Decizia nr. 1 – Dosar nr. 1676/1/2019 – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă
Decizia nr. 1 – Dosar nr. 1676/1/2019 – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2020)
Decizia nr. 1 – Dosar nr. 1676/1/2019 – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă
20 ianuarie 2020
22 iunie 2021
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept
Decizia nr. 1/2020 Dosar nr. 1676/1/2019
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 ianuarie 2020
Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 147 din 25/02/2020
Corina-Alina Corbu – preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – preşedintele completului
Marian Budă – preşedintele Secţiei a II-a civile
Daniel Grădinaru – preşedintele Secţiei penale
Diana Manole – judecător la Secţia a II-a civilă
Carmen Trănica Teau – judecător la Secţia a II-a civilă
Mirela Poliţeanu – judecător la Secţia a II-a civilă
Elisabeta Roşu – judecător la Secţia a II-a civilă
Minodora Condoiu – judecător la Secţia a II-a civilă
Andrei Claudiu Rus – judecător la Secţia penală
Mirela Sorina Popescu – judecător la Secţia penală
Leontina Şerban – judecător la Secţia penală
Rodica Cosma – judecător la Secţia penală
Ionuţ Mihai Matei – judecător la Secţia penală
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 1.676/1/2019, a fost constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 27
5
alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul).
Şedinţa este prezidată de doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna procuror şef al Secţiei judiciare, Antonia Constantin.
La şedinţa de judecată participă doamna Elena Adriana Stamatescu, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 27
6
din Regulament.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a V-a civilă, în Dosarul nr. 31.798/3/2018, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept.
Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, ce a fost comunicat părţilor, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; intimata Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti a depus, în termen legal, prin consilier juridic, un punct de vedere asupra chestiunii de drept; la dosar a fost depusă o cerere de intervenţie accesorie în interesul apelantei, din partea M S.A. – bancă comercială; Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a depus concluzii.
De asemenea referă asupra faptului că au fost transmise de către instanţele naţionale hotărârile judecătoreşti relevante ce au fost identificate, precum şi opiniile teoretice exprimate de judecători, iar Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării.
Doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele completului, acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, atât asupra cererii de intervenţie formulate în cauză, cât şi asupra sesizării.
Doamna procuror Antonia Constantin solicită respingerea, ca inadmisibilă, a cererii de intervenţie, apreciind că este incompatibilă cu procedura de unificare prevăzută de dispoziţiile art. 519 şi următoarele din Codul de procedură civilă, în care se analizează exclusiv probleme de drept, iar nu interesul unor persoane implicate în litigiu.
Cu privire la sesizarea pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile susţine că nu sunt întrunite condiţiile de admisibilitate referitoare la noutate, dificultatea chestiunii de drept şi nestatuarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, sens în care invocă Decizia nr. 2 din 19 februarie 2018, pronunţată de Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 463 din 5 iunie 2018, prin care s-a stabilit că existenţa unui sechestru asigurător penal asupra imobilelor unei persoane fizice sau juridice nu suspendă executarea silită începută de un creditor ipotecar, al cărui drept de ipotecă asupra aceloraşi bunuri a devenit opozabil terţilor anterior înfiinţării măsurii asigurătorii prin procesul penal şi nu determină nulitatea actelor de executare ulterioare înfiinţării măsurii asigurătorii din procesul penal asupra aceloraşi bunuri. Apreciază că pot fi preluate prin analogie considerentele acestei decizii şi că, în jurisprudenţa de unificare a instanţei supreme, s-a decis că nu este îndeplinită condiţia noutăţii şi nestatuării de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie atunci când, printr-o decizie de unificare anterioară, care poate fi preluată prin analogie, s-a statuat asupra problemei de drept în discuţie. În acest sens a invocat deciziile pronunţate de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 82 din 20 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 172 din 23 februarie 2018, şi nr. 15 din 8 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 419 din 29 mai 2019. De asemenea a susţinut că nu există nicio dificultate în interpretarea dispoziţiilor legale în discuţie, astfel încât, în principal, a solicitat respingerea, ca inadmisibilă, a sesizării.
În situaţia în care se vor considera îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate, pe fondul sesizării, a apreciat că existenţa unor măsuri asigurătorii înfiinţate în cadrul unui proces penal asupra bunurilor unei persoane juridice, anterior deschiderii procedurii insolvenţei, în vederea confiscării speciale, a reparării pagubei produse prin infracţiune sau a garantării executării cheltuielilor judiciare nu suspendă procedura de lichidare prevăzută de Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 85/2014), în ceea ce priveşte bunul sechestrat, nu este de natură a indisponibiliza bunul asupra căruia a fost începută procedura de valorificare conform dispoziţiilor Legii nr. 85/2014 şi nu împiedică lichidarea bunurilor efectuată de lichidatorul judiciar în exercitarea atribuţiilor conferite de Legea nr. 85/2014.
În unanimitate, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept respinge, ca inadmisibilă, cererea de intervenţie formulată de M S.A. – bancă comercială, constatând că o asemenea cerere este incompatibilă cu procedura sui generis a hotărârii prealabile, reglementată de dispoziţiile art. 519 şi următoarele din Codul de procedură civilă.
În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile.
ÎNALTA CURTE,
deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:
I. Titularul şi obiectul sesizării
Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a V-a civilă a dispus, prin Încheierea din 16 mai 2019, în Dosarul nr. 31.798/3/2018, aflat pe rolul acestei instanţe, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: în interpretarea dispoziţiilor art. 91 alin. (1), art. 102 alin. (8) şi art. 154-158 din Legea nr. 85/2014, raportate la dispoziţiile art. 249 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală (respectiv art. 163 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură penală de la 1968), existenţa unor măsuri asigurătorii înfiinţate în cadrul unui proces penal asupra bunurilor unei persoane juridice, anterior deschiderii procedurii insolvenţei, în vederea confiscării speciale, a reparării pagubei produse prin infracţiune sau a garantării executării cheltuielilor judiciare: suspendă procedura de lichidare prevăzută de Legea nr. 85/2014 în ceea ce priveşte bunul sechestrat; este de natură a indisponibiliza bunul asupra căruia a fost începută procedura de valorificare conform dispoziţiilor Legii nr. 85/2014; împiedică lichidarea bunurilor efectuată de lichidatorul judiciar în exercitarea atribuţiilor conferite de Legea nr. 85/2014?
Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 14 iunie 2019 cu nr. 1.676/1/2019.
II. Norma de drept intern ce formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile
Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, cu modificările şi completările ulterioare
Art. 91. – „(1) Bunurile înstrăinate de administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar, în exerciţiul atribuţiilor sale prevăzute de prezenta lege, sunt dobândite libere de orice sarcini, precum privilegii, ipoteci, gajuri sau drepturi de retenţie, sechestre, de orice fel. Fac excepţie de la acest regim măsurile asigurătorii dispuse în procesul penal în vederea confiscării speciale şi/sau confiscării extinse. (…)”
Art. 102. – „(…)
(8) Creanţa unei părţi vătămate din procesul penal se înscrie sub condiţie suspensivă, până la soluţionarea definitivă a acţiunii civile în procesul penal în favoarea părţii vătămate, prin depunerea unei cereri de admitere a creanţei. În cazul în care acţiunea civilă în procesul penal nu se finalizează până la închiderea procedurii insolvenţei, fie ca urmare a reuşitei planului de reorganizare, fie ca urmare a lichidării, eventualele creanţe rezultate din procesul penal vor fi acoperite din averea persoanei juridice reorganizate sau, dacă este cazul, din sumele obţinute din acţiunea în atragerea răspunderii patrimoniale a persoanelor ce au contribuit la aducerea persoanei juridice în stare de insolvenţă, potrivit prevederilor art. 169 şi următoarele. (…)”
Art. 154. – „(1) Lichidarea bunurilor din averea debitorului va fi efectuată de lichidatorul judiciar sub controlul judecătorului- sindic. Pentru maximizarea valorii averii debitorului, lichidatorul judiciar va face toate demersurile de expunere pe piaţă, într-o formă adecvată, a acestora, cheltuielile de publicitate fiind suportate din averea debitorului.
(2) Lichidarea va începe îndată după finalizarea de către lichidatorul judiciar a inventarierii şi depunerea raportului de evaluare. Bunurile vor putea fi vândute în bloc sau individual. Orice vânzare în bloc a bunurilor, ca subansamblu funcţional, indiferent dacă se face în reorganizare sau în faliment, poate fi considerată transfer de active, dacă îndeplineşte dispoziţiile art. 128 alin. (7) din Legea nr. 571/2003. Tipul de vânzare a bunurilor, respectiv licitaţie publică, negociere directă sau o combinaţie a celor două şi regulamentul de vânzare corespunzător modalităţii de vânzare pentru care se optează sunt aprobate de adunarea creditorilor, pe baza propunerii lichidatorului judiciar. În cazul licitaţiei publice, publicitatea se va face şi prin afişare pe site-ul Uniunii Naţionale a Practicienilor în Insolvenţă din România. În vederea evaluării bunurilor din averea debitorului, cu acordul comitetului creditorilor, lichidatorul judiciar poate să angajeze, în numele debitorului, un evaluator şi să îi stabilească onorariul. Evaluatorii trebuie să fie membri ai Asociaţiei Naţionale a Evaluatorilor din România, iar evaluarea trebuie efectuată în conformitate cu standardele internaţionale de evaluare.
(3) Bunurile din averea debitorului vor fi evaluate atât în bloc, cât şi individual. Evaluarea în bloc are în vedere fie evaluarea totalităţii bunurilor din averea debitorului, fie evaluarea subansamblurilor funcţionale.”
Art. 155. – „Raportul de evaluare va fi depus la dosarul cauzei, iar un anunţ cu privire la depunerea acestuia şi un extras cuprinzând o sinteză a sa se vor publica în BPI. Creditorii vor putea consulta raportul de evaluare în locaţia indicată prin anunţ de către lichidatorul judiciar.”
Art. 156. – „(1) Lichidatorul judiciar va convoca adunarea creditorilor în termen de maximum 15 zile de la data depunerii raportului de evaluare la dosarul cauzei, în vederea stabilirii tipului de vânzare.
(2) În cazul vânzării bunurilor prin licitaţie publică, aceasta se va putea efectua şi potrivit Codului de procedură civilă. În cazul în care adunarea creditorilor nu aprobă un regulament de vânzare, potrivit art. 154 alin. (2), sau în ipoteza în care, deşi a fost aprobat un regulament de vânzare, bunurile nu au fost valorificate într-un termen rezonabil, la cererea lichidatorului judiciar, aprobată de judecătorul-sindic, vânzarea bunurilor se va efectua prin licitaţie publică, potrivit Codului de procedură civilă.
(3) În cazul vânzării prin negociere directă, lichidatorul judiciar va supune aprobării adunării creditorilor şi regulamentul de vânzare.
(4) Vânzarea activelor se va face după efectuarea publicaţiilor de vânzare de către administratorul judiciar/lichidator, într-un ziar de largă circulaţie. Persoanele interesate vor putea inspecta bunurile supuse vânzării după efectuarea publicaţiilor de vânzare.”
Art. 157. – „Valorile mobiliare vor fi vândute în condiţiile Legii nr. 297/2004, cu modificările şi completările ulterioare.”
Art. 158. – „(1) Lichidatorul judiciar va încheia contracte de vânzare; sumele realizate din vânzări vor fi depuse în contul prevăzut la art. 39 alin. (2).
(2) Dacă vânzarea activelor se va face prin licitaţie publică, procesul-verbal de adjudecare semnat de lichidatorul judiciar constituie titlu de proprietate. Când legea impune pentru transferul dreptului de proprietate forma autentică, contractele vor fi perfectate de notarul public pe baza procesului-verbal de licitaţie.”
Codul de procedură penală
Art. 249. – „(1) Procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, din oficiu sau la cererea procurorului, în procedura de cameră preliminară ori în cursul judecăţii, poate lua măsuri asigurătorii, prin ordonanţă sau, după caz, prin încheiere motivată, pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracţiune.
(2) Măsurile asigurătorii constau în indisponibilizarea unor bunuri mobile sau imobile, prin instituirea unui sechestru asupra acestora. (…)”
Codul de procedură penală de la 1968
Art. 163. – Măsurile asigurătorii
„Măsurile asigurătorii se iau în cursul procesului penal de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată şi constau în indisponibilizarea prin instituirea unui sechestru a bunurilor mobile şi imobile, în vederea reparării pagubei produse prin infracţiune, precum şi pentru garantarea executării pedepsei amenzii ori a pedepsei confiscării averii.
Măsurile asigurătorii în vederea reparării pagubei se pot lua asupra bunurilor învinuitului sau inculpatului şi ale persoanei responsabile civilmente, până la concurenţa valorii probabile a pagubei. (…)”
III. Expunerea succintă a procesului
Prin Cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a VII-a civilă, la data de 24 septembrie 2018, cu nr. 31.811/3/2018, creditoarea X S.R.L. a formulat contestaţie împotriva procesului-verbal de licitaţie din data de 6 septembrie 2018 întocmit de lichidatorul judiciar al debitoarei Y S.R.L., solicitând desfiinţarea acestuia, obligarea lichidatorului judiciar să reia licitaţiile pentru imobilul aflat în patrimoniul debitoarei, respectiv teren în suprafaţă de 924 mp şi construcţia edificată pe acesta, în suprafaţă construită la sol de 505 mp, compusă din parter şi etaj, cu suprafaţa construită de 506,05 mp.
Prin Cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a VII-a civilă, la data de 24 septembrie 2018, cu nr. 31.798/3/2018, aceeaşi contestatoare a formulat contestaţie împotriva măsurii lichidatorului judiciar, consemnate în raportul lunar publicat în Buletinul Procedurilor de Insolvenţă nr. xxxxx din 18 septembrie 2018, solicitând desfiinţarea măsurii lichidatorului judiciar de suspendare a licitaţiilor organizate pentru bunurile din patrimoniul debitoarei, respectiv pentru proprietatea imobiliară descrisă anterior, precum şi obligarea lichidatorului judiciar să reia licitaţiile pentru aceste imobile.
Prin Încheierea de şedinţă din data de 2 noiembrie 2018, tribunalul a dispus conexarea celor două pricini.
Prin Sentinţa civilă nr. 7.460 din 12 decembrie 2018 au fost respinse ambele contestaţii, precum şi cererile de reluare a licitaţiilor pentru imobilul menţionat.
În motivarea acestei sentinţe, tribunalul a reţinut în esenţă că, în vederea valorificării bunurilor din patrimoniul debitoarei, lichidatorul judiciar a convocat adunarea creditorilor, pentru desemnarea unei persoane de specialitate în vederea evaluării bunurilor şi s-a procedat la întocmirea unui raport privind strategia de valorificare a activelor, precum şi a unui regulament de participare la licitaţii.
Lichidatorul judiciar a organizat mai multe licitaţii la care nu s-a prezentat niciun participant, iar la data de 31 august 2018 a fost publicat un nou anunţ de participare la licitaţii, în care s-a menţionat că prin sentinţa penală pronunţată de Tribunalul Bucureşti a fost menţinut sechestrul asigurător instituit asupra bunurilor societăţii debitoare.
Până la data şi ora şedinţei de licitaţie din data de 6 septembrie 2018 lichidatorul judiciar nu a primit nicio ofertă sau intenţie scrisă.
La data de 6 septembrie 2018 s-a prezentat creditoarea X S.R.L. Fără a trece la deschiderea şedinţei de licitaţie, lichidatorul judiciar a comunicat faptul că, în urma analizării considerentelor şi a dispozitivului Sentinţei penale nr. 1.703 din 5 septembrie 2017 pronunţate de Tribunalul Bucureşti – Secţia I penală, precum şi raportat la Încheierea de şedinţă din data de 22 iunie 2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a VII-a civilă, în Dosarul nr. 11.658/3/2016, publicat în Buletinul Procedurilor de Insolvenţă nr. xxxxx din 21 august 2018, va proceda la suspendarea procedurii de valorificare a bunurilor imobile menţionate în procesul-verbal, în vederea clarificării implicaţiilor generate asupra valorificării bunurilor de măsura sechestrului asigurător instituit „în vederea ducerii la îndeplinire a prejudiciului cauzat părţii civile Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, a confiscării speciale şi a cheltuielilor judiciare”.
Ulterior acestui demers, respectiv la data de 12 septembrie 2018, lichidatorul judiciar a dat spre publicare un anunţ cu privire la măsura suspendării licitaţiilor organizate pentru valorificarea activelor aflate în patrimoniul societăţii debitoare şi a solicitat o opinie notarială, care să reflecte eventuale piedici la transferul dreptului de proprietate, în condiţiile existenţei sechestrului asigurător dispus în cadrul unui dosar penal şi care grevează bunul imobil pentru care a existat intenţia de adjudecare.
La data de 14 septembrie 2018, lichidatorul judiciar a primit din partea Societăţii Profesionale Notariale A, prin notar public B, opinia notarială prin care se arată că raportat la speţa pendinte nu există impedimente la transferul dreptului de proprietate.
Prin raportul de activitate publicat în Buletinul Procedurilor de Insolvenţă nr. xxxxxx din 18 septembrie 2018, lichidatorul judiciar a solicitat judecătorului-sindic încuviinţarea continuării licitaţiilor pentru valorificarea activelor societăţii, conform aprobării creditorilor.
La termenul din 16 noiembrie 2018, judecătorul-sindic a constatat că solicitarea lichidatorului judiciar face obiectul Dosarului nr. 31.798/3/2018 şi a apreciat că nu se poate pronunţa asupra unui aspect similar obiectului unei contestaţii. A mai reţinut că dosarul soluţionat în fond de Tribunalul Bucureşti – Secţia I penală, prin pronunţarea Sentinţei penale nr. 1.703 din 5 septembrie 2017, prin care s-a decis, printre altele, şi menţinerea măsurii asigurătorii a sechestrului luate asupra bunurilor imobile şi mobile aparţinând inculpaţilor din acea cauză, printre care şi Y S.R.L., se află în prezent la Curtea de Apel Bucureşti, în faza de soluţionare a apelului.
În drept, au fost avute în vedere dispoziţiile art. 91 din Legea nr. 85/2014, precum şi Decizia nr. 2 din 19 februarie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să soluţioneze recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 463 din 5 iunie 2018 (Decizia nr. 2/2018).
În privinţa deciziei menţionate, judecătorul-sindic a apreciat că nu este aplicabilă în cauză, având în vedere, pe de o parte, că decizia nu cuprinde nicio referire la procedura insolvenţei, iar, pe de altă parte, că există diferenţe între procedura executării silite şi procedura insolvenţei.
În acest sens s-a avut în vedere că executarea silită este procedura prin intermediul căreia titularul unui drept, recunoscut printr-o hotărâre judecătorească sau prin alt titlu executoriu, constrânge, cu ajutorul organelor competente ale statului, pe debitorul său, care nu îşi execută de bunăvoie obligaţia corelativă, de a o aduce la îndeplinire în mod silit, pe când procedura falimentului este procedura de insolvenţă, concursuală, colectivă şi egalitară, care se aplică debitorului în vederea lichidării averii acestuia pentru acoperirea pasivului, urmată de radierea debitorului din registrul în care este înmatriculat, astfel cum rezultă din cuprinsul art. 5 alin. (1) pct. 45 din Legea nr. 85/2014.
Cu privire la raportul dintre procedura executării silite şi procedura insolvenţei, judecătorul-sindic a avut în vedere şi dispoziţiile art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014.
De asemenea a reţinut că nu sunt aplicabile în cauză considerentele deciziilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 8 din 27 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 17 iunie 2015 (Decizia nr. 8/2015), şi nr. 20 din 3 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 349 din 11 mai 2017 (Decizia nr. 20/2017).
A fost considerată ca fiind legală măsura lichidatorului judiciar de suspendare a licitaţiilor organizate pentru bunurile din patrimoniul debitoarei, raportat la faptul că prin luarea acestei măsuri se asigură respectarea caracterului concursual al procedurii insolvenţei, precum şi la faptul că actele de procedură întocmite în dosarul penal nu au fost aduse la cunoştinţa creditorilor, fiind depuse doar pe parcursul judecării cauzei.
De asemenea, măsura a fost apreciată ca fiind legală, raportat la definiţia sechestrului asigurător, astfel cum este reglementată de Codul de procedură penală.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel contestatoarea, invocând nelegalitatea hotărârii.
În motivarea apelului a susţinut că instituirea unui sechestru asigurător penal nu împiedică scoaterea la vânzare a bunului şi adjudecarea acestuia de către creditorul ipotecar, pentru faptul că procedura de faliment este în esenţă o procedură de executare silită concursuală la care participă toţi creditorii, iar, potrivit dispoziţiilor art. 342 din Legea nr. 85/2014, această lege se completează cu prevederile Codului de procedură civilă.
A mai susţinut că în cauză este aplicabilă Decizia nr. 2/2018, după cum sunt incidente şi Decizia nr. 8/2015, respectiv Decizia nr. 20/2017.
Apelul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a V-a civilă la data de 29 ianuarie 2019 cu nr. 31.798/3/2018.
Apelanta-contestatoare a depus la dosar cerere de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept privind interpretarea dispoziţiilor art. 154 şi următoarele raportat la art. 91 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 85/2014, art. 163 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură penală de la 1968, respectiv art. 249 alin. (1), (2) şi (8) din Codul de procedură penală şi art. 261 din Codul penal, în sensul de a se stabili dacă existenţa unor măsuri asigurătorii înfiinţate în cadrul unui proces penal asupra bunurilor unei persoane juridice, ulterior înscrierii ipotecii creditorului garantat: suspendă procedura de lichidare prevăzută de Legea nr. 85/2014 în ceea ce priveşte bunul sechestrat; instituirea măsurii asigurătorii a sechestrului în vederea acoperirii prejudiciului este de natură a indisponibiliza bunul asupra căruia a fost începută procedura de vânzare forţată, conform dispoziţiilor Legii nr. 85/2014; determină nulitatea actelor de lichidare ulterioare înfiinţării măsurii asigurătorii din procesul penal asupra aceloraşi bunuri, împiedicând lichidarea bunurilor efectuată de lichidatorul judiciar conform dispoziţiilor art. 154 şi următoarele din Legea nr. 85/2014.
La termenul de judecată din data de 9 mai 2019, la solicitarea Curţii, apelanta-contestatoare a arătat că solicită a fi avute în vedere şi dispoziţiile art. 102 alin. (8) din Legea nr. 85/2014, menţionând că a formulat sesizarea atât în ceea ce priveşte sechestrul aplicat în vederea confiscării speciale, cât şi a recuperării prejudiciului şi că a făcut referire atât la sechestrul instituit anterior deschiderii procedurii insolvenţei, cât şi ulterior acestui moment.
Prin Încheierea din 16 mai 2019 s-a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în procedura reglementată de art. 519 şi următoarele din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept anterior menţionată şi, în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, s-a dispus suspendarea judecăţii.
IV. Motivele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării
Instanţa de trimitere a constatat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, după cum urmează:
Curtea de Apel Bucureşti a fost învestită cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, respectiv cu soluţionarea unei cereri de apel împotriva unei sentinţe pronunţate de judecătorul-sindic.
Potrivit art. 43 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, curtea de apel este instanţa de apel pentru hotărârile pronunţate de judecătorul-sindic, iar hotărârile instanţei de apel sunt definitive.
De lămurirea chestiunii de drept depinde soluţionarea pe fond a apelului.
Întrucât prin apelul formulat a fost criticată soluţia pronunţată de instanţa de fond prin raportare la dispoziţiile legale supuse interpretării, Curtea a apreciat ca fiind necesară sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, urmărindu-se, în esenţă, a se dezlega în ce măsură existenţa unei măsuri asigurătorii dispuse în cadrul unui proces penal, anterior deschiderii procedurii insolvenţei, este de natură a suspenda procedura de valorificare a bunurilor unei persoane juridice aflate în procedura falimentului, prevăzută de Legea nr. 85/2014.
Modalitatea în care a fost formulată de către apelanta- contestatoare solicitarea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost parţial cenzurată de către instanţa de apel, prin încheierea de sesizare, avându-se în vedere tocmai necesitatea îndeplinirii cerinţei de admisibilitate anterior menţionate.
În acest sens, Curtea a reţinut că nu are legătură cu soluţionarea pe fond a litigiului interpretarea art. 91 alin. (2) din Legea nr. 85/2014, care reglementează modalitatea în care se dispune radierea din cartea funciară a sarcinilor şi interdicţiilor prevăzute de alin. (1), din moment ce în apel nu au fost invocate aceste dispoziţii legale, pe care de altfel nici judecătorul-sindic nu le-a avut în vedere la soluţionarea cauzei.
De asemenea nu au legătură cu soluţionarea litigiului nici prevederile art. 249 alin. (8) din Codul de procedură penală, ce prevăd că nu pot fi sechestrate bunuri care aparţin unei autorităţi sau instituţii publice ori altor persoane de drept public şi nici bunurile exceptate de lege, din moment ce cauza pendinte nu are ca obiect contestarea propriu-zisă a sechestrului penal dispus sub aspectul obiectului său, ci consecinţele pe care o astfel de măsură le poate produce asupra bunurilor unei persoane supuse procedurii falimentului.
Curtea a reţinut, de asemenea, că sesizarea nu poate privi nici lămurirea efectelor pe care le poate produce o măsură asigurătorie înfiinţată în cadrul unui proces penal ulterior deschiderii procedurii insolvenţei, întrucât în cauza de faţă măsurile asigurătorii au fost dispuse prin acte procesual penale întocmite anterior deschiderii procedurii insolvenţei.
În ceea ce priveşte efectele înscrierilor operate după data deschiderii procedurii, Legea nr. 85/2014 cuprinde dispoziţii diferite, sens în care sunt avute în vedere dispoziţiile art. 88, a căror interpretare nu face obiectul cererii de sesizare a instanţei supreme.
Chestiunea de drept identificată prezintă caracter de noutate, avându-şi izvorul în prevederile art. 91 alin. (1), art. 102 alin. (8) şi art. 154-158 din Legea nr. 85/2014 raportate la dispoziţiile art. 249 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală (respectiv art. 163 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură penală de la 1968)].
Deşi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a pronunţat Decizia nr. 2/2018, instanţele de judecată au reţinut că această decizie nu îşi găseşte aplicabilitatea în procedura insolvenţei/falimentului, o procedură specială în care nu sunt incidente dispoziţiile de drept comun.
Potrivit art. 342 din Legea nr. 85/2014, dispoziţiile legii insolvenţei se completează cu cele ale Codului civil şi ale Codului de procedură civilă numai în măsura în care nu contravin prevederilor speciale ale Legii nr. 85/2014.
Dispoziţiile art. 91 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 reglementează regimul bunurilor înstrăinate în procedura insolvenţei de către administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar şi prevăd că aceste bunuri sunt dobândite libere de orice sarcini, făcând excepţie de la acest regim măsurile asigurătorii dispuse în cadrul procesului penal în vederea confiscării speciale şi/sau confiscării extinse.
Curtea a reţinut că interpretarea acestor dispoziţii legale, precum şi ale art. 102 alin. (8) din Legea nr. 85/2014 a fost şi este în continuare realizată în mod diferit de instanţele de judecată, fapt dovedit şi de jurisprudenţa depusă la dosar de apelanta-contestatoare, anexată solicitării sale de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
După cum se poate remarca din cuprinsul acestor hotărâri judecătoreşti, unele instanţe au apreciat că existenţa măsurilor asigurătorii penale împiedică valorificarea în cadrul procedurii insolvenţei a bunurilor afectate de astfel de măsuri, în condiţiile în care dosarul penal nu este soluţionat definitiv, iar măsura nu a fost contestată, în raport cu dispoziţiile Codului de procedură penală (în acest sens, Sentinţa civilă nr. 6.186 din 31 octombrie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a VII-a civilă).
În schimb, prin Încheierea din 24 septembrie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a VII-a civilă, în Dosarul nr. 38.496/3/2014*, instanţa a apreciat că pot fi valorificate bunurile asupra cărora a fost înfiinţat sechestrul asigurător, faţă de dispoziţiile art. 102 alin. (8) din Legea nr. 85/2014. În cuprinsul acestei încheieri s-a reţinut însă că dispoziţiile art. 91 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 instituie o excepţie în privinţa măsurilor asigurătorii dispuse în vederea confiscării, întrucât se pune în discuţie însuşi dreptul de proprietate al debitorului asupra bunului.
Posibilitatea înstrăinării bunurilor asupra cărora au fost instituie măsuri asigurătorii în cadrul unui proces penal de către administratorul judiciar/lichidatorul judiciar în cadrul procedurii insolvenţei a făcut obiectul mai multor întâlniri de practică neunitară ale preşedinţilor secţiilor specializate (foste comerciale) ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ale curţilor de apel (în acest sens, minuta întâlnirii din 15-16 mai 2017, disponibilă pe site-ul inm-lex.ro).
În cadrul acestor dezbateri s-au purtat discuţii cu privire la întinderea excepţiei prevăzute de art. 91 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 85/2014, majoritatea participanţilor manifestându-şi dezacordul faţă de posibilitatea înstrăinării acestor bunuri, având în vedere scopul măsurii, acela de confiscare a unor produse infracţionale, faptul că înstrăinarea unor astfel de bunuri ar reprezenta o sustragere de sub sechestru în sensul art. 261 din Codul penal, precum şi faptul că raţiunea introducerii textului menţionat a fost acela de a exclude în mod expres măsurile asigurătorii dispuse în vederea confiscării de la regula prevăzută la art. 91 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 85/2014.
Având în vedere că problema de drept a primit interpretări diferite, faptul că unele instanţe de judecată au considerat că Decizia nr. 2/2018 nu cuprinde nicio referire la procedura insolvenţei, precum şi faptul că Legea nr. 85/2014 cuprinde, într-adevăr, reglementări distincte faţă de dispoziţiile de drept comun, Curtea a apreciat că se impune sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, scopul dispoziţiilor art. 519-521 din Codul de procedură civilă fiind acela de a institui un mijloc eficient pentru asigurarea interpretării uniforme a normelor juridice şi pentru a preveni posibilitatea apariţiei unei practici neunitare.
Din verificările efectuate s-a constatat că asupra acestei chestiuni de drept instanţa supremă nu a statuat în mod direct, prin pronunţarea unei hotărâri prealabile, şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.
V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept
Apelanta-contestatoare a apreciat că se impune sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, învederând că obiectul sesizării este reprezentat de o chestiune de drept ce îndeplineşte condiţiile enumerate în art. 519 din Codul de procedură civilă.
S-a mai arătat că, în practică, există modalităţi diferite de interpretare a textelor de lege incidente în materie, în special cu privire la art. 91 din Legea nr. 85/2014, precum şi că există sincope în corelarea cu celelalte dispoziţii legale în vigoare.
Totodată, s-a menţionat că, deşi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât în mai multe rânduri că sechestrul asigurător penal asupra imobilelor unei persoane nu suspendă procedura de executare silită, instanţele de judecată resping cererile de valorificare în cadrul procedurii de faliment prevăzute de Legea nr. 85/2014 a bunurilor sechestrate, motivat de faptul că deciziile pronunţate de instanţa supremă privesc doar procedura de executare silită reglementată de Codul de procedură civilă, nefiind aplicabile, prin urmare, şi procedurii falimentului reglementate de Legea nr. 85/2014.
În opinia apelantei-contestatoare, procedura falimentului este, în fapt, o procedură de executare silită concursuală, la care participă toţi creditorii, având ca obiect vânzarea silită a bunurilor societăţii.
În primul rând, s-a apreciat că, întrucât scopul procedurii de faliment, conform art. 2 din Legea nr. 85/2014, îl reprezintă instituirea unei proceduri colective pentru acoperirea pasivului debitoarei, acesta nu mai poate fi atins dacă procedura de valorificare a bunurilor ar fi suspendată nedeterminat.
În al doilea rând, s-a învederat că art. 91 din Legea nr. 85/2014 are drept situaţie premisă înstrăinarea forţată de către lichidatorul judiciar a bunurilor sechestrate, astfel încât măsurile luate în procesul penal sunt compatibile cu procedura insolvenţei, deci bunurile înstrăinate nu sunt insesizabile.
În al treilea rând, s-a arătat că, până la soluţionarea cauzei civile din procesul penal, creditorul are o creanţă incertă, afectată de o condiţie, astfel cum rezultă din cuprinsul dispoziţiilor art. 102 alin. (8) din Legea nr. 85/2014.
O măsură cu funcţie asigurătorie, cum este sechestrul penal, nu poate bloca executarea unor drepturi de creanţă care au un caracter cert şi care se desfăşoară în temeiul unui titlu executoriu, cum este tabelul de creanţe.
S-a mai subliniat că, în condiţiile în care asupra imobilului în cauză există o garanţie reală constituită anterior sechestrului penal, măsura asigurătorie dispusă în procesul penal nu poate bloca vânzarea silită a bunului, aceasta nefiind de natură a naşte în patrimoniul statului, în calitate de potenţial creditor, un drept de preferinţă faţă de alţi creditori, decât în condiţiile impuse de legislaţia în vigoare, respectiv art. 2.328 din Codul civil.
În acest sens s-a făcut referire şi la dispoziţiile art. 2.345 din Codul civil, precum şi ale Ordonanţei Guvernului nr. 14/2007 pentru reglementarea modului şi condiţiilor de valorificare a bunurilor intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa Guvernului nr. 14/2007).
Concluzionând, s-a opinat că dispoziţiile art. 91 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 85/2014 nu pot fi aplicabile creditorilor beneficiari ai unor privilegii sau garanţii reale conservate conform regulilor de publicitate, anterioare înscrierii sechestrului penal în registrele de publicitate, pentru că orice preferinţă acordată statului prin legi speciale nu poate afecta drepturile dobândite anterior de către terţi, conform art. 2.328 teza a doua din Codul civil.
Nu în ultimul rând, s-a apreciat că bunurile sechestrate într-un proces penal nu sunt inalienabile şi nici insesizabile, sens în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit prin Decizia nr. 2/2018 că un bun asupra căruia a fost instituit un sechestru asigurător într-un proces penal poate fi executat silit de către creditorul garantat care deţine o garanţie anterioară instituirii acestuia.
În ceea ce priveşte jurisprudenţa instanţelor de judecată, apelanta-contestatoare a învederat că există opinii contrare cu privire la problema de drept în discuţie, anexând hotărâri judecătoreşti relevante.
Intimata-debitoare Y S.R.L., prin lichidatorul judiciar, a depus la dosar un punct de vedere prin care a învederat că este necesară sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept referitoare la efectele sechestrului penal în ceea ce priveşte valorificarea bunurilor în cadrul procedurii falimentului, reglementată de dispoziţiile Legii nr. 85/2014, însă nu şi-a exprimat opinia cu privire la modalitatea în care ar trebui interpretate dispoziţiile legale.
După comunicarea raportului, intimata Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti a depus, în termen legal, prin consilier juridic, un punct de vedere asupra chestiunii de drept prin care a apreciat că existenţa unor astfel de măsuri asigurătorii suspendă procedura de lichidare prevăzută de Legea nr. 85/2014 în ceea ce priveşte bunul sechestrat şi este de natură a indisponibiliza bunul asupra căruia a fost începută procedura de valorificare conform legii; lichidarea bunurilor poate fi realizată doar dacă lichidatorul judiciar solicită instanţei penale ridicarea sechestrului, iar cererea sa este admisă.
VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept
Completul de judecată învestit cu soluţionarea apelului în Dosarul nr. 31.798/3/2018 a reţinut următoarele:
Situaţia care a generat solicitarea de interpretare de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a prevederilor legale menţionate anterior a fost determinată de măsura lichidatorului judiciar de suspendare a procedurii de valorificare a unuia dintre bunurile debitoarei în cadrul procedurii falimentului, reglementate de Legea nr. 85/2014, contestată de către apelanta din cauză atât prin cererea formulată în faţa primei instanţe, cât şi prin apel.
Măsurile asigurătorii asupra bunurilor debitoarei au fost dispuse prin Ordonanţa din 18 martie 2015 emisă în Dosarul penal nr. 1.142/P/2014 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti.
Acestea au fost menţinute prin Sentinţa penală nr. 1.703 din 5 septembrie 2017 a Tribunalului Bucureşti – Secţia I penală, în vederea aducerii la îndeplinire a reparării prejudiciului cauzat părţii civile Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, a confiscării speciale şi a cheltuielilor judiciare.
Curtea a apreciat că, în exprimarea punctului său de vedere, trebuie realizată o distincţie între măsura asigurătorie dispusă în vederea confiscării speciale/extinse şi măsura asigurătorie dispusă în vederea reparării prejudiciului părţii civile sau a recuperării cheltuielilor judiciare, având în vedere finalitatea diferită a acestor măsuri, precum şi faptul că Legea nr. 85/2014 cuprinde reglementări diferite în ceea ce priveşte modalitatea de valorificare a bunurilor indisponibilizate în vederea confiscării sau în vederea recuperării prejudiciului părţii civile din procesul penal [art. 91 alin. (1), respectiv art. 102 alin. (8) din Legea nr. 85/2014].
Dispoziţiile art. 249 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală (respectiv art. 163 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură penală de la 1968) fac referire la posibilitatea instituirii măsurilor asigurătorii în cadrul unui proces penal pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale/extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracţiune.
Măsurile asigurătorii constau în indisponibilizarea unor bunuri mobile sau imobile prin instituirea unui sechestru asupra acestora.
În ceea ce priveşte dispoziţiile Legii nr. 85/2014, Curtea a reţinut că, potrivit art. 2 din lege, scopul acesteia este instituirea unei proceduri colective pentru acoperirea pasivului debitorului, cu acordarea, atunci când este posibil, a şansei de redresare a activităţii sale.
Procedura insolvenţei este astfel o procedură de executare silită concursuală şi colectivă, la care toţi creditorii participă împreună la urmărirea şi recuperarea creanţelor lor, în modalităţile prevăzute de lege (art. 5 pct. 44).
Procedura falimentului este procedura de insolvenţă, concursuală, colectivă şi egalitară care se aplică debitorului în vederea lichidării averii acestuia, pentru acoperirea pasivului (art. 5 pct. 45).
Una dintre atribuţiile lichidatorului judiciar este, potrivit art. 64 lit. i) din Legea nr. 85/2014, vânzarea bunurilor din averea debitoarei.
Prevederile art. 154-158 din Legea nr. 85/2014 descriu procedura de efectuare a lichidării bunurilor din averea debitoarei de către lichidatorul judiciar sub controlul judecătorului-sindic, fără a face nicio referire la modalitatea în care s-ar putea proceda, în eventualitatea în care asupra bunurilor din averea debitoarei ar fi instituită o măsură asigurătorie care are ca efect, conform legii de procedură penală, indisponibilizarea bunului.
Rezumând, din cuprinsul dispoziţiilor Legii nr. 85/2014 menţionate anterior rezultă că procedura falimentului este o procedură de lichidare a bunurilor din averea debitorului, efectuată de către lichidatorul judiciar sub controlul judecătorului-sindic, la care toţi creditorii participă împreună la urmărirea şi recuperarea creanţelor lor.
În ceea ce priveşte măsura asigurătorie instituită în vederea reparării prejudiciului părţii civile sau a recuperării cheltuielilor judiciare, după cum rezultă chiar din cuprinsul dispoziţiilor art. 249 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, scopul acesteia este de a crea părţii civile un avantaj patrimonial, în vederea executării obligaţiilor ce ar putea decurge din rezolvarea acţiunii în cadrul procesului penal, respectiv crearea unui avantaj patrimonial în vederea recuperării cheltuielilor judiciare.
Un astfel de avantaj patrimonial este reprezentat de menţinerea bunului în proprietatea celui ce urmează a fi obligat prin soluţionarea laturii civile a procesului penal, prin instituirea unei măsuri asigurătorii.
Prin urmare, efectul de indisponibilizare la care face referire Codul de procedură penală vizează împiedicarea vânzării bunului de bunăvoie de către cel vizat de măsura sechestrului, nu pe cea în care vânzarea bunului se realizează silit, chiar şi prin intermediul unei proceduri concursuale.
În condiţiile în care bunurile vizate de măsura sechestrului asigurător aparţin unei persoane aflate în procedura falimentului, un astfel de avantaj patrimonial nu mai poate fi menţinut, dat fiind faptul că dispoziţiile legii insolvenţei nu instituie niciun tratament privilegiat în ceea ce priveşte creanţa unei părţi civile din cadrul unui proces penal.
Dimpotrivă, procedura insolvenţei/falimentului este o procedură concursuală, colectivă şi egalitară, ceea se înseamnă că toţi creditorii participă în vederea valorificării creanţelor, conform ordinii de prioritate prevăzute de Legea nr. 85/2014.
Curtea a reţinut că, potrivit art. 581 din Codul de procedură penală, dispoziţiile din hotărârea penală privitoare la despăgubirile civile şi la cheltuielile judiciare cuvenite părţilor se execută potrivit legii civile.
În cauza de faţă, legea civilă este reprezentată de Legea nr. 85/2014, dat fiind faptul că o executare silită de drept comun împotriva unei persoane aflate în procedura insolvenţei este suspendată de drept, potrivit art. 75 alin. (1) din lege.
Prin urmare, regulile de drept civil aplicabile sunt cele prevăzute de Legea nr. 85/2014, urmând a fi completate, în măsura compatibilităţii lor cu procedura insolvenţei, de dispoziţiile Codului civil şi ale Codului de procedură civilă.
Conform art. 102 alin. (8) din Legea nr. 85/2014, creanţa unei părţi vătămate din cadrul procesului penal se înscrie sub condiţie suspensivă până la soluţionarea acţiunii civile din procesul penal; în cazul în care această acţiune nu se finalizează până la închiderea procedurii insolvenţei, eventualele creanţe rezultate din procesul penal vor fi acoperite din averea persoanei juridice reorganizate sau, dacă este cazul, din sumele obţinute din acţiunea în atragerea răspunderii patrimoniale exercitate conform art. 169.
Textul de lege evidenţiază intenţia clară a legiuitorului de a nu prelungi derularea procedurii insolvenţei până la soluţionarea acţiunii civile din cadrul procesului penal, în condiţiile în care o astfel de prelungire pe durată nedeterminată ar atrage după sine cheltuieli suplimentare şi ar fi de natură a aduce atingere drepturilor celorlalţi creditori de a-şi vedea acoperite creanţele într-un termen rezonabil.
În concluzie, Curtea a apreciat că dispoziţiile art. 102 alin. (8) şi art. 154-158 din Legea nr. 85/2014 raportate la dispoziţiile art. 249 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală (respectiv art. 163 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură penală de la 1968) ar trebui interpretate în sensul că existenţa unor măsuri asigurătorii înfiinţate în cadrul unui proces penal asupra bunurilor unei persoane juridice, anterior deschiderii procedurii insolvenţei, în vederea reparării pagubei produse prin infracţiune sau a garantării executării cheltuielilor judiciare, nu suspendă procedura de lichidare prevăzută de Legea nr. 85/2014 în ceea ce priveşte bunul sechestrat, nu este de natură a indisponibiliza bunul asupra căruia a fost începută procedura de valorificare conform dispoziţiilor Legii nr. 85/2014 şi nici nu împiedică lichidarea bunurilor efectuată de lichidatorul judiciar în exercitarea atribuţiilor conferite de Legea nr. 85/2014.
În ceea ce priveşte măsura asigurătorie instituită în vederea confiscării speciale/extinse, dispoziţiile art. 102 alin. (8) din Legea nr. 85/2014 nu îşi găsesc aplicarea, întrucât măsura confiscării nu vizează soluţionarea laturii civile din procesul penal, ci ţin de modalitatea de rezolvare a acţiunii penale.
Confiscarea specială este o măsură de siguranţă cu caracter patrimonial, constând în trecerea silită în proprietatea statului a unor bunuri aflate în posesia sau, după caz, proprietatea făptuitorului, menţinerea bunurilor în patrimoniul făptuitorului creând o stare de pericol pentru valorile sociale.
Cazurile în care se poate dispune confiscarea specială sunt cele prevăzute la art. 112 din Codul penal şi se referă la: „a) bunurile produse prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală; b) bunurile care au fost folosite, în orice mod, sau destinate a fi folosite la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, dacă sunt ale făptuitorului sau dacă, aparţinând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor; c) bunurile folosite, imediat după săvârşirea faptei, pentru a asigura scăparea făptuitorului sau păstrarea folosului ori a produsului obţinut, dacă sunt ale făptuitorului sau dacă, aparţinând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor; d) bunurile care au fost date pentru a determina săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală sau pentru a răsplăti pe făptuitor; e) bunurile dobândite prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, dacă nu sunt restituite persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia; f) bunurile a căror deţinere este interzisă de legea penală.”
Scopul măsurii asigurătorii dispuse în vederea confiscării nu este acela de a crea un avantaj patrimonial vreunei persoane având un potenţial drept de creanţă, ci de a asigura că anumite categorii de bunuri rămân în patrimoniul unei persoane, urmând a fi trecute în patrimoniul statului în condiţiile în care se dispune luarea măsurii.
Având în vedere catego