Decizia nr. 77 din 20 noiembrie 2023

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este legal constituit, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (6) din Codul de procedură civilă şi ale art. 34 alin. (2) lit. b) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20 din 14 martie 2023, cu modificările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de domnul judecător Ionel Barbă, preşedintele delegat al Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Elena-Mădălina Ivănescu, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. 15.134/3/2021.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, ce a fost comunicat părţilor, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, fiind formulat punct de vedere la raport de către recurent şi fiind depuse la dosare memorii amicus curiae.

De asemenea, referă asupra faptului că au fost transmise de către instanţele naţionale hotărâri judecătoreşti pronunţate în materia ce face obiectul sesizării şi opinii teoretice exprimate de judecători, iar Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării.

În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept ce face obiectul sesizării, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Prin Încheierea din 15 martie 2023, pronunţată în Dosarul nr. 15.134/3/2021, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a dispus, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, prin care să se dea o rezolvare de principiu cu privire la următoarea chestiune de drept: ” Dacă termenul de «militari» folosit la art. 13 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 295/2004 se referă doar la «cadrele militare» – definite la art. 1 alin. (1) din Legea nr. 80/1995 sau se referă şi la «soldaţii şi gradaţii profesionişti» – definiţi la art. 1 din Legea nr. 384/2006?”.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept cu nr. 1.977/1/2023. II. Expunerea succintă a procesului. Obiectul învestirii instanţei care a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile. Stadiul procesual în care se află pricina

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti cu nr. 15.134/3/2021, reclamantul A.B., în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul General al Poliţiei Române – Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti – Serviciul arme, explozivi, substanţe periculoase (IGPR – DGPMB – SAESP), a solicitat: anularea Adresei nr. xxxxx/2020 privind refuzul de eliberare a unei autorizaţii pentru deţinere armă letală; anularea Deciziei nr. yyyyy/2020 emise ca răspuns la plângerea prealabilă, precum şi a actelor şi operaţiunilor subsecvente, anterioare sau conexe; obligarea pârâtei la emiterea autorizaţiei solicitate, sub sancţiunea plăţii de daune cominatorii de 500 lei/zi.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că pârâtul a refuzat, în mod nejustificat, să îi elibereze autorizaţia pentru a procura armă letală cu destinaţia de apărare şi pază, solicitată de reclamant în calitate de militar, după încetarea activităţii. De asemenea, actele contestate nu sunt motivate, iar reclamantul se încadra în categoria „militarilor”, legea nefolosind denumirea de „cadre militare”, ci pe aceea de „militari”, prin urmare, dreptul de a procura arma letală trebuie recunoscut fără discriminare şi militarilor angajaţi pe bază de contract.

Pârâtul a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, reclamantul neîndeplinind condiţiile legale pentru recunoaşterea dreptului pretins.

Prin Sentinţa civilă nr. 5.419 din 28 septembrie 2021, Tribunalul Bucureşti – Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această soluţie, Tribunalul Bucureşti a reţinut, în esenţă, că actul administrativ este suficient motivat şi că pârâtul a apreciat în mod corect faptul că reclamantul nu a avut calitatea de „militar” necesară recunoaşterii dreptului de a procura armă letală după încetarea activităţii.

Reclamantul a fost militar angajat pe bază de contract al U.M. zzzzz, în perioada 20.09.1993-10.04.2005, după care perioada contractuală a expirat, încetând relaţiile de muncă. Astfel, reclamantul nu are statut de „militar” trecut în rezervă sau retragere pentru a se încadra în ipoteza prevăzută de art. 13 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 295/2004.

Chiar dacă nu există o corelare terminologică între noţiunea de „militar” din Legea nr. 295/2004 şi aceea de „cadru militar” prevăzută de art. 1 din Legea nr. 80/1995, care include numai persoanele cărora li s-a acordat grad de ofiţer, maistru militar sau subofiţer, voinţa legiuitorului trebuie interpretată sistematic.

Reclamantul nu a avut statut de „cadru militar”, ci de „militar angajat pe bază de contract”, căruia i se aplică dispoziţiile Legii nr. 384/2006 privind statutul soldaţilor şi gradaţilor profesionişti, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 384/2006), în vigoare la data formulării cererii de autorizare. Potrivit art. 1 alin. (1) din acest act normativ, soldaţii şi gradaţii profesionişti constituie un corp distinct de personal militar, recrutat pe bază de voluntariat şi situat la baza ierarhiei militare.

Împotriva sentinţei a formulat recurs reclamantul A.B., prin care a solicitat casarea acesteia şi, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată, susţinând, în esenţă, că instanţa de fond a apreciat în mod eronat că actul administrativ atacat este suficient motivat şi că reclamantul nu a avut calitatea de „militar” prin raportare la art. 13 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 295/2004.

Astfel, s-a invocat faptul că dispoziţiile Legii nr. 295/2004 privind regimul armelor şi muniţiilor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 425 din 10 iunie 2014, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 295/2004), folosesc noţiunea de „militari”, şi nu pe cea de „cadre militare” şi nu fac trimitere la Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 80/1995).

De asemenea, recurentul a invocat definiţia termenului de „militar”, aşa cum reiese din dispoziţiile Legii nr. 223/2015 privind pensiile militare de stat, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 223/2015), arătând că instanţa de fond a omis modificările aduse de Legea nr. 23/2012 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 384/2006 privind statutul soldaţilor şi gradaţilor voluntari şi că nu a dat relevanţă Deciziei nr. 19 din 22 iunie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 874 din 24 septembrie 2020, prin care s-a stabilit că noţiunea de „poliţist” utilizată de art. 257 alin. (4) din Codul penal are în vedere şi persoana care exercită funcţia de poliţist local în temeiul Legii poliţiei locale nr. 155/2010.

Intimatul-pârât a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. III. Normele de drept ce formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile

Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor şi al muniţiilor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 425 din 10 iunie 2014, cu modificările şi completările ulterioare; Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, cu modificările şi completările ulterioare, şi Legea nr. 384/2006 privind statutul soldaţilor şi gradaţilor profesionişti, cu modificările şi completările ulterioare, şi anume: – art. 13 alin. (1) şi alin. (2) lit. a) din Legea nr. 295/2004: ” Art. 13. – Categoriile de persoane fizice care pot fi autorizate să procure arme letale (1) Persoanele fizice de cetăţenie română cu domiciliul sau reşedinţa în România, care îndeplinesc condiţiile prevăzute la art. 14 alin. (1), pot fi autorizate, la cerere, să procure arme letale. (2) Armele de apărare şi pază pot fi procurate numai de către următoarele categorii de persoane: a) demnitarii, magistraţii, diplomaţii, militarii şi poliţiştii, pe perioada cât sunt în activitate şi după încetarea activităţii, pensionare, trecerea în rezervă sau retragere, după caz, cu excepţia situaţiei în care aceştia şi-au pierdut calitatea din motive imputabile lor; (…).”; – art. 1 alin. 1 din Legea nr. 80/1995: ” Art. 1. – Prin cadre militare, în sensul prezentei legi, se înţelege cetăţenii români cărora li s-a acordat grad de ofiţer, maistru militar sau subofiţer, în raport cu pregătirea lor militară şi de specialitate, în condiţiile prevăzute de lege. (…).”; – art. 1 din Legea nr. 384/2006: ” Art. 1. – (1) Soldaţii şi gradaţii profesionişti constituie un corp distinct de personal militar, recrutat pe bază de voluntariat şi situat la baza ierarhiei militare. (2) Soldaţii şi gradaţii profesionişti sunt angajaţi, pe bază de contract, în raport cu nivelul de pregătire, starea de sănătate şi aptitudinile pentru îndeplinirea îndatoririlor militare, în funcţii prevăzute în statele de organizare ale unităţilor militare cu grade corespunzătoare acestui corp de personal militar.”. IV. Punctul de vedere al părţilor

Recurentul-reclamant a formulat punct de vedere, apreciind că: (i) se impune sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu dezlegarea acestei probleme de drept; (ii) termenul de „militari” folosit la art. 13 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 295/2004 nu se referă doar la „cadrele militare” – definite la art. 1 alin. (1) din Legea nr. 80/1995, ci se referă şi la „soldaţii şi gradaţii profesionişti” – definiţi la art. 1 din Legea nr. 384/2006.

Acesta a arătat că a avut calitatea de „militar angajat pe bază de contract”, invocând, în sprijinul susţinerilor de mai sus, dispoziţiile art. 71 alin. (1) din Legea nr. 384/2006, ale art. II din Legea nr. 23/2012 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 384/2006 privind statutul soldaţilor şi gradaţilor voluntari, precum şi Decizia nr. 19 din 22 iunie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 874 din 24 septembrie 2020.

Decizia nr. 19 din 22 iunie 2020, menţionată în cadrul paragrafului anterior, se referă la faptul că noţiunea de „poliţist” prevăzută de Codul penal nu distinge între diferitele categorii de funcţionari publici – poliţist, poliţist local, poliţist de frontieră sau de poliţie militară -, aplicând principiul de drept ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, principiu a cărui aplicare se impune, în opinia recurentului-reclamant, şi în soluţionarea prezentei cauze.

S-a arătat că prevederile Legii nr. 80/1995 sunt irelevante pentru soluţionarea acestei chestiuni de drept.

Art. 13 alin. (1) şi alin. (2) lit. a) din Legea nr. 295/2004 foloseşte noţiunea de „militari”, iar nu pe cea de „cadre militare”, mai ales că Legea nr. 295/2004 a fost republicată la 10.01.2014, iar art. 1 şi art. 2 din Legea nr. 80/1995 folosesc noţiunea de „cadre militare” încă de la 20.07.1995, când legea a fost publicată în Monitorul Oficial al României.

Este evident, astfel, că, în ipoteza în care ar fi dorit să restrângă categoria celor îndreptăţiţi să obţină autorizaţia de procurare armă letală, legiuitorul putea să folosească, în art. 13 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 295/2004, noţiunea de „cadre militare” în loc de noţiunea de „militari”.

Prin raportare la tehnica de redactare a art. 13 din Legea nr. 295/2004, se observă că legiuitorul nu distinge între categoriile enumerate. Astfel, nu enumeră mai multe tipuri de demnitari (de exemplu, în funcţie de modul de încadrare sau dacă sunt sau nu în funcţii asimilate celor de demnitari), de magistraţi (nu distinge între procurori, judecători etc. sau între categoriile de instanţe la care activează sau au activat etc.), de diplomaţi (de exemplu, în funcţie de gradele diplomatice, şi nici nu se face distincţie dacă aceştia activează doar în ţară sau în străinătate).

Mai mult, recurentul-reclamant a arătat că relevante sunt şi dispoziţiile art. 3 lit. a) din Legea nr. 223/2015, în care legiuitorul nu a înţeles să distingă între diferitele categorii de militari şi nu a avut în vedere doar cadrele militare.

Totodată, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 384/2006, soldaţii şi gradaţii voluntari constituie un corp distinct de personal militar, recrutat pe bază de voluntariat şi situat la baza ierarhiei militare. Astfel, este evident că şi soldaţii, şi gradaţii voluntari/profesionişti sunt „militari”.

Intimatul-pârât nu şi-a exprimat punctul de vedere cu privire la problema de drept ce formează obiectul prezentului dosar. V. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea A. Cu privire la admisibilitatea sesizării

Instanţa de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă (existenţa unei cauze aflate în curs de judecată, în ultimă instanţă; cauza să se afle în cursul judecăţii, în faţa unui complet al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului; existenţa unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei; chestiunea de drept să fie nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat şi nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare), faţă de considerentele redate în continuare.

Primele două condiţii sunt îndeplinite, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal fiind sesizată cu soluţionarea, în ultimă instanţă, a căii de atac a recursului, cale de atac formulată împotriva sentinţei pronunţate în primă instanţă de tribunal, în materia contenciosului administrativ.

De asemenea, cea de-a treia condiţie este îndeplinită, întrucât dezlegarea chestiunii de drept privind sfera noţiunii de „militari” din textul art. 13 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 295/2004 constituie premisa soluţionării problematicii puse în discuţia instanţei de recurs, respectiv stabilirea, pe cale judecătorească, a caracterului nejustificat al refuzului exprimat de pârâtul IGPR – DGPMB – SAESP de a elibera reclamantului autorizaţia de procurare a unei arme letale.

În ceea ce priveşte ultima condiţie, instanţa de trimitere a reţinut că este îndeplinită, având în vedere faptul că, până la data pronunţării încheierii de sesizare, chestiunea de drept nu primise o rezolvare pe cale jurisprudenţială, fiind identificate doar două soluţii definitive divergente, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat asupra acesteia şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii, în curs de soluţionare. B. Cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării

Instanţa de trimitere apreciază că aspectul esenţial în dezlegarea chestiunii de drept este dat de faptul că art. 13 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 295/2004 foloseşte noţiunea de „militar”, şi nu pe aceea de „cadru militar”.

Soldaţii şi gradaţii profesionişti, astfel cum sunt denumiţi în prezent, au avut anterior denumirea de „soldaţi şi gradaţi voluntari”, respectiv „militari/jandarmi/poliţişti angajaţi pe bază de contract”.

Faţă de dispoziţiile art. 71 alin. (1) şi art. 1-4 din Legea nr. 384/2006 şi art. II din Legea nr. 23/2012 rezultă că soldaţii şi gradaţii profesionişti nu sunt cadre militare în sensul Legii nr. 80/1995, însă, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 384/2006, se încadrează în categoria de „personal militar” şi obţin grade militare.

Instanţa de trimitere a mai reţinut că dispoziţiile art. 13 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 295/2004 cuprind termenul generic de „militar”, fără vreo raportare la dispoziţiile Legii nr. 80/1995, aşadar, fără a se limita la cadrele militare şi fără a exclude „personalul militar” din care fac parte soldaţii şi gradaţii profesionişti.

Cât timp textul de lege este formulat generic, aplicarea acestuia trebuie făcută fără a introduce distincţii pe care acesta nu le prevede, potrivit principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, astfel cum s-a reţinut de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în considerentele Deciziei nr. 19 din 22 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 874 din 24 septembrie 2020. VI. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie A. Jurisprudenţă comunicată de curţile de apel

Într-o orientare jurisprudenţială, s-a apreciat că termenul de „militari” din cuprinsul art. 13 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 295/2004 nu se referă doar la „cadrele militare”, definite la art. 1 alin. (1) din Legea nr. 80/1995, ci şi la „soldaţii şi gradaţii profesionişti”, definiţi la art. 1 din Legea nr. 384/2006.

Această orientare jurisprudenţială se regăseşte la nivelul Curţilor de Apel Bucureşti – Secţia IX-a contencios administrativ şi fiscal (Decizia civilă nr. 1.658 din 7 iunie 2022, pronunţată în Dosarul nr. 3.218/93/2019, definitivă), Cluj – Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal (Decizia civilă nr. 900/2022 din 29 septembrie 2022, pronunţată în Dosarul nr. 581/117/2021*, definitivă) şi Bacău (Decizia nr. 78 din 8 februarie 2022, definitivă). În acelaşi sens au fost exprimate şi punctele de vedere teoretice, nesusţinute de practică judiciară, ale următoarelor instanţe: Curţile de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, Iaşi şi Târgu Mureş – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal; Tribunalele Giurgiu, Ialomiţa, Ilfov, Teleorman, Hunedoara – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, Covasna, Dolj – Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi Buzău.

În susţinerea acestei orientări jurisprudenţiale, au fost expuse următoarele argumente.

Din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 384/2006 şi ale art. 13 şi 14 din Legea nr. 295/2004 rezultă că simpla calitate a reclamantului de „militar” în sensul Legii nr. 80/1995 (art. 1 alin. 1), fie el angajat militar, având contract şi făcând parte din corpul distinct de personal militar prevăzut de art. 1 din Legea nr. 384/2006, justifică îndeplinirea condiţiei prevăzute de art. 14 alin. (1) lit. b), ce trimite la art. 13 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 295/2004.

Interpretarea restrictivă dată textului normativ de autoritate şi de tribunal nu se justifică, dispoziţia legală [art. 13 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 295/2004] nefăcând vreo distincţie în sensul arătat. Astfel, este aplicabil principiul ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, iar simpla constatare a calităţii reclamantului de „militar” (nu de „cadru militar”) este suficientă pentru a se aprecia că este îndeplinită condiţia legală prevăzută expres de art. 14 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 295/2004 (Decizia civilă nr. 1.658 din 7 iunie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal – Dosar nr. 3.218/93/2019).

Este evident că, întrucât soldaţii profesionişti şi gradaţii reprezintă, potrivit legii [art. 1 alin. (2) şi art. 3 din Legea nr. 384/2006], un corp distinct de personal militar, aceştia sunt incluşi în categoria generică a „militarilor”, fiindu-le, prin urmare, aplicabile dispoziţiile art. 13 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 295/2004.

Dispoziţiile art. 13 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 295/2004 cuprind termenul generic de „militari”, fără vreo raportare la dispoziţiile Legii nr. 80/1995, fără a se limita la „cadrele militare” şi fără a exclude „personalul militar” din care fac parte soldaţii şi gradaţii profesionişti.

Interpretarea strict formală a textului de lege [art. 13 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 295/2004] ar conduce la o inegalitate de tratament, nejustificat obiectiv şi rezonabil.

Interpretarea de mai sus este susţinută, totodată, şi de Ordonanţa Guvernului nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor, respectiv art. 2 şi 7 ale acestei ordonanţe. În acord cu această interpretare, raţiunea fiind aceeaşi, se impune recunoaşterea dreptului soldaţilor şi gradaţilor profesionişti de a procura arme de apărare şi pază.

De asemenea, în argumentarea interpretării de mai sus, a fost invocată şi Nota de fundamentare la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 70/2021 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 384/2006 privind statutul soldaţilor şi gradaţilor profesionişti (Ordonanţa de urgenţă nr. 70/2021).

În concluzie, deşi noţiunea de „cadre militare” diferă de aceea de „soldaţi şi gradaţi profesionişti” (grade, statut), aceştia au multe drepturi şi obligaţii comune, iar ultima orientare guvernamentală a fost în sensul înlăturării tratamentului diferenţiat nejustificat cu privire la acordarea unor drepturi.

Într-o altă orientare jurisprudenţială, s-a apreciat că termenul de „militari” folosit la art. 13 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 295/2004 se referă doar la „cadrele militare”, definite la art. 1 alin. (1) din Legea nr. 80/1995, nu şi la „soldaţii şi gradaţii profesionişti”, definiţi la art. 1 din Legea nr. 384/2006.

Această orientare jurisprudenţială se regăseşte la nivelul Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal (Decizia civilă nr. 2.401 din 9 decembrie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 1.601/93/2018, definitivă) şi al Tribunalului Bistriţa-Năsăud – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal (Sentinţa civilă nr. 412/2022 din 14 octombrie 2022, pronunţată în Dosarul nr. 1.756/112/2022, definitivă prin neexercitarea căii de atac). În acelaşi sens, a fost exprimat şi punctul de vedere teoretic, nesusţinut de practică judiciară, al Tribunalului Bucureşti – Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal.

În susţinerea acestei orientări jurisprudenţiale, au fost expuse considerentele de mai jos.

Deşi art. 13 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 295/2004 face referire la militari, termenul de „militari” trebuie corelat cu legislaţia care vizează funcţiile şi ierarhia militară şi se impune a fi remarcat faptul că nici în Legea nr. 384/2006, nici în Legea nr. 80/1995 termenul de „militari” nu este folosit ca atare.

Legislaţia specială reglementează personalul militar contractual (Legea nr. 384/2006) şi cadrele militare (Legea nr. 80/1995).

Dispoziţiile art. 13 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 295/2004 au în vedere cadrele militare (militari profesionişti de carieră), nicidecum soldaţii şi gradaţii (personal militar contractual).

Chiar dacă nu există o corelare terminologică între noţiunea de „militari” din Legea nr. 295/2004 şi aceea de „cadre militare” prevăzută de art. 1 din Legea nr. 80/1995, care include numai persoanele cărora li s-a acordat grad de ofiţer, maistru militar sau subofiţer, voinţa legiuitorului trebuie interpretată sistematic.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 384/2006, soldaţii şi gradaţii profesionişti constituie un corp distinct de personal militar, recrutat pe bază de voluntariat şi situat la baza ierarhiei militare.

În conformitate cu art. 71 alin. (1) din Legea nr. 384/2006, expresiile „militari angajaţi pe bază de contract” în cadrul Ministerului Apărării, „jandarmi angajaţi cu contract”, „soldaţi şi gradaţi profesionişti” şi „poliţist de frontieră angajat cu contract”, prevăzute de legislaţia în vigoare, se înlocuiesc cu expresia „soldaţi şi gradaţi voluntari”.

Soldaţii angajaţi pe bază de contract (personal militar contractual) în România, în conformitate cu prevederile Legii nr. 384/2006, nu au dreptul de a purta şi folosi armă de apărare şi pază cu glonţ nici pe perioada cât sunt în activitate, şi nici după încetarea activităţii, iar singurele arme la care soldaţii au acces sunt cele predate de unitatea militară angajatoare, pe care le pot folosi în exerciţiul atribuţiilor de serviciu.

Prin urmare, pentru a primi dreptul de a purta şi folosi armă de apărare şi pază cu glonţ, se impune a se face dovada faptului că solicitanţii sunt cadre militare, nu soldaţi angajaţi pe bază de contract (personal militar contractual).

Dispoziţiile Legii nr. 223/2015 nu sunt incidente în speţă, legea menţionată fiind un act normativ emis strict în vederea reglementării pensiilor militare de stat, iar folosirea termenului generic de „militari” nu poate conduce la modificarea funcţiilor şi ierarhiei militare reglementate prin legislaţia specială (Legea nr. 384/2006 şi Legea nr. 80/1995).

Soldaţii şi gradaţii la care se referă prevederile Legii nr. 384/2006 [art. 3 alin. (1)] nu sunt militarii în termen, ci personalul militar recrutat pe bază de voluntariat, angajat pe bază de contract.

Caracterul distinctiv al acestui corp de personal militar (care beneficiază inclusiv de dreptul la pensie militară de stat, potrivit art. 18 din Legea nr. 384/2006), în raport cu categoria militarilor care au satisfăcut stagiul militar obligatoriu, în termen, este relevat în mod neîndoios şi de conţinutul alin. (2) şi (3) ale art. 3 din acelaşi act normativ.

Curţile de Apel Alba Iulia, Braşov, Constanţa, Craiova, Galaţi, Iaşi, Oradea, Piteşti, Ploieşti, Suceava, Târgu Mureş şi Timişoara şi Tribunalele Bucureşti, Călăraşi, Giurgiu, Ialomiţa şi Teleorman au comunicat faptul că, în raza lor teritorială de competenţă, nu a fost identificată jurisprudenţă cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat faptul că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil, nu se verifica, la momentul respectiv, practică judiciară, în vederea promovării unui recurs în interesul legii cu privire la problema de drept ce formează obiectul sesizării. B. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii a pronunţat Decizia nr. 23 din 12 noiembrie 1998, în considerentele căreia s-a reţinut: „în sensul OG nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor au fost asimilaţi militarilor: militarii în termen, militarii cu termen redus, rezerviştii concentraţi sau mobilizaţi, elevii şi studenţii instituţiilor militare de învăţământ, militarii angajaţi pe bază de contract, nefiind făcută nicio distincţie în funcţie de modalitatea în care persoana a dobândit calitatea de militar, în sensul dat de ordonanţă” (paragraful 107). VII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României

În jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României nu au fost identificate repere relevante cu privire la chestiunea de drept pusă în discuţie. VIII. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene

În jurisprudenţa instanţelor europene nu au fost identificate repere relevante cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării. IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit asupra chestiunii de drept, judecătorul-raportor a apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este admisibilă, iar asupra fondului a arătat că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 13 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor şi muniţiilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, prin termenul de „militar” se înţelege şi noţiunea de „soldaţi şi gradaţi profesionişti” din Legea nr. 384/2006 privind statutul soldaţilor şi gradaţilor profesionişti, cu modificările şi completările ulterioare. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele: A. Asupra admisibilităţii sesizării

Potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.”

Din cuprinsul acestor dispoziţii şi al jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie rezultă următoarele condiţii cumulative de admisibilitate: – existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; – cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit să soluţioneze cauza; – instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece cauza în ultimă instanţă; – existenţa unei chestiuni de drept veritabile, susceptibile să dea naştere unor interpretări diferite, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei aflate în curs de judecată; – chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită să fie nouă; – asupra chestiunii de drept Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Sunt îndeplinite primele trei şi a şasea dintre condiţiile de admisibilitate, întrucât sesizarea a fost formulată în cadrul unui litigiu aflat pe rolul Secţiei a IX-a contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti, care este învestită în ultimă instanţă cu soluţionarea recursului, hotărârea ce urmează a fi pronunţată fiind definitivă potrivit art. 634 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă raportat la art. 20 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, şi la art. 14 alin. (4) din Legea nr. 295/2004, iar asupra chestiunii de drept Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

În ceea ce priveşte cea de-a patra condiţie de admisibilitate, subsumat acesteia, în componenta sa referitoare la existenţa unei chestiuni de drept veritabile, susceptibile să dea naştere unor interpretări diferite, se constată că aceasta este îndeplinită, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Referitor la cerinţa existenţei unei „chestiuni de drept veritabile”, în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-au reţinut următoarele: a) chestiunea de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită prezintă o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii (Decizia nr. 24 din 29 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 820 din 4 noiembrie 2015; Decizia nr. 6 din 30 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 24 februarie 2017; Decizia nr. 10 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016; Decizia nr. 62 din 18 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 797 din 9 octombrie 2017; Decizia nr. 18 din 5 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 337 din 17 aprilie 2018; Decizia nr. 34 din 24 mai 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 671 din 7 iulie 2021, paragraful 59; Decizia nr. 45 din 7 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 735 din 27 iulie 2021, paragraful 46; Decizia nr. 50 din 14 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 844 din 3 septembrie 2021, paragraful 41; Decizia nr. 74 din 18 octombrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1174 din 13 decembrie 2021, paragraful 42); b) chestiunea de drept supusă dezlegării trebuie să fie o chestiune care ridică serioase dificultăţi de interpretare a unor dispoziţii legale imperfecte, lacunare ori contradictorii, iar nu realizarea unor operaţiuni de interpretare şi aplicare a unui text de lege în raport cu circumstanţele particulare ce caracterizează fiecare litigiu ori existenţa unor simple obstacole care ar putea fi înlăturate printr-o reflexie mai aprofundată a judecătorului cauzei (Decizia nr. 9 din 20 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 246 din 10 aprilie 2017, paragrafele 62 şi 65; Decizia nr. 62 din 24 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 912 din 30 octombrie 2018, paragraful 37; Decizia nr. 34 din 24 mai 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 671 din 7 iulie 2021, paragraful 61; Decizia nr. 45 din 7 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 735 din 27 iulie 2021, paragraful 37); c) pentru a ne afla în prezenţa unei veritabile chestiuni de drept, caracterul complex sau, după caz, precar al reglementării, de natură a conduce, în final, la interpretări diferite, precum şi dificultatea completului în a-şi însuşi o anumită interpretare trebuie să fie reflectate în încheierea de sesizare, care trebuie să fie motivată, aptă să releve reflecţia asupra diferitelor variante de interpretare posibile, cu argumentele aferente, şi de o manieră în care să se întrevadă explicit pragul de dificultate al întrebării şi în ce măsură acesta depăşeşte obligaţia ordinară a instanţei de a interpreta şi aplica legea în cadrul soluţionării unui litigiu, întrucât simpla dilemă cu privire la sensul unei norme de drept nu poate constitui temei pentru declanşarea mecanismului hotărârii prealabile (Decizia nr. 2 din 22 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 178 din 26 februarie 2018, paragraful 42; Decizia nr. 62 din 24 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 912 din 30 octombrie 2018, paragrafele 38-39, 41; Decizia nr. 32 din 30 martie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 553 din 26 iunie 2020, paragraful 50; Decizia nr. 45 din 7 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 735 din 27 iulie 2021, paragraful 37; Decizia nr. 50 din 14 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 844 din 3 septembrie 2021, paragraful 41; Decizia nr. 74 din 18 octombrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1174 din 13 decembrie 2021, paragraful 42). Sub acest aspect, s-a reţinut că, în procedura hotărârii prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu se substituie atributului fundamental al instanţelor, de interpretare şi aplicare a legii, ci se limitează la a facilita judecătorului eliminarea ambiguităţilor ori dificultăţilor unor texte de lege (Decizia nr. 45 din 7 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 735 din 27 iulie 2021, paragraful 46).

Chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită prezintă un anumit grad de dificultate, existând hotărâri judecătoreşti şi puncte de vedere exprimate de instanţe aflate în contradicţie în legătură cu aplicabilitatea prevederilor art. 13 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 295/2004, în raport cu noţiunea de „cadre militare” – definită la art. 1 alin. 1 din Legea nr. 80/1995 şi cu aceea de „soldaţii şi gradaţii profesionişti” – definită la art. 1 din Legea nr. 384/2006.

Este necontestat faptul că problema de drept ce formează obiectul prezentei sesizări este susceptibilă de interpretări diferite şi poate genera divergenţe de jurisprudenţă, iar „rolul unei instanţe supreme este tocmai să regleze aceste contradicţii de jurisprudenţă” (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea din 6 decembrie 2007, Beian împotriva României, pct. 37; Hotărârea din 27 ianuarie 2009, Ştefan şi Ştef împotriva României, pct. 32 şi 33).

Pe de altă parte, sub aspectul clarităţii normelor a căror interpretare unitară se solicită, dispoziţiile invocate nu sunt suficient de explicite, fiind posibile cel puţin două interpretări, astfel că problema de drept sesizată reprezintă o chestiune de o dificultate suficient de mare pentru a reclama o rezolvare de principiu pe calea hotărârii prealabile.

În considerarea argumentelor expuse, se constată că cerinţa esenţială privind existenţa unei chestiuni de drept are în vedere o problemă de drept reală, dificilă, care priveşte interpretarea diferită a textelor de lege invocate.

Cu privire la cerinţa „noutăţii”, analiza conţinutului art. 519 din Codul de procedură civilă relevă faptul că noutatea chestiunii de drept ce face obiectul întrebării prealabile reprezintă o condiţie distinctă de aceea a nepronunţării anterioare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra respectivei chestiuni de drept ori de aceea a inexistenţei unui recurs în interesul legii aflat în curs de soluţionare cu privire la acea problemă de drept.

Aşa cum Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a decis în jurisprudenţa sa anterioară (Decizia nr. 4 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2014; Decizia nr. 41 din 21 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 115 din 10 februarie 2017 etc.), cerinţa „noutăţii” este îndeplinită atunci când chestiunea de drept îşi are izvorul în reglementări recent intrate în vigoare, iar instanţele nu i-au dat, încă, o anumită interpretare şi aplicare la nivel jurisprudenţial.

Totodată, cerinţa „noutăţii” ar putea fi reţinută ca îndeplinită şi în cazul în care, deşi norma nu este foarte recentă, în privinţa sa s-ar impune anumite clarificări, într-un context legislativ nou sau modificat faţă de unul anterior, ale unei norme legale mai vechi (ipoteza aşa-zisei reevaluări a interpretării normei).

În speţă, se constată că, deşi textele de lege supuse interpretării datează din anii 2004 [art. 13 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 295/2004], 1995 (art. 1 alin. 1 din Legea nr. 80/1995) şi, respectiv, 2006 (art. 1 din Legea nr. 384/2006), nu a avut loc depăşirea stadiului unei practici judiciare incipiente – faţă de numărul redus de hotărâri identificate prin cercetarea jurisprudenţei, toate fiind de dată recentă (anii 2020-2022) – şi că este în curs de conturare o practică judiciară în legătură cu chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării, din această perspectivă cerinţa „noutăţii” fiind îndeplinită. B. Asupra problemei de drept pentru care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a acesteia

Înalta Curte reţine că este corectă interpretarea potrivit căreia termenul de „militari” folosit la art. 13 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor şi muniţiilor se referă atât la „cadrele militare” definite la art. 1 alin. 1 din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, cât şi la „soldaţii şi gradaţii profesionişti” definiţi la art. 1 din Legea nr. 384/2006, aceasta fiind singura în acord cu litera şi spiritul legii.

Pentru a ajunge la această concluzie au fost analizate succesiunea în timp a actelor normative cu incidenţă în cauză, precum şi terminologia juridică supusă interpretării, dar şi prevederi legale care au modificat sau completat Legea nr. 384/2006 privind statutul soldaţilor şi gradaţilor profesionişti.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. 1 din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, „Prin cadre militare, în sensul prezentei legi, se înţelege cetăţenii români cărora li s-a acordat grad de ofiţer, maistru militar sau subofiţer, în raport cu pregătirea lor militară şi de specialitate, în condiţiile prevăzute de lege.”

Conform art. 2 din acelaşi act normativ mai sus menţionat: ” Potrivit gradelor pe care le au, cadrele militare sunt constituite în corpul subofiţerilor, corpul maiştrilor militari şi corpul ofiţerilor. Gradele cadrelor militare, în ordinea lor ierarhică, sunt: A. Subofiţeri: a) sergent major; b) plutonier; c) plutonier major; d) plutonier adjutant; e) plutonier adjutant şef. B. Maiştri militari: a) maistru militar clasa a IV-a; b) maistru militar clasa a III-a; c) maistru militar clasa a II-a; d) maistru militar clasa I; e) maistru militar principal. C. Ofiţeri: a) ofiţeri cu grade inferioare: – sublocotenent, respectiv aspirant pentru cei din marina militară; – locotenent; – căpitan; b) ofiţeri cu grade superioare: – maior, respectiv locotenent-comandor pentru cei din aviaţia şi marina militară; – locotenent-colonel, respectiv căpitan-comandor pentru cei din aviaţia şi marina militară; – colonel, respectiv comandor pentru cei din aviaţia şi marina militară; c) generali şi amirali, prevăzuţi la alin. 2 1 paragraful B lit. c). Gradele cadrelor militare în ordinea lor ierarhică în Ministerul Apărării Naţionale sunt: A. Subofiţeri: a) sergent; b) sergent-major; c) plutonier; d) plutonier-major; e) plutonier adjutant; f) plutonier adjutant principal. A 1 . Maiştri militari: a) maistru militar clasa a V-a; b) maistru militar clasa a IV-a; c) maistru militar clasa a III-a; d) maistru militar clasa a II-a; e) maistru militar clasa I; f) maistru militar principal. B. Ofiţeri: a) ofiţeri cu grade inferioare: – sublocotenent, respectiv aspirant, pentru cei din arma marină; – locotenent; – căpitan; b) ofiţeri cu grade superioare: – maior, respectiv locotenent-comandor, pentru cei din arma aviaţie şi arma marină; – locotenent-colonel, respectiv căpitan-comandor, pentru cei din arma aviaţie şi arma marină; – colonel, respectiv comandor, pentru cei din arma aviaţie şi arma marină; c) generali şi amirali: – general de brigadă – cu o stea, respectiv general de flotilă aeriană – cu o stea, pentru cei din arma aviaţie şi contraamiral de flotilă – cu o stea, pentru cei din arma marină; – general-maior – cu două stele, respectiv contraamiral – cu două stele, pentru cei din arma marină; – general-locotenent – cu trei stele, respectiv viceamiral – cu trei stele, pentru cei din arma marină; – general – cu patru stele, respectiv amiral – cu patru stele, pentru cei din arma marină. În afara acestor grade, pentru merite militare excepţionale, în timp de război, Preşedintele României poate acorda generalilor/amiralilor – cu patru stele – gradul de mareşal, care este cel mai înalt grad militar.”

Dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 80/1995 definesc noţiunea de „grad militar” ca fiind un drept al titularului care reprezintă recunoaşterea în plan social a calităţii de cadru militar, stipulând faptul că gradul de ofiţer, maistru militar şi subofiţer nu se poate pierde decât în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege.

Este de remarcat faptul că primul act normativ supus interpretării şi cel dintâi adoptat din punct de vedere temporal nu utilizează în niciunul dintre articole noţiunea de „militar”, ci exclusiv pe aceea de „cadru militar”, astfel cum este definită în cuprinsul art. 1 alin. 1 din lege, menţionat anterior.

În anul 2004, a fost promulgată Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor şi muniţiilor, dispoziţiile art. 13 alin. (2) lit. a) al acesteia prevăzând următoarele: ” Categoriile de persoane fizice care pot fi autorizate să procure arme letale (2) Armele de apărare şi pază pot fi procurate numai de către următoarele categorii de persoane: a) demnitarii, magistraţii, diplomaţii, militarii şi poliţiştii, pe perioada cât sunt în activitate şi după încetarea activităţii, pensionare, trecerea în rezervă sau retragere, după caz, cu excepţia situaţiei în care aceştia şi-au pierdut calitatea din motive imputabile lor”.

Se remarcă, aşadar, că art. 13 alin. (2) lit. a) din acest act normativ foloseşte termenul de „militari”, şi nu pe acela de „cadre militare” din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, mărindu-se, în consecinţă, gradul de generalitate terminologică a categoriei de persoane din sfera militară care poate procura, în condiţiile legii, arme de apărare şi pază.

Legea nr. 384/2006 privind statutul soldaţilor şi gradaţilor profesionişti a fost adoptată ulterior actelor normative anterior menţionate, definind, în dispoziţiile art. 1, această categorie ca pe un corp distinct de personal recrutat pe bază de voluntariat şi situat la baza ierarhiei militare.

Potrivit art. 1 din Legea nr. 384/2006: ” (1) Soldaţii şi gradaţii profesionişti constituie un corp distinct de personal militar, recrutat pe bază de voluntariat şi situat la baza ierarhiei militare. (2) Soldaţii şi gradaţii profesionişti sunt angajaţi, pe bază de contract, în raport cu nivelul de pregătire, starea de sănătate şi aptitudinile pentru îndeplinirea îndatoririlor militare, în funcţii prevăzute în statele de organizare ale unităţilor militare cu grade corespunzătoare acestui corp de personal militar.”

Din analiza întregii reglementări care consacră statutul, drepturile şi obligaţiile acestei categorii profesionale reiese faptul că legiuitorul face referire constantă la drepturile, obligaţiile, răspunderea cadrelor militare în activitate sau trecute în rezervă, utilizând, aşadar, aceeaşi terminologie de „cadre militare”.

Relevante, în acest sens, sunt dispoziţiile art. 8-18, în baza cărora şi gradaţii voluntari beneficiază de drepturi şi obligaţii în condiţiile legislaţiei aplicabile cadrelor militare în activitate.

Aşadar, analizând sistematic cele trei acte normative distincte, se poate constata că cele care reglementează cele două categorii distincte de personal cu atribuţii, drepturi şi obligaţii cvasisimilare (Legea nr. 80/1995 şi Legea nr. 384/2006) utilizează în corpul legii aceeaşi noţiune de „cadre militare” fie atunci când se referă la personalul prevăzut în dispoziţiile art. 1 alin. 1 din Legea nr. 80/1995, fie atunci când trimiterea este la drepturile şi obligaţiile soldaţilor şi gradaţilor profesionişti.

Distinct de utilizarea acestei terminologii comune în cuprinsul celor două reglementări se poate constata şi similitudinea prevederilor privind gradele militare ale cadrelor militare şi ale soldaţilor şi gradaţilor profesionişti, singura deosebire fiind ierarhia şi ierarhizarea acestora.

Astfel, conform art. 2 alin. 2 din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare: ” Gradele cadrelor militare, în ordinea lor ierarhică, sunt: A. Subofiţeri: a) sergent major; b) plutonier; c) plutonier major; d) plutonier adjutant; e) plutonier adjutant şef. B. Maiştri militari: a) maistru militar clasa a IV-a; b) maistru militar clasa a III-a; c) maistru militar clasa a II-a; d) maistru militar clasa I; e) maistru militar principal. C. Ofiţeri: a) ofiţeri cu grade inferioare: – sublocotenent, respectiv aspirant pentru cei din marina militară; – locotenent; – căpitan; b) ofiţeri cu grade superioare: – maior, respectiv locotenent-comandor pentru cei din aviaţia şi marina militară; – locotenent-colonel, respectiv căpitan-comandor pentru cei din aviaţia şi marina militară; – colonel, respectiv comandor pentru cei din aviaţia şi marina militară; c) generali şi amirali, prevăzuţi la alin. 21 paragraful B lit. c).”

Concluzionând asupra concludenţei terminologiei cuprinse în actele normative supuse interpretării, se observă că singura noţiune distinctă, aceea de „militari”, este utilizată în dispoziţiile art. 13 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 294/2004 privind regimul armelo