Decizia nr. 15 din 17 februarie 2020

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 3.029/1/2019 este constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 27

Şedinţa este prezidată de doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Mihaela Lorena Mitroi, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 27

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. 448/98/2018, privind pronunţarea unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care s-a comunicat părţilor, în conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, fiind depuse de către recurentul-pârât şi intimaţii-reclamanţi puncte de vedere formulate în scris privind chestiunea de drept supusă judecăţii. La dosar au fost transmise de către instanţele naţionale hotărârile judecătoreşti ce au fost identificate. Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii.

Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constată că nu există chestiuni prealabile, iar completul rămâne în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile.

Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a dispus, prin Încheierea din data de 21 iunie 2019, în Dosarul nr. 448/98/2018, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la solicitarea recurentului-pârât, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: „Dacă, în situaţia poliţiştilor, aplicarea prevederilor Hotărârii Guvernului nr. 1/2017 pentru stabilirea salariului de bază minim brut pe ţară garantat în plată, Hotărârii Guvernului nr. 846/2017 pentru stabilirea salariului de bază minim brut pe ţară garantat în plată şi a Hotărârii Guvernului nr. 937/2018 pentru stabilirea salariului de bază minim brut pe ţară garantat în plată se face prin analiza comparativă a nivelului salariului de bază minim brut pe ţară garantat în plată cu cel al cuantumului salariului de funcţie al poliţiştilor, astfel cum este reglementat în cuprinsul Legii-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare (art. 4 din anexa nr. VII la lege) şi Legii- cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare (art. 3 şi 4 din anexa nr. VI la lege), stabilit în plată potrivit legilor anuale de aplicare etapizată a acestor legi-cadru de salarizare.”

Hotărârea Guvernului nr. 1/2017 pentru stabilirea salariului de bază minim brut pe ţară garantat în plată (Hotărârea Guvernului nr. 1/2017):

Hotărârea Guvernului nr. 846/2017 pentru stabilirea salariului de bază minim brut pe ţară garantat în plată (Hotărârea Guvernului nr. 846/2017):

Hotărârea Guvernului nr. 937/2018 pentru stabilirea salariului de bază minim brut pe ţară garantat în plată (Hotărârea Guvernului nr. 937/2018):

Art. 4 din anexa nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea- cadru nr. 284/2010):

Art. 3 şi 4 din anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea-cadru nr. 153/2017):

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ialomiţa la data de 23 martie 2018 cu nr. 448/98/2018, reclamanţii poliţişti, prin sindicat, în contradictoriu cu pârâţii Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Ialomiţa şi Inspectoratul General al Poliţiei Române, au solicitat următoarele:

Reclamanţii au susţinut, în esenţă, că în componenţa salariului de funcţie au fost introduse sporuri şi sume compensatorii tranzitorii, deşi art. 6 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcţii a unor categorii de personal din sectorul bugetar şi stabilirea salariilor acestora, precum şi alte măsuri în domeniul bugetar (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/2010) a interzis ca aceste sporuri şi sume compensatorii cu caracter tranzitoriu să fie avute în vedere la determinarea altor drepturi de natură salarială.

Deşi legea defineşte foarte clar noţiunea de salariu de funcţie, adică coeficient de ierarhizare x valoarea de referinţă, funcţionarii de la serviciul financiar au însumat nu mai puţin de şase elemente salariale – sporuri şi alte adaosuri, pentru a se depăşi pragul de 1.450 lei, deşi Hotărârea Guvernului nr. 1/2017 interzice acest lucru, respectiv salariu de funcţie, salariu de merit, spor misiune permanentă, spor fidelitate, spor confidenţialitate, spor pericol deosebit.

Pârâtul Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Ialomiţa a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, precizând, în ceea ce priveşte modalitatea de aplicare a prevederilor art. 1 din Hotărârea Guvernului nr. 1/2017, că a fost emisă Dispoziţia inspectorului general al Poliţiei Române nr. xxxx din 6 martie 2017, prin care s-a dispus că, începând cu data de 1 februarie 2017, în situaţia în care salariul personalului din cadrul unităţilor din aparatul central al Inspectoratului General al Poliţiei Române şi unităţilor subordonate nemijlocit este inferior nivelului stabilit la art. 1 din Hotărârea Guvernului nr. 1/2017, acesta beneficiază de salariul de bază minim brut pe ţară garantat în plată, sumă stabilită în bani, care nu include sporuri şi alte adaosuri, respectiv 1.450 lei lunar, pentru un program complet de lucru de 166 ore, în medie, pe lună, în anul 2017, reprezentând 8,735 lei/oră. Pârâtul a susţinut că salariaţilor care au beneficiat până în prezent de salariu de bază/salariu de funcţie/solda de funcţie în cuantum de 1.250 lei li s-au asigurat aceste drepturi la nivelul de 1.450 lei, făcându-se aplicarea corectă a prevederilor Hotărârii Guvernului nr. 1/2017.

Prin Sentinţa civilă nr. 940 din 13 iulie 2018, Tribunalul Ialomiţa – Secţia civilă a hotărât admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Inspectoratul General al Poliţiei Române şi respingerea, în consecinţă, a cererii formulate în contradictoriu cu acest pârât. A fost admisă cererea reclamanţilor, în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Ialomiţa, care a fost obligat să se conformeze prevederilor Hotărârii Guvernului nr. 1/2017, în sensul recalculării şi acordării reclamanţilor, de la data de 1 februarie 2017, a salariului minim brut în cuantum de 1.450 lei, pe care să îl echivaleze cu salariul de funcţie al fiecărui reclamant, fără alte sporuri şi adaosuri incluse în acesta.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs pârâtul Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Ialomiţa, arătând că prima instanţă a interpretat greşit prevederile legale care reglementează acordarea drepturilor salariale. Astfel, deşi tribunalul a recunoscut că echivalenţa salariului brut pe ţară se face cu salariul de funcţie, în modul în care acesta era definit în perioada de aplicare a Legii-cadru nr. 284/2010, a apreciat că se impune admiterea definiţiei date de Ordonanţa Guvernului nr. 38/2003 privind salarizarea şi alte drepturi ale poliţiştilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 353/2003, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa Guvernului nr. 38/2003), act normativ parţial abrogat.

Intimaţii-reclamanţi au formulat întâmpinare prin care au invocat nulitatea recursului pentru nemotivare, excepţie ce a fost respinsă ca nefondată de instanţa de recurs, iar în subsidiar au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La data de 13 decembrie 2017 recurentul-pârât Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Ialomiţa a formulat cerere de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Completul de judecată al Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării, potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, arătând următoarele aspecte:

Sesizarea este formulată în cursul unei cauze aflate în stare de judecată, respectiv, Dosarul nr. 448/98/2018 aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Instanţa care formulează sesizarea este învestită cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, ca instanţă de recurs, potrivit dispoziţiilor art. 10 alin. (2) prima teză coroborat cu art. 10 alin. (1) şi art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 554/2004), respectiv art. 109 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 188/1999).

Instanţa care formulează sesizarea – Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal – este competentă, faţă de dispoziţiile menţionate, să soluţioneze recursul declarat împotriva unei sentinţe pronunţate, în primă instanţă, de Tribunalul Ialomiţa – Secţia civilă, într-un proces având ca obiect acordarea de drepturi salariale în materia raportului de serviciu al poliţiştilor, funcţionari publici cu statut special.

Soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată în recurs depinde de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere, respectiv dacă în situaţia poliţiştilor aplicarea prevederilor Hotărârii Guvernului nr. 1/2017, Hotărârii Guvernului nr. 846/2017 şi Hotărârii Guvernului nr. 937/2018 se face prin analiza comparativă a nivelului salariului de bază minim brut pe ţară garantat în plată cu cel al cuantumului salariului de funcţie al poliţiştilor, astfel cum este reglementat în cuprinsul Legii-cadru nr. 284/2010 (art. 4 din anexa nr. VII la lege) şi Legii-cadru nr. 153/2017 (art. 3 şi 4 din anexa nr. VI la lege), stabilit în plată potrivit legilor anuale de aplicare etapizată a acestor legi-cadru de salarizare.

Instanţa de sesizare a apreciat că această chestiune de drept a cărei lămurire se cere este nouă şi nu rezultă că face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare sau pronunţat.

În acest sens s-a învederat că în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a arătat că sesizarea instanţei supreme este justificată sub aspectul îndeplinirii elementului de noutate atunci când problema de drept nu a mai fost analizată – în interpretarea unui act normativ mai vechi – ori decurge dintr-un act normativ intrat în vigoare recent sau relativ recent.

După comunicarea raportului întocmit de judecătorii- raportori, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, părţile au formulat puncte de vedere după cum urmează:

Recurentul-pârât Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Ialomiţa a achiesat la concluziile raportului întocmit în cauză, în sensul că sesizarea nu întruneşte cerinţele de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, arătând că dispoziţiile legale a căror interpretare se solicită nu comportă o reală şi serioasă dificultate, precum şi că s-a conturat deja o jurisprudenţă în materie, în sensul arătat în raport, respectiv că analiza comparativă a nivelului salariului de bază minim brut pe ţară garantat în plată cu cel al salariului de funcţie al poliţiştilor se face fără excluderea din salariul de funcţie a sumelor compensatorii tranzitorii aferente sporurilor care nu se mai regăsesc în actuala reglementare, dar care au fost păstrate, virtual, ca drepturi câştigate.

Recurentul-pârât a apreciat că acest punct de vedere este în concordanţă cu legislaţia-cadru de salarizare în vigoare după 1 ianuarie 2010, precum şi cu politicile salariale aplicabile poliţiştilor, dar şi personalului militar, prin legile anuale speciale de aplicare etapizată a acestei legislaţii-cadru.

Intimaţii-reclamanţi au solicitat, în principal, respingerea sesizării ca inadmisibilă, apreciind că nu este îndeplinită condiţia referitoare la legătura dintre chestiunea de drept invocată şi soluţionarea pe fond a cauzei, întrucât nici în faţa primei instanţe şi nici în faza de recurs nu au existat divergenţe între părţi privind elementul salarial specific poliţiştilor, de comparaţie cu salariul de bază minim brut pe ţară garantat în plată, astfel cum a fost prevăzut de Hotărârea Guvernului nr. 1/2017.

Astfel, chestiunea litigioasă dintre părţi, de care a depins esenţial soluţionarea cauzei în prima instanţă, a fost dacă, la comparaţia salariului de funcţie cu salariul de bază minim brut pe ţară garantat în plată, trebuiau sau nu luate în considerare sumele compensatorii tranzitorii care existau în salariul de funcţie al fiecărui poliţist, în perioada de aplicabilitate a Hotărârii Guvernului nr. 1/2017.

Intimaţii-reclamanţi au arătat că nu ne aflăm în faţa unor norme de drept defectuoase, care să facă dificilă depistarea înţelesului corect şi unic al dispoziţiilor incidente, cu consecinţa creării premiselor pentru naşterea unei jurisprudenţe divergente. Totodată, chestiunea de drept ce face obiectul sesizării nu are legătură cu limitele învestirii instanţei de recurs, respectiv cu criticile aduse în recurs de către pârâtă.

În măsura în care instanţa supremă ar înţelege să analizeze, în limitele sesizării, chestiunea de drept, opinia intimaţilor-reclamanţi a fost în sensul că orice interpretare care abordează sumele compensatorii tranzitorii ca parte componentă/majorare a cuantumului salariului de funcţie este lipsită de suport legal.

Titularul sesizării a arătat că, potrivit art. 2 din Ordonanţa Guvernului nr. 38/2003 (forma în vigoare la 31 decembrie 2009), „Poliţiştii au dreptul lunar la un salariu de bază, compus din: salariul pentru funcţia îndeplinită, salariul pentru gradul profesional deţinut, gradaţii, sporul pentru misiune permanentă şi, după caz, indemnizaţia de conducere şi salariul de merit”.

Prin Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice (Legea-cadru nr. 330/2009) au fost adoptate principiile unui nou sistem de salarizare, implementarea acestui nou sistem urmând a se face etapizat. S-a urmărit ca trecerea de la vechiul sistem de salarizare la noul sistem să se facă fără a fi înregistrată vreo diminuare a drepturilor salariale de care personalul beneficia la data de 31 decembrie 2009.

Conform dispoziţiilor art. 23 din Legea-cadru nr. 330/2009, art. 4 alin. (4), art. 5 alin. (1) şi (3), art. 6 alin. (1) şi (3) şi art. 10 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/2010, s-a statuat că, în măsura în care activitatea personalului se desfăşoară în aceleaşi condiţii, cuantumul drepturilor salariale avute la 31 decembrie 2009, indiferent din ce sume erau constituite (sporuri, indemnizaţii, prime etc.), se menţineau în plată.

Potrivit art. 1 alin. (5) din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fondurile publice (Legea nr. 285/2010), „În salariul de bază, indemnizaţia lunară de încadrare, respectiv în solda funcţiei de bază/salariul funcţiei de bază aferente lunii octombrie 2010 sunt cuprinse sporurile, indemnizaţiile, care, potrivit Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare, făceau parte din salariul de bază, din indemnizaţia de încadrare brută lunară, respectiv din solda/salariul funcţiei de bază, precum şi sumele compensatorii cu caracter tranzitoriu, acordate potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcţii a unor categorii de personal din sectorul bugetar şi stabilirea salariilor acestora, precum şi alte măsuri în domeniul bugetar, cu modificările ulterioare. Sporurile stabilite prin legi sau hotărâri ale Guvernului necuprinse în Legea-cadru nr. 330/2009, cu modificările ulterioare, şi care au fost acordate în anul 2010 ca sume compensatorii cu caracter tranzitoriu sau, după caz, ca sporuri la data reîncadrării se introduc în salariul de bază, în indemnizaţia de încadrare brută lunară, respectiv în solda/salariul de funcţie, fără ca prin acordarea lor să conducă la creşteri salariale, altele decât cele prevăzute de prezenta lege”.

În perioada 2011-2017, legiuitorul a statuat în sensul menţinerii în fiecare an a salariului de bază/soldei funcţiei de bază/salariilor funcţiei de bază şi a cuantumului brut al sporurilor la nivelul avut în luna decembrie a anului anterior, preluând practic nivelul salarial avut în plată în luna decembrie 2009.

Art. 36 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 prevede că, „La data intrării în vigoare a prezentei legi, reîncadrarea personalului salarizat potrivit prezentei legi se face pe noile funcţii, grade/trepte profesionale, gradaţie corespunzătoare vechimii în muncă şi vechime în specialitate/vechime în învăţământ avute, cu stabilirea salariilor de bază, soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, indemnizaţiilor de încadrare şi indemnizaţiilor lunare potrivit art. 38”.

Art. 38 din Legea-cadru nr. 153/2017 stipulează următoarele:

Prin urmare, în situaţia poliţiştilor, începând cu data de 1 ianuarie 2010, salariul funcţiei de bază/salariul de funcţie reprezintă o valoare absolută în care au fost incluse sumele compensatorii ale sporurilor în plată la nivelul lunii decembrie 2009, care nu mai au valoarea juridică de sporuri sau adaosuri.

Împrejurarea că în practica administrativă aceste sporuri sunt evidenţiate separat este irelevantă faţă de dispoziţiile legale redate anterior.

Prin urmare, pentru aplicarea corespunzătoare a prevederilor Hotărârii Guvernului nr. 1/2017, Hotărârii Guvernului nr. 846/2017 şi Hotărârii Guvernului nr. 937/2018 se impune analizarea nivelului salariului de bază minim brut pe ţară garantat în plată faţă de cuantumul soldei de funcţie a personalului militar, respectiv faţă de cuantumul salariului de funcţie al poliţiştilor, fără excluderea din salariul de funcţie a sumelor compensatorii tranzitorii aferente sporurilor care nu se mai regăsesc în actuala reglementare, dar care au fost păstrate „virtual”, fiind considerate drepturi câştigate.

Din datele şi hotărârile judecătoreşti comunicate de curţile de apel, la solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, au rezultat următoarele aspecte:

Curţile de apel Timişoara, Târgu Mureş, Suceava au arătat, prin răspunsurile transmise, că nu au identificat practică judiciară.

Hotărârile judecătoreşti identificate la nivelul celorlalte curţi de apel (Galaţi, Piteşti, Craiova, Braşov, Oradea, Cluj, Iaşi, Bacău, Constanţa, Bucureşti, Ploieşti, Alba Iulia) au relevat că orientarea jurisprudenţială a instanţelor este în sensul că analiza comparativă a nivelului salariului de bază minim brut pe ţară garantat în plată cu cel al cuantumului salariului de funcţie al poliţiştilor, astfel cum este reglementat în cuprinsul Legii-cadru nr. 284/2010 şi Legii-cadru nr. 153/2017, se face fără excluderea din salariul de funcţie a sumelor compensatorii cu caracter tranzitoriu aferente sporurilor, deoarece acestea şi-au pierdut individualitatea devenind parte a salariului de bază, în contextul actelor normative privind salarizarea. Au mai reţinut instanţele judecătoreşti că sporurile respective nu se mai regăsesc ca atare în actuala reglementare, dar au fost totuşi păstrate ca drepturi câştigate.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Adresa nr. 2.891/C/4.085/III-5/2019 din 5 decembrie 2019, a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practica judiciară, în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept care formează obiectul prezentei sesizări.

În urma verificărilor efectuate nu a fost identificată jurisprudenţă relevantă a Curţii Constituţionale cu privire la chestiunea de drept analizată.

Prin raportul întocmit în cauză, în conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, judecătorii-raportori au apreciat că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, prevăzute de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă.

Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori, punctele de vedere formulate de părţi şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

Potrivit prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Prin urmare, pentru declanşarea acestei proceduri, legiuitorul, în cuprinsul articolului citat, a instituit condiţiile de admisibilitate care trebuie îndeplinite cumulativ, respectiv:

Apreciind asupra elementelor sesizării, pentru a stabili dacă se verifică îndeplinirea simultană a tuturor condiţiilor care permit declanşarea mecanismului de unificare a practicii judiciare, se constată că doar patru dintre cele cinci cerinţe anterior enunţate sunt întrunite.

Aşadar, sunt îndeplinite aspectele de admisibilitate legate de titularul sesizării, stadiul soluţionării pricinii în care sesizarea a fost promovată, cea referitoare la relaţia de dependenţă dintre chestiunea de drept ce se cere a fi lămurită şi rezolvarea pe fond a litigiului, precum şi cea referitoare la nestatuarea anterioară de către instanţa supremă în cadrul unui mecanism de unificare a practicii asupra chestiunii de drept ce face obiectul sesizării.

Astfel, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a fost legal învestită cu soluţionarea recursului formulat de pârâtul Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Ialomiţa, cauza având ca obiect stabilirea drepturilor salariale ale reclamanţilor poliţişti, instanţa de judecată urmând să soluţioneze cauza în ultimă instanţă.

Se constată, de asemenea, că este îndeplinită şi condiţia de admisibilitate referitoare la caracterul esenţial al chestiunii de drept, în sensul că instanţa de trimitere a justificat aptitudinea acesteia de a conduce la rezolvarea pe fond a cauzei, iar legătura dintre chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită şi soluţionarea litigiului rezultă din modul de interpretare a dispoziţiilor indicate de reclamanţi a fi incidente în cauză, respectiv modalitatea de calcul al salariului de funcţie al poliţiştilor prin prisma prevederilor Hotărârii Guvernului nr. 1/2017, Hotărârii Guvernului nr. 846/2017 şi Hotărârii Guvernului nr. 937/2018 raportate la cuprinsul Legii-cadru nr. 284/2010 (art. 4 din anexa nr. VII la lege) şi Legii-cadru nr. 153/2017 (art. 3 şi 4 din anexa nr. VI la lege).

În cauză, problema de drept în discuţie vizează, potrivit instanţei de sesizare, modul de aplicare a unor dispoziţii legale în vederea stabilirii drepturilor salariale ale unor funcţionari publici cu statut special; chestiunea de drept invocată are un rol hotărâtor în soluţionarea cauzei, deoarece de dezlegarea acesteia depinde în mod direct soluţia pe care curtea de apel o va pronunţa în legătură cu hotărârea atacată.

De asemenea, chestiunea de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat deja asupra problemei de drept printr-o hotărâre obligatorie pentru toate instanţele, această condiţie fiind îndeplinită întrucât nu au fost identificate decizii ale instanţei supreme care să se fi pronunţat în acest sens.

În ceea ce priveşte chestiunea de drept relevată, noutatea reprezintă o condiţie distinctă de cea a lipsei statuării asupra acesteia de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar în lipsa unei definiţii a „noutăţii” şi a unor criterii de determinare a acestei noţiuni în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, evaluarea condiţiei noutăţii revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, astfel cum s-a reţinut constant în jurisprudenţa sa anterioară (spre exemplu, Decizia nr. 1 din 17 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 9 aprilie 2014; Decizia nr. 13 din 8 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 13 iulie 2015; Decizia nr. 4 din 14 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 132 din 19 februarie 2019; Decizia nr. 3 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2014; Decizia nr. 6 din 23 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 691 din 22 septembrie 2014; Decizia nr. 14 din 8 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 736 din 1 octombrie 2015).

După cum rezultă din textul legal precitat – art. 519 din Codul de procedură civilă – prin intermediul instituţiei procesuale a hotărârii prealabile, ca mecanism de unificare a practicii, scopul urmărit de legiuitor este acela de a preîntâmpina apariţia unei practici neunitare (control a priori), spre deosebire de mecanismul recursului în interesul legii, care are menirea de a înlătura o practică neunitară deja intervenită în practica instanţelor judecătoreşti (control a posteriori).

Chiar dacă în cauză s-a solicitat instanţei supreme să statueze asupra unor dispoziţii dintr-un act normativ relativ recent adoptat (în cazul căruia probabilitatea de existenţă a unor probleme noi de drept, susceptibile de a genera practică neunitară este mai mare decât în cazul unui act normativ intrat în vigoare de mai mult timp), caracterul de noutate se pierde pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanţelor în urma unei interpretări a dispoziţiilor legale incidente, în timp ce opiniile jurisprudenţiale izolate sau cele pur subiective nu pot constitui temei declanşator al mecanismului pronunţării unei hotărâri prealabile.

Mai mult decât atât, orientarea instanţelor spre o anumită interpretare a normelor analizate face ca, pe de o parte, chestiunea de drept supusă dezbaterii să îşi piardă caracterul de noutate, iar, pe de altă parte, ca problema de drept să nu mai prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme prin pronunţarea unei hotărâri prealabile.

Altfel spus, deşi nu este prevăzută expressis verbis de art. 519 din Codul de procedură civilă, o condiţie a mecanismului de unificare a jurisprudenţei este aceea referitoare la caracterul real şi serios al problemei de drept cu care a fost sesizată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Chiar dacă chestiunea de drept are legătură cu dezlegarea cauzei, ea nu îndeplineşte cerinţa a de a fi o veritabilă şi reală problemă de drept, născută dintr-un text incomplet sau neclar, susceptibil de interpretări contradictorii, şi nici cerinţa caracterului de noutate şi, în concluzie, declanşarea mecanismului de preîntâmpinare a jurisprudenţei neunitare în această ipoteză nu este necesară.

Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat în mod constant, în jurisprudenţa dezvoltată în legătură cu îndeplinirea acestei condiţii de admisibilitate, că, în declanşarea procedurii pronunţării unei hotărâri prealabile, trebuie să fie identificată o problemă de drept importantă, care să necesite cu pregnanţă a fi lămurită şi care să prezinte o dificultate de interpretare suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme, în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii. În acest sens s-au pronunţat: Decizia nr. 10 din 4 aprilie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016; Decizia nr. 6 din 30 ianuarie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 24 februarie 2017; Decizia nr. 24 din 29 iunie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 820 din 4 noiembrie 2015; Decizia nr. 41 din 29 mai 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 560 din 14 iulie 2017; Decizia nr. 62 din 18 septembrie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 797 din 9 octombrie 2017, şi Decizia nr. 4 din 14 aprilie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2014.

În cazul de faţă, titularul sesizării solicită interpretarea unor dispoziţii legale care nu comportă o reală şi serioasă dificultate, de natură a fi dedusă dezlegării în cadrul procedurii hotărârii prealabile, fiind necesară realizarea unui simplu raţionament judiciar, prin analiza sistematică a textelor legale apreciate ca fiind relevante în cauză, a căror interpretare formează obiectul sesizării. De altfel, procedura hotărârii prealabile a fost creată pentru a-i facilita judecătorului, iar nu părţilor interpretarea unui text de lege.

Pe de altă parte, orientarea instanţelor de judecată spre o anumită interpretare a normelor juridice pe care instanţa de trimitere le indică este în sensul că analiza comparativă a nivelului salariului de bază minim brut pe ţară garantat în plată cu cel al salariului de funcţie al poliţiştilor se face fără excluderea din salariul de funcţie a sumelor compensatorii tranzitorii aferente sporurilor care nu se mai regăsesc în actuala reglementare – Legea-cadru nr. 284/2010 -, dar care au fost păstrate, virtual, ca drepturi câştigate, ceea ce conduce la concluzia că problema de drept, astfel cum este prezentată în sesizare, nu este susceptibilă de interpretări diferite, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme prin pronunţarea unei hotărâri prealabile necesare pentru a preîntâmpina o jurisprudenţă neunitară, potrivit scopului acestei proceduri.

În acest context, în considerarea finalităţii şi a condiţiilor de admisibilitate a procedurii instituite de legiuitor pentru asigurarea unei jurisprudenţe unitare, constând în exercitarea de către instanţa supremă a unui control a priori, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constată că nu sunt întrunite în cauză premisele necesare declanşării unui astfel de mecanism de unificare, nefiind îndeplinite, cumulativ, condiţiile de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept sesizată.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 521 din Codul de procedură civilă,