Decizia nr. 17 din 17 februarie 2020

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 2.472/1/2019 este constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 27

Şedinţa este prezidată de doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Mihaela Lorena Mitroi, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 27

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Ilfov – Secţia civilă, în Dosarul nr. 15.367/94/2013**, privind pronunţarea unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care s-a comunicat părţilor, în conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, fiind depuse puncte de vedere de către părţi privind chestiunea de drept supusă judecăţii. La dosar au fost transmise de către instanţele naţionale hotărârile judecătoreşti ce au fost identificate, precum şi punctele de vedere teoretice. Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii. Prin Încheierea din 17 februarie 2020 a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de recuzare formulată în prezenta cauză de apelanta-contestatoare.

Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constată că nu mai există chestiuni prealabile, iar completul rămâne în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile.

Prin Încheierea din 29 decembrie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 15.367/94/2013**, Tribunalul Ilfov – Secţia civilă a admis cererea formulată de apelanta-contestatoare şi a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile prin care să se dea o dezlegare de principiu următoarelor „chestiuni de fapt”:

Dacă un act atestat de avocat în anul 2013 în condiţiile lipsei unui contract de asistenţă juridică este valabil sau nu, în condiţiile în care art. 29 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 – forma în vigoare în anul 2013 menţionează că avocatul asistă părţile în baza unui contract încheiat în formă scrisă.”

Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată, cu modificările ulterioare (forma în vigoare în anul 2013), denumită în continuare Legea nr. 51/1995:

Prin Cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Buftea la data de 17 decembrie 2013 cu nr. 15.367/94/2013**, contestatoarea A în contradictoriu cu intimatul B a formulat contestaţie la executare prin care a solicitat anularea încheierii prin care s-a admis cererea de încuviinţare a executării silite, precum şi anularea Dosarului de executare nr. xxx/2013 cu efectul încetării executării silite. La acest dosar au fost conexate şi Dosarul nr. 15.347/94/2014 la data de 12 octombrie 2015, Dosarul nr. 7.953/94/2014 (prin Încheierea din data de 27 mai 2015) şi Dosarul nr. 8.127/94/2014 (prin Încheierea de şedinţă din 16 martie 2015).

La termenul de judecată din data de 9 noiembrie 2015, instanţa a dispus citarea în cauză a numitei C, care are calitatea de intimată în Dosarul nr. 7.953/94/2014, dosar conexat la prezenta cauză.

Prin Sentinţa civilă nr. 247 din 25 ianuarie 2017, prima instanţă a respins excepţia puterii de lucru judecat invocată de contestatoare, ca neîntemeiată, şi a respins cererile conexate având ca obiect contestaţie la executare, ca neîntemeiate.

Ulterior, prin Sentinţa civilă nr. 1.627 pronunţată de Judecătoria Buftea la data de 20 martie 2017 în acelaşi dosar, instanţa a admis cererea de completare a Sentinţei civile nr. 247 din 25 ianuarie 2017, formulată de intimatul B în contradictoriu cu contestatoarea A şi intimata C, şi a obligat contestatoarea să plătească intimatului B suma de 2.000 de lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva Sentinţei civile nr. 247 din 25 ianuarie 2017 a formulat apel contestatoarea, solicitând instanţei casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

La termenul de judecată din 12 decembrie 2017, apelanta-contestatoare a depus cerere privind sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea celor două chestiuni invocate.

Prin Încheierea din 29 decembrie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 15.367/94/2013**, Tribunalul Ilfov – Secţia civilă a apreciat că cererea de sesizare pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile este admisibilă, constatând totodată că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă.

În acest sens s-a arătat că de lămurirea modului de interpretare a dispoziţiilor art. 39 şi 29 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 (forma în vigoare în anul 2013) depinde soluţionarea pe fond a cauzei, acestea fiind principalele motive de apel invocate de contestatoare; problema de drept este nouă şi nu a mai fost analizată până la acest moment, iar aplicarea dispoziţiilor art. 39 şi 29 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 (forma în vigoare în anul 2013) comportă interpretări diferite, fiind necesară intervenţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; această problemă de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii, conform evidenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie consultate la data pronunţării încheierii.

S-a arătat că legătura cu cauza este evidentă, având în vedere că s-a formulat apel împotriva Sentinţei civile nr. 247 din 25 ianuarie 2017 şi a încheierilor din 9 ianuarie 2017, 18 ianuarie 2017 şi din 29 februarie 2016, pronunţate de Judecătoria Buftea în Dosarul nr. 15.367/94/2013**, care au stabilit că actul reprezentat de un contract de împrumut atestat de avocat din data de 7 mai 2013 reprezintă titlu executoriu, conform prevederilor art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 51/1995, potrivit căruia activitatea avocatului se realizează prin „redactarea de acte juridice, atestarea identităţii părţilor, a conţinutului şi a datei actelor prezentate spre autentificare”.

Referitor la a doua întrebare adresată instanţei supreme, Tribunalul Ilfov a precizat că în apel s-a susţinut şi că respectivul contract de împrumut atestat de un avocat nu are la bază un contract de asistenţă juridică încheiat de părţile contractului, invocându-se chiar nulitatea actului pe acest considerent, întrucât, potrivit art. 29 din Legea nr. 51/1995, avocatul asistă părţile doar în baza unui contract încheiat în formă scrisă care dobândeşte dată certă prin înregistrarea în registrul oficial de evidenţă.

În ceea ce priveşte contractul de împrumut atestat de avocat la data de 7 mai 2013, apelanta-contestatoare a considerat că acesta nu are caracterul unui titlu executoriu, întrucât în anul 2013 avocaţii care redactau acte juridice nu erau asimilaţi funcţionarilor, potrivit art. 39 din Legea nr. 51/1995, forma în vigoare la acel moment.

Avocatul a devenit funcţionar la 1 februarie 2014, când art. 39 din Legea nr. 51/1995 a fost modificat, prin intrarea în vigoare a Legii nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, cu modificările ulterioare, potrivit prevederilor art. 51 pct. 2 din această lege.

Anterior acestei date, art. 39 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 prevedea că „În exercitarea profesiei avocaţii sunt ocrotiţi de lege, fără a putea fi asimilaţi funcţionarului public sau altui salariat”, text de lege coroborat cu prevederile actualului Cod de procedură civilă, în vigoare din 15 februarie 2013, care prevede la art. 278 că cel care conferă dată certă trebuie să aibă calitatea de funcţionar, avocatul nefiind considerat sau asimilat unui funcţionar în anul 2013.

În acelaşi timp, art. 278 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă stabileşte că cel care conferă dată certă trebuie să aibă calitatea de funcţionar, enunţându-se categoriile care pot conferi data certă, respectiv notarul public, executorul judecătoresc sau un alt funcţionar competent. În condiţiile în care avocatul nu a fost considerat sau asimilat unui funcţionar în anul 2013, aceste dispoziţii legale nu pot fi corelate cu prevederile art. 2.157 din Codul civil, astfel cum a procedat prima instanţă în cauza dedusă judecăţii, astfel că, în consecinţă, contractul de împrumut în discuţie nu este titlu executoriu, nefiind uniformizată legislaţia între 15 februarie 2013 şi 1 februarie 2014.

Prin urmare, apelanta-contestatoare a apreciat că nu era titlu executoriu contractul de împrumut emis de avocat anterior datei de 1 februarie 2014, în sensul art. 632 din Codul de procedură civilă, întrucât numai după autentificarea actului de către un notar acesta devine autentic.

Referitor la cea de-a doua problemă de dezlegat, a precizat faptul că, în conformitate cu prevederile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 51/1995, avocatul asistă părţile în baza unui contract încheiat în formă scrisă, care dobândeşte dată certă prin înregistrarea în registrul oficial de evidenţă. Întrucât data certă rezultă din contractul de asistenţă juridică, contract care nu a fost întocmit în cauza de faţă şi care atrage nulitatea acelui document întocmit fără respectarea condiţiilor de formă, actul astfel întocmit este un înscris sub semnătură privată, care nu poate constitui titlu executoriu.

Avocatul, spre deosebire de notar, este obligat să întocmească şi un contract de asistenţă juridică cu părţile contractului, al cărui obiect să fie atestarea actului, deoarece, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 51/1995, avocatul asistă părţile în baza unui contract, iar organizarea profesiei de avocat permite încasarea unui onorariu numai în baza unui contract de asistenţă juridică prin care să fie stabilit un onorariu pentru munca prestată de avocat.

Cu titlu de practică judiciară, a invocat o decizie a Tribunalului Bucureşti, prin care s-a stabilit că un act atestat de avocat nu poate constitui titlu executoriu în condiţiile art. 638 din Codul de procedură civilă în vigoare în anul 2013, dar şi faptul că avocatul nu avea calitatea de funcţionar public anterior anului 2014, constatându-se faptul că actul nu are formă autentică, fapt ce vine în contradicţie cu cele susţinute de prima instanţă în speţa de faţă.

Intimaţii nu au formulat un punct de vedere asupra cererii de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

După comunicarea raportului întocmit de judecătorii- raportori, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, apelanta-contestatoare a depus un punct de vedere, însoţit de o opinie juridică, prin care a apreciat că sesizarea este admisibilă, chestiunile ridicate în cauză fiind susceptibile de interpretări diferite, prezentând caracter de noutate şi un grad de dificultate, precum şi o legătură cu soluţionarea în fond a cauzei, astfel că se impune pronunţarea unei hotărâri prealabile. Referitor la dezlegarea celor două probleme invocate, a reiterat susţinerile formulate în faţa instanţei de trimitere.

Intimaţii nu au formulat puncte de vedere în termenul prevăzut de art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă. Intimata C a depus concluzii scrise prin care a solicitat respingerea sesizării, ca inadmisibilă.

Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea este că, pentru perioada anterioară datei de 1 februarie 2014, contractul de împrumut atestat de avocat nu are caracter de titlu executoriu, întrucât în acea perioadă avocaţii care redactau acte juridice nu erau asimilaţi funcţionarilor, potrivit art. 39 din Legea nr. 51/1995 în forma anterioară datei menţionate, precum şi că un act atestat de avocat în anul 2013 în lipsa unui contract de asistenţă juridică încheiat cu părţile este doar un înscris sub semnătură privată, în condiţiile în care art. 29 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 (în forma în vigoare în anul 2013) menţionează că avocatul asistă părţile în baza unui contract încheiat în formă scrisă.

Curţile de Apel Târgu Mureş, Suceava, Ploieşti, Piteşti, Craiova şi Alba Iulia au comunicat că nu au identificat practică judiciară.

Curtea de Apel Braşov a identificat Decizia nr. 322 din 22 septembrie 2016 a Secţiei civile, definitivă, pronunţată în Dosarul nr. 8.314/197/2011, prin care s-a menţinut Decizia nr. 49 din 14 ianuarie 2016 a Tribunalului Braşov – Secţia I civilă, instanţa apreciind că un contract de împrumut întocmit, atestat de avocat, nu are caracterul unui act autentic, nu este titlu executoriu, având doar semnificaţia unui înscris sub semnătură privată.

Curtea de Apel Bucureşti a înaintat următoarele hotărâri judecătoreşti relevante:

Curţile de apel Timişoara, Oradea, Iaşi, Galaţi, Constanţa şi Bacău nu au identificat hotărâri judecătoreşti relevante, dar au transmis puncte de vedere teoretice, după cum urmează:

Într-o opinie majoritară s-a apreciat că pentru perioada anterioară datei de 1 februarie 2014 contractul de împrumut atestat de avocat nu are caracter de titlu executoriu, întrucât în acea perioadă avocaţii care redactau acte juridice nu erau asimilaţi funcţionarilor, potrivit art. 39 din Legea nr. 51/1995 în forma anterioară datei menţionate (Curtea de Apel Galaţi – Secţia I civilă, Judecătoria Măcin, Judecătoria Oneşti, opinia majoritară la Judecătoria Galaţi, opinia majoritară la Judecătoria Tecuci, Judecătoria Lieşti, opinia unanimă a judecătorilor din raza Curţii de Apel Timişoara, Tribunalul Bihor – Secţia I civilă, parţial Tribunalul Bihor – Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, Judecătoria Hârlău, Judecătoria Braşov, secţiile III-V civile ale Tribunalului Bucureşti şi judecătoriile din circumscripţia acestuia, Tribunalul Călăraşi – Secţia civilă, Judecătoria Lehliu-Gară, Judecătoria Olteniţa, Tribunalul Ialomiţa şi judecătoriile din circumscripţia acestuia, Tribunalul Ilfov şi judecătoriile din circumscripţia acestuia, opinia majoritară a Secţiei civile a Judecătoriei Giurgiu, Tribunalul Teleorman – Secţia civilă, Judecătoria Alexandria, Judecătoria Roşiori de Vede).

În argumentarea acestei opinii s-a arătat că, în baza art. 2.165 raportat la art. 2.157 alin. (1) din Codul civil, contractul de împrumut încheiat printr-un înscris sub semnătură privată cu dată certă constituie titlu executoriu.

Prin urmare, pentru a avea caracter de titlu executoriu, contractul de împrumut care îmbracă forma unui înscris sub semnătură privată trebuie să fi dobândit dată certă.

În ceea ce priveşte data certă, aceasta se dobândeşte, conform art. 278 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă, prin conferirea acesteia de către un notar public, un executor judecătoresc sau alt funcţionar competent în această privinţă.

Faţă de dispoziţiile menţionate ale Codului de procedură civilă, avocatul poate conferi dată certă unui contract de împrumut încheiat sub forma unui înscris sub semnătură privată doar dacă are calitatea de „funcţionar competent în această privinţă”.

La data de 7 mai 2013, dispoziţiile art. 39 din Legea nr. 51/1995 stabileau că avocaţii nu pot fi asimilaţi funcţionarilor publici sau altor salariaţi. Acest lucru nu înseamnă automat că avocatul nu poate fi considerat „funcţionar competent în această privinţă”, în sensul art. 278 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă. Aceasta deoarece art. 39 din Legea nr. 51/1995 se referă la funcţionarii publici, iar art. 278 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă se referă la funcţionari. Or, nu există identitate între funcţionarul public şi funcţionar, funcţionarul public fiind doar una dintre categoriile profesionale care intră în conceptul de funcţionar.

Cu toate acestea, Codul penal în vigoare la 7 mai 2013 definea funcţionarul ca fiind funcţionarul public sau un salariat. Astfel, s-a reiterat că dispoziţiile art. 39 din Legea nr. 51/1995 stabileau la data de 7 mai 2013 că avocaţii nu pot fi asimilaţi funcţionarilor publici sau altor salariaţi, ceea ce înseamnă că ei nu puteau conferi dată certă înscrisurilor.

Este adevărat că în baza art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 51/1995 avocaţii puteau atesta data înscrisurilor, dar între atestarea datei unui înscris şi conferirea de dată certă unui înscris nu există identitate. Atestarea actului de către avocat sub aspectul conţinutului său, al identităţii părţilor şi al datei actului se face doar pentru a putea fi prezentat actul notarului public pentru autentificare, aspect care reiese cu evidenţă din prevederile art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 51/1995. În schimb, data certă marchează momentul de la care existenţa înscrisului nu mai poate fi contestată de către terţi, iar data certă a înscrisului este faţă de terţi cea considerată adevărată.

Într-o altă opinie, minoritară, s-a considerat că un contract de împrumut atestat de avocat la data de 7 mai 2013 are caracter de titlu executoriu, contractului de împrumut de folosinţă şi de consumaţie fiindu-i aplicabile prevederile art. 2.157 alin. (1) din Codul civil. Contractul de împrumut redactat de avocat este un act sub semnătură privată cu dată certă, dat fiind că, potrivit art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 51/1995 (în redactarea în vigoare la data încheierii actului, respectiv în anul 2013), se recunoaşte avocatului posibilitatea de redactare şi autentificare de acte, pe care să le ţină într-un registru de evidenţă. Pentru a data cu dată certă un contract de împrumut avocatul nu trebuie să fie funcţionar public şi nici asimilat acestuia, sens în care sunt şi dispoziţiile art. 39 din Legea nr. 51/1995. Această opinie a fost împărtăşită de Tribunalul Galaţi – Secţia I civilă şi Secţia a II-a civilă, Judecătoria Galaţi, Judecătoria Brăila, parţial Tribunalul Bihor – Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, Judecătoria Iaşi – Secţia civilă, Judecătoria Cornetu, Judecătoria Turnu Măgurele, Judecătoria Videle, Judecătoria Zimnicea.

Într-o opinie majoritară s-a apreciat că un act atestat de avocat în anul 2013 în lipsa unui contract de asistenţă juridică încheiat cu părţile este doar un înscris sub semnătură privată, în condiţiile în care art. 29 alin. (1) din Legea nr. 51/1995, în forma în vigoare în anul 2013, menţionează că avocatul asistă părţile în baza unui contract încheiat în formă scrisă (Curtea de Apel Galaţi – Secţia I civilă, Judecătoria Măcin, Judecătoria Oneşti, Judecătoria Tecuci, Judecătoria Lieşti, Tribunalul Bihor – Secţia I civilă, Judecătoria Hârlău, secţiile III-V civile ale Tribunalului Bucureşti şi judecătoriile din circumscripţia acestuia, Tribunalul Călăraşi – Secţia civilă, Judecătoria Lehliu-Gară, Judecătoria Olteniţa, Tribunalul Ialomiţa şi judecătoriile din circumscripţia acestuia, Tribunalul Ilfov şi judecătoriile din circumscripţia acestuia, Judecătoria Giurgiu, Tribunalul Teleorman – Secţia civilă, Judecătoria Alexandria, Judecătoria Roşiori de Vede, Judecătoria Turnu Măgurele).

Pentru exercitarea acestei forme speciale de mandat nu este suficientă înţelegerea părţilor în scopul asistării sau reprezentării într-un litigiu, ci este esenţială forma scrisă a mandatului, concretizată în contractul de asistenţă juridică. Explicaţia rezidă în aceea că obiectul contractului – întinderea drepturilor şi obligaţiilor mandatarului avocat – trebuie descris exact, cel puţin pentru verificarea condiţiilor generale ale obiectului contractului de a fi licit, posibil, determinat şi, faţă de specificul contractului de mandat acordat unui mandatar avocat, să prezinte fără echivoc drepturile acordate de client, întrucât pentru actele de dispoziţie este necesar un mandat special.

Într-o altă opinie, minoritară, s-a considerat că un act atestat de avocat în anul 2013 în condiţiile lipsei unui contract de asistenţă juridică este valabil, deoarece un contract de asistenţă juridică este necesar doar pentru asistenţa şi reprezentarea clienţilor în faţa instanţei ori altor autorităţi, potrivit art. 29 alin. (1) coroborat cu art. 3 alin. (1) lit. g), h), i) şi art. 6 alin. (7) din Legea nr. 51/1995. S-a arătat şi că actul este valabil dacă nu se solicită formă autentică pentru valabilitatea acestuia. Această opinie a fost împărtăşită de Tribunalul Galaţi – Secţia I civilă şi Secţia a II-a civilă, Judecătoria Brăila, opinia majoritară a judecătorilor din raza Curţii de Apel Timişoara, Tribunalul Bihor – Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, Judecătoria Iaşi – Secţia civilă, Judecătoria Braşov, opinia majoritară a judecătorilor de la Judecătoria Cornetu, Judecătoria Videle, Judecătoria Zimnicea.

Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a Curţii de Apel Bucureşti, în unanimitate, a apreciat că problema ce face obiectul sesizării este de resortul instanţei învestite cu soluţionarea cauzei şi priveşte, în concret, modul de aplicare în timp a dispoziţiilor Legii nr. 51/1995 prin raportare la prevederile art. 632 din Codul de procedură civilă.

Secţia a IV-a civilă a Curţii de Apel Bucureşti a considerat că, faţă de modificările suferite în timp, sunt aplicabile dispoziţiile art. 39 din Legea nr. 51/1995, în forma în vigoare la data redactării de către avocat a contractului de împrumut.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Adresa nr. 2.450/C/3383/III-5/2019 din 21 octombrie 2019, a comunicat că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu se verifică în prezent practică judiciară, în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept care formează obiectul prezentei sesizări.

În urma verificărilor efectuate, nu au fost identificate decizii relevante ale Curţii Constituţionale.

Prin raportul întocmit în cauză, în conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (7) din Codul de procedură civilă, judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile nu îndeplineşte cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi chestiunile de drept ce se solicită a fi dezlegate, constată următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Din cuprinsul textului de lege citat rezultă condiţiile cumulative de admisibilitate instituite de legiuitor pentru declanşarea acestei proceduri, şi anume: existenţa unei cauze în curs de judecată; judecata cauzei să se afle în ultimă instanţă pe rolul tribunalului, al curţii de apel sau al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; ivirea unei chestiuni de drept esenţiale, de a cărei lămurire să depindă soluţionarea pe fond a cauzei; chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat şi nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, condiţii care trebuie să fie întrunite cumulativ. În doctrină, în afara condiţiilor enunţate anterior, s-a mai apreciat şi că problema de drept trebuie să fie reală, să suscite interpretări diferite sau contradictorii ale unui text de lege, respectiv să prezinte un grad de dificultate suficient de mare, astfel încât instanţa de sesizare să considere că, pentru a înlătura orice incertitudine referitoare la securitatea raportului juridic dedus judecăţii, este necesară declanşarea procedurii prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă prin pronunţarea unei hotărâri prealabile.

Verificându-se întrunirea acestor condiţii, se constată că ele se regăsesc doar parţial, sesizarea neîndeplinind toate exigenţele menţionate pentru a fi admisibilă.

Astfel, litigiul în cadrul căruia s-a pus problema sesizării instanţei supreme pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile vizează o cauză având ca obiect o contestaţie la executare aflată în apel pe rolul unui complet de judecată al Tribunalului Ilfov – Secţia civilă, în ultimă instanţă, potrivit dispoziţiilor art. 718 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

Prin contestaţia la executare s-a solicitat anularea încheierii prin care s-a încuviinţat executarea silită în temeiul unui contract de împrumut atestat de avocat la data de 7 mai 2013, cu motivarea că acest înscris nu este un act autentic în sensul dispoziţiilor art. 638 alin. (1) pct. 2 din Codul de procedură civilă şi nu reprezintă titlu executoriu.

Prima instanţă, respingând contestaţia la executare, a considerat că actul invocat reprezintă un înscris sub semnătură privată cu dată certă şi constituie titlu executoriu deoarece, conform prevederilor art. 2.157 şi 2.165 din Codul civil, contractul de împrumut de consumaţie reprezintă titlu executoriu dacă este un înscris sub semnătură privată având dată certă, iar, potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 51/1995, activitatea avocatului se realizează prin atestarea identităţii părţilor, a conţinutului şi a datei actelor prezentate spre autentificare.

Titularul sesizării, Tribunalul Ilfov – Secţia civilă, învestit cu soluţionarea apelului, la solicitarea apelantei-contestatoare a înaintat prezenta sesizare, considerând că soluţionarea cauzei pe fond depinde de interpretarea dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi art. 39 din Legea nr. 51/1995, forma în vigoare în anul 2013, acestea făcând obiectul criticilor formulate prin motivele de apel.

Referitor la cerinţa noutăţii chestiunii de drept, este necesar a se observa scopul legiferării acestui mecanism de unificare a practicii judiciare, anume acela de a preîntâmpina apariţia unei practici neunitare (control a priori), spre deosebire de mecanismul recursului în interesul legii, care are menirea de a înlătura o practică neunitară deja intervenită în practica instanţelor judecătoreşti (control a posteriori).

Un act normativ recent adoptat sau recent intrat în vigoare are mai degrabă un potenţial de a conţine probleme noi de drept care ar fi susceptibile de a genera practică neunitară decât un act normativ intrat în vigoare de mai mult timp. Cu toate acestea, nu se poate nega de plano, doar pe baza criteriului vechimii, că un act normativ mai vechi nu poate genera chestiuni noi de drept, întrucât este posibil ca o instanţă să fie chemată să se pronunţe pentru prima dată asupra respectivei probleme de drept, după cum sunt posibile modificări sau completări ulterioare mai recente ale actului normativ, care să ridice probleme de interpretare. Ca atare, caracterul de noutate se pierde pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanţelor în urma unei interpretări aplicate, în timp ce opiniile jurisprudenţiale izolate sau cele pur subiective nu pot constitui temei declanşator al mecanismului pronunţării unei hotărâri prealabile.

Din această perspectivă, în speţă, este îndeplinită condiţia noutăţii, având în vedere numărul foarte restrâns de hotărâri judecătoreşti pronunţate în materie, aşa cum rezultă din datele prezentate la capitolul VII „Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie” din prezenta decizie.

Din punctele de vedere teoretice exprimate de instanţe rezultă formarea unor opinii majoritare cu privire la cele două chestiuni de drept, iar riscul apariţiei unei practici judiciare neunitare pe viitor este redus, dat fiind că normele legale a căror interpretare se solicită sunt cele în vigoare anterior anului 2014, când au suferit modificări. În acest sens se observă că data la care a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Buftea contestaţia la executare în cadrul căreia s-a formulat sesizarea pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile este 17 decembrie 2013, ceea ce conduce la concluzia că este limitată posibilitatea ca problemele de drept semnalate să devină de interes general prin apariţia a numeroase cauze având acest obiect.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat în mod constant, în jurisprudenţa dezvoltată, că în declanşarea procedurii pronunţării unei hotărâri prealabile trebuie să fie identificată o problemă de drept importantă, care să necesite cu pregnanţă a fi lămurită şi care să prezinte o dificultate de interpretare suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme, în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii (a se vedea Decizia nr. 24 din 29 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 820 din 4 noiembrie 2015; Decizia nr. 6 din 30 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 24 februarie 2017; Decizia nr. 62 din 18 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 797 din 9 octombrie 2017; Decizia nr. 90 din 4 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 191 din 1 martie 2018, Decizia nr. 20 din 20 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 651 din 6 august 2019).

Pentru a fi justificată intervenţia instanţei supreme în scopul preîntâmpinării unei jurisprudenţe neunitare, este necesar ca respectiva chestiune de drept să releve aspecte dificile şi controversate de interpretare, date de neclaritatea normei, de caracterul incomplet al acesteia, susceptibil de mai multe sensuri ori accepţiuni deopotrivă de justificate faţă de imprecizia redactării textului legal.

Aşa cum s-a reţinut prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 67 din 15 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1068 din 18 decembrie 2018, la paragraful 77, „Problema eficienţei sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, raportată la rezolvarea litigiului în care a intervenit, reclamă ca identificarea chestiunii de drept de către titularul sesizării să vizeze o problemă juridică reală, care ridică probleme de interpretare a unor dispoziţii legale imperfecte, lacunare ori contradictorii, ce necesită rezolvarea de principiu a chestiunii de drept în procedura hotărârii prealabile, şi nu realizarea unor operaţiuni elementare de interpretare a unor dispoziţii legale”. În acelaşi sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a mai statuat şi prin Decizia nr. 48 din 18 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 828 din 27 septembrie 2018, Decizia nr. 5 din 22 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 186 din 28 februarie 2018, şi Decizia nr. 62 din 18 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 797 din 9 octombrie 2017.

Raportat la exigenţele anterior menţionate, problema de drept identificată de titularul sesizării în conţinutul primei întrebări nu se circumscrie noţiunii de chestiune de drept care să comporte o reală dificultate şi să determine probleme de interpretare a unor texte de lege imperfecte, lacunare ori contradictorii.

Din modalitatea de formulare a întrebării prin care se solicită a se stabili „dacă un contract de împrumut atestat de avocat la 7 mai 2013 are sau nu caracter de titlu executoriu, în condiţiile în care, la nivelul anului 2013, avocaţii care redactau acte juridice nu erau asimilaţi funcţionarilor, potrivit art. 39 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată, cu modificările ulterioare – forma în vigoare în anul 2013”, rezultă că, în realitate, este vorba despre relaţionarea unor prevederi legale şi realizarea unui raţionament judiciar, prin aplicarea dispoziţiilor legale în raport cu o anumită situaţie de fapt, neputând fi identificate texte de lege lacunare ori controversate, care să necesite interpretarea printr-o hotărâre prealabilă.

Astfel conturată, chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită nu relevă o reală, serioasă şi veritabilă problemă de drept, deoarece nu vizează interpretarea unui text de lege lacunar ori neclar, cu posibilităţi multiple de interpretare, privind evaluarea caracterului de titlu executoriu al unui contract de împrumut atestat de avocat la data de 7 mai 2013, anterior modificării art. 39 din Legea nr. 51/1995.

De altfel, instanţa de trimitere nu are nicio dificultate în a identifica norma legală aplicabilă situaţiei de fapt, aspect ce rezultă şi din formularea punctului său de vedere expus în actul de sesizare.

Faţă de cele arătate, se constată că prima întrebare din sesizare nu constituie o problemă de drept reală, serioasă şi dificilă, iar textul art. 39 din Legea nr. 51/1995, forma în vigoare în anul 2013, este clar, fiind atributul exclusiv al instanţei de trimitere să soluţioneze cauza cu care a fost învestită, aplicând în acest scop mecanismele de interpretare a actelor normative.

Referitor la cea de-a doua întrebare din sesizare, respectiv „dacă un act atestat de avocat în anul 2013 în condiţiile lipsei unui contract de asistenţă juridică este valabil sau nu, în condiţiile în care art. 29 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 – forma în vigoare în anul 2013 menţionează că avocatul asistă părţile în baza unui contract încheiat în formă scrisă”, se constată că aceasta este neclară şi nu rezultă în ce măsură are legătură cu soluţionarea contestaţiei la executare cu care a fost învestită instanţa de judecată.

Prin această întrebare, titularul sesizării, invocând dispoziţiile legale menţionate, solicită a se lămuri dacă un act atestat de avocat în absenţa unui contract de asistenţă juridică este sau nu valabil. Rezultă că, în realitate, se pune în discuţie valabilitatea actului atestat de avocat, şi nu caracterul de titlu executoriu al unui astfel de înscris, în sensul dispoziţiilor art. 632 şi 638 din Codul de procedură civilă.

Însă problema valabilităţii unui astfel de înscris, ridicată de instanţa de sesizare, este distinctă de aceea a caracterului de titlu executoriu al actului şi din acest motiv nu prezintă relevanţă în soluţionarea unei contestaţii la executare, astfel că nu este utilă cauzei formularea unei astfel de întrebări.

Instanţa de trimitere a preluat întrebările, aşa cum au fost formulate de către apelanta-contestatoare prin cererea de sesizare a instanţei supreme, fără a face o evaluare proprie. Or, acest instrument procedural a fost pus la dispoziţia instanţelor de judecată, şi nu a părţilor, titularii sesizărilor având obligaţia de a analiza susţinerile părţilor şi a formula propriile întrebări. Determinarea textului aplicabil unui raport juridic concret este un atribut propriu judecătorului cauzei, acesta fiind cel care trebuie să facă raţionamentul judiciar care să îl conducă la aplicarea prin relaţionare a textului în care îşi află corespondent situaţia de fapt dată.

Pentru considerentele arătate, nefiind îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate a sesizării, în temeiul art. 519 raportat la art. 521 din Codul de procedură civilă,

Dacă un act atestat de avocat în anul 2013 în condiţiile lipsei unui contract de asistenţă juridică este valabil sau nu, în condiţiile în care art. 29 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 – forma în vigoare în anul 2013 menţionează că avocatul asistă părţile în baza unui contract încheiat în formă scrisă.”