Decizia nr. 73 din 30 octombrie 2023

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este legal constituit, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (6) din Codul de procedură civilă şi ale art. 34 alin. (2) lit. b) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20 din 14 martie 2023, cu modificările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de domnul judecător Ionel Barbă, preşedintele delegat al Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Elena-Mădălina Ivănescu, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Arad – Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, litigii de muncă şi asigurări sociale în Dosarul nr. 12.395/55/2022.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, ce a fost comunicat părţilor, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; părţile nu au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept.

De asemenea, referă asupra faptului că au fost transmise de către instanţele naţionale hotărâri judecătoreşti pronunţate în materia ce face obiectul sesizării şi opinii teoretice exprimate de judecători cu privire la chestiunea de drept ce face obiectul sesizării, iar Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării.

În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept ce face obiectul sesizării, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Prin Încheierea din 24 mai 2023, pronunţată în Dosarul nr. 12.395/55/2022, Tribunalul Arad – Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, litigii de muncă şi asigurări sociale a dispus, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, prin care să se dea o rezolvare de principiu cu privire la următoarea chestiune de drept: Persoana vătămată, alta decât contravenientul, căreia i s-a dispus demolarea construcţiei prin procesul-verbal de contravenţie, poate fi asimilată persoanei vătămate căreia îi aparţin bunurile confiscate în sensul art. 31 alin. (2) teza a II-a din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001), prin analogia reglementată de art. 1 alin. (2) din Codul civil din 2009, republicat, cu modificările şi completările ulterioare (Codul civil)?

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept cu nr. 1.861/1/2023. II. Expunerea succintă a procesului. Obiectul învestirii instanţei care a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile. Stadiul procesual în care se află pricina Procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei

Prin Procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei nr. xxxx/25.01.2018 (Procesul-verbal de contravenţie), emis de Municipiul Arad – Direcţia Generală Poliţia Locală (D.G.P.L. Arad), A.B. a fost sancţionat cu amenda contravenţională în cuantum de 2.500 lei, în temeiul dispoziţiilor art. 26 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 933 din 13 octombrie 2004, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 50/1991). Totodată, agentul constatator a dispus, ca măsură complementară, oprirea imediată a lucrărilor şi înaintarea documentaţiei tehnice la Primăria Municipiului Arad în vederea obţinerii autorizaţiei de construire în condiţiile legii sau, după caz, desfiinţarea lucrărilor ce nu pot fi autorizate, stabilind termenul de 31.07.2018 pentru realizarea măsurii complementare.

Agentul constatator a reţinut, în urma controlului efectuat la 25.01.2018, următoarele: „Demolarea casei familiale existente în partea posterioară a imobilului şi construirea unei noi case familiale având regim de înălţime P + E, cu dimensiunile de aproximativ 13 x 5,7 m zidărie tencuită, şarpantă de lemn într-o apă, acoperită cu învelitoare din tablă cutată, lucrările au fost executate în perioada 2012-2017 fără autorizaţie de construire”. Plângerea formulată împotriva Procesului-verbal de contravenţie

Împotriva Procesului-verbal de contravenţie a formulat plângere apelanta-petentă C.D. din Dosarul nr. 12.395/55/2022 al Tribunalului Arad – Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, litigii de muncă şi asigurări sociale, în care a fost formulată sesizarea ce formează obiectul prezentei cauze, aceasta având calitatea de soţie a contravenientului A.B. şi coproprietar al imobilului vizat de măsura complementară dispusă prin Procesul-verbal de contravenţie. Plângerea astfel formulată a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 31 alin. (2) teza a II-a din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 raportate la cele ale art. 1 alin. (2) din Codul civil, petenta arătând că are calitatea de coproprietar al construcţiei edificate fără autorizaţie de construire. Întâmpinarea

Prin întâmpinarea formulată la plângerea contravenţională mai susmenţionată, intimata D.G.P.L. Arad a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a petentei C.D., în temeiul dispoziţiilor art. 36 din Codul de procedură civilă, motivat de faptul că nu sunt îndeplinite condiţiile art. 32 din codul sus-menţionat, petenta C.D. nefiind şi persoana sancţionată prin Procesul-verbal de contravenţie, ca subiect activ al faptei contravenţionale. Hotărârea primei instanţe

Prin Sentinţa civilă nr. 5.395 din 16 noiembrie 2022, pronunţată în Dosarul nr. 12.395/55/2022, Judecătoria Arad a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a petentei C.D., invocată de intimata D.G.P.L. Arad prin întâmpinare, şi a respins plângerea contravenţională introdusă de aceasta.

În motivarea soluţiei de mai sus, prima instanţă a reţinut că dispoziţiile art. 31 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 stabilesc în mod restrictiv persoanele care au calitate procesuală activă în procedura plângerii contravenţionale. De asemenea, prin procesul-verbal de contravenţie este stabilită răspunderea contravenţională, iar aceasta este o răspundere personală. Astfel, pe lângă contravenient, alte persoane pot formula plângere împotriva procesului-verbal de contravenţie numai în situaţiile expres prevăzute de art. 31 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, fără a se putea extinde aplicarea acestui text de lege prin analogie.

În acest context, prima instanţă a constatat că petenta a formulat plângere contravenţională împotriva Procesului-verbal de contravenţie fără ca aceasta să aibă calitatea de contravenient şi fără a avea calitatea de persoană vătămată sau de proprietar al bunurilor confiscate în sensul art. 31 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001. Apelul declarat în cauză

Împotriva sentinţei menţionate la paragraful 14 din prezenta decizie a formulat apel petenta C.D., prin care a solicitat anularea sentinţei apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la Judecătoria Arad, în temeiul art. 480 alin. (3) din Codul de procedură civilă.

În motivarea apelului, apelanta-petentă a arătat că, raportat la starea de fapt, în calitate de coproprietar al unui imobil supus demolării, poate fi asimilată proprietarului ale cărui bunuri urmează să fie confiscate în baza procesului-verbal contestat. Finalitatea ambelor sancţiuni complementare dispuse prin procesul-verbal de constatare a contravenţiei este aceeaşi, respectiv pierderea dreptului de proprietate al unui proprietar care nu are calitatea de contravenient, deci, cel puţin teoretic, procesul-verbal nu îi este opozabil, deşi are ca obiect al unei sancţiuni complementare bunurile aflate în proprietatea sa.

În aceste condiţii, apelanta apreciază că legislaţia poate fi aplicată prin analogie, raţiunile fiind identice, respectiv pierderea dreptului de proprietate asupra unui bun, fie prin confiscare, fie prin demolare. În condiţiile în care raţiunea este identică, rezultă că şi proprietarul bunului imobil supus demolării trebuie să aibă aceleaşi drepturi de a formula plângere contravenţională împotriva măsurii dispuse cu cele ale proprietarului căruia i se confiscă bunurile. Întâmpinarea la apelul declarat în cauză

Prin întâmpinarea la apelul declarat în cauză, intimatul D.G.P.L. Arad a solicitat instanţei de apel să constate temeinicia şi legalitatea Sentinţei civile nr. 5.395 din 16 noiembrie 2022 a Judecătoriei Arad – Secţia civilă şi, în consecinţă, să respingă apelul declarat împotriva acesteia, ca nefondat.

În motivarea apelului, intimata a reiterat excepţia lipsei calităţii procesuale active a petentei C.D., având în vedere dispoziţiile art. 36 din Codul de procedură civilă, arătând, în esenţă, că doar subiectul activ al contravenţiei, numitul A.B., soţ al petentei, ar fi avut dreptul de a formula plângere contravenţională în termenul legal de 15 zile de la comunicare, însă acesta nu a uzat de acest drept, iar procesul-verbal de contravenţie a rămas definitiv.

Se precizează, totodată, că, faţă de nerealizarea măsurii complementare de către contravenientul A.B. în termenul stabilit prin procesul-verbal de contravenţie, Municipiul Arad a introdus o acţiune în instanţă având ca obiect obligaţie de a face, respectiv desfiinţarea imobilului vizat de măsura complementară, acţiunea fiind soluţionată favorabil prin Decizia civilă nr. 559/A din 18 septembrie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 14.527/55/2018, de Tribunalul Arad – Secţia I civilă, definitivă, ce reprezintă titlu executoriu.

Având în vedere faptul că subiectul activ al contravenţiei, numitul A.B., nu s-a conformat dispoziţiilor stabilite de instanţa de judecată prin titlul executoriu, potrivit celor menţionate în cadrul paragrafului anterior, în termen de 6 luni de la pronunţarea hotărârii, intimatul a solicitat executarea silită a debitorului, fiind constituit Dosarul de executare silită nr. 86/2022 pe rolul B.E.J. M.C.

Faţă de faptul că motivele invocate potrivit celor de mai sus au făcut obiectul controlului de legalitate al instanţelor judecătoreşti în cadrul litigiului anterior, instanţele pronunţând o hotărâre ce se bucură de autoritate de lucru judecat, în opinia intimatei, reiterarea acestora în cadrul Dosarului nr. 12.395/55/2022 atrage inadmisibilitatea cererii formulate. III. Normele de drept ce formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile

Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 şi Codul civil din 2009, republicat, cu modificările şi completările ulterioare (Codul civil), şi anume: – art. 31 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001: ” Art. 31. – (…) (2) Partea vătămată poate face plângere numai în ceea ce priveşte despăgubirea, iar cel căruia îi aparţin bunurile confiscate, altul decât contravenientul, numai în ceea ce priveşte măsura confiscării. (…)” – art. 1 alin. (2) din Codul civil: ” Art. 1. – (…) (2) În cazurile neprevăzute de lege se aplică uzanţele, iar în lipsa acestora, dispoziţiile legale privitoare la situaţii asemănătoare, iar când nu există asemenea dispoziţii, principiile generale ale dreptului.” IV. Punctul de vedere al părţilor

Punctul de vedere al apelantei-petente C.D., care a formulat cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept redate la paragraful 8 din prezenta decizie, rezultă din lucrările depuse la dosarul cauzei şi este în sensul că persoana vătămată, alta decât persoana contravenientului, în calitate de coproprietar al unui imobil supus demolării împreună cu contravenientul, poate fi asimilată persoanei vătămate căreia îi aparţin bunurile confiscate în sensul art. 31 alin. (2) teza a II-a din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001.

Intimata D.G.P.L. Arad a solicitat respingerea, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea problemei de drept menţionate la paragraful 8 din prezenta decizie, faţă de neîndeplinirea, în cauză, a condiţiilor reglementate de art. 519 din Codul de procedură civilă.

În ceea ce priveşte fondul problemei de drept supuse dezlegării, intimata D.G.P.L. Arad apreciază că dispoziţiile art. 31 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 stabilesc în mod restrictiv persoanele care au calitate procesuală activă în procedura specială a plângerii contravenţionale, aceasta fiind o răspundere personală. Astfel, pe lângă contravenient, alte persoane pot formula plângere contravenţională doar în situaţiile prevăzute expres în acest articol, fără a se putea extinde aplicarea acestui text de lege prin analogie. V. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea A. Cu privire la admisibilitatea sesizării

Instanţa de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, faţă de considerentele redate în continuare.

Astfel, s-a reţinut că Dosarul nr. 12.395/55/2022 al Tribunalului Arad – Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, litigii de muncă şi asigurări sociale este în curs de judecată, fiind în faza apelului; instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă prezentul litigiu în ultimă instanţă; cauza care face obiectul judecăţii se află în competenţa legală a unui complet de judecată al tribunalului învestit să soluţioneze pricina, iar soluţionarea pe fond a apelului depinde de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere; această chestiune de drept nu a făcut obiectul vreunei sesizări anterioare a instanţei supreme în vederea dezlegării şi nici al unui recurs în interesul legii.

Chestiunea de drept dedusă judecăţii în prezentul dosar vizează stabilirea măsurii în care persoana vătămată, alta decât contravenientul, căreia i s-a dispus demolarea construcţiei prin procesul-verbal de contravenţie, poate fi asimilată persoanei vătămate căreia îi aparţin bunurile confiscate, în sensul art. 31 alin. (2) teza a II-a din Ordonanţa Guvernului 2/2001, prin analogia reglementată de art. 1 alin. (2) din Codul civil. Or, temeiul de drept invocat de apelanta C.D. în susţinerea plângerii contravenţionale este reprezentat de art. 31 alin. (2) teza a II-a din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 coroborat cu art. 1 alin. (2) din Codul civil (analogia juridică), pe care apelanta îşi întemeiază calitatea procesuală activă în cauză. B. Cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării

Cu privire la fondul chestiunii de drept supuse dezlegării, instanţa de trimitere apreciază că, în situaţiile de natura celor expuse, în care dreptul de proprietate asupra construcţiei edificate fără autorizaţie de construire este revendicat de mai multe persoane, se impune ca agentul constatator să menţioneze în cuprinsul procesului-verbal de contravenţie această împrejurare. Apoi se impune a se stabili căreia dintre aceste persoane îi poate fi atribuită calitatea de investitor şi/sau executant, acesta din urmă putând fi şi o terţă persoană.

În situaţia în care agentul constatator nu deţine suficiente informaţii pentru stabilirea calităţii investitorului, acesta are obligaţia de a indica, pe baza înscrisurilor ce i-au fost puse le dispoziţie ori în urma verificării, din oficiu, a registrelor imobiliare, toate persoanele cărora li se poate atribui această calitate.

În acest din urmă caz, procesul-verbal de contravenţie ar trebui comunicat tuturor acestor persoane, în scopul aducerii la cunoştinţă a celor constatate şi pentru a li se da posibilitatea de a formula o apărare efectivă şi eficientă, pe calea plângerii formulate împotriva procesului-verbal de contravenţie, procedură reglementată de dispoziţiile art. 31-36 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, dispoziţii care completează Legea nr. 50/1991, potrivit art. 35 alin. (3) din acest act normativ.

Situaţia este similară celei prevăzute de art. 31 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001.

Pe de altă parte, s-ar putea considera că, potrivit textului art. 26 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 50/1991, subiect al contravenţiei poate fi doar investitorul şi/sau executantul construcţiei edificate, doar cu privire la aceste persoane putând fi angajată răspunderea contravenţională.

Dreptul de proprietate asupra construcţiei sau asupra terenului pe care aceasta este edificată rămâne indiferent faţă de raportul juridic născut în materie contravenţională, acesta urmând a fi stabilit între persoanele implicate pe calea dreptului comun.

În cele mai multe situaţii calitatea de investitor sau/şi executant o are viitorul proprietar sau coproprietar al edificiului, iar excluderea lor din procedura reglementată în materie contravenţională face dificilă, dacă nu imposibilă, revendicarea în natură a dreptului de proprietate al acestora şi îi lipseşte şi de posibilitatea de a intra în legalitate prin înaintarea documentaţiei necesare în vederea obţinerii autorizaţiei de construire. VI. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie A. Jurisprudenţă comunicată de curţile de apel

Curţile de apel Alba Iulia, Bacău, Braşov, Cluj, Constanţa, Craiova, Galaţi, Iaşi, Oradea, Piteşti, Ploieşti, Suceava, Târgu Mureş şi Timişoara au comunicat faptul că, în raza lor teritorială de competenţă, nu a fost identificată jurisprudenţa cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării.

Într-o orientare jurisprudenţială, s-a apreciat că persoana vătămată, alta decât contravenientul, căreia i s-a dispus demolarea construcţiei prin procesul-verbal de contravenţie, nu poate fi asimilată persoanei vătămate căreia îi aparţin bunurile confiscate în sensul art. 31 alin. (2) teza a II-a din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, prin analogia reglementată de art. 1 alin. (2) din Codul civil.

În sensul acestei orientări jurisprudenţiale a fost identificată o hotărâre judecătorească pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal. În acelaşi sens au fost exprimate şi puncte de vedere teoretice, nesusţinute de practică judiciară, de către alte şase instanţe judecătoreşti (un tribunal şi cinci judecătorii).

În susţinerea acestei orientări jurisprudenţiale au fost expuse argumentele prezentate în continuare.

Dispoziţiile art. 31 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 sunt de strictă interpretare şi aplicare, astfel că noţiunea de proprietar al bunului confiscat nu poate fi extinsă la noţiunea de proprietar al bunului demolat.

S-a precizat că sunt sancţiuni contravenţionale complementare, potrivit art. 5 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, confiscarea, suspendarea sau anularea avizului, acordului sau a autorizaţiei de exercitare a unei activităţi, închiderea unităţii, desfiinţarea lucrărilor şi aducerea terenului în starea iniţială etc. Dintre toate aceste sancţiuni complementare, care, în mod evident, au repercusiuni asupra diferiţilor subiecţi de drept, legiuitorul a înţeles să restrângă titularii plângerii contravenţionale doar la contravenient, partea vătămată şi proprietarul bunului confiscat.

Deşi art. 31 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 nu prevede expres faptul că doar persoana sancţionată poate face plângere împotriva procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei, din interpretarea coroborată a alin. (1) şi (2) ale aceluiaşi articol rezultă această concluzie, cu atât mai mult cu cât răspunderea contravenţională este personală. Din moment ce persoane precum „partea vătămată” sau „cel căruia îi aparţin bunurile confiscate” nu pot invoca motive ce ţin de fondul raportului juridic contravenţional, cu atât mai puţin persoane străine de procesul-verbal pot formula plângere împotriva acestui act.

Este necesar a se avea în vedere că desfiinţarea construcţiei respective nu se dispune prin procesul-verbal de contravenţie întocmit în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 50/1991, ci în baza hotărârii judecătoreşti pronunţate conform prevederilor art. 32 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 50/1991, această procedură implicând un proces civil.

Or, în măsura în care proprietarul pretins afectat – care nu a fost sancţionat conform procesului-verbal de contravenţie – ar pretinde imposibilitatea de demolare, ar avea posibilitatea să intervină în procesul respectiv sau chiar să atace hotărârea instanţei în măsura în care nu ar fi fost citat şi s-ar fi impus aceasta faţă de calitatea sa de proprietar. Totuşi, s-a considerat că trebuie adăugat că, în măsura în care pretinsul proprietar nu a acţionat în mod legal şi nu şi-a înscris dreptul de proprietate în evidenţele publice, acestei persoane îi aparţine culpa şi poate suferi consecinţe ca urmare a nerespectării prevederilor legale, inclusiv prin desfiinţarea construcţiei pentru care nu există autorizaţie de construire şi care a fost executată de contravenient.

Fiind un act administrativ, controlul legalităţii acestuia ar putea fi efectuat pe calea contenciosului administrativ, în măsura în care o altă persoană decât cea sancţionată contravenţional ar justifica existenţa unui interes legitim în contestarea actului, ca urmare a cauzării unui prejudiciu prin întocmirea procesuluiverbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei.

Persoana vătămată, alta decât contravenientul, proprietară a construcţiei cu privire la care s-a dispus demolarea prin procesul-verbal de contravenţie nu poate fi asimilată persoanei vătămate căreia îi aparţin bunurile confiscate, întrucât o interpretare contrară ar echivala cu a adăuga, în mod nepermis, la lege, atât timp cât sancţiunea complementară a confiscării este distinctă de sancţiunea complementară a desfiinţării lucrărilor, conform art. 5 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001.

Potrivit art. 10 din Codul civil, legile care restrâng exerciţiul unor drepturi se aplică numai în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege.

Într-o altă orientare jurisprudenţială s-a apreciat că persoana vătămată, alta decât contravenientul, căreia i s-a dispus demolarea construcţiei prin procesul-verbal de contravenţie, poate fi asimilată persoanei vătămate căreia îi aparţin bunurile confiscate în sensul art. 31 alin. (2) teza a II-a din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, prin analogia reglementată de art. 1 alin. (2) din Codul civil.

În sensul orientării jurisprudenţiale arătate la paragraful anterior au fost exprimate şi puncte de vedere teoretice, nesusţinute de practică judiciară, de către 24 de instanţe judecătoreşti (o curte de apel; 10 tribunale şi 13 judecătorii).

În susţinerea acestei orientări teoretice, au fost expuse considerentele de mai jos.

Ambele sancţiuni, respectiv confiscarea şi demolarea, au aceeaşi finalitate, respectiv deposedarea proprietarului de bunul proprietatea sa, iar modalitatea de deposedare este identică, respectiv prin aplicarea unei sancţiuni printr-un proces-verbal de contravenţie care stabileşte calitatea de contravenient pentru o altă persoană decât proprietarul bunului.

O interpretare diferită ar reprezenta o discriminare între proprietarii vătămaţi în drepturile şi interesele lor prin proceseverbale emise pe numele unor alte persoane. În acelaşi timp, excluderea unui coproprietar din procedura reglementată în materie contravenţională face dificilă sau chiar imposibilă revendicarea în natură a dreptului lor de proprietate şi îi lipseşte şi de posibilitatea de a intra în legalitate prin înaintarea documentaţiei necesare în vederea obţinerii autorizaţiei de construire. Mai mult, dacă obiect al confiscării îl reprezintă, de regulă, bunurile mobile de gen care se pot înlocui prin alte bunuri de acelaşi fel, în cazul unui imobil supus demolării, acesta este un imobil determinat, cu o valoare economică superioară şi mult mai greu de edificat din nou în aceeaşi stare.

S-a mai apreciat că, într-o interpretare contrară, deşi drepturile persoanei sunt vătămate prin executarea măsurii desfiinţării construcţiei, aceasta nu beneficiază de acces la justiţie, în contradicţie cu art. 21 alin. (1) din Constituţia României, republicată, fiindu-i încălcat dreptul la un proces echitabil, acesta neavând la îndemână un alt demers judiciar pentru protecţia dreptului său.

Această interpretare se impune şi prin raportare la dreptul comun în materia contestării actelor administrative, în special art. 1 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, care conferă legitimitate procesuală activă şi altei persoane vătămate într-un drept al său sau într-un interes legitim printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept.

Potrivit doctrinei, procesul-verbal de contravenţie este un act administrativ, iar potrivit art. 126 alin. (6) din Constituţia României, republicată, controlul legalităţii acestora este garantat pe calea contenciosului administrativ, însă aceste acte sunt exceptate de la procedura comună, conform art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, deoarece fac obiectul unei alte proceduri judiciare. Prin urmare, pentru alte persoane decât contravenientul, proprietarul bunurilor confiscate şi partea vătămată, se impune a se recunoaşte, în ipoteza în care justifică un interes legitim pentru a ataca procesul-verbal, posibilitatea de a formula plângere contravenţională în temeiul art. 31 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001.

Întrucât coproprietarul este titular al dreptului de proprietate împreună cu contravenientul, iar măsura demolării dispuse doar faţă de unul dintre coproprietari îl afectează în mod direct, acesta justifică un interes propriu pentru a ataca procesulverbal.

Acordarea calităţii procesuale active persoanei vătămate a cărei construcţie este vizată de sancţiunea complementară a demolării de a formula plângere contravenţională doar în ceea ce priveşte această măsură ar fi oportună, întrucât temeiul legal cuprins la art. 31 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 nu prevede, în mod expres, numai contravenientul drept persoană care poate formula plângere, ceea ce, prin coroborarea cu prevederile celui de-al doilea alineat al aceluiaşi articol, permite interpretarea extensivă inclusiv în favoarea persoanei a cărei construcţie a fost demolată prin procesulverbal contestat.

S-a apreciat că, în condiţiile în care proprietarul construcţiei nu are posibilitatea de a contesta măsura complementară de demolare, dispusă prin procesul-verbal, s-ar aduce atingere dreptului său de proprietate, drept garantat de art. 44 din Constituţia României, republicată, şi de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Legea civilă trebuie interpretată în sensul aplicării ei, iar nu în sensul neaplicării (actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat).

În cadrul informaţiilor comunicate de Curtea de Apel Cluj – Judecătoria Năsăud, a fost evidenţiată existenţa unei hotărâri judecătoreşti pronunţate de Judecătoria Chişineu-Criş prin care a fost recunoscută calitatea procesuală activă a petentei, în calitate de coproprietar al bunului imobil supus măsurii demolării, deşi aceasta nu avea calitatea de contravenient în cadrul procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei atacat prin plângere [Încheierea din 21 octombrie 2015 pronunţată de Judecătoria Chişineu-Criş; prin Sentinţa civilă nr. 671 din 11 noiembrie 2015, Judecătoria Chişineu-Criş a respins plângerea contravenţională ca nefondată, iar prin Decizia nr. 530 din 10.05.2016 a fost admis apelul formulat de petentă, a fost admisă în parte plângerea contravenţională şi a fost înlocuită măsura demolării construcţiilor ridicate fără autorizaţie de construire cu măsura acordării unui termen pentru intrarea în legalitate. În motivarea soluţiei menţionate, instanţa de apel a reţinut că punerea în executare a măsurii demolării construcţiilor este dificilă, existând şi o aparenţă vădită de nelegalitate a acesteia, „câtă vreme, împotriva petentei nu există un litigiu executoriu”, aşa cum există în cazul coproprietarului tabular (coproprietarul faţă de care a fost emis procesul-verbal de contravenţie), ştiut fiind că sancţiunea contravenţională poate fi atrasă doar în cazul în care se constată existenţa răspunderii contravenţionale a persoanei care se face vinovată de săvârşirea unei fapte contravenţionale prevăzute şi sancţionate de legea contravenţională care apără valori sociale ce nu sunt ocrotite de legea penală, răspunderea fiind personală].

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat faptul că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil, nu se verifica, la momentul respectiv, practică judiciară, în vederea promovării unui recurs în interesul legii cu privire la problema de drept ce formează obiectul sesizării. B. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

În jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu au fost identificate decizii relevante cu privire la problema de drept ce formează obiectul întrebării preliminare. VII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României

În jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României nu au fost identificate repere relevante cu privire la chestiunea de drept pusă în discuţie. VIII. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene

În jurisprudenţa instanţelor europene nu au fost identificate repere relevante cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării. IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit asupra chestiunii de drept, judecătorul-raportor a apreciat că, în cauza de faţă, nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate a sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile, prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, lipsind condiţia existenţei unei veritabile probleme de drept, susceptibile să dea naştere unor interpretări diferite, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată şi având un grad ridicat de dificultate care să justifice pronunţarea unei hotărâri prealabile în condiţiile art. 519 din Codul de procedură civilă. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi chestiunile de drept ce se solicită a fi dezlegate, constată următoarele:

În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, care reglementează procedura de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, au fost decelate, pe cale jurisprudenţială, următoarele condiţii de admisibilitate necesar a fi îndeplinite cumulativ: (i) existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; (ii) cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit să soluţioneze cauza; (iii) instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece cauza în ultimă instanţă; (iv) ivirea unei chestiuni de drept veritabile, susceptibile să dea naştere unor interpretări diferite, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată; (v) chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită să fie nouă; (vi) asupra chestiunii de drept, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Examinarea condiţiilor în care poate fi declanşat prezentul mecanism de unificare a practicii judiciare pune în evidenţă faptul că, în cazul concret al prezentei sesizări, doar unele dintre cerinţele legale mai sus enunţate se verifică.

Se constată că, în cauză, sunt îndeplinite primele trei condiţii de admisibilitate, referitoare la existenţa unei cauze aflate în curs de judecată, în competenţa legală a unui complet de judecată al tribunalului, învestit să judece cauza în ultimă instanţă, întrucât sesizarea a fost formulată în cadrul unui litigiu aflat pe rolul Tribunalului Arad – Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, litigii de muncă şi asigurări sociale, învestit cu soluţionarea apelului formulat de apelanta-petentă C.D., în temeiul art. 34 alin. (2) raportat la art. 31 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, coroborat cu art. 95 pct. 2 din Codul procedură civilă, împotriva Sentinţei civile nr. 5.395 din 16 noiembrie 2022, pronunţată de Judecătoria Arad, decizia ce se va pronunţa fiind definitivă potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă.

Totodată, din verificările efectuate rezultă că este întrunită şi cerinţa ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat asupra chestiunii de drept enunţate, precum şi faptul că nu există un recurs în interesul legii în curs de soluţionare privitor la această chestiune. Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat faptul că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil, nu există, în prezent, practică judiciară care să justifice promovarea unui eventual recurs în interesul legii, în problema de drept care formează obiectul sesizării.

În ceea ce priveşte cerinţa referitoare la existenţa unei „chestiuni de drept veritabile”, în jurisprudenţa Înaltei Curţi s-au reţinut, în mod constant, următoarele: a) chestiunea de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită prezintă o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii (Decizia nr. 24 din 29 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 820 din 4 noiembrie 2015; Decizia nr. 6 din 30 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 24 februarie 2017; Decizia nr. 10 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016; Decizia nr. 62 din 18 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 797 din 9 octombrie 2017; Decizia nr. 18 din 5 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 337 din 17 aprilie 2018; Decizia nr. 34 din 24 mai 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 671 din 7 iulie 2021, paragraful 59; Decizia nr. 45 din 7 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 735 din 27 iulie 2021, paragraful 46; Decizia nr. 50 din 14 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 844 din 3 septembrie 2021, paragraful 41; Decizia nr. 74 din 18 octombrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1174 din 13 decembrie 2021, paragraful 42); b) chestiunea de drept supusă dezlegării trebuie să fie o chestiune care ridică serioase dificultăţi de interpretare a unor dispoziţii legale imperfecte, lacunare ori contradictorii, iar nu realizarea unor operaţiuni de interpretare şi aplicare a unui text de lege în raport cu circumstanţele particulare ce caracterizează fiecare litigiu ori existenţa unor simple obstacole care ar putea fi înlăturate printr-o reflexie mai aprofundată a judecătorului cauzei (Decizia nr. 9 din 20 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 246 din 10 aprilie 2017, paragrafele 62 şi 65; Decizia nr. 62 din 24 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 912 din 30 octombrie 2018, paragraful 37; Decizia nr. 34 din 24 mai 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 671 din 7 iulie 2021, paragraful 61; Decizia nr. 45 din 7 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 735 din 27 iulie 2021, paragraful 37); c) pentru a ne afla în prezenţa unei veritabile chestiuni de drept, caracterul complex sau, după caz, precar al reglementării, de natură a conduce, în final, la interpretări diferite, precum şi dificultatea completului în a-şi însuşi o anumită interpretare trebuie să fie reflectate în încheierea de sesizare, care trebuie să fie motivată, aptă să releve reflecţia asupra diferitelor variante de interpretare posibile, cu argumentele aferente, şi de o manieră în care să se întrevadă explicit pragul de dificultate al întrebării şi în ce măsură acesta depăşeşte obligaţia ordinară a instanţei de a interpreta şi aplica legea în cadrul soluţionării unui litigiu, întrucât simpla dilemă cu privire la sensul unei norme de drept nu poate constitui temei pentru declanşarea mecanismului hotărârii prealabile (Decizia nr. 2 din 22 ianuarie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 178 din 26 februarie 2018, paragraful 42; Decizia nr. 62 din 24 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 912 din 30 octombrie 2018, paragrafele 38, 39 şi 41; Decizia nr. 32 din 30 martie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 553 din 26 iunie 2020, paragraful 50; Decizia nr. 45 din 7 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 735 din 27 iulie 2021, paragraful 37; Decizia nr. 50 din 14 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 844 din 3 septembrie 2021, paragraful 41; Decizia nr. 74 din 18 octombrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1174 din 13 decembrie 2021, paragraful 42). Sub acest aspect, s-a reţinut că, în procedura hotărârii prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu se substituie atributului fundamental al instanţelor, de interpretare şi aplicare a legii, ci se limitează la a facilita judecătorului eliminarea ambiguităţilor ori dificultăţilor unor texte de lege (Decizia nr. 45 din 7 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 735 din 27 iulie 2021, paragraful 46).

Din considerentele prezentate în cadrul paragrafelor anterioare rezultă că sesizarea trebuie să vizeze exclusiv probleme de interpretare a legii, şi nu elemente particulare ale cauzei deduse judecăţii, iar pentru a constitui o problemă de drept, premisa de la care se porneşte în întrebarea ce formează obiectul sesizării trebuie să îşi găsească izvorul în dispoziţiile legale, şi nu într-o stare de fapt, aplicarea legii la situaţia de fapt, astfel cum aceasta a fost stabilită prin probatoriul administrat, fiind atributul exclusiv al instanţei învestite cu soluţionarea cauzei.

Prin urmare, instanţa de trimitere are obligaţia identificării chestiunii de drept care necesită interpretarea, a caracterizării aspectului de noutate al acesteia, în planul interpretării şi al aplicării, precum şi obligaţia identificării aspectelor din care rezultă caracterul dificil sau dual al interpretării unor norme de drept, precum şi a modului în care chestiunea de drept semnalată poate să determine soluţionarea cauzei pe fond.

Rolul completului care dispune sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este acela de a releva norma şi felul în care, din cauza complexităţii sau, dimpotrivă, a precarităţii reglementării, aceasta poate primi interpretări diferite şi ar putea avea ca rezultat o jurisprudenţă neunitară.

Instanţa care formulează actul de sesizare trebuie să prezinte argumentele care susţin interpretările aflate în opoziţie pentru a demonstra dificultatea pe care o are în a determina evidenţa unei anumite interpretări şi, astfel, necesitatea de a apela la mecanismul de unificare. Cu alte cuvinte, încheierea de sesizare trebuie să fie motivată, aptă să releve reflecţia judecătorilor din complet asupra respectivei chestiuni de drept, asupra diferitelor variante de interpretare posibile, cu argumentele aferente.

Divergenţa de interpretare ce există între reclamant şi pârât, specifică procesului civil, nu este de natură a demonstra dificultatea acestei operaţiuni logico-juridice.

În acest context, se observă că instanţa de trimitere, deşi a apreciat că se impune activarea mecanismului procedural al întrebării prealabile pentru lămurirea modului de interpretare a dispoziţiilor art. 31 alin. (2) teza a II-a din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, prin analogia reglementată de art. 1 alin. (2) din Codul civil, nu a arătat în ce constau dificultăţile de interpretare a acestor dispoziţii legale, neargumentând caracterul îndoielnic, lacunar sau neclar al prevederilor legale puse în discuţie în cauză şi, astfel, nu a motivat, efectiv, în ce constă dificultatea de interpretare a normelor menţionate.

Potrivit dispoziţiilor exprese ale art. 520 alin. (1) teza a II-a din Codul de procedură civilă „(…) Dacă prin încheiere se dispune sesizarea, aceasta va cuprinde motivele care susţin admisibilitatea sesizării potrivit dispoziţiilor art. 519, punctul de vedere al completului de judecată şi al părţilor.”

Or, din cuprinsul Încheierii din 24 mai 2023, pronunţată în Dosarul nr. 12.395/55/2022, prin care Tribunalul Arad – Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, litigii de muncă şi asigurări sociale a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, lipsesc cu desăvârşire argumentele referitoare la dificultatea interpretării dispoziţiilor legale anterior evocate şi punctul de vedere al instanţei de trimitere, aceasta din urmă rezumându-se la a prezenta apărările formulate de părţile din dosarul în care a fost formulată sesizarea, aflate, în mod firesc, în contradicţie, precum şi consideraţii cu caracter general cu privire la problema de drept şi la obligaţia/recomandarea ca, în situaţii similare cu cea aflată în litigiu, agentul constatator să realizeze demersuri pentru identificarea tuturor coproprietarilor unui imobil supus măsurii complementare a demolării, în scopul notificării acestora cu privire la măsura dispusă, astfel încât să li se acorde posibilitatea de a formula o apărare efectivă şi eficientă, pe calea plângerii împotriva procesului-verbal de contravenţie, procedură reglementată prin dispoziţiile art. 31-36 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, dispoziţii care completează Legea nr. 50/1991, potrivit art. 35 alin. (3) din acelaşi act normativ.

Astfel, instanţa de trimitere nu analizează, efectiv, îndeplinirea condiţiei dificultăţii problemei de drept raportat la particularităţile cauzei în care a fost formulată sesizarea şi nu realizează identificarea, în concret, a situaţiei de fapt care a determinat problema litigioasă de a cărei dezlegare se pretinde că ar depinde soluţionarea problemei de drept ce formează obiectul prezentei sesizări.

Prin urmare, instanţa de trimitere nu are în vedere, în realitate, vreo dificultate decurgând din complexitatea, neclaritatea sau dualitatea unui text de lege, nu arată circumstanţele sau dificultăţile întâmpinate sau considerentele care ar putea fundamenta o interpretare divergentă a normelor legale menţionate sau care ar conferi potenţialul de dificultate impus de art. 519-520 din Codul de procedură civilă.

Întrebarea adresată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu se circumscrie unei interpretări in abstracto a unor dispoziţii legale şi nici nu vizează chestiuni de drept punctuale, concrete, adecvate speţei. Or, potrivit art. 519 din Codul de procedură civilă, sesizarea trebuie să vizeze exclusiv probleme de interpretare a legii, operaţiunile de identificare, interpretare şi aplicare a unor texte de lege la anumite circumstanţe ce caracterizează fiecare litigiu neputând fi transferate completului constituit pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, ci revin instanţei de judecată învestite cu soluţionarea cauzei.

Se observă că informaţiile transmise de curţile de apel şi sintetizate în cadrul Cap. VI din prezenta decizie nu relevă existenţa unor divergenţe de practică judiciară, ci inexistenţa unei jurisprudenţe incipiente, fiind evidenţiată o singură hotărâre judecătorească definitivă pronunţată în sensul orientării jurisprudenţiale de la paragraful 40 (Decizia civilă nr. 2.256 din 22 iunie 2021 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. 20.077/300/2020) şi făcându-se o trimitere, în cadrul informaţiilor comunicate la nivelul Curţii de Apel Cluj – Judecătoria Năsăud, la existenţa unei hotărâri judecătoreşti pronunţate în sensul orientării de la paragraful 51 din prezenta decizie (Încheierea din 21 octombrie 2015 pronunţată de Judecătoria Chişineu-Criş, în Dosarul nr. 1.007/210/2015).

Cele două posibile interpretări divergente, abordate însă de instanţa de trimitere strict la nivel general, fără a se apleca, în mod concret, asupra situaţiei de fapt deduse judecăţii, reprezintă, în realitate, poziţiile diferite pe care se situează, pe de o parte, instanţa care a pronunţat în fond hotărârea şi, pe de altă parte, petenta titulară a cererii de apel, cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 31 alin. (2) teza a II-a din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, prin analogia reglementată de art. 1 alin. (2) din Codul civil.

O asemenea situaţie este întâlnită în cazul tuturor litigiilor, rolul instanţei de control judiciar fiind acela de a aplica legea, pe baza metodelor de interpretare, în circumstanţele concrete ale cauzei deduse judecăţii.

Faţă de caracterul inform al actului de sesizare, aşa cum rezultă din analiza efectuată în cele de mai sus, şi faţă de circumstanţele concrete ale prezentei sesizări, se constată, în cauză, neconturarea certă a caracterului dificil al problemei de drept.

Or, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are rolul de a facilita judecătorului eliminarea ambiguităţilor ori dificultăţilor unor texte de lege, nu de a suplini eventualele lipsuri în motivarea încheierii de sesizare, lipsuri care fac imposibilă sarcina instanţei supreme de a asigura interpretarea unitară a legii.

În considerarea argumentelor expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constată că nu este îndeplinită cerinţa de admisibilitate vizând existenţa unei veritabile probleme de drept, având un grad ridicat de dificultate, care să justifice pronunţarea unei hotărâri prealabile în condiţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, motiv pentru care, în temeiul art. 521 din Codul de procedură civilă,