Decizia nr. 66 din 9 octombrie 2023

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este legal constituit, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (6) din Codul de procedură civilă şi ale art. 34 alin. (2) lit. b) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20 din 14 martie 2023 (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de domnul judecător Ionel Barbă, preşedintele delegat al Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Elena-Mădălina Ivănescu, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. 20.776/3/2021.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, ce a fost comunicat părţilor, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; părţile nu au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept.

De asemenea, referă asupra faptului că au fost transmise de către instanţele naţionale hotărâri judecătoreşti pronunţate în materia ce face obiectul sesizării şi opinii teoretice exprimate de judecători, iar Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării.

În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept ce face obiectul sesizării, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Prin Încheierea din 2 martie 2023, pronunţată în Dosarul nr. 20.776/3/2021, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a dispus, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, prin care să se dea o rezolvare de principiu cu privire la următoarea chestiune de drept: Dacă prevederile art. 13 şi ale art. 40 pct. 2 din Tratatul din 2002 dintre România şi Ucraina privind asistenţa juridică şi relaţiile juridice în cauzele civile ratificat prin Legea nr. 3/2005 sunt aplicabile cu ocazia soluţionării cererii de redobândire a cetăţeniei române de către Comisia pentru cetăţenie din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie, procedură finalizată prin emiterea unui act administrativ supus controlului instanţelor de contencios administrativ [în ipoteza cererilor soluţionate anterior intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă nr. 82/2021 pentru completarea Legii cetăţeniei române nr. 21/1991, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 731 din 26 iulie 2021 (Ordonanţa de urgenţă nr. 82/2021) ]? II. Expunerea succintă a procesului. Obiectul învestirii instanţei care a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile. Stadiul procesual în care se află pricina

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal cu nr. 20.776/3/2021, reclamantul A.B. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Cetăţenie (A.N.C.) ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună anularea Ordinului nr. xxx din 17.06.2021, reanalizarea dosarului administrativ şi obligarea pârâtei la emiterea, în cel mult 30 de zile de la data soluţionării cauzei, a unui ordin de acordare a cetăţeniei române.

Prin Sentinţa civilă nr. 641 din 9 februarie 2022, Tribunalul Bucureşti – Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal a admis în parte cererea formulată de reclamantul A.B., a anulat Ordinul nr. xxx din 17.06.2021, a obligat pârâta să soluţioneze pe fond cererea reclamantului de redobândire a cetăţeniei române şi să achite reclamantului suma de 50 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxe judiciare.

În motivare, instanţa de fond a reţinut că, în raport cu data emiterii adresei (prin care i s-au solicitat reclamantului actele de stare civilă apostilate şi certificatul de cazier judiciar), potrivit principiului tempus regit actum, nu este necesar ca actele solicitate să fie apostilate, deoarece actele de stare civilă solicitate sunt emise de autorităţi ucrainene, iar prin Tratatul dintre România şi Ucraina privind asistenţa juridică şi relaţiile juridice în cauzele civile, semnat la Bucureşti la 30 ianuarie 2002, ratificat prin Legea nr. 3/2005 (Tratatul dintre România şi Ucraina sau Tratatul), a fost stabilită scutirea de supralegalizare sau orice altă formalitate, aşadar inclusiv de apostilare.

Tribunalul a apreciat că din dispoziţiile tratatului mai sus menţionat rezultă cu suficientă claritate că scutirea de supralegalizare/apostilare priveşte toate actele oficiale ale unui stat membru, domeniul de aplicabilitate a Tratatului din 2002 dintre România şi Ucraina nefiind limitat la cauzele civile, fiind menţionate în acest sens dispoziţiile art. 13 alin. (1) şi (2) şi ale art. 40 alin. (2) din Tratat.

Instanţa de fond a reţinut că art. 13 alin. (2) din Tratat, spre deosebire de alin. (1) al aceluiaşi articol, face vorbire despre „actele care pe teritoriul unei părţi contractante se consideră ca fiind acte oficiale”, şi nu doar despre actele judiciare ale uneia dintre părţile contractante.

Potrivit sentinţei recurate, „hotărârile instituţiilor care înregistrează actele de stare civilă”, avute în vedere de art. 40 alin. (2) din Tratat, sunt tocmai înregistrările actelor şi faptelor de stare civilă realizate de autorităţile administrative competente în registrele de stare civilă, făcându-se referire la prevederile art. 3 din Convenţia cu privire la suprimarea cerinţei supralegalizării actelor oficiale străine, adoptată la Haga la 5 octombrie 1961 (Convenţia de la Haga sau Convenţia), la care România a aderat prin Ordonanţa Guvernului nr. 66/1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 408 din 26 august 1999 (Ordonanţa Guvernului nr. 66/1999).

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta A.N.C., întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul procedură civilă, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi, în rejudecare, respingerea în integralitate a cererii de chemare în judecată.

În motivarea recursului a fost invocată greşita aplicare a normelor de drept material privind aplicabilitatea Tratatului, susţinându-se că acest tratat ar fi aplicabil doar „procedurilor specifice activităţilor procesuale”, nu şi procedurilor administrative, cum este cea desfăşurată în faţa A.N.C.

Pârâta A.N.C. a susţinut că doar în contextul transmiterii documentelor oficiale între autorităţile judiciare ar fi aplicabil argumentul instanţei de fond privind valabilitatea pe teritoriul celeilalte părţi contractante, fără nicio legalizare, a actelor care emană de la autorităţile competente sau de la alte instituţii ale uneia dintre părţile contractante şi că această situaţie ar reflecta prezumţia autenticităţii unui document oficial transmis prin intermediul unei instituţii publice centrale, precum ministerele justiţiei aparţinând părţilor contractante, care ar fi incomparabil mai ridicată în contrast cu transmiterea unor documente de către persoane private. III. Normele de drept ce formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile

Tratatul dintre România şi Ucraina privind asistenţa juridică şi relaţiile juridice în cauzele civile, semnat la Bucureşti la 30 ianuarie 2002, ratificat prin Legea nr. 3/2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 183 din 3 martie 2005 (Legea nr. 3/2005), şi anume: – Articolul 13 – Valabilitatea documentelor: ” 1. Documentele care au fost întocmite sau certificate de instituţiile judiciare ale uneia dintre părţile contractante, prevăzute cu sigiliul şi semnătura persoanei competente, au valabilitate pe teritoriul celeilalte părţi contractante fără nicio altă legalizare. Aceasta se referă, de asemenea, la copiile şi traducerile care sunt legalizate de instituţiile competente. 2. Actele care pe teritoriul unei părţi contractante se consideră ca fiind acte oficiale sunt socotite şi pe teritoriul celeilalte părţi contractante ca având forţa probatorie a actelor oficiale.”; – Articolul 40 – Obiectul recunoaşterii şi executării: ” (…) 2. Pe teritoriul părţilor contractante se recunosc, de asemenea, fără o procedură specială, hotărârile instituţiilor de tutelă şi curatelă, instituţiilor care înregistrează actele de stare civilă şi altor instituţii competente în cauzele civile, care prin caracterul lor nu trebuie executate”.

În încheierea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au fost indicate drept relevante pentru soluţionarea prezentei sesizări şi dispoziţiile art. 1 alin. (1), art. 2, art. 3 din Convenţia de la Haga; ale art. 11 alin. (1) şi (2) din Constituţia României, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003 (Constituţia României); art. 31 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 590/2003 privind tratatele, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 23 din 12 ianuarie 2004 (Legea nr. 590/2003), respectiv: – art. 1 alin. (1), art. 2 şi art. 3 din Convenţia de la Haga:

Părţile nu şi-au exprimat punctul de vedere cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul prezentului dosar, deşi instanţa de trimitere a dispus citarea acestora cu menţiunea de a formula un punct de vedere cu privire la această sesizare. V. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea A. Cu privire la admisibilitatea sesizării

Instanţa de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, faţă de considerentele redate în continuare.

Completul de judecată care formulează sesizarea este învestit cu soluţionarea unui recurs, urmând să se pronunţe în ultimă instanţă; de modul de lămurire a chestiunilor de drept ce fac obiectul sesizării, şi care sunt noi, depinde soluţionarea pe fond a cauzei de faţă; asupra acestei chestiuni de drept Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Dispoziţiile în legătură cu care se solicită pronunţarea unei hotărâri potrivit art. 519 din Codul de procedură civilă au primit interpretări diametral opuse, prin hotărâri definitive, din partea instanţelor de judecată învestite cu cauze similare, având ca obiect contestaţie împotriva ordinului de respingere a cererii de (re)dobândire a cetăţeniei române formulate în baza art. 11 din Legea cetăţeniei române nr. 21/1991, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 576 din 13 august 2010, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 21/1991), acţiuni ce intră în competenţa de soluţionare exclusivă, în fond, a Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Bucureşti şi, în recurs, în competenţa Secţiilor de contencios administrativ şi fiscal ale Curţii de Apel Bucureşti, potrivit art. 19 alin. (4) din Legea nr. 21/1991.

Problematica aplicabilităţii şi interpretării prevederilor art. 13 şi ale art. 40 alin. (2) din Tratatul dintre România şi Ucraina apare în cadrul procedurii prevăzute de art. 11 din Legea nr. 21/1991. B. Cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării

Instanţa de trimitere apreciază că analiza dispoziţiilor din Tratat supuse interpretării trebuie realizată în cadrul creat de Convenţia de la Haga [art. 1 alin. (1), art. 2, art. 3], dar şi de dispoziţiile art. 11 alin. (1) şi (2) din Constituţia României şi de cele ale art. 31 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 590/2003, reţinând că, potrivit art. 3 din Convenţia de la Haga, formalitatea apostilării actelor oficiale nu poate fi cerută în situaţia în care există o înţelegere între două sau mai multe state contractante care „o înlătură, o simplifică sau scuteşte actul de supralegalizare”, precum şi faptul că, potrivit art. 31 din Legea nr. 590/2003, aplicarea şi respectarea dispoziţiilor tratatelor internaţionale sunt o obligaţie care se impune nu doar instanţelor de judecată, ci şi tuturor autorităţilor statului român.

Dispoziţiile art. 1 din Tratat stabilesc regula potrivit căreia actele emise de instituţiile competente din cele două ţări sunt valabile pe teritoriul celeilalte părţi contractante fără vreo altă legalizare.

Autoritatea pârâtă din dosarul în care a fost formulată sesizarea a susţinut că nu i-ar fi incidente şi că nu ar avea obligaţia respectării prevederilor Tratatului, cu motivarea, acceptată de o parte a instanţelor de judecată prin hotărâri definitive, că aceste prevederi ar fi aplicabile doar instanţelor de judecată în rezolvarea cauzelor civile, nu şi autorităţilor administrative, cum este şi pârâta, cu ocazia soluţionării cererii de redobândire a cetăţeniei române de către Comisia pentru cetăţenie.

Art. l din Tratat precizează sfera de recunoaştere a actelor oficiale emise de autorităţile competente ale celor două ţări semnatare, aceasta fiind „teritoriul celeilalte părţi contractante”, concluzia care ar rezulta fiind aceea că actele oficiale ce emană de la autorităţile competente din Ucraina sunt recunoscute pe teritoriul României, fără a se face distincţia invocată de autoritatea pârâtă între autorităţi administrative şi judiciare.

Această interpretare, precizează instanţa de trimitere, pare să fie susţinută şi de art. 1 alin. (2) din Tratat, care nu limitează sfera autorităţilor competente doar la instanţele judecătoreşti şi la parchete, ci o defineşte extensiv, fiind incluşi notarii publici din România şi notariatele din Ucraina (aceştia din urmă în cadrul instituţiilor judiciare), precum şi „altor instituţii ale celeilalte părţi contractante, în competenţa cărora intră rezolvarea cauzelor civile”.

Mai mult, art. 1 alin. (3) din Tratat include explicit în categoria „cauze civile” şi cauzele familiale şi cauzele comerciale.

Se reţine că cetăţenia unei persoane este unul din elementele care alcătuiesc statutul juridic civil al unei persoane, alături de capacitatea juridică şi starea civilă a persoanei.

Cu ocazia soluţionării cererii de (re)dobândire a cetăţeniei române potrivit art. 11 din Legea nr. 21/1991, A.N.C. analizează acte de stare civilă (certificate de naştere, certificate de căsătorie, certificate de deces) în vederea determinării unor legături de descendenţă între petenţi, solicitanţi ai cetăţeniei române conform art. 11 din Legea nr. 21/1991, şi antecesorii acestora, foşti cetăţeni români care au pierdut cetăţenia română din motive neimputabile lor sau cărora această cetăţenie le-a fost ridicată fără voia lor.

Având în vedere faptul că stabilirea aspectelor învederate la paragraful anterior intră în sfera de reglementare a dreptului civil, respectiv a dreptului familiei, s-ar putea considera că A.N.C. face parte din categoria „altor instituţii ale celeilalte părţi contractante, în competenţa cărora intră rezolvarea cauzelor civile”, prevăzută de art. 1 alin. (2) din Tratat, teză contestată, însă, aşa cum s-a arătat mai sus, de autoritatea pârâtă şi de o parte a instanţelor de judecată.

Or, în situaţia în care A.N.C. ar face parte din categoria „altor instituţii ale celeilalte părţi contractante, în competenţa cărora intră rezolvarea cauzelor civile” prevăzută de art. 1 alin. (2) din Tratat, concluzia care ar decurge ar fi aceea a aplicabilităţii prevederilor art. 13 din acelaşi Tratat, ce prevăd valabilitatea, fără nicio altă legalizare (respectiv fără apostilare) a actelor întocmite sau certificate de instituţiile judiciare prevăzute cu sigiliul şi semnătura persoanei competente, a copiilor şi traducerilor legalizate de instituţiile competente, precum şi a dispoziţiilor care conferă actelor oficiale întocmite pe teritoriul uneia din părţile contractante forţa probatorie a actelor oficiale, pe teritoriul român, inclusiv în faţa autorităţii administrative pârâte, respectiv a Comisiei pentru cetăţenie din cadrul A.N.C.

Această concluzie ar decurge cu atât mai mult cu cât procedura desfăşurată în faţa comisiei sus-menţionate, cu ocazia soluţionării cererilor formulate în baza art. 11 din Legea nr. 21/1991, este finalizată prin emiterea unui act administrativ supus controlului instanţelor de contencios administrativ.

Or, în contextul în care în faţa instanţelor judecătoreşti sunt valabile, fără vreo altă certificare (apostilare n.r.), conform art. 1 alin. (2) art. 13, art. 40 alin. (2) din Tratat, „hotărârile instituţiilor de tutelă şi curatelă, instituţiilor care înregistrează actele de stare civilă şi altor instituţii competente în cauzele civile, care prin caracterul lor nu trebuie executate”, concluzia care s-ar impune ar fi aceea că, şi cu ocazia procedurii administrative ce a ocazionat emiterea actului administrativ contestat în faţa instanţelor judecătoreşti, ar fi incidentă aceeaşi regulă. VI. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie A. Jurisprudenţă comunicată de curţile de apel

Faţă de dispoziţiile art. 19 alin. (4) din Legea nr. 21/1991, cu excepţia Curţii de Apel Bucureşti, toate celelalte curţi de apel au comunicat faptul că, în raza lor teritorială de competenţă, nu a fost identificată jurisprudenţă cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării. Astfel, analiza jurisprudenţei va avea în vedere hotărârile comunicate de instanţele competente potrivit legii.

Într-o orientare jurisprudenţială s-a apreciat că, în ipoteza cererilor soluţionate anterior intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 82/2021, prevederile art. 13 şi art. 40 alin. (2) din Tratatul dintre România şi Ucraina privind asistenţa juridică şi relaţiile juridice în cauzele civile ratificat prin Legea nr. 3/2005 sunt aplicabile cu ocazia soluţionării cererii de redobândire a cetăţeniei române de către Comisia pentru cetăţenie din cadrul A.N.C., procedură finalizată prin emiterea unui act administrativ supus controlului instanţelor de contencios administrativ.

Această orientare jurisprudenţială se regăseşte în cadrul unui număr de şase hotărâri judecătoreşti definitive. În acelaşi sens au fost exprimate şi puncte de vedere teoretice, nesusţinute de practică judiciară, de către alte patru instanţe judecătoreşti (o curte de apel şi trei tribunale).

În susţinerea acestei orientări jurisprudenţiale au fost expuse argumentele de mai jos.

Din dispoziţiile art. 12 ale Tratatului dintre Republica Populară Română şi Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste privind acordarea asistenţei juridice în cauzele civile, familiale şi penale din 3.04.1958 (Tratatul dintre R.P.R. şi U.R.S.S.), aprobat prin Decretul nr. 334/1958 privind ratificarea tratatului dintre Republica Populară Română şi Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste privind acordarea asistenţei juridice în cauzele civile, familiale şi penale, precum şi din art. 13 din Tratatul dintre România şi Ucraina rezultă că actele de stare civilă prezentate de intimata-reclamantă nu trebuie apostilate, cele două tratate internaţionale, obligatorii pentru statul român, prevăzând că actele care au fost întocmite sau certificate de instituţiile juridice sau de către o persoană oficială (traducător, oficial, expert etc.) pe teritoriul uneia dintre părţile contractante, în limitele competenţei lor, în forma stabilită de legile în vigoare şi prevăzute cu sigiliul oficial, sunt valabile pe teritoriul celeilalte părţi contractante fără vreo altă certificare. Prin urmare, solicitarea A.N.C. de prezentare a documentelor apostilate nu are suport legal.

Aplicarea prevederilor mai sus-menţionate se impune, totodată, potrivit art. 11 alin. (1) şi (2) din Constituţia României, ce reglementează relaţia dintre dreptul internaţional şi dreptul intern.

În contextul în care, în faţa instanţelor judecătoreşti, sunt valabile, fără vreo altă certificare/apostilare, conform art. 1 alin. (2), art. 13, art. 40 alin. (2) din Tratatul dintre România şi Ucraina şi art. 12 din Tratatul dintre R.P.R. şi U.R.S.S. din 1958, hotărârile instituţiilor de tutelă şi curatelă, instituţiilor care înregistrează actele de stare civilă şi altor instituţii competente în cauzele civile, care, prin caracterul lor, nu trebuie executate, se impune interpretarea potrivit căreia, şi cu ocazia procedurii administrative ce a ocazionat emiterea actului administrativ contestat în faţa instanţelor judecătoreşti, ar fi incidentă aceeaşi regulă.

A.N.C. intră în categoria „altor instituţii ale celeilalte Părţi Contractante, în competenţa cărora intră rezolvarea cauzelor civile, familiale” prevăzute de tratatele mai sus-menţionate.

Pe de altă parte, s-a arătat că „Dispoziţiile legale” în vigoare, prin raportare la art. 3 alin. (2) din Convenţia de la Haga, sunt reprezentate de prevederile Legii nr. 3/2005 de ratificare a Tratatului dintre România şi Ucraina. Iar, potrivit art. 13 din Tratat, cu denumirea marginală „Valabilitatea documentelor”, documentele care au fost întocmite sau certificate de instituţiile juridice ale uneia dintre părţile contractante, prevăzute cu sigiliul şi semnătura persoanei competente, au valabilitate pe teritoriul celeilalte părţi contractante, fără nicio altă legalizare. Acestea se referă, de asemenea, la copiile şi traducerile care sunt legalizate de instituţiile competente. Actele care pe teritoriul unei părţi contractante sunt considerate ca fiind acte oficiale sunt socotite şi pe teritoriul celeilalte părţi contractante ca având forţa probatorie a actelor oficiale.

Din aceste considerente rezultă că dispoziţiile Legii nr. 3/2005 de ratificare a Tratatului dintre România şi Ucraina, în mod special cele ale art. 13 alin. (2) din Tratat, ar fi aplicabile.

Într-o altă orientare jurisprudenţială s-a apreciat că, în ipoteza cererilor soluţionate anterior intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 82/2021, prevederile art. 13 şi art. 40 alin. (2) din Tratatul dintre România şi Ucraina nu sunt aplicabile cu ocazia soluţionării cererii de redobândire a cetăţeniei române de către Comisia pentru cetăţenie din cadrul A.N.C, procedură finalizată prin emiterea unui act administrativ supus controlului instanţelor de contencios administrativ.

Această orientare jurisprudenţială se regăseşte la nivelul a şapte hotărâri judecătoreşti definitive. În acelaşi sens a fost exprimat şi punctul de vedere teoretic, nesusţinut de practică judiciară, al uneia dintre curţile de apel.

În susţinerea acestei orientări jurisprudenţiale au fost expuse considerentele de mai jos.

Chiar dacă Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 82/2021 a prevăzut expres condiţia apostilării ulterior emiterii actului contestat în cauză, nu era exclusă o astfel de cerinţă anterior consacrării ei legislative exprese. Astfel, chiar în absenţa Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 82/2021, din cuprinsul Tratatului dintre România şi Ucraina (art. 1-3), rezultă că acesta vizează îndeplinirea unor activităţi procesuale, aplicându-se în cauzele civile şi penale, nu şi în proceduri administrative extrajudiciare derulate în faţa unei instituţii publice precum este A.N.C.

Raporturile juridice care stau la baza emiterii ordinului preşedintelui A.N.C. sunt raporturi de drept administrativ, iar nu raporturi juridice civile. Faptul că cetăţenia ţine de statutul civil al persoanei nu face ca raporturile juridice şi operaţiunile administrative care stau la baza emiterii actului administrativ de dobândire a cetăţeniei române, la cerere, să fie considerate acte de drept civil, iar A.N.C. să intre în categoria „altor instituţii ale celeilalte părţi contractante, în competenţa cărora intră rezolvarea cauzelor civile, familiale şi penale (…)”, prevăzute de art. 1 alin. (2) din Tratatul dintre România şi Ucraina.

Mai mult, tratatul menţionat nu cuprinde nicio dispoziţie cu privire la posibilitatea acordării asistenţei juridice în domeniul dobândirii sau redobândirii cetăţeniei, întrucât dobândirea cetăţeniei la cerere ţine de domeniul dreptului public şi nu constituie o „cauză civilă”, în sensul prevederilor art. 1 şi 2 din Tratat.

Dispoziţiile Tratatului dintre România şi Ucraina privesc, în mod special, cooperarea directă dintre două autorităţi publice. Art. 13 alin. (2) din Tratat, cu referire la forţa probantă a înscrisurilor, nu este aplicabil în situaţia depunerii înscrisurilor de către petent. Din această perspectivă, A.N.C. poate solicita petenţilor completarea dosarului administrativ cu înscrisuri doveditoare, cu parcurgerea procedurii apostilării, în condiţiile Legii nr. 21/1991, astfel cum a fost modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 82/2021, cu indicarea elementelor care „nasc îndoieli cu privire la autenticitatea actelor care dovedesc îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege pentru acordarea sau, după caz, redobândirea cetăţeniei române”.

În argumentarea acestei orientări jurisprudenţiale, în cadrul unora dintre deciziile de speţă indicate, a fost invocat inclusiv punctul de vedere emis de Ministerul Afacerilor Externe, în calitate de instituţie competentă să interpreteze tratatele.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat faptul că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil, nu se verifică, la momentul respectiv, practică judiciară, în vederea promovării unui recurs în interesul legii cu privire la problema de drept ce formează obiectul sesizării. B. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în mecanismele de unificare a practicii judiciare

Nu au fost identificate decizii relevante cu privire la problema de drept ce face obiectul întrebării preliminare. VII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României

În jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României nu au fost identificate repere relevante cu privire la chestiunea de drept pusă în discuţie. VIII. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene

În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene nu au fost identificate repere relevante cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării. IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit asupra chestiunii de drept, judecătorul-raportor a apreciat că prevederile art. 13 şi art. 40 alin. (2) din Tratatul dintre România şi Ucraina privind asistenţa juridică şi relaţiile juridice în cauzele civile, semnat la Bucureşti la 30 ianuarie 2002, ratificat prin Legea nr. 3/2005, nu sunt aplicabile cu ocazia soluţionării cererii de redobândire a cetăţeniei române de către Comisia pentru cetăţenie din cadrul A.N.C., procedură finalizată prin emiterea unui act administrativ supus controlului instanţelor de contencios administrativ (în ipoteza cererilor soluţionate anterior intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 82/2021). X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie X.1. Asupra admisibilităţii sesizării

Analizând, cu prioritate, îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, se reţine că sesizarea este admisibilă, pentru considerentele arătate în continuare.

Potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.”

Din cuprinsul acestor dispoziţii şi al jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie rezultă următoarele condiţii cumulative de admisibilitate: – existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; – cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit să soluţioneze cauza; – instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece cauza în ultimă instanţă; – existenţa unei chestiuni de drept veritabile, susceptibile să dea naştere unor interpretări diferite, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei aflate în curs de judecată; – chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită să fie nouă; – asupra chestiunii de drept Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Înalta Curte constată că în cauză sunt îndeplinite primele trei şi a şasea dintre condiţiile de admisibilitate, întrucât sesizarea a fost formulată în cadrul unui litigiu aflat pe rolul Secţiei a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti, care este învestită în ultimă instanţă cu soluţionarea recursului, hotărârea ce urmează a fi pronunţată fiind definitivă potrivit art. 634 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă raportat la art. 19 alin. (4) din Legea nr. 21/1991, iar, asupra chestiunii de drept, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

În ceea ce priveşte a patra condiţie de admisibilitate, subsumat acesteia, în componenta sa referitoare la existenţa unei chestiuni de drept veritabile, susceptibile să dea naştere unor interpretări diferite, se apreciază că este îndeplinită, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Referitor la cerinţa existenţei unei „chestiuni de drept veritabile”, în jurisprudenţa Înaltei Curţi s-au reţinut următoarele: a) chestiunea de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită prezintă o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii (Decizia nr. 24 din 29 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 820 din 4 noiembrie 2015; Decizia nr. 6 din 30 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 24 februarie 2017; Decizia nr. 10 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016; Decizia nr. 62 din 18 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 797 din 9 octombrie 2017; Decizia nr. 18 din 5 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 337 din 17 aprilie 2018; Decizia nr. 34 din 24 mai 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 671 din 7 iulie 2021, paragraful 59; Decizia nr. 45 din 7 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 735 din 27 iulie 2021, paragraful 46; Decizia nr. 50 din 14 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 844 din 3 septembrie 2021, paragraful 41; Decizia nr. 74 din 18 octombrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1174 din 13 decembrie 2021, paragraful 42); b) chestiunea de drept supusă dezlegării trebuie să fie o chestiune care ridică serioase dificultăţi de interpretare a unor dispoziţii legale imperfecte, lacunare ori contradictorii, iar nu realizarea unor operaţiuni de interpretare şi de aplicare a unui text de lege în raport cu circumstanţele particulare ce caracterizează fiecare litigiu ori existenţa unor simple obstacole care ar putea fi înlăturate printr-o reflexie mai aprofundată a judecătorului cauzei (Decizia nr. 9 din 20 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 246 din 10 aprilie 2017, paragraful 62 şi 65; Decizia nr. 62 din 24 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 912 din 30 octombrie 2018, paragraful 37; Decizia nr. 34 din 24 mai 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 671 din 7 iulie 2021, paragraful 61; Decizia nr. 45 din 7 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 735 din 27 iulie 2021, paragraful 37); c) pentru a ne afla în prezenţa unei veritabile chestiuni de drept, caracterul complex sau, după caz, precar al reglementării, de natură a conduce, în final, la interpretări diferite, precum şi dificultatea completului în a-şi însuşi o anumită interpretare trebuie să fie reflectate în încheierea de sesizare, care trebuie să fie motivată, aptă să releve reflecţia asupra diferitelor variante de interpretare posibile, cu argumentele aferente, şi de o manieră în care să se întrevadă explicit pragul de dificultate al întrebării şi în ce măsură acesta depăşeşte obligaţia ordinară a instanţei de a interpreta şi aplica legea în cadrul soluţionării unui litigiu, întrucât simpla dilemă cu privire la sensul unei norme de drept nu poate constitui temei pentru declanşarea mecanismului hotărârii prealabile (Decizia nr. 2 din 22 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 178 din 26 februarie 2018, paragraful 42; Decizia nr. 62 din 24 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 912 din 30 octombrie 2018, paragraful 38, 39 şi 41; Decizia nr. 32 din 30 martie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 553 din 26 iunie 2020, paragraful 50; Decizia nr. 45 din 7 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 735 din 27 iulie 2021, paragraful 37; Decizia nr. 50 din 14 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 844 din 3 septembrie 2021, paragraful 41; Decizia nr. 74 din 18 octombrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1174 din 13 decembrie 2021, paragraful 42). Sub acest aspect s-a reţinut că, în procedura hotărârii prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu se substituie atributului fundamental al instanţelor, de interpretare şi aplicare a legii, ci se limitează la a facilita judecătorului eliminarea ambiguităţilor ori a dificultăţilor unor texte de lege (Decizia nr. 45 din 7 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 735 din 27 iulie 2021, paragraful 46).

Chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită prezintă un anumit grad de dificultate, hotărârile judecătoreşti şi punctele de vedere exprimate de instanţe fiind diferite în legătură cu aplicabilitatea prevederilor art. 13 şi art. 40 alin. (2) din Tratatul dintre România şi Ucraina cu ocazia soluţionării cererii de redobândire a cetăţeniei române de către Comisia pentru cetăţenie din cadrul A.N.C., procedură finalizată prin emiterea unui act administrativ supus controlului instanţelor de contencios administrativ (în ipoteza cererilor soluţionate anterior intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 82/2021).

Este necontestat faptul că problema de drept ce formează obiectul prezentei sesizări este susceptibilă de interpretări diferite şi poate genera divergente de jurisprudenţă, iar „rolul unei instanţe supreme este tocmai să regleze aceste contradicţii de jurisprudenţă” (CEDO, Hotărârea din 6 decembrie 2007, Beian împotriva României, pct. 37; Hotărârea din 27 ianuarie 2009, Ştefan şi Ştef împotriva României, pct. 32 şi 33).

Pe de altă parte, sub aspectul clarităţii normei a cărei interpretare unitară se solicită, dispoziţiile invocate nu sunt suficient de explicite, fiind posibile cel puţin două interpretări, astfel că problema de drept sesizată reprezintă o chestiune de o dificultate suficient de mare pentru a reclama o rezolvare de principiu pe calea hotărârii prealabile.

În considerarea argumentelor expuse se constată că cerinţa esenţială privind existenţa unei chestiuni de drept are în vedere o problemă de drept reală, dificilă, care priveşte interpretarea diferită a textelor de lege invocate.

Cu privire la cerinţa noutăţii, analiza conţinutului art. 519 din Codul de procedură civilă relevă faptul că noutatea chestiunii de drept ce face obiectul întrebării prealabile reprezintă o condiţie distinctă de aceea a nepronunţării anterioare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra respectivei chestiuni de drept ori de cea a inexistenţei unui recurs în interesul legii aflat în curs de soluţionare cu privire la acea problemă de drept.

Aşa cum Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a decis în jurisprudenţa sa anterioară (Decizia nr. 4 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2014; Decizia nr. 41 din 21 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 115 din 10 februarie 2017 etc.), cerinţa noutăţii este îndeplinită atunci când chestiunea de drept îşi are izvorul în reglementări recent intrate în vigoare, iar instanţele nu i-au dat încă o anumită interpretare şi aplicare la nivel jurisprudenţial.

Totodată, cerinţa noutăţii ar putea fi reţinută ca îndeplinită şi în cazul în care, deşi norma nu este foarte recentă, în privinţa sa s-ar impune anumite clarificări, într-un context legislativ nou sau modificat faţă de unul anterior, ale unei norme legale mai vechi (ipoteza aşa-zisei reevaluări a interpretării normei).

În speţă, se observă, pe de o parte, că nu a avut loc depăşirea stadiului unei practici judiciare incipiente (faţă de numărul redus de hotărâri identificate prin cercetarea jurisprudenţei) şi că este în curs de conturare o practică judiciară în legătură cu chestiunea de drept ce face obiectul sesizării, din această perspectivă cerinţa noutăţii fiind îndeplinită.

Pe de altă parte, deşi textul legal în discuţie datează din anul 2002, fiind ratificat printr-o lege adoptată în anul 2005 (Legea nr. 3/2005), aplicarea sa redusă până la momentul sesizării, precum şi necesitatea reevaluării sale conturează, de asemenea, îndeplinirea cerinţei noutăţii problemei de drept ce face obiectul sesizării.

În plus, apariţia Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 81/2021, prin introducerea prevederii exprese a necesităţii apostilării actelor prezentate A.N.C., a condus la conturarea unor opinii potrivit cărora anterior adoptării acestui act normativ nu era obligatoriu ca înscrisurile folosite în susţinerea cererilor de acordare sau redobândire a cetăţeniei române să fie apostilate. X.2. Cu privire la fondul chestiunii de drept supuse dezlegării

Astfel cum arată instanţa de trimitere, problematica interpretării prevederilor art. 13 şi art. 40 alin. (2) din Tratatul dintre România şi Ucraina apare în cadrul procedurii prevăzute de art. 11 din Legea nr. 21/1991.

Potrivit prevederilor acestui act normativ, persoanele care au dobândit cetăţenia română prin naştere sau prin adopţie şi care au pierdut-o din motive neimputabile lor sau cărora această cetăţenie le-a fost ridicată fără voia lor, precum şi descendenţii acestora până la gradul III, la cerere, pot redobândi sau li se poate acorda cetăţenia română, cu posibilitatea păstrării cetăţeniei străine şi stabilirea domiciliului în ţară sau cu menţinerea acestuia în străinătate, dacă îndeplinesc condiţiile prevăzute la art. 8 alin. (1) lit. b), c) şi e) din Legea nr. 21/1991.

Procedura acordării sau redobândirii cetăţeniei române este reglementată prin capitolul III din lege, rezultând, în esenţă, că această procedură începe cu depunerea unei cereri adresate Comisiei pentru cetăţenie, însoţită de acte care dovedesc îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege.

Comisia pentru cetăţenie – entitate fără personalitate juridică din cadrul A.N.C. – verifică îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege pentru acordarea sau redobândirea cetăţeniei române şi, în cazul în care sunt întrunite condiţiile pentru admiterea cererii, stabileşte, într-un termen ce nu va depăşi 6 luni, programarea persoanei la interviul organizat pentru verificarea condiţiilor prevăzute la art. 8 alin. (1) lit. f) şi g).

În cazul în care nu sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru acordarea ori redobândirea cetăţeniei, precum şi în cazul nepromovării interviului prevăzut la art. 15 alin. (5) din Legea nr. 21/1991 ori al neprezentării, în mod nejustificat, la susţinerea acestuia, Comisia pentru cetăţenie, printr-un raport motivat, propune preşedintelui A.N.C. respingerea cererii.

Procedura se finalizează prin emiterea de către preşedintele A.N.C. a unui ordin care poate fi de acordare sau de redobândire a cetăţeniei române (când se constată că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege) sau de respingere a cererii (în cazul în care se constată neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege pentru acordarea sau redobândirea cetăţeniei române), ordin care poate fi atacat la instanţa de contencios administrativ.

Acesta este contextul în care a apărut problema de drept supusă interpretării.

Având în vedere modul de formulare a sesizării şi argumentele ce transpar din opiniile jurisprudenţiale, precum şi din opiniile teoretice exprimate în susţinerea acestora, în cauză trebuie lămurit, mai întâi, dacă în baza Convenţiei de la Haga este ori nu obligatorie apostilarea actelor solicitate de A.N.C. şi, apoi, dacă prevederile art. 13 şi 40 din Tratatul dintre România şi Ucraina constituie o excepţie de la obligativitatea prezentării actelor apostilate.

Totodată, ţinând cont de distincţia făcută în sesizare după cum este vorba de cereri anterioare sau ulterioare adoptării Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 82/2021, trebuie stabilit şi scopul legiuitorului în adoptarea acestui act normativ.

Privind Convenţia de la Haga, trebuie amintit mai întâi că supralegalizarea şi apostilarea actelor oficiale, deşi reprezintă, amândouă, o procedură de atestare a autenticităţii sigiliilor şi semnăturilor aplicate pe un act oficial de către instituţia emitentă, în vederea recunoaşterii formale a actului de către autorităţile altui stat, şi au ca efect juridic atestarea autenticităţii unui act oficial din punct de vedere formal, sunt totuşi proceduri distincte.

Ceea ce diferă sunt statele în care sunt utilizate documentele, dar şi instituţiile care aplică apostila şi, respectiv, efectuează supralegalizarea.

Astfel, în cazul actelor oficiale străine care urmează a fi utilizate în România, supralegalizarea presupune parcurgerea mai multor operaţiuni, într-o anumită ordine, respectiv: o procedură internă de avizare a actului oficial străin de către autorităţile locale competente, supralegalizarea de către Ministerul Afacerilor Externe al statului emitent, supralegalizarea de către misiunea diplomatică/oficiul consular român acreditat în statul emitent sau, în mod alternativ, de către misiunea diplomatică/oficiul consular străin acreditat în România şi, în fine, supralegalizarea de către Ministerul Afacerilor Externe Român.

Convenţia cu privire la suprimarea cerinţei supralegalizării, adoptată la Haga la 5 octombrie 1961, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 408 din 26 august 1999, a avut rolul de a înlocui, pentru statele semnatare, procedura mai anevoioasă a supralegalizării cu procedura apostilării.

În consecinţă, Convenţia de la Haga nu suprimă cerinţa oricărei forme de legalizare, cum se apreciază în unul dintre punctele de vedere teoretice expuse în susţinerea primei opinii jurisprudenţiale, ci doar înlocuieşte, pentru statele semnatare, cerinţa supralegalizării, care se obţine cu o procedură destul de complicată, cu procedura mult mai facilă a apostilării.

Acest aspect rezultă atât din preambulul Convenţiei, cât şi din cuprinsul art. 2 din aceasta, unde, după ce se arată că fiecare stat contractant scuteşte de supralegalizare actele cărora li se aplică această convenţie şi care urmează să fie prezentate pe teritoriul său, precizează, în teza finală, că „Supralegalizarea, în sensul prezentei convenţii, are în vedere numai formalitatea prin care agenţii diplomatici sau consulari ai ţării pe teritoriul căreia actul urmează să fie prezentat atestă veracitatea semnăturii, calitatea în care a acţionat semnatarul actului sau, după caz, identitatea sigiliului şi a ştampilei de pe acest act”.

Totodată, art. 3 din Convenţie stipulează că singura formalitate care ar putea fi cerută pentru a atesta veracitatea semnăturii, calitatea în care a acţionat semnatarul actului sau, după caz, identitatea sigiliului sau a ştampilei de pe acest act este aplicarea apostilei, eliberată de către autoritatea competentă a statului din care emană documentul.

Din aceste prevederi rezultă că regula este aceea că, deşi suprimă cerinţa supralegalizării, Convenţia de la Haga consacră obligativitatea apostilării actelor străine încheiate într-un stat semnatar al Convenţiei şi prezentate autorităţilor altui stat semnatar.

Trebuie precizat că România a aderat la Convenţia de la Haga prin Ordonanţa Guvernului nr. 66/1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 408 din 26 august 1999, iar Ucraina a aderat la aceeaşi convenţie la data de 2 aprilie 2003, astfel încât ambelor le sunt aplicabile prevederile Convenţiei.

În consecinţă, actele oficiale întocmite pe teritoriul oricăruia dintre cele două state (România sau Ucraina) trebuie prezentate autorităţilor din celălalt stat având a