu aplicarea unei norme de drept punctuale care reclamă serioase dificultăţi de interpretare în pronunţarea soluţiei, şi nu simple obstacole care ar putea fi înlăturate printr-o reflexie mai aprofundată a judecătorului cauzei. Condiţia dificultăţii întrebării prealabile permite judecătorului să fie lămurit asupra unei întrebări reale şi veritabile, fără însă a-l libera de obligaţia de a judeca cauza, deoarece simpla dilemă cu privire la sensul unei norme de drept pe care instanţa o stabileşte a fi incidentă cauzei sau în privinţa soluţionării unei probleme de drept nu poate constitui temei pentru declanşarea procedurii pe care instanţa de trimitere a iniţiat-o.

Faptul că, în cuprinsul punctului de vedere exprimat, instanţa de apel a înlăturat – în raport cu cadrul procesual al învestirii sale – norma legală avută în vedere de judecătorul fondului în soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Camerei executorilor judecătoreşti, făcând doar trimitere generică la „normele de drept intern care analizează posibilitatea ca instituţia Camerei executorilor judecătoreşti să stea în instanţă în nume propriu, respectiv de a se verifica calitatea procesuală a Camerei executorilor judecătoreşti în litigiile având ca obiect acte emise de executorul judecătoresc care nu mai profesează”, nu poate conduce la concluzia admisibilităţii sesizării în lipsa identificării, în cuprinsul încheierii de sesizare, a normei de drept concrete care constituie obiectul întrebării formulate în cadrul procedurii prealabile.

În aceste circumstanţe, exigenţele instituite de art. 519 din Codul de procedură civilă nu pot fi apreciate ca întrunite, atât timp cât soluţia dată în această procedură trebuie să privească rezolvarea de principiu doar a unei chestiuni de drept punctuale, şi nu întreaga problematică a unui act normativ relativ care reglementează activitatea executorilor judecătoreşti.

Incontestabil, atributul identificării normei incidente în soluţionarea cauzei rămâne în sarcina instanţei de trimitere, deoarece, în caz contrar, intervenţia instanţei supreme s-ar transforma într-un mecanism indirect de suprimare a rolului instanţei legal învestite cu soluţionarea unei cauze, respectiv acela de a identifica în mod direct legea aplicabilă raportului juridic dedus judecăţii instanţei de trimitere, contrar art. 521 alin. (1) din Codul de procedură civilă care stabileşte că pronunţarea în cadrul acestei proceduri este limitată numai la chestiunea de drept supusă dezlegării.

Indisolubil legat de calitatea actului de sesizare se impune a se verifica şi condiţia de admisibilitate care reclamă examinarea cerinţei ca sesizarea să privească o chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată.

În jurisprudenţa sa (Decizia nr. 1 din 18 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 43 din 20 ianuarie 2014, Decizia nr. 2 din 17 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 257 din 9 aprilie 2014 etc.), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reţinut în mod constant că obiectul sesizării l-ar putea constitui atât o chestiune de drept material, cât şi una de drept procedural dacă, prin consecinţele pe care le produce, interpretarea şi aplicarea normei de drept au aptitudinea să determine soluţionarea pe fond a cauzei, rezolvarea raportului de drept dedus judecăţii.

Astfel, în principiu, este admisibil ca – în raport cu maniera de interpretare a unui anumit text de lege apreciat a fi incident în soluţionarea în fond a cauzei – o chestiune de drept procesual să facă obiect al sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile în măsura în care caracterul normei şi efectele juridice pe care le produce determină soluţionarea în fond a cauzei, astfel cum este şi cazul excepţiei de fond privind calitatea procesuală.

Cu toate acestea, în contextul pretenţiilor formulate şi raportat la conţinutul concret al criticilor formulate prin cererea de apel se constată că problema de drept semnalată care face obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu are aptitudinea de a influenţa raportul de dependenţă între lămurirea chestiunii de drept care face obiectul sesizării şi soluţionarea pe fond a cauzei.

În analiza condiţiei de admisibilitate la care s-a făcut referire trebuie pornit de la date concrete ale cauzei, deoarece, spre deosebire de recursul în interesul legii pe calea căruia se rezolvă o problemă de drept controversată, într-o manieră abstractă şi generală, în cazul hotărârii prealabile dezlegarea unei chestiuni de drept este una punctuală, adecvată circumstanţelor speţei.

Ca atare, instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are obligaţia de a explicita, în concret, legătura dintre maniera de dezlegare a chestiunii de drept, în raport cu interpretările posibil prefigurate pe care le reclamă textul incident şi soluţionarea cauzei pe fond.

Raportat la cauza pendinte, obiectul sesizării instanţei supreme cu procedura pronunţării unei hotărâri prealabile vizează o problemă de drept circumscrisă sferei normelor de drept procesual, titularul sesizării aducând în discuţie şi analiză calitatea procesuală pasivă a Camerei executorilor judecătoreşti în litigiile având ca obiect contestarea unui act juridic întocmit de executorul judecătoresc care, la data întocmirii acestuia, nu mai deţinea respectiva calitate.

Din cuprinsul încheierii prin care s-a dispus sesizarea instanţei supreme rezultă că titularul sesizării a reţinut, faţă de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, că problema de drept semnalată – care vizează verificarea calităţii procesuale a Camerei executorilor judecătoreşti în astfel de litigii – are legătură cu modul de soluţionare a fondului cererii de faţă care are obiect constatarea nulităţii absolute unui act juridic, motivat de faptul că cererea a fost fundamentată pe împrejurarea că, la data întocmirii actului de adjudecare contestat, executorul judecătoresc era decedat.

Or, în speţă, se poate observa că, prin cererea iniţială de chemare în judecată, instanţa de fond a fost sesizată cu judecarea unei cereri prin care reclamanta V.V.A. a solicitat în contradictoriu cu Biroul Executorului Judecătoresc T.V., precum şi pârâţii G.C. şi G.O, în calitate de adjudecatari, constatarea nulităţii actului de adjudecare întocmit la data de 28 septembrie 2005. Motivat de faptul că la data introducerii acţiunii executorul judecătoresc care a întocmit actul ce face obiectul pricinii de faţă era decedat, în raport cu obiectul cu care instanţa a fost învestită, partea reclamantă a precizat – în cursul judecării cauzei la instanţa de fond – că înţelege să solicite introducerea în cauză a Camerei executorilor judecătoreşti „exclusiv pentru opozabilitate, în calitate de for organizatoric al executorilor judecătoreşti, fără a emite pretenţii faţă de această entitate”. Această susţinere a fost reiterată de reclamantă şi în cuprinsul motivului de apel prin care a formulat critici în legătură cu modul de soluţionare a excepţiei calităţii procesuale pasive a Camerei Executorilor Judecătoreşti Timişoara.

În acest context circumstanţial, se constată că aspectul referitor la excepţia privind calitatea procesuală nu constituie o chestiune de drept care să aibă aptitudinea de a influenţa soluţionarea pe fond a cauzei în raport cu litigiul în care sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost promovată.

Impunându-se cu prioritate analiza raportului de dependenţă dintre chestiunea de drept ce face obiectul sesizării şi soluţionarea pe fond a cauzei, acesta este inexistent, deoarece statuarea asupra excepţiei procesuale prin intermediul hotărârii pe care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie o va pronunţa în procedura mecanismului judiciar de unificare a practicii nu are aptitudinea de a se răsfrânge asupra soluţiei care urmează a se da asupra fondului dreptului sub aspectul examinării acelor aspecte care ţin de dovada existenţei ori a întinderii dreptului subiectiv civil valorificat de parte.

În consecinţă, se constată că mecanismul de unificare a practicii judiciare reglementat de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă nu poate fi uzitat atât timp cât legiuitorul a limitat, prin condiţia restrictivă de admisibilitate analizată, rolul unificator al instituţiei juridice a hotărârii prealabile numai chestiunilor de drept care conduc la dezlegarea în fond a cauzei sub aspectul statuării în privinţa raportului juridic dedus judecăţii.

În considerarea argumentelor expuse, ce fundamentează inadmisibilitatea sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile, care prevalează, nu se mai impune analizarea celorlalte elemente de admisibilitate referitoare la noutatea chestiunii de drept şi la împrejurarea ca respectiva chestiune să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unei recurs în interesul legii.