Decizia nr. 72 din 30 octombrie 2023

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este legal constituit, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (6) din Codul de procedură civilă şi ale art. 34 alin. (2) lit. b) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de domnul judecător Ionel Barbă, preşedintele delegat al Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Elena-Mădălina Ivănescu, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Covasna – Secţia civilă, în Dosarul nr. 937/322/2022.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, ce a fost comunicat părţilor, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, fiind formulate puncte de vedere la raport de către apelant şi de către intimat.

De asemenea, referă asupra faptului că au fost transmise de către instanţele naţionale puncte de vedere teoretice cu privire la chestiunea de drept ce face obiectul sesizării, iar Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării.

În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept ce face obiectul sesizării, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Prin Încheierea din 19 mai 2023, pronunţată în Dosarul nr. 937/322/2022, Tribunalul Covasna – Secţia civilă a dispus, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, prin care să se dea o rezolvare de principiu cu privire la următoarea chestiune de drept: În aplicarea şi interpretarea Hotărârii Guvernului nr. 1.102/2014 privind stabilirea condiţiilor pentru punerea la dispoziţie pe piaţă a articolelor pirotehnice (Hotărârea Guvernului nr. 1.102/2014), care transpune în dreptul naţional Directiva 2013/29/UE a Consiliului Uniunii Europene şi a Parlamentului European din data de 12 iunie 2013 privind armonizarea legislaţiei statelor membre referitoare la punerea pe piaţă a articolelor pirotehnice (Directiva 2013/29/UE), respectiv a principiilor rangului prioritar al dreptului unional, securităţii juridice, legalităţii şi aplicării imediate a legii noi, distanţelor de securitate în materia articolelor pirotehnice li se aplică prevederile art. 34 alin. (2) lit. b), c), d) şi g) din Legea nr. 126/1995 privind regimul materiilor explozive, republicată (Legea nr. 126/1995), sau prevederile anexei nr. 1 la Hotărârea Guvernului nr. 1.102/2014?

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept cu nr. 1.711/1/2023. II. Expunerea succintă a procesului. Obiectul învestirii instanţei care a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile. Stadiul procesual în care se află pricina Procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei

Prin Procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei nr. xxxx/11.04.2022 (Procesul-verbal de contravenţie), apelanta-petentă A.B. – S.R.L. a fost sancţionată, în temeiul art. 38 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 126/1995 privind regimul materiilor explozive, republicată, cu amendă contravenţională pentru încălcarea prevederilor 34 alin. (2) lit. g) din aceeaşi lege, în condiţiile în care a executat un foc de artificii la o distanţă de 28 de metri de pădure, nefiind astfel respectată distanţa de 500 de metri faţă de păduri, impusă de art. 34 alin. (2) lit. g) din Legea nr. 126/1995. Plângerea formulată împotriva Procesului-verbal de contravenţie

Apelanta-petentă A.B. – S.R.L. a formulat plângere împotriva Procesului-verbal de contravenţie, întemeiată pe dispoziţiile art. 148 din Constituţie şi pe art. 288 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, formându-se astfel, pe rolul Judecătoriei Târgu Secuiesc, Dosarul nr. 937/322/2022.

În motivarea plângerii formulate, petenta a invocat, în esenţă, nelegalitatea aplicării sancţiunii contravenţionale, dat fiind faptul că, în opinia sa, a respectat distanţa de securitate de 8 m prevăzută la punctul 5 lit. A subpunctul 1.2 lit. a) din anexa nr. 1 la Hotărârea Guvernului nr. 1.102/2014, hotărâre care transpune în dreptul naţional prevederile Directivei 2013/29/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 12 iunie 2013 privind armonizarea legislaţiei statelor membre referitoare la punerea pe piaţă a articolelor pirotehnice.

Potrivit susţinerilor petentei, ca efect al principului aplicării prioritare a reglementărilor europene în detrimentul celor naţionale, actul normativ aplicabil speţei este Hotărârea Guvernului nr. 1.102/2014 care transpune în dreptul naţional Directiva 2013/29/UE, având drept scop armonizarea, la nivelul Uniunii Europene, a legislaţiei din domeniul articolelor pirotehnice, iar nu Legea nr. 126/1995, care devine astfel inaplicabilă şi desuetă atât timp cât există, la nivelul Uniunii Europene, o armonizare a legislaţiei statelor membre cu privire la punerea la dispoziţia utilizatorilor a articolelor pirotehnice. Întâmpinarea

Prin întâmpinarea formulată, intimata Inspectoratul de Poliţie Judeţean C. (I.P.J. C.) a solicitat respingerea plângerii contravenţionale ca neîntemeiată, argumentând că directivele, spre deosebire de regulamente, nu devin parte din dreptul naţional la data intrării lor în vigoare, ci de la momentul transpunerii în legislaţia naţională de către autorităţile competente, astfel că directiva nu absolvă petenta de îndeplinirea obligaţiilor instituite prin Legea nr. 126/1995.

Pe de altă parte, potrivit susţinerilor intimatei I.P.J. C., respectarea distanţei de securitate de 8 m prevăzute de Hotărârea Guvernului nr. 1.102/2014 nu exclude respectarea obligaţiilor instituite prin art. 34 alin. (2) din Legea nr. 126/1995, în scopul prevenirii producerii de incendii şi a altor accidente. Dacă distanţa minimă de 8 m trebuie respectată de persoanele care se află în apropierea focului de artificii pentru a se preveni rănirea acestora, distanţele reglementate de art. 34 alin. (2) din Legea nr. 126/1995 trebuie respectate faţă de construcţii de locuinţe, instalaţii electrice de înaltă tensiune, locuri de depozitare sau livrare a combustibililor, obiective chimice şi petrochimice, alte obiective care prezintă pericol de incendiu sau explozie, instalaţii de gaze. Hotărârea primei instanţe

Prin Sentinţa civilă nr. 763 din 21 septembrie 2022, Judecătoria Târgu Secuiesc a respins ca neîntemeiată plângerea formulată de petenta A.B. – S.R.L. împotriva Procesului-verbal de contravenţie, cu motivarea că Directiva 2013/29/UE, care a fost transpusă integral în legislaţia naţională prin Hotărârea Guvernului nr. 1.102/2014, reglementează condiţiile pentru punerea pe piaţă a articolelor pirotehnice, iar nu regulile care trebuie respectate cu ocazia utilizării respectivelor materiale pirotehnice. Regulile referitoare la modul de utilizare a articolelor pirotehnice sunt cele stabilite prin Legea nr. 126/1995.

Măsura de a folosi materiale pirotehnice la o distanţă mai mare de 500 m faţă de pădure se justifică prin necesitatea de a proteja fondul forestier de incendii, precum şi animalele sălbatice de zgomotul produs de folosirea artificiilor. Apelul declarat în cauză

Împotriva sentinţei menţionate la paragraful 16 din prezenta decizie a formulat apel petenta A.B. – S.R.L., prin care a solicitat schimbarea în tot a sentinţei atacate, în sensul anulării Procesului-verbal de contravenţie. Întâmpinarea la apelul declarat în cauză

Intimata I.P.J. C. a formulat întâmpinare la apelul declarat în cauză, prin care a solicitat respingerea acestuia ca nefondat. III. Normele de drept ce formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile

Legea nr. 126/1995 privind regimul materiilor explozive, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 177 din 12 martie 2014, respectiv art. 34 alin. (2) lit. b), c), d) şi g), şi Hotărârea Guvernului nr. 1.102/2014 – anexa nr. 1, respectiv punctul 5 lit. A subpunctul 1.2 lit. a), şi anume: – art. 34 alin. (2) lit. b), c), d) şi g) din Legea nr. 126/1995: ” Art. 34. – (…) (2) Se interzice folosirea articolelor pirotehnice în următoarele situaţii: (…) b) la o distanţă mai mică de 50 m de construcţiile de locuinţe cu până la 4 niveluri şi la mai puţin de 100 m faţă de cele cu peste 4 niveluri; c) la o distanţă mai mică de 500 m de instalaţiile electrice de înaltă tensiune, de locurile de depozitare şi livrare a combustibililor lichizi sau solizi, de instalaţiile de gaze; d) la o distanţă mai mică decât cea prevăzută de reglementările în vigoare pentru obiectivele chimice şi petrochimice ori pentru alte obiective care prezintă pericol de incendiu sau explozie; (…) g) la o distanţă mai mică de 500 m de păduri.”; – punctul 5 lit. A subpunctul 1.2 lit. a) din anexa nr. 1 la Hotărârea Guvernului nr. 1.102/2014: ” 1.2. Pentru articolele pirotehnice de divertisment din categoria F2 trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii: a) distanţa de securitate trebuie să fie de cel puţin 8 m. Cu toate acestea, dacă este necesar, distanţa de securitate poate fi mai mică; (…)”.

În Încheierea din 19 mai 2023 pronunţată în Dosarul nr. 937/322/2022 aflat pe rolul Tribunalului Covasna – Secţia civilă au fost indicate drept relevante pentru soluţionarea prezentei sesizări şi dispoziţiile art. 1 şi art. 12 din Hotărârea Guvernului nr. 1.102/2014, precum şi cele ale art. 1 din Legea nr. 126/1995: – art. 1 şi art. 12 din Hotărârea Guvernului nr. 1.102/2014: ” Art. 1. – Prezenta hotărâre stabileşte: a) reguli care urmăresc să realizeze libera circulaţie a articolelor pirotehnice pe teritoriul României şi al celorlalte state membre ale Uniunii Europene, asigurând un înalt nivel de protecţie a sănătăţii umane şi a siguranţei publice, precum şi protecţia şi securitatea consumatorilor, ţinând seama de aspectele relevante legate de protecţia mediului; b) cerinţele esenţiale de securitate pe care trebuie să le îndeplinească articolele pirotehnice în vederea punerii lor la dispoziţie pe piaţă, prevăzute în anexa nr. 1.”; ” Art. 12. – Articolele pirotehnice de divertisment se clasifică în următoarele categorii: a) categoria F1: articole pirotehnice de divertisment care prezintă un risc foarte scăzut şi un nivel de zgomot neglijabil şi care sunt destinate utilizării în spaţii restrânse, inclusiv articolele pirotehnice de divertisment destinate utilizării în interiorul clădirilor cu destinaţia de locuinţă; b) categoria F2: articole pirotehnice de divertisment care prezintă un risc scăzut şi un nivel de zgomot scăzut şi care sunt destinate utilizării în exterior în spaţii restrânse; c) categoria F3: articole pirotehnice de divertisment care prezintă un risc mediu, care sunt destinate utilizării în exterior în spaţii deschise vaste şi al căror nivel de zgomot nu este dăunător sănătăţii umane; d) categoria F4: articole pirotehnice de divertisment de mare risc, cunoscute sub denumirea de «articole pirotehnice de divertisment de uz profesional», care sunt destinate utilizării exclusiv de către pirotehnicieni şi al căror nivel de zgomot nu este dăunător sănătăţii umane.”; – art. 1 din Legea nr. 126/1995: ” Art. 1. – (1) Prevederile prezentei legi se aplică la prepararea, producerea, procesarea, experimentarea, deţinerea, tranzitarea pe teritoriul ţării, transmiterea sub orice formă, transferul, transportul, introducerea pe piaţă, depozitarea, încărcarea, încartuşarea, delaborarea, distrugerea, mânuirea, comercializarea şi folosirea de către persoanele juridice sau fizice autorizate a materiilor explozive. (2) În sensul prezentei legi, prin materii explozive se înţelege explozivii de tipul amestecuri explozive, emulsii explozive, mijloace de iniţiere, fitile detonante, fitile de siguranţă, fitile de aprindere, capse electrice, capse pirotehnice, tuburi de şoc, relee detonante, inclusiv explozivii de uz civil şi articolele pirotehnice. (3) Prezenta lege nu aduce atingere regimului juridic al explozivilor de uz civil, astfel cum este reglementat în Hotărârea Guvernului nr. 207/2005 privind stabilirea cerinţelor esenţiale de securitate ale explozivilor de uz civil şi a condiţiilor pentru introducerea lor pe piaţă, cu modificările şi completările ulterioare, şi în Hotărârea Guvernului nr. 612/2010 privind stabilirea cerinţelor esenţiale de securitate ale articolelor pirotehnice şi a condiţiilor pentru introducerea lor pe piaţă, cu modificările ulterioare.” IV. Punctul de vedere al părţilor

Punctul de vedere al apelantei-petente A.B. – S.R.L., care a formulat cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept de la paragraful 8 din prezenta decizie, este în sensul că reglementarea cuprinsă în Hotărârea Guvernului nr. 1.102/2014 este prioritară faţă de cea cuprinsă în Legea nr. 126/1995, chiar dacă hotărârea de guvern este un act cu o forţă juridică inferioară legii, deoarece Hotărârea Guvernului nr. 1.102/2014 transpune la nivel naţional o directivă europeană, care, în aceste condiţii, se aplică în mod direct, în temeiul art. 148 alin. (2) din Constituţia României. Pe de altă parte, odată cu intrarea în vigoare a Hotărârii Guvernului nr. 1.102/2014 s-a ajuns la o veritabilă abrogare tacită a Legii nr. 126/1995, fiind invocată în sprijinul acestor susţineri Decizia nr. 866 din 20 februarie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Pentru a demonstra existenţa practicii judiciare neunitare cu privire la chestiunea de drept de la paragraful 8 din prezenta decizie, apelanta-petentă a invocat, pe de-o parte, Sentinţa civilă nr. 2.785 din 13 martie 2018, pronunţată de Judecătoria Timişoara în Dosarul nr. 16.777/325/2017, prin care a fost admisă plângerea contravenţională, sentinţă rămasă definitivă ca urmare a respingerii apelului formulat de I.P.J. T. prin Decizia civilă nr. 1.318 din 25 iulie 2018, pronunţată de Tribunalul Timiş – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, iar, pe de altă parte, Sentinţa civilă nr. 5.273 din 23 octombrie 2018, pronunţată de Judecătoria Buftea, prin care a fost respinsă plângerea contravenţională formulată în respectiva cauză.

Apelanta-petentă a invocat, totodată, hotărârile pronunţate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauzele: nr. C-6/64 Costa c. E.N.E.L., nr. C-11/70 Internationale Handelsgesellschaft mbHc. Einfuhr und Vorratsstelle fur Getreide und Futtermittel, nr. C-106/77 Amministrazione delle Finanze dello Stato c. Simmenthal SA, nr. C-453/00 Kuhne & Heitz NV c. Productschap voor Pluimvee en Eieren.

Intimata I.P.J. C. nu a formulat un punct de vedere cu privire la cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept cu problema de drept indicată la paragraful 8 din prezenta decizie. V. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea A. Cu privire la admisibilitatea sesizării

Instanţa de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, faţă de considerentele redate în continuare.

Soluţionarea pe fond a cauzei depinde de lămurirea modului de interpretare/aplicare a dispoziţiilor art. 34 alin. (2) lit. b), c), d) şi g) din Legea nr. 126/1995 şi ale anexei nr. 1 la Hotărârea Guvernului nr. 1.102/2014, întrucât apelanta-petentă A.B. – S.R.L. a fost sancţionată cu amendă contravenţională pentru că a încălcat prevederile 34 alin. (2) lit. g) din Legea nr. 126/1995.

Problema de drept enunţată este nouă, dat fiind faptul că, prin consultarea jurisprudenţei, s-a constatat că asupra acestei chestiuni de drept Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o altă hotărâre, astfel cum rezultă din verificările efectuate pe pagina oficială de internet a instanţei supreme.

Totodată, problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, conform evidenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, consultate la data pronunţării încheierii de sesizare.

Din analiza hotărârilor identificate de către instanţa de trimitere la nivelul jurisprudenţei naţionale rezultă că instanţele naţionale au pronunţat soluţii contradictorii cu privire la chestiunea de drept menţionată la paragraful 8 din prezenta decizie. B. Cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării

Cu privire la fondul chestiunii de drept supuse dezlegării, instanţa de trimitere apreciază că distanţele prevăzute de art. 34 alin. (2) lit. b), c), d) şi g) din Legea nr. 126/1995 nu pot fi asimilate distanţelor de securitate prevăzute de punctul 5 lit. A, subpunctul 1.2 lit. a) din anexa nr. 1 la Hotărârea Guvernului nr. 1.102/2014, deoarece cele două acte normative reglementează aspecte diferite din materia materialelor pirotehnice.

Astfel, prevederile art. 34 alin. (2) lit. b), c), d) şi g) din Legea nr. 126/1995 nu au devenit desuete/nu au fost abrogate implicit ca urmare a adoptării Hotărârii Guvernului nr. 1.102/2014, ci se aplică în continuare în ceea ce priveşte regulile de utilizare a materialelor pirotehnice, deoarece Hotărârea Guvernului nr. 1.102/2014 reglementează exclusiv regulile referitoare la libera circulaţie a articolelor pirotehnice pe teritoriul României şi al celorlalte state membre ale Uniunii Europene, precum şi cerinţele esenţiale de securitate pe care trebuie să le îndeplinească articolele pirotehnice, în vederea punerii lor la dispoziţie pe piaţă.

Pe de altă parte, textele Legii nr. 126/1995, avute în vedere la aplicarea sancţiunii contravenţionale, reglementează aspecte legate de restricţiile de utilizare a diferitelor materiale pirotehnice, aşa cum rezultă chiar din art. 1 al acesteia, în care se menţionează expres că prevederile acestei legi se aplică inclusiv în ceea ce priveşte folosirea de către persoanele juridice sau fizice autorizate a materiilor explozive.

În sprijinul acestei concluzii vine şi împrejurarea că prin Legea nr. 126/1995 sunt instituite, în temeiul art. 38 alin. (1) lit. c) coroborat cu art. 34 alin. (2), sancţiuni pentru nerespectarea regulilor de utilizare a materialelor pirotehnice, în timp ce în Hotărârea Guvernului nr. 1.102/2014, la art. 140, sunt instituite sancţiuni exclusiv pentru fapte ce vizează nerespectarea regulilor de comercializare şi punere pe piaţă a articolelor pirotehnice, fără a fi prevăzută nicio sancţiune pentru nerespectarea distanţelor de securitate. VI. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie A. Jurisprudenţă comunicată de curţile de apel

Curţile de apel Alba Iulia, Bacău, Braşov, Bucureşti, Cluj, Constanţa, Craiova, Galaţi, Iaşi, Oradea, Piteşti, Ploieşti, Suceava, Târgu Mureş şi Timişoara au comunicat faptul că, în raza lor teritorială de competenţă, nu a fost identificată jurisprudenţă cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării.

Într-o orientare teoretică, nesusţinută de practică judiciară, s-a apreciat că, în aplicarea şi interpretarea Hotărârii Guvernului nr. 1.102/2014, care transpune în dreptul naţional Directiva 2013/29/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 12 iunie 2013, respectiv a principiilor rangului prioritar al dreptului unional, securităţii juridice, legalităţii şi aplicării imediate a legii noi, distanţelor de securitate în materia articolelor pirotehnice li se aplică prevederile art. 34 alin. (2) lit. b), c), d) şi g) din Legea nr. 126/1995.

Această orientare teoretică se regăseşte la nivelul următoarelor instanţe: Curtea de Apel Târgu Mureş – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal; tribunalele Bucureşti, Ialomiţa, Ilfov, Teleorman, Hunedoara – Secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal, Iaşi – Secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal şi Vaslui şi judecătoriile Iaşi şi Răducăneni.

În susţinerea acestei orientări, s-a arătat că cele două acte normative reglementează chestiuni diferite având destinatari diferiţi.

Astfel, s-a reţinut că, potrivit denumirii şi prevederilor art. 1 din Hotărârea Guvernului nr. 1.102/2014, obiectul de reglementare al acestui act normativ este reprezentat de condiţiile de realizare a liberei circulaţii a articolelor pirotehnice pe teritoriul României şi al celorlalte state membre ale Uniunii Europene, asigurându-se un înalt nivel de protecţie a sănătăţii umane şi a siguranţei publice, precum şi protecţia şi securitatea consumatorilor, ţinând seama de aspectele relevante legate de protecţia mediului, precum şi de cerinţele esenţiale de securitate pe care trebuie să le îndeplinească articolele pirotehnice în vederea punerii lor la dispoziţie pe piaţă, anexa nr. 1 a Hotărârii Guvernului nr. 1.102/2014 instituind anumite obligaţii pentru producător, în timp ce din art. 1 şi art. 34 alin. (2) lit. b), c), d) şi g) ale Legii nr. 126/1995 rezultă că obiectul de reglementare al acestui act normativ este reprezentat de modul şi de restricţiile de utilizare a diferitelor materiale pirotehnice, având drept destinatari persoanele juridice sau fizice autorizate care utilizează aceste articole pirotehnice de divertisment în proximitatea construcţiilor de locuinţe, instalaţiilor electrice de înaltă tensiune, locurilor de depozitare şi livrare a combustibililor lichizi sau solizi, instalaţiilor de gaze, obiectivelor chimice şi petrochimice ori altor obiective care prezintă pericol de incendiu sau explozie, respectiv pădurilor.

În realitate, chestiunea de drept vizează o problemă de interpretare a legii, şi nu de aplicare a dreptului Uniunii Europene. De altfel, inclusiv art. 5 lit. A din anexa nr. 1 („Cerinţe esenţiale de securitate”) a Directivei 2013/29/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 12 iunie 2013 face referire la obligaţiile producătorului, iar denumirea acestei directive sugerează faptul că ea vizează armonizarea legislaţiei statelor membre ale Uniunii Europene referitoare la punerea la dispoziţie pe piaţă a articolelor pirotehnice (reformare), fără a antama chestiuni legate de utilizarea acestora de către destinatari, în condiţiile arătate de Legea nr. 126/1995.

De asemenea, prin Legea nr. 126/1995 sunt instituite, prin art. 38 alin. (1) lit. c) coroborat cu art. 34 alin. (2), sancţiuni pentru nerespectarea regulilor de utilizare a materialelor pirotehnice, în timp ce, prin Hotărârea Guvernului nr. 1.102/2014, la art. 140, sunt instituite sancţiuni exclusiv pentru fapte ce vizează nerespectarea regulilor de comercializare şi punere pe piaţă a articolelor pirotehnice, fără a fi prevăzută nicio sancţiune pentru nerespectarea distanţelor de securitate.

Într-o altă orientare teoretică, nesusţinută de practică judiciară, s-a apreciat că în aplicarea şi interpretarea Hotărârii Guvernului nr. 1.102/2014, care transpune în dreptul naţional Directiva 2013/29/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 12 iunie 2013, respectiv a principiilor rangului prioritar al dreptului unional, securităţii juridice, legalităţii şi aplicării imediate a legii noi, distanţelor de securitate în materia articolelor pirotehnice li se aplică prevederile anexei nr. 1 la Hotărârea Guvernului nr. 1.102/2014.

Această orientare teoretică se regăseşte la nivelul judecătoriilor Paşcani, Hârlău, Darabani şi Fălticeni.

În susţinerea acestei orientări s-a invocat că art. 148 din Constituţia României, republicată, consacră principiul rangului prioritar al dreptului unional, sens în care s-a pronunţat şi Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauzele: nr. C-6/64 Costa c. E.N.E.L., nr. C-11/70 Internationale Handelsgesellschaft mbH c. Einfuhr und Vorratsstelle fur Getreide und Futtermittel, nr. C-106/77 Amministrazione delle Finanze dello Stato c. Simmenthal SA, nr. C-453/00 Kuhne & Heitz NV c. Productschap voor Pluimvee en Eieren.

În temeiul acestui principiu constituţional, puterea legislativă naţională avea obligaţia să abroge art. 34 alin. (2) lit. b), c), d) şi g) din Legea nr. 126/1995, text care este contrar Hotărârii Guvernului nr. 1.102/2014 şi Directivei 2013/29/UE.

Având în vedere suprapunerea unei legi cu o hotărâre de guvern, ambele reglementând acelaşi domeniu, prioritară este hotărârea de guvern care transpune la nivel naţional o directivă europeană.

S-a mai susţinut că, odată cu intrarea în vigoare a Hotărârii Guvernului nr. 1.102/2014, s-a abrogat în mod tacit Legea nr. 126/1995.

La nivelul Curţii de Apel Ploieşti a fost exprimat punctul de vedere potrivit căruia sesizarea nu îndeplineşte condiţiile de admisibilitate reglementate de art. 519 din Codul de procedură civilă, dat fiind faptul că se solicită interpretarea unor dispoziţii legale care nu comportă o reală şi serioasă dificultate, de natură a fi dedusă dezlegării în cadrul procedurii hotărârii prealabile, fiind necesară realizarea unui simplu raţionament juridic, prin analiza sistematică a textelor legale apreciate ca fiind relevante în cauză, analiză care, de altfel, a fost realizată de către instanţa de trimitere.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat faptul că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil, nu se verifica, la momentul respectiv, practică judiciară, în vederea promovării unui recurs în interesul legii cu privire la problema de drept ce formează obiectul sesizării. B. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin Decizia nr. 866 din 20 februarie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 1.880/59/2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins recursul declarat împotriva Sentinţei civile nr. 115 din 20 aprilie 2016 a Curţii de Apel Timişoara – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin care această instanţă de fond a respins cererea de anulare parţială a Hotărârii Guvernului nr. 1.102/2014, respectiv a art. 6, art. 16 alin. (1) şi (2) şi art. 18, şi de obligare a pârâtului Guvernul României la adoptarea acestor articole într-o altă formă, care să fie conformă cu Directiva 2013/29/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 12 iunie 2013. VII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României

În jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României nu au fost identificate repere relevante cu privire la chestiunea de drept pusă în discuţie. VIII. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene

În jurisprudenţa instanţelor europene nu au fost identificate repere relevante cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării. IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit asupra chestiunii de drept, judecătorul-raportor a apreciat că, în cauza de faţă, nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate a sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile, prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, lipsind condiţia existenţei unei veritabile probleme de drept. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi chestiunile de drept ce se solicită a fi dezlegate, constată următoarele:

În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, care reglementează procedura de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, au fost decelate, pe cale jurisprudenţială, următoarele condiţii de admisibilitate necesar a fi îndeplinite cumulativ: (i) existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; (ii) cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit să soluţioneze cauza; (iii) instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece cauza în ultimă instanţă; (iv) ivirea unei chestiuni de drept veritabile, susceptibile să dea naştere unor interpretări diferite, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată; (v) chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită să fie nouă; (vi) asupra chestiunii de drept, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Examinarea condiţiilor în care poate fi declanşat prezentul mecanism de unificare a practicii judiciare pune în evidenţă faptul că, în cazul concret al prezentei sesizări, doar unele dintre cerinţele legale mai sus enunţate se verifică.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constată că, în cauză, sunt îndeplinite primele trei condiţii de admisibilitate, referitoare la existenţa unei cauze aflate în curs de judecată, în competenţa legală a unui complet de judecată al tribunalului, învestit să judece cauza în ultimă instanţă, întrucât sesizarea a fost formulată în cadrul unui litigiu aflat pe rolul Tribunalului Covasna – Secţia civilă, învestit cu soluţionarea apelului formulat de apelanta-petentă A.B. – S.R.L., în temeiul art. 34 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001), raportat la art. 40 şi 38 din Legea nr. 126/1995, coroborat cu art. 95 pct. 2 din Codul de procedură civilă, împotriva Sentinţei civile nr. 763 din 21 septembrie 2022, pronunţată de Judecătoria Târgu Secuiesc, decizia ce se va pronunţa fiind definitivă potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă.

Totodată, din verificările efectuate, rezultă că este întrunită şi cerinţa ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat asupra chestiunii de drept enunţate, precum şi faptul că nu există un recurs în interesul legii în curs de soluţionare privitor la această chestiune. Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat faptul că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil, nu există, în prezent, practică judiciară care să justifice promovarea unui eventual recurs în interesul legii, în problema de drept care formează obiectul sesizării.

În ceea ce priveşte condiţia de admisibilitate ca soluţionarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie subliniază că sintagma „chestiune de drept”, la care face referire textul art. 519 din Codul de procedură civilă, trebuie pusă în corelaţie cu gradul de dificultate pe care îl ridică aceasta, nefiind suficient să fie identificată, în soluţionarea unei cauze, o problemă litigioasă, chiar având caracter de noutate, dacă ea nu este susceptibilă, prin aspectele relevate, de a declanşa mecanismul privind preîntâmpinarea unei jurisprudenţe neunitare.

În ceea ce priveşte cerinţa referitoare la existenţa unei „chestiuni de drept veritabile”, în jurisprudenţa Înaltei Curţi s-au reţinut, în mod constant, următoarele: a) chestiunea de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită prezintă o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii (Decizia nr. 24 din 29 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 820 din 4 noiembrie 2015; Decizia nr. 6 din 30 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 24 februarie 2017; Decizia nr. 10 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016; Decizia nr. 62 din 18 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 797 din 9 octombrie 2017; Decizia nr. 18 din 5 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 337 din 17 aprilie 2018; Decizia nr. 34 din 24 mai 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 671 din 7 iulie 2021, paragraful 59; Decizia nr. 45 din 7 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 735 din 27 iulie 2021, paragraful 46; Decizia nr. 50 din 14 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 844 din 3 septembrie 2021, paragraful 41; Decizia nr. 74 din 18 octombrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1174 din 13 decembrie 2021, paragraful 42); b) chestiunea de drept supusă dezlegării trebuie să fie o chestiune care ridică serioase dificultăţi de interpretare a unor dispoziţii legale imperfecte, lacunare ori contradictorii, iar nu realizarea unor operaţiuni de interpretare şi aplicare a unui text de lege în raport cu circumstanţele particulare ce caracterizează fiecare litigiu ori existenţa unor simple obstacole care ar putea fi înlăturate printr-o reflexie mai aprofundată a judecătorului cauzei (Decizia nr. 9 din 20 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 246 din 10 aprilie 2017, pct. 62 şi 65; Decizia nr. 62 din 24 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 912 din 30 octombrie 2018, paragraful 37; Decizia nr. 34 din 24 mai 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 671 din 7 iulie 2021, paragraful 61; Decizia nr. 45 din 7 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 735 din 27 iulie 2021, paragraful 37); c) pentru a ne afla în prezenţa unei veritabile chestiuni de drept, caracterul complex sau, după caz, precar al reglementării, de natură a conduce, în final, la interpretări diferite, precum şi dificultatea completului în a-şi însuşi o anumită interpretare trebuie să fie reflectate în încheierea de sesizare, care trebuie să fie motivată, aptă să releve reflecţia asupra diferitelor variante de interpretare posibile, cu argumentele aferente, şi de o manieră în care să se întrevadă explicit pragul de dificultate al întrebării şi în ce măsură acesta depăşeşte obligaţia ordinară a instanţei de a interpreta şi aplica legea în cadrul soluţionării unui litigiu, întrucât simpla dilemă cu privire la sensul unei norme de drept nu poate constitui temei pentru declanşarea mecanismului hotărârii prealabile (Decizia nr. 2 din 22 ianuarie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 178 din 26 februarie 2018, paragraful 42; Decizia nr. 62 din 24 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 912 din 30 octombrie 2018, paragrafele 38, 39, 41; Decizia nr. 32 din 30 martie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 553 din 26 iunie 2020, paragraful 50; Decizia nr. 45 din 7 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 735 din 27 iulie 2021, paragraful 37; Decizia nr. 50 din 14 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 844 din 3 septembrie 2021, paragraful 41; Decizia nr. 74 din 18 octombrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1174 din 13 decembrie 2021, paragraful 42). Sub acest aspect, s-a reţinut că, în procedura hotărârii prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu se substituie atributului fundamental al instanţelor, de interpretare şi aplicare a legii, ci se limitează la a facilita judecătorului eliminarea ambiguităţilor ori dificultăţilor unor texte de lege (Decizia nr. 45 din 7 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 735 din 27 iulie 2021, paragraful 46).

Din considerentele prezentate în cadrul paragrafelor anterioare rezultă că sesizarea trebuie să vizeze exclusiv probleme de interpretare a legii, şi nu elemente particulare ale cauzei deduse judecăţii, iar pentru a constitui o problemă de drept, premisa de la care se porneşte în întrebarea ce formează obiectul sesizării trebuie să îşi găsească izvorul în dispoziţiile legale, iar nu într-o stare de fapt, aplicarea legii la situaţia de fapt, astfel cum aceasta a fost stabilită prin probatoriul administrat, fiind atributul exclusiv al instanţei învestite cu soluţionarea cauzei.

Chestiunea de drept trebuie să fie aptă să suscite interpretări diferite care trebuie arătate în sesizare, cerinţă care rezultă din dispoziţiile art. 520 alin. (1) teza a II-a din Codul de procedură civilă, conform cărora încheierea de sesizare trebuie să cuprindă şi punctul de vedere al completului de judecată, care, astfel, este ţinut să stabilească, în primul rând, dacă există o problemă de interpretare ce implică riscul unor dezlegări diferite ulterioare în practică.

Rolul completului care dispune sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este acela de a releva norma şi felul în care, din cauza complexităţii sau, dimpotrivă, a precarităţii reglementării, aceasta poate primi interpretări diferite şi ar putea avea ca rezultat o jurisprudenţă neunitară.

Instanţa care formulează actul de sesizare trebuie să prezinte argumentele care susţin interpretările aflate în opoziţie pentru a demonstra dificultatea pe care o are în a determina evidenţa unei anumite interpretări şi, astfel, necesitatea de a apela la mecanismul de unificare. Cu alte cuvinte, încheierea de sesizare trebuie să fie motivată, aptă să releve reflecţia judecătorilor din complet asupra respectivei chestiuni de drept, asupra diferitelor variante de interpretare posibile, cu argumentele aferente.

Divergenţa de interpretare ce există între reclamant şi pârât, specifică procesului civil, nu este de natură a demonstra dificultatea acestei operaţiuni logico-juridice.

În cadrul punctului de vedere exprimat în respectarea art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă, instanţa de trimitere invocă existenţa unei jurisprudenţe divergente cu privire la interpretarea şi aplicarea chestiunii de drept puse în discuţie, indicând, în concret, o singură hotărâre judecătorească definitivă (Sentinţa civilă nr. 2.785 din 13 martie 2018 a Judecătoriei Timişoara, pronunţată în Dosarul nr. 16.777/325/2017, rămasă definitivă prin respingerea apelului prin Decizia nr. 1.318 din 25 iulie 2018 a Tribunalului Timiş – Secţia de contencios administrativ şi fiscal), în favoarea interpretării de la paragraful 42 din prezenta decizie, iar, în favoarea orientării jurisprudenţiale contrarii (paragraful 36), deopotrivă o singură hotărâre judecătorească definitivă (Sentinţa civilă nr. 5.723 din 23 octombrie 2018 a Judecătoriei Buftea, rămasă definitivă prin respingerea apelului prin Decizia nr. 1.375/A din 25 martie 2019, pronunţată de Tribunalul Ilfov – Secţia civilă). Hotărârile judecătoreşti anterior menţionate nu se regăsesc în cadrul informaţiilor furnizate de curţile de apel la solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Divergenţa de interpretare, invocată în punctul de vedere înaintat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nu este de natură a demonstra dificultatea acestei operaţiuni logico-juridice, iar o analiză a normelor legale incidente în cauză demonstrează că acestea sunt clare, accesibile şi previzibile.

Prin chiar sesizarea înaintată de instanţa de trimitere, aceasta observă că textele supuse interpretării au domenii de aplicare diferite, nefiind vorba despre o veritabilă contradicţie între prevederile art. 34 alin. (2) lit. b), c), d) şi g) din Legea nr. 126/1995, care reglementează condiţii de utilizare a articolelor pirotehnice de divertisment de către persoanele fizice si juridice autorizate, şi prevederile anexei nr. 1 la Hotărârea Guvernului nr. 1.102/2014, ce transpun prevederile Directivei 2013/29/UE a Consiliului Uniunii Europene şi a Parlamentului European, care reglementează cerinţele de securitate pe care trebuie să le îndeplinească articolele pirotehnice, în vederea punerii lor la dispoziţie pe piaţă.

Astfel, în acord cu prevederile art. 3 pct. 7 din Directiva 2013/29/UE a Consiliului Uniunii Europene şi a Parlamentului European, Hotărârea Guvernului nr. 1.102/2014 clarifică în cuprinsul art. 4 lit. g) sintagma „punere la dispoziţie pe piaţă” ca reprezentând „orice furnizare a unui articol pirotehnic pentru distribuţie, consum sau uz pe piaţa din România sau din celelalte state membre ale Uniunii Europene în cursul unei activităţi comerciale, contra cost sau gratuit”. Totodată, în ceea ce priveşte destinatarii actului implicaţi în activitatea de „punere la dispoziţie pe piaţă”, aceştia sunt operatorii economici definiţi în cuprinsul art. 4 lit. l) din Hotărârea Guvernului nr. 1.102/2014, respectiv „producătorul, importatorul şi distribuitorul”.

Pe de altă parte, prevederile art. 34 din Legea nr. 126/1995 se referă la cerinţele ce se impun a fi respectate în activitatea de folosire/de utilizare a articolelor pirotehnice de divertisment de către persoanele fizice sau juridice autorizate potrivit art. 8 din actul normativ, această activitate nefăcând parte din categoria celor prestate de operatorii economici definiţi de art. 4 lit. l) din Hotărârea Guvernului nr. 1.102/2014, în scopul „punerii la dispoziţie pe piaţă”.

Se identifică aşadar o deosebire între domeniul de aplicare a restricţiilor reglementate de art. 34 din Legea nr. 126/1995, în legătură cu activitatea de utilizare/folosire a articolelor pirotehnice de divertisment de către persoanele autorizate în acest scop, şi domeniul de aplicare a dispoziţiilor subpct. 1.2 lit. a) din anexa nr. 1 la Hotărârea Guvernului nr. 1.102/2014, care stabilesc cerinţe de securitate în vederea punerii la dispoziţie pe piaţă a articolelor pirotehnice.

Având în vedere inexistenţa unei suprapuneri între domeniile de activitate reglementate de normele menţionate, aspect corect identificat de instanţa de trimitere, va reveni acesteia obligaţia de a stabili, în temeiul probatoriului administrat, care este natura faptei contravenţionale sancţionate prin procesul-verbal de contravenţie a cărui legalitate a fost contestată şi, totodată, de a proceda la interpretarea şi aplicarea actului normativ care este incident speţei.

Cele două posibile interpretări divergente, menţionate în actul de sesizare a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, reprezintă, în realitate, poziţiile diferite pe care se situează părţile din litigiu cu privire la actul normativ aplicabil unei anumite situaţii de fapt, ce trebuie identificată ca atare în baza materialului probatoriu. Or, o astfel de situaţie este întâlnită în cazul tuturor litigiilor, rolul instanţei de control judiciar fiind acela de a identifica legea aplicabilă şi de a proceda la aplicarea acesteia, prin raportare la circumstanţele concrete ale cauzei deduse judecăţii.

A considera justificată intervenţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept într-o astfel de ipoteză echivalează cu acceptarea faptului că se poate recurge la acest mecanism de preîntâmpinare a apariţiei divergenţelor de jurisprudenţă ori de câte ori judecătorul va simţi nevoia unei validări cu privire la încadrarea unei anumite situaţii de fapt şi de drept în ipoteza reglementată de dispoziţia lipsită de echivoc a legii.

În considerarea argumentelor expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constată că nu este îndeplinită cerinţa de admisibilitate vizând existenţa unei veritabile probleme de drept, având un grad ridicat de dificultate care să justifice pronunţarea unei hotărâri prealabile în condiţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, motiv pentru care, în temeiul art. 519, cu referire la art. 521 din Codul de procedură civilă,