Decizia nr. 11 din 17 februarie 2020

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 2.746/1/2019 este constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 27 5 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna procuror Luminiţa Nicolescu.

La şedinţa de judecată participă doamna Mihaela Lorena Mitroi, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 27 6 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Bacău – Secţia I civilă, în Dosarul nr. 1.001/103/2018, privind pronunţarea unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care s-a comunicat părţilor, în conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, nefiind depuse de către părţi puncte de vedere formulate în scris privind chestiunea de drept supusă judecăţii. La dosar au fost transmise de către instanţele naţionale hotărârile judecătoreşti ce au fost identificate, precum şi opiniile teoretice exprimate de judecători. Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii.

Preşedintele completului acordă cuvântul reprezentantei Ministerului Public asupra sesizării pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile.

Doamna procuror Luminiţa Nicolescu solicită, în principal, respingerea ca inadmisibilă a sesizării, apreciind că nu sunt întrunite cerinţele din art. 519 din Codul de procedură civilă care prevăd ca obiectul sesizării să vizeze o chestiune de drept veritabilă, cu un grad de dificultate ridicat, precum şi cea referitoare la nestatuarea anterioară de către instanţa supremă în cadrul unui mecanism de unificare a practicii judiciare asupra chestiunii ce face obiectul sesizării. Arată că, prin Decizia nr. 15 din 18 septembrie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii a răspuns deja la întrebările formulate de instanţa de trimitere, aceasta din urmă având de aplicat dezlegările cu valoare de principiu, în concret, în speţa dedusă judecăţii. De asemenea, nici condiţia noutăţii nu poate fi reţinută, nefiind vorba despre o reglementare nouă, iar asupra acestei chestiuni s-au pronunţat până în prezent atât instanţele civile şi penale, cât şi Curtea Constituţională. În subsidiar, pe fondul sesizării, apreciază că dreptul la despăgubire reglementat de dispoziţiile art. 539 din Codul de procedură penală vizează şi cazul în care privarea nelegală de libertate derivă din punerea în executare a unui mandat de executare a pedepsei închisorii. Şi în această situaţie, stabilirea nelegalităţii măsurii privative de libertate trebuie să fie explicită, hotărârea pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în casaţie fiind o hotărâre definitivă, care se circumscrie categoriei hotărârilor definitive ale instanţelor de judecată învestite cu judecarea cauzei la care se referă textul de lege menţionat.

Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constată că nu există întrebări sau chestiuni prealabile şi declară dezbaterile închise, iar completul rămâne în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Curtea de Apel Bacău – Secţia I civilă, prin Încheierea din 23 septembrie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 1.001/103/2018, a dispus, din oficiu, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în baza dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: – dacă art. 539 din Codul de procedură penală se referă doar la măsurile preventive privative de libertate sau şi la caracterul nelegal al arestării unei persoane ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de condamnare; – în caz afirmativ, dacă, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, caracterul nelegal al arestării unei persoane ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de condamnare trebuie să fie constatat explicit prin hotărâre definitivă a instanţei de judecată învestite cu judecata cauzei penale şi dacă sintagma „hotărârea definitivă a instanţei de judecată învestită cu judecarea cauzei” include şi hotărârea pronunţată în soluţionarea unui recurs în casaţie. II. Prevederile legale incidente

Art. 539 din Codul de procedură penală „Dreptul la repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate” prevede că: „Art. 539. – (1) Are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată nelegal de libertate. (2) Privarea nelegală de libertate trebuie să fie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a judecătorului de cameră preliminară, precum şi prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanţei de judecată învestită cu judecarea cauzei.” III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept menţionată

Prin Cererea înregistrată la 15 mai 2018 cu nr. 1.001/103/2018 pe rolul Tribunalului Neamţ – Secţia I civilă şi de contencios administrativ, reclamanta a solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 539 din Codul de procedură penală, obligarea pârâtului statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, să îi plătească suma de 100.000 euro cu titlu de daune morale şi suma de 10.000 euro cu titlu de daune materiale, precum şi cheltuieli de judecată.

În motivare, reclamanta a arătat că, prin Sentinţa nr. 47 din 4 iulie 2016, pronunţată de Tribunalul Neamţ – Secţia penală în Dosarul nr. 2.324/103/2014, a fost condamnată la pedeapsa de 3 ani închisoare. În baza art. 91 şi 92 din Codul penal s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, iar în baza art. 65 alin. (1) din Codul penal s-a dispus interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) din Codul penal.

Întrucât nu îi erau aplicabile dispoziţiile art. 65 alin. (1) din Codul penal, reprezentanţii Ministerului Public au formulat apel, în favoarea sa, împotriva sentinţei penale mai sus indicate. Din eroare însă Curtea de Apel Bacău – Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie a considerat că apelul a fost declarat în defavoarea inculpatei şi, prin Decizia penală nr. 296 din 9 martie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 2.324/103/2014, apelul a fost admis, dispunându-se înlăturarea dispoziţiei privind suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei închisorii de 3 ani.

În consecinţă, reclamanta a fost încarcerată începând cu data de 9 martie 2017 până la data de 21 noiembrie 2017, când, prin Decizia nr. 459/RC din 21 noiembrie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 2.324/103/2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală a admis recursul în casaţie declarat de inculpată, a anulat formele de executare a pedepsei şi a trimis cauza pentru rejudecarea apelului.

Ulterior, prin Decizia nr. 233 din 21 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bacău – Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în rejudecare, a fost admis apelul declarat de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie – Serviciul Teritorial Bacău, iar Sentinţa penală nr. 47 din 4 iulie 2016 a Tribunalului Neamţ a fost desfiinţată în parte, numai în privinţa momentului de la care se execută pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării unor drepturi.

S-a mai arătat de către reclamantă că, din cauza încarcerării sale pe o perioadă de 8 luni, afacerea pe care o avea a fost închisă, contractul său de muncă a încetat prin acordul părţilor, iar în plan psihic a suferit un şoc de pe urma căruia încă nu şi-a revenit. În arest a avut condiţii grele, iar tratamentul pe care a trebuit să îl îndure a fost de neimaginat, suferinţa sa fiind cu atât mai mare cu cât ştia că apelul fusese declarat în favoarea ei.

În drept, reclamanta a invocat prevederile art. 539 din Codul de procedură penală.

Prin întâmpinare, pârâtul statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a invocat excepţiile inadmisibilităţii şi prematurităţii acţiunii, motivate de faptul că reclamanta nu deţine o hotărâre judecătorească definitivă prin care să se fi constatat eroarea judiciară, aşa cum prevede art. 539 din Codul de procedură penală.

Pe fondul cauzei, pârâtul a solicitat respingerea ca nefondată a acţiunii, deoarece reclamanta nu a solicitat şi nici nu a dovedit, conform dispoziţiilor art. 539 şi art. 541 alin. (2) din Codul de procedură penală, caracterul nelegal al lipsirii sale de libertate.

Prin Sentinţa civilă nr. 30 din 21 ianuarie 2019, pronunţată de Tribunalul Neamţ – Secţia I civilă şi de contencios administrativ în Dosarul nr. 1.001/103/2018, s-au respins ca nefondate excepţiile inadmisibilităţii şi prematurităţii acţiunii, precum şi acţiunea în pretenţii civile formulată de reclamantă împotriva pârâtului.

În privinţa excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, prima instanţă a constatat că aceasta nu este fondată pentru că cerinţa privind existenţa unei hotărâri judecătoreşti de constatare a privării nelegale de libertate este una dintre cerinţele de fond ale exercitării acţiunii întemeiate pe dispoziţiile art. 539 din Codul de procedură penală, iar nu o condiţie prealabilă. Nici excepţia prematurităţii acţiunii nu este fondată, întrucât reclamanta a invocat faptul că privarea nelegală de libertate reiese din Decizia penală nr. 459/RC din 21 noiembrie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a dispus casarea în parte a Deciziei penale nr. 296 din 9 martie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, în privinţa înlăturării dispoziţiei privind suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei închisorii.

Pe fondul cauzei, instanţa a reţinut că pedeapsa închisorii penale este prin însăşi natura sa una privativă de libertate şi că suspendarea executării pedepsei sub supraveghere reprezintă o modalitate de executare pe care instanţa de judecată o poate dispune în funcţie de circumstanţele personale ale condamnatului.

În acest context s-a apreciat că Decizia penală nr. 459/RC din 21 noiembrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, nu îndeplineşte cerinţele art. 539 din Codul de procedură penală, întrucât din hotărâre nu reiese că încarcerarea reclamantei în perioada 9.03.2017-21.11.2017 ar fi constituit o privare nelegală de libertate. Prin hotărâre s-a constatat, într-adevăr, că apelul declarat de reprezentanţii Ministerului Public a fost în mod greşit interpretat ca fiind formulat în defavoarea reclamantei, motiv pentru care Decizia penală nr. 296 din 9 martie 2017 a Curţii de Apel Bacău a fost casată numai în privinţa înlăturării dispoziţiei privind suspendarea executării pedepsei închisorii sub supraveghere. În urma rejudecării apelului însă, prin Decizia penală nr. 233 din 21 februarie 2018, Curtea de Apel Bacău a menţinut condamnarea reclamantei la pedeapsa închisorii pentru aceeaşi durată şi în aceeaşi modalitate de executare, ceea ce înseamnă că reclamanta nu a fost lipsită de libertate în mod nelegal.

Ca dovadă, perioada în care reclamanta a fost încarcerată a fost dedusă din pedeapsă.

Chiar dacă agravarea situaţiei reclamantei într-un apel formulat în favoarea acesteia este o greşeală de judecată, dispoziţiile art. 539 din Codul de procedură penală se referă la lipsirea de libertate a unei persoane nevinovate, nu a uneia care a fost condamnată definitiv la pedeapsa închisorii.

În temeiul acestui text de lege, a mai constatat tribunalul, nici persoanele care au fost achitate în mod definitiv de o acuzaţie penală nu pot pretinde că ar fi fost private nelegal de libertate pe perioada arestului preventiv, dacă această măsură preventivă a fost luată cu respectarea dispoziţiilor legale.

Pe baza acestor considerente s-a apreciat că reclamanta nu a suferit vreun prejudiciu moral pentru că statutul său de persoană condamnată penal pentru săvârşirea unor infracţiuni de corupţie a rămas neschimbat. Desigur, executarea pedepsei închisorii sub supraveghere este mult mai de dorit decât încarcerarea efectivă, însă, în acelaşi timp, nu trebuie pierdut din vedere că modalitatea de executare a pedepsei închisorii este o chestiune de apreciere, nu un drept al reclamantei care, în speţă, să fi fost încălcat.

Prin urmare, constatând că nu sunt întrunite cerinţele art. 539 din Codul de procedură penală, în sensul că nu a existat o privare de libertate pe nedrept a reclamantei şi că aceasta nu a dovedit existenţa vreunui prejudiciu moral sau material, tribunalul a respins ca nefondată acţiunea în pretenţii.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta, prin care a solicitat admiterea acestuia şi schimbarea sentinţei atacate, în sensul admiterii acţiunii, apreciind că dispoziţiile art. 539 din Codul de procedură penală se referă la privarea nelegală de libertate, şi nu la vinovăţie. Or, prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a stabilit că privarea de libertate a fost nelegală. IV. Aspectele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării

Asupra admisibilităţii sesizării, completul de judecată al instanţei de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, arătând următoarele:

Cauza se află pe rolul Curţii de Apel Bacău, ca instanţă competentă să judece în apel cauza în ultimă instanţă, conform prevederilor art. XVIII din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările ulterioare.

De lămurirea modului de interpretare/aplicare a dispoziţiilor art. 539 din Codul de procedură penală depinde soluţionarea pe fond a cauzei, întrucât soluţionarea fondului presupune verificarea aplicabilităţii dispoziţiilor art. 539 din Codul de procedură penală şi în ipoteza în care privarea nelegală de libertate a avut loc după pronunţarea unei hotărâri de condamnare, precum şi a aspectului referitor la existenţa unei hotărâri definitive penale care să constate caracterul nelegal al acestei privări de libertate, respectiv a faptului dacă în această categorie poate fi inclusă şi hotărârea pronunţată în soluţionarea unui recurs în casaţie.

În ceea ce priveşte caracterul de noutate, instanţa de trimitere a apreciat că această condiţie este îndeplinită, completul de judecată al Curţii de Apel Bacău fiind învestit pentru prima dată cu o cauză în care se pune în discuţie această chestiune de drept, iar instanţa supremă nu a fost învestită până la data pronunţării încheierii de sesizare cu un recurs în interesul legii sau în baza art. 520 din Codul de procedură civilă. De asemenea, nu se poate concluziona că există deja o practică judiciară constantă, care ar fi diluat caracterul de noutate, nefiind identificate soluţii pronunţate de alte instanţe.

Instanţa de sesizare a apreciat necesară lămurirea chestiunii de drept, având în vederea că Decizia nr. 15 din 18 septembrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, se referă la caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate, în cauză invocându-se privarea nelegală de libertate intervenită după ce respectiva persoană a fost condamnată, privare de libertate ce s-a produs ca urmare a încălcării principiului non reformatio in peius, apreciindu-se de către instanţa penală asupra modalităţii de executare a pedepsei principale în contextul în care o atare chestiune nu era supusă devoluţiunii.

Problema de drept prezintă dificultate, întrucât dispoziţiile art. 539 din Codul de procedură penală prevăd la alin. (1) faptul că are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată nelegal de libertate, fiind necesar a se stabili dacă se include în sfera de aplicare a acestui text normativ caracterul nelegal al arestării unei persoane ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de condamnare.

Astfel, deciziile pronunţate până în prezent de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie au avut în vedere caracterul nelegal al măsurilor preventive, sintagma „în cursul procesului penal” fiind examinată din perspectiva fazei de urmărire şi a fazei de judecată finalizate prin hotărâre definitivă de achitare sau de condamnare; prin urmare, a fost analizat dreptul la reparaţii pentru prejudicii derivate din privarea nelegală de libertate care a avut loc până la momentul pronunţării hotărârii definitive de achitare sau de condamnare.

Noutatea prezentei probleme de drept constă în invocarea unei privări de libertate ulterior pronunţării unei hotărâri penale definitive, fiind posibilă atât interpretarea conform căreia după pronunţarea hotărârii definitive situaţia nu se mai include în „cursul procesului penal”, întrucât acesta a fost finalizat, precum şi interpretarea contrară, în sensul includerii şi fazei executării în cursul procesului penal.

În doctrina de specialitate, procesul penal este împărţit în mai multe faze, respectiv: urmărirea penală, camera preliminară, judecata şi punerea în executare a hotărârilor penale, fiind important de stabilit dacă sintagma „cursul procesului penal” se interpretează în această modalitate sau se impune o abordare restrictivă a noţiunii.

De asemenea, faţă de Decizia nr. 15 din 18 septembrie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin care s-a stabilit că se impune constatarea caracterului nelegal al măsurilor preventive privative de libertate în mod explicit prin actele jurisdicţionale, respectiv ordonanţă a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a judecătorului de cameră preliminară, precum şi prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanţei de judecată învestite cu judecarea cauzei, se impune a se stabili dacă şi hotărârea pronunţată în recurs în casaţie se include în această enumerare, putând fi cuprinsă în sintagma „hotărârea definitivă a instanţei de judecată învestită cu judecarea cauzei”.

Această problemă prezintă caracter de dificultate, având în vedere faptul că recursul în casaţie urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile (art. 433 din Codul de procedură penală), fiind examinate exclusiv aspecte care ţin de legalitatea deciziei atacate, putând însă exista ipoteze în care nelegalitatea hotărârii recurate (cum este cazul în speţă), analizată prin prisma pct. 12 al alin. (1) al art. 438 (s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege), să conducă inclusiv la reţinerea caracterului nelegal al privării de libertate.

Pe de altă parte, analiza eventualului caracter nelegal al arestării unei persoane ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de condamnare (în faza de executare a pedepsei) se poate realiza pe calea contestaţiei la executare, reglementată de dispoziţiile art. 597-599 din Codul de procedură penală, în cuprinsul Deciziei nr. 15 din 18 septembrie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii fiind subliniat faptul că art. 598 alin. (1) lit. c) teza a doua din Codul de procedură penală, respectiv „când se iveşte (…) vreo împiedicare la executare”, este foarte cuprinzător, permiţând analiza inclusiv a eventualului caracter nelegal al detenţiei. V. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Potrivit încheierii de sesizare, reclamanta nu şi-a exprimat punctul de vedere cu privire la chestiunea de drept pusă în discuţie de către instanţă.

Intimatul statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a considerat că hotărârile judecătoreşti definitive ale instanţelor penale în cuprinsul cărora nu este constatat explicit caracterul nelegal al privării de libertate nu se încadrează în categoria actelor enumerate la art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, prin hotărârea pronunţată în cauză în soluţionarea unui recurs în casaţie nefiind constatat în mod explicit acest fapt, astfel încât instanţa de judecată civilă ar fi pusă în situaţia de a constata ea însăşi acest caracter, deşi nu îi revine această competenţă. Chiar dacă agravarea situaţiei reclamantei într-un apel formulat în favoarea sa este o greşeală de judecată, dispoziţiile art. 539 din Codul de procedură penală se referă la lipsirea de libertate a unei persoane nevinovate, nu a uneia care a fost condamnată definitiv.

În concluzie, a arătat că o hotărâre definitivă a unei instanţe penale nu reprezintă prin ea însăşi temei al stabilirii caracterului nelegal al privării de libertate, atât timp cât nu se constată explicit în cuprinsul acesteia acest aspect, urmând ca tot o instanţă penală să constate acest aspect, eventual, pe calea unei contestaţii la executare.

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău a opinat în sensul admisibilităţii sesizării şi necesităţii dezlegării acestei chestiuni de drept.

După comunicarea raportului întocmit de judecătorii- raportori, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, nu au fost formulate puncte de vedere de către părţi. VI. Punctul de vedere al titularului sesizării cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Cu privire la prima întrebare, având în vedere că hotărârea definitivă în baza căreia se pretinde caracterul nelegal al arestării a fost casată în calea extraordinară de atac a recursului în casaţie, cauza fiind trimisă spre rejudecarea apelului, completul de judecată care a formulat sesizarea a apreciat că prevederile art. 539 alin. (1) din Codul de procedură penală se referă şi la caracterul nelegal al arestării unei persoane ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de condamnare, perioada de privare de libertate invocată de către reclamantă producându-se tot în cursul procesului penal, acesta finalizându-se prin pronunţarea celei de-a doua hotărâri din apel. Acceptarea acestei teze implică un răspuns afirmativ şi la cea de-a doua întrebare, întrucât numai prin admiterea recursului în casaţie s-a pierdut caracterul definitiv al hotărârii penale şi s-a rejudecat apelul, ceea ce a determinat ca perioada de detenţie cuprinsă între cele două hotărâri din apel (definitive) să se situeze în sfera fazei judecăţii. Un răspuns negativ la cea de-a doua întrebare face ca perioada în care reclamanta a fost privată de libertate să se situeze în faza executării hotărârii instanţei penale, instanţa de sesizare apreciind că şi în această ipoteză suntem în „cursul procesului penal”, trimiterea legislativă fiind efectuată la toate cele 4 faze ale procesului penal.

Cu privire la cea de-a doua întrebare, opinia completului de judecată care a formulat sesizarea este în sensul că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, caracterul nelegal al arestării unei persoane ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de condamnare trebuie să fie constatat explicit prin hotărâre definitivă a instanţei de judecată învestite cu judecata cauzei penale, iar în sintagma „hotărârea definitivă a instanţei de judecată învestită cu judecarea cauzei” se include şi hotărârea pronunţată în soluţionarea unui recurs în casaţie.

În susţinerea acestei opinii se are în vedere faptul că, prin intermediul unui recurs în casaţie, chiar dacă se verifică în principiu aspecte de nelegalitate a sentinţei atacate, se poate constata inclusiv caracterul nelegal al privării de libertate, în ipoteze precum cea din speţă, în care reclamantul a fost privat de libertate ca urmare a aplicării pedepsei în alte limite decât cele prevăzute de lege.

Instanţa de trimitere a avut în vedere şi faptul că nu în toate cazurile este competentă instanţa penală de executare a statua asupra caracterului nelegal al detenţiei, numai pe calea unui recurs în casaţie putându-se constata aplicarea pedepsei în alte limite prevăzute de lege şi, pe cale de consecinţă, caracterul nelegal al privării de libertate, excluderea acestui tip de hotărâre închizând dreptul la repararea pagubei în cazuri precum cel în discuţie.

S-a mai reţinut faptul că, deşi limitele analizei în cadrul Deciziei nr. 15 din 18 septembrie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii sunt diferite (referindu-se la măsuri preventive privative de libertate), considerentele acestei dezlegări de drept se aplică mutatis mutandis şi în acest caz. Astfel, în cuprinsul paragrafului 34 al acestei decizii s-a reţinut că sintagma „instanţa de judecată învestită cu judecarea cauzei” se referă doar la instanţa penală învestită cu judecarea cauzei în primă instanţă sau apel ori, eventual, cu o cale extraordinară de atac, nefiind efectuate distincţii cu privire la căile extraordinare de atac (contestaţia în anulare, recursul în casaţie, revizuirea, redeschiderea procesului în cazul judecării fără condamnat). VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

Din datele şi hotărârile judecătoreşti comunicate de curţile de apel, la solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, au rezultat următoarele aspecte:

Curţile de apel Târgu Mureş, Suceava, Ploieşti, Piteşti, Oradea, Craiova, Cluj au comunicat că nu au identificat practică judiciară referitoare la chestiunea de drept ce constituie obiectul sesizării.

Nici curţile de apel Timişoara, Iaşi, Galaţi, Braşov şi Bacău nu au identificat hotărâri judecătoreşti, dar au transmis puncte de vedere teoretice, după cum urmează: Referitor la prima întrebare

Într-o opinie s-a apreciat că dispoziţiile art. 539 din Codul de procedură penală se referă atât la măsurile preventive privative de libertate, cât şi la caracterul nelegal al arestării unei persoane ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de condamnare, perioada de privare de libertate situându-se în cursul procesului penal (Curtea de Apel Braşov, Tribunalul Covasna – Secţia penală, Curtea de Apel Galaţi – Secţia civilă, opinia majoritară la nivelul judecătoriilor Galaţi, Tecuci şi Lieşti, Curtea de Apel Timişoara – Secţia I civilă şi secţiile civile ale instanţelor din raza teritorială a acestei curţi de apel, Judecătoria Oneşti, Judecătoria Moineşti, Judecătoria Roman, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă, Tribunalul Ilfov – Secţia civilă, Tribunalul Giurgiu şi instanţele arondate, Tribunalul Teleorman).

Într-o altă opinie s-a considerat că prevederile art. 539 alin. (1) din Codul de procedură penală se referă numai la măsurile preventive privative de libertate, nu şi la arestarea unei persoane în baza unui mandat de executare a pedepsei închisorii, emis după rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, întrucât, după rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, nu mai există arestare preventivă, ci executarea pedepsei, astfel încât situaţia cade, eventual, sub incidenţa art. 538 din Codul de procedură penală (opinia majoritară a judecătorilor din cadrul Secţiei I civile a Curţii de Apel Timişoara şi a celor din cadrul secţiilor civile ale instanţelor din circumscripţia teritorială a acestei curţi de apel, Tribunalul Vaslui, opinia majoritară la nivelul Curţii de Apel Constanţa – Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, Tribunalul Bucureşti – secţiile a III-a, a IV-a şi a V-a civile, Tribunalul Călăraşi – Secţia penală, Tribunalul Ialomiţa – Secţia penală şi instanţele arondate). Referitor la cea de-a doua întrebare

Într-o opinie, majoritară, în raport cu prevederile art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală şi avându-se în vedere statuările Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii din Decizia nr. 15 din 18 septembrie 2017, s-a apreciat că este necesar a se constata în mod explicit caracterul nelegal al arestării, printr-o hotărâre definitivă a instanţei de judecată învestite cu soluţionarea cauzei penale, inclusiv printr-o hotărâre pronunţată în recurs în casaţie, care este o cale extraordinară de atac (Curtea de Apel Braşov, Tribunalul Covasna – Secţia penală, Curtea de Apel Galaţi – Secţia civilă, opinia majoritară la nivelul judecătoriilor Galaţi, Tecuci şi Lieşti, Judecătoria Oneşti, Judecătoria Moineşti, Judecătoria Roman, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă, Tribunalul Bucureşti – secţiile a III-a, a IV-a şi a V-a civile, Tribunalul Ilfov – Secţia civilă, Tribunalul Giurgiu şi instanţele arondate, Tribunalul Teleorman).

Într-o altă opinie, minoritară, s-a arătat că analiza eventualului caracter nelegal al arestării unei persoane ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de condamnare, fiind vorba de faza de executare a pedepsei, se poate realiza pe calea contestaţiei la executare în condiţiile art. 597-599 din Codul de procedură penală (Tribunalul Vaslui).

Curţile de apel Constanţa, Alba Iulia şi Bucureşti au identificat practică judiciară, ce va fi prezentată în continuare, transmiţând totodată şi punctele de vedere teoretice, ce au fost evidenţiate mai sus.

Curtea de Apel Constanţa a înaintat cu titlu de practică judiciară trei decizii ale Secţiei I civile, prin care instanţa a reţinut că de repararea prejudiciului în temeiul art. 539 din Codul de procedură penală poate să beneficieze nu numai persoana care a fost definitiv achitată, dar şi o persoană condamnată prin hotărâre judecătorească pronunţată în cursul procesului penal, dacă se stabileşte că privarea de libertate, anterior condamnării, s-a dispus în mod nelegal. Organele judiciare penale, iar nu instanţele civile, sunt cele care au obligaţia de a se pronunţa cu privire la legalitatea măsurii preventive privative de liberate.

Curtea de Apel Alba Iulia a comunicat că la nivelul Secţiei I civile a acestei instanţe şi al Tribunalului Sibiu au fost identificate hotărâri judecătoreşti cu privire la cea de-a doua întrebare din sesizare, în sensul că stabilirea caracterului nelegal al privării de libertate nu trebuie să fie cuprinsă explicit într-un act jurisdicţional, ci poate fi dedusă, implicit, din hotărârea definitivă de achitare.

Curtea de Apel Bucureşti a înaintat trei decizii ale Secţiei a III-a civile şi pentru cauze cu minori şi de familie, arătând că a fost exprimată atât opinia că, interpretându-se stricto sensu textul de lege, s-a considerat că stabilirea caracterului nelegal al arestării trebuie să decurgă dintr-o constatare explicită a acestui aspect prin unul dintre actele jurisdicţionale menţionate în cuprinsul art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, cât şi opinia că hotărârea penală definitivă de achitare, în funcţie de datele particulare ale cauzei, poate conferi implicit un caracter nelegal măsurii privative de libertate, justificat de raţiuni derivate din criteriile de interpretare a legii, precum şi prin valorificarea unor principii de drept.

S-a avut în vedere că, în practică, aproape în toate cauzele penale finalizate printr-o hotărâre de achitare, instanţele nu se pronunţă decât asupra legalităţii măsurilor preventive în curs de executare, nu şi asupra acelora care au încetat anterior acestui moment.

Dreptul la repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate prevăzut de art. 539 din Codul de procedură penală este reglementat exclusiv în cazul în care o persoană a fost privată nelegal de libertate, independent dacă procesul penal s-a finalizat cu o hotărâre de achitare sau de condamnare definitivă.

Altfel spus, dispoziţiile art. 539 din Codul de procedură penală nu condiţionează dreptul la despăgubiri de stabilirea nevinovăţiei persoanei trimise în judecată, ci doar de stabilirea nelegalităţii detenţiei.

Au fost avute în vedere şi statuările din Decizia nr. 15 din 18 septembrie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Adresa nr. 2.631/C/3.619/III-5/2019 din 28 noiembrie 2019, a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practica judiciară, în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept care formează obiectul prezentei sesizări. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Dispoziţiile art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală au constituit obiect al controlului de constituţionalitate, iar prin Decizia nr. 48 din 16 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 346 din 5 mai 2016, Decizia nr. 179 din 29 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 306 din 21 aprilie 2016, Decizia nr. 271 din 10 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 519 din 11 iulie 2016, şi Decizia nr. 133 din 9 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 364 din 16 mai 2017, Curtea Constituţională a respins, ca neîntemeiate, excepţiile de neconstituţionalitate cu un atare obiect.

În considerentele deciziilor sus-menţionate, Curtea Constituţională a reţinut că dispoziţiile art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt similare prevederilor art. 504 alin. 3 din Codul de procedură penală din 1968, care au fost supuse controlului de constituţionalitate prin Decizia nr. 417 din 14 octombrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.044 din 11 noiembrie 2004, Decizia nr. 221 din 21 aprilie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 516 din 17 iunie 2005, şi Decizia nr. 78 din 5 februarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 152 din 28 februarie 2008, prin care s-a constatat că textul de lege criticat este o concretizare a principiului constituţional prevăzut de art. 52 alin. (3) din Constituţie, conform căruia „Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii […]”, şi, pe cale de consecinţă, realizarea dreptului la repararea de către stat a pagubei cauzate prin erorile judiciare are loc în condiţiile legii. Prin aceleaşi decizii Curtea Constituţională a reţinut că prevederile art. 504 alin. 3 din Codul de procedură penală din 1968 nu numai că nu îngrădesc accesul liber la justiţie, ci instituie tocmai normele procedurale necesare exercitării acestui drept, fiind în deplină concordanţă şi cu dispoziţiile constituţionale ale art. 126 alin. (2), în temeiul cărora procedura de judecată este prevăzută numai prin lege. De asemenea Curtea a statuat că reglementarea expresă a actelor procedurale prin care se constată încălcarea libertăţii individuale nu este de natură a limita accesul liber la justiţie al acelor persoane care nu se regăsesc în unul dintre cazurile enumerate în art. 504 alin. 3 din Codul de procedură penală din 1968, acestea având posibilitatea de a-şi valorifica dreptul în justiţie pe alte căi legale, dar în condiţiile legii şi urmând procedura prevăzută de lege.

Curtea Constituţională a reţinut totodată că prin actualele norme procesual penale – respectiv art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală – legiuitorul a condiţionat repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate de stabilirea acesteia prin ordonanţă a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a judecătorului de cameră preliminară, precum şi prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanţei de judecată învestite cu judecarea cauzei, după caz. Această condiţionare dă naştere în sarcina organelor judiciare anterior menţionate a unei obligaţii de a se pronunţa prin încheieri definitive, conform textului criticat, cu privire la caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate dispuse pe parcursul procesului penal, inclusiv în etapele anterioare celei în care se pronunţă hotărârea definitivă şi care au făcut obiectul controlului pe calea contestaţiei sau care ar fi putut fi contestate, conform prevederilor art. 204-206 din Codul de procedură penală. De asemenea aceasta presupune obligaţia instanţei de judecată, care se pronunţă prin hotărâre definitivă asupra cauzei, de a stabili caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate.

Curtea Constituţională a constatat că atribuirea de către legiuitor a competenţei de a se pronunţa asupra legalităţii măsurilor preventive privative de libertate organelor judiciare care se pronunţă în ultimă instanţă în cauzele penale a fost realizată în exercitarea competenţei sale constituţionale prevăzute la art. 61 alin. (1) din Constituţie. Totodată, Curtea a reţinut că stabilirea, prin dispoziţiile art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, a condiţiei de admisibilitate pentru obţinerea despăgubirilor în faţa instanţei civile este în acord cu prevederile art. 126 alin. (2) din Constituţie, conform cărora competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege.

De asemenea, Curtea Constituţională a reţinut că, potrivit art. 5 paragraful 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, orice persoană, victimă a unei arestări sau deţineri în condiţii contrare dispoziţiilor aceluiaşi art. 5, are dreptul la reparaţii, paragraful 5 al art. 5 din Convenţie fiind imediat următor celui care prevede că orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau detenţie are dreptul să introducă recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii detenţiei sale şi să dispună eliberarea sa dacă detenţia este ilegală. În aplicarea normelor europene precitate, prin Hotărârea din 12 decembrie 2002, pronunţată în Cauza N. C. împotriva Italiei, paragraful 49, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că dispoziţiile art. 5 paragraful 5 din Convenţie sunt aplicabile în cazul unei privări de libertate în condiţii contrare prevederilor paragrafului 1 al acestui articol. S-a arătat, de asemenea, că dreptul la reparaţii prevăzut la paragraful 5 al art. 5 din Convenţie presupune ca încălcarea dispoziţiilor unuia dintre celelalte paragrafe să fie stabilită fie de către o instanţă naţională, fie de către o instituţie prevăzută prin Convenţie. Prin aceeaşi hotărâre, paragraful 52, s-a statuat că dreptul la reparaţii, garantat prin art. 5 paragraful 5 din Convenţie, trebuie asigurat, în mod efectiv, cu un suficient grad de certitudine. De asemenea, prin Hotărârea din 27 septembrie 1990, pronunţată în Cauza Wassink împotriva Olandei, paragraful 37, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că statelor contractante nu le este interzisă condiţionarea acordării unei indemnizaţii de dovada ce trebuie făcută de către cel interesat care a suferit un prejudiciu rezultat din această încălcare, întrucât în domeniul art. 5 paragraful 5 calitatea de victimă este de conceput chiar în absenţa unui prejudiciu, dar nu există obligaţia de reparare fără să existe prejudiciu material sau moral ce are a fi reparat. În acest sens, dispoziţiile art. 5 din Convenţie condiţionează acest drept la reparaţie de necesitatea stabilirii unei detenţii ilegale, din perspectiva dispoziţiilor art. 5 paragrafele 1-4, care consacră detenţia legitimă. Astfel, în Hotărârea din 3 iunie 2003, pronunţată în Cauza Pantea împotriva României, paragraful 301, şi dispozitivul hotărârii, pct. 3-6, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat atât încălcarea art. 5 paragraful 1 (arestarea fără existenţa unor raţiuni plauzibile că s-ar sustrage urmăririi penale, după comiterea unei infracţiuni), cât şi, deopotrivă, încălcarea dispoziţiilor art. 5 paragraful 3 (deţinerea a fost ordonată de o persoană care nu avea calitatea de „magistrat”, în sensul Convenţiei, şi persoana nu a fost condusă „de îndată” în faţa unui asemenea magistrat), precum şi încălcarea art. 5 paragraful 4 (deoarece tribunalul nu a statuat într-un termen scurt cu privire la legalitatea deţinerii sale), dar şi a art. 5 paragraful 5 (pentru a nu fi obţinut reparaţie pentru detenţie ilegală în dreptul intern), suma acordată petentului cu titlu de despăgubiri fiind una globală, însă cu temeiuri juridice diferite, dar care se integrează dispoziţiilor art. 5 din Convenţie şi susţin protejarea dreptului la libertate şi siguranţă ca drept fundamental al omului. Curtea reţine, totodată, şi Hotărârea din 25 august 1987, pronunţată în Cauza Nolkenbockhoff împotriva Germaniei, paragraful 36, prin care s-a statuat că nicio prevedere din Convenţie nu dă acuzatului un drept la reparaţie pentru detenţie provizorie legală, nici chiar în ipoteza închiderii urmăririi penale angajate contra persoanei.

În aceste condiţii, având în vedere, pe de o parte, condiţionarea acordării reparaţiilor garantate prin art. 5 paragraful 5 din Convenţie de constatarea de către o instanţă naţională a încălcării dispoziţiilor art. 5 paragrafele 2-4 din Convenţie, iar, pe de altă parte, cerinţa de asigurare efectivă cu un suficient grad de certitudine la nivel naţional a dreptului la reparaţii astfel garantat, Curtea a constatat că obligaţia organelor judiciare, prevăzute la art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, de a se pronunţa, prin hotărârile definitive pe care le pronunţă, cu privire la legalitatea măsurilor preventive privative de libertate dispuse pe parcursul procesului penal este în acord cu standardul de protecţie prevăzut la art. 5 din Convenţie. În acest sens, Curtea a constatat că dreptul la reparare a pagubei în cazul privării nelegale de libertate, prevăzut la art. 539 din Codul de procedură penală, constituie o preluare, prin normele procesual penale naţionale, a dispoziţiilor art. 5 paragraful 5 din Convenţie. De asemenea Curtea a reţinut că standardul de protecţie prevăzut prin art. 5 paragraful 5 din Convenţie este unul minim, statele membre fiind îndreptăţite să ofere, prin legislaţia internă, o protecţie juridică sporită libertăţii individuale, prin reglementarea dreptului la reparaţii şi în alte situaţii decât cele expres rezultate din norma de la art. 5 paragraful 5 din Convenţie. Curtea a reţinut însă că modalitatea în care organele judiciare enumerate în cuprinsul dispoziţiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală îşi îndeplinesc această obligaţie nu constituie o problemă de constituţionalitate a textului criticat, ci reprezintă un aspect ce vizează interpretarea şi aplicarea legii.

Cât priveşte susţinerile potrivit cărora „acţiunea în repararea prejudiciului produs prin arestarea nelegală nu se deosebeşte cu nimic de acţiunea în răspundere civilă delictuală, astfel că nu se justifică impunerea unei cerinţe suplimentare – respectiv condiţia ca nelegalitatea măsurii privative de libertate să fie constatată printr-un act procedural penal anterior – faţă de reglementarea de drept comun”, Curtea a constatat că procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de privare nelegală de libertate este o procedură specială, fiind cuprinsă în Codul de procedură penală. Dispunerea acestor norme procesual penale în acest act normativ are relevanţă din perspectiva stabilirii regimului juridic specific al acestei forme de răspundere a statului în raport cu regimul altor forme de răspundere juridică, de drept comun, cum ar fi răspunderea civilă delictuală, reglementată în art. 1.349 şi art. 1.357-1.380 din noul Cod civil. Aşadar, Curtea a reţinut că procedura reglementată de art. 539 din Codul de procedură penală este o procedură specială care derogă de la dreptul comun în temeiul principiului „specialia generalibus derogant”. De asemenea Curtea a reţinut că procedura specială, reglementată în art. 539 din Codul de procedură penală, vizează exclusiv cazurile de privare nelegală de libertate, iar nu alte drepturi fundamentale ale omului, pentru a căror lezare este necesară invocarea altor temeiuri de drept, precum dispoziţiile art. 252 şi 253 din Codul civil sau art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care reglementează consecinţele încălcării unor drepturi personale nepatrimoniale, precum dreptul la imagine, demnitate, inclusiv dreptul la viaţă privată.

Cu referire la susţinerile autorului excepţiei, potrivit cărora „cercetarea condiţiei nelegalităţii măsurii privative de libertate ar trebui să cadă în sarcina instanţei civile învestite cu soluţionarea cererii de despăgubire”, Curtea a observat că, potrivit unora dintre instanţele naţionale, în măsura în care caracterul nelegal al măsurii privative de libertate a fost stabilit de instanţa penală, reevaluarea acestui aspect de către instanţa civilă este contrară normelor procesual penale ale art. 539. Aceleaşi instanţe naţionale apreciază însă că o atare evaluare a legalităţii măsurii privative de libertate ar putea fi realizată de către instanţa civilă numai dacă instanţa penală a omis sau cadrul procesual nu i-a impus să statueze asupra acestui aspect ori pentru alte motive de nelegalitate decât cele analizate de organele judiciare în cadrul controlului legalităţii măsurilor preventive privative de libertate în cursul procesului penal sau în măsura în care hotărârile „intermediare” prin care a fost verificată legalitatea măsurilor preventive au fost absolut nemotivate ori alte asemenea motive identificate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, prin raportare la prevederile art. 5 paragrafele 1-4 din Convenţie, respectiv art. 9 din Codul de procedură penală. Curtea a reţinut însă că aceste din urmă aspecte nu sunt veritabile critici de neconstituţionalitate, ci, în realitate, privesc modul de interpretare şi aplicare a prevederilor de lege criticate. O eventuală problemă de practică neunitară a instanţelor naţionale cu privire la competenţa instanţei civile de a se pronunţa referitor la legalitatea măsurii privative de libertate nu intră sub incidenţa controlului de constituţionalitate exercitat de Curtea Constituţională, ci este de competenţa instanţei supreme, având în vedere rolul său, consacrat constituţional, de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti. IX. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în procedurile de unificare a practicii judiciare, au fost identificate ca fiind relevante: – Decizia nr. 41 din 21 noiembrie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 115 din 10 februarie 2017, prin care a fost respinsă, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Timişoara – Secţia I civilă, în Dosarul nr. 1.466/30/2015, prin care se solicita, în interpretarea dispoziţiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, a se stabili dacă privarea nelegală de libertate trebuie să rezulte explicit din actele jurisdicţionale menţionate în cuprinsul acestui articol sau poate fi şi implicită, dedusă din hotărârea definitivă de achitare; – Decizia nr. 15 din 18 septembrie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 946 din 29 noiembrie 2017, prin care s-a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Timişoara şi s-a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate trebuie să fie constatat explicit prin actele jurisdicţionale prevăzute în cuprinsul acestuia şi că hotărârea judecătorească de achitare, prin ea însăşi, nu poate constitui temei al stabilirii caracterului nelegal al măsurii privative de libertate; – Deci