Decizia nr. 60 din 9 decembrie

Curtea de Apel Piteşti – Secţia I civilă a dispus, prin încheierea din 28 iunie 2019, în Dosarul nr. 115/120/2018, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept vizând interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare, art. 6 pct. VII subpunctul 3 din Hotărârea Guvernului nr. 652/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Justiţiei, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 4 din Ordonanţa Guvernului nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii, aprobată cu completări prin Legea nr. 288/2002, cu modificările şi completările ulterioare, şi art. 222 din Codul civil, privind calitatea procesuală pasivă a Ministerului Justiţiei în litigiile dintre angajaţi şi instituţiile/unităţile cu personalitate juridică pentru care este ordonator principal de credite, având ca obiect plata unor drepturi de natură salarială. II. Prevederile legale incidente

Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 500/2002): „Art. 21. – (1) Ordonatorii principali de credite repartizează creditele de angajament şi creditele bugetare aprobate pentru bugetul propriu şi pentru bugetele instituţiilor publice din subordine sau coordonare, ai căror conducători sunt ordonatori secundari sau terţiari de credite, după caz, în raport cu sarcinile acestora, potrivit legii. (2) Ordonatorii principali de credite transmit bugetele instituţiilor publice din subordine sau coordonare, ai căror conducători sunt ordonatori secundari sau terţiari de credite, după caz, în termen de 15 zile de la intrarea în vigoare a legii bugetare anuale. (3) Ordonatorii secundari de credite repartizează creditele de angajament şi bugetare aprobate, potrivit alin. (1), pentru bugetul propriu şi pentru bugetele instituţiilor publice subordonate, ai căror conducători sunt ordonatori terţiari de credite, în raport cu sarcinile acestora, potrivit legii. (4) Ordonatorii terţiari de credite angajează cheltuieli în limita creditelor de angajament repartizate şi utilizează creditele bugetare ce le-au fost repartizate numai pentru realizarea sarcinilor instituţiilor pe care le conduc, potrivit prevederilor din bugetele aprobate şi în condiţiile stabilite prin dispoziţiile legale. (5) Pentru asigurarea unei execuţii bugetare prudente, ordonatorii principali de credite vor repartiza, potrivit alin. (1), creditele de angajament şi creditele bugetare după reţinerea a 10% din prevederile aprobate acestora. (6) Fac excepţie de la prevederile alin. (5) următoarele: a) cheltuielile de personal, inclusiv cheltuielile de personal care se regăsesc în structura altor subdiviziuni ale clasificaţiei bugetare; b) cheltuielile acordate în bani, de natura asistenţei sociale şi asigurărilor sociale, precum şi a contribuţiilor de asigurări sociale aferente, cheltuielile cu bursele acordate din fonduri publice, potrivit dispoziţiilor legale în vigoare; c) cheltuielile cu datoria publică; d) cheltuielile care decurg din obligaţii internaţionale; e) sumele alocate ordonatorilor principali de credite din Fondul de rezervă bugetară la dispoziţia Guvernului şi Fondul de intervenţie la dispoziţia Guvernului, care vor fi repartizate integral. (7) Repartizarea sumelor reţinute în proporţie de 10% se face în semestrul al doilea, după examinarea de către Guvern a raportului semestrial privind situaţia economică şi bugetară şi a opiniei Consiliului Fiscal cu privire la acesta. (8) Ordonatorii de credite prevăzuţi la alin. (1) şi (3) au obligaţia de a fundamenta, justifica şi utiliza, în condiţii de legalitate, regularitate, economicitate, eficienţă şi eficacitate, creditele bugetare repartizate din bugetele lor instituţiilor subordonate şi altor beneficiari ai acestor fonduri.”

Hotărârea Guvernului nr. 652/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Justiţiei, cu modificările şi completările ulterioare (Hotărârea Guvernului nr. 652/2009): „Art. 6. – Ministerul are următoarele atribuţii principale: (…) VII. în domeniul gestionării resurselor: (…) 3. asigură fondurile necesare, fundamentează şi elaborează proiectul bugetului pentru activitatea proprie, a instituţiilor publice din sistemul justiţiei pentru care ministrul justiţiei şi libertăţilor cetăţeneşti are calitatea de ordonator principal de credite şi a unităţilor subordonate Ministerului; repartizează creditele bugetare ordonatorilor secundari de credite şi urmăreşte modul de utilizare a acestora; (…)”

Ordonanţa Guvernului nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii, aprobată cu completări prin Legea nr. 288/2002, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa Guvernului nr. 22/2002): „Art. 4. – (1) Ordonatorii principali de credite bugetare au obligaţia să dispună toate măsurile ce se impun, inclusiv virări de credite bugetare, în condiţiile legii, pentru asigurarea în bugetele proprii şi ale instituţiilor din subordine a creditelor bugetare necesare pentru efectuarea plăţii sumelor stabilite prin titluri executorii. (2) Virările de credite bugetare prevăzute la alin. (1) se pot efectua pe parcursul întregului an bugetar, prin derogare de la prevederile art. 47 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările ulterioare, şi ale art. 49 din Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale.”

Codul civil: „Art. 222. – Persoana juridică având în subordine o altă persoană juridică nu răspunde pentru neexecutarea obligaţiilor acesteia din urmă şi nici persoana juridică subordonată nu răspunde pentru persoana juridică faţă de care este subordonată, dacă prin lege nu se dispune altfel.” III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept menţionată

Prin cererea înregistrată la 10 ianuarie 2018 la Tribunalul Dâmboviţa – Secţia I civilă cu nr. 115/120/2018, reclamanţii au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Tribunalul Dâmboviţa, Curtea de Apel Ploieşti şi Ministerul Justiţiei, să se dispună obligarea pârâţilor la plata către reclamanţi a salariului în cuantum maxim, începând cu data de 9 aprilie 2015, cu luarea în considerare a unei valori de referinţă sectorială de 405 lei, indexate cu 10% de la 1 decembrie 2015, actualizate cu rata inflaţiei, precum şi dobânda legală.

În motivarea cererii s-a arătat că această valoare de referinţă sectorială a fost recunoscută prin hotărâre judecătorească de Curtea de Apel Ploieşti, începând însă cu o dată ulterioară faţă de cea de la care s-a solicitat acordarea, că prin Legea nr. 71/2015 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice (Legea nr. 71/2015) s-a stabilit acordarea salariului şi a sporurilor în cuantum maxim începând cu 9 aprilie 2015, iar prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 794 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1029 din 21 decembrie 2016, s-a statuat că la stabilirea cuantumului maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare se au în vedere şi hotărârile judecătoreşti.

Reclamanţii au învederat că printr-o hotărâre judecătorească a Curţii de Apel Ploieşti s-a stabilit că personalul auxiliar de specialitate şi conex din circumscripţia Curţii de Apel Ploieşti beneficiază de o valoare de referinţă sectorială de 405 lei majorată cu 10%, potrivit Legii nr. 293/2015 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 35/2015 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 152/1998 privind înfiinţarea Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe, cu modificările ulterioare (Legea nr. 293/2015), începând cu data de 1 octombrie 2016, iar nu începând cu 9 aprilie 2015.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâtul Ministerul Justiţiei a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, arătând că în litigiile dintre salariaţi şi angajatori, având ca obiect drepturile salariale solicitate de aceştia, ordonatorii principali de credite nu au calitate procesuală pasivă, întrucât raportul juridic existent între ordonatorii de credite nu este rezultatul unui raport juridic de muncă. Prin urmare, a solicitat admiterea excepţiei invocate şi respingerea acţiunii ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar pe fond, respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

Prin Sentinţa nr. 28 din 9 ianuarie 2019, Tribunalul Argeş – Secţia pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiţiei, apreciind că, deşi nu este angajatorul reclamanţilor, această instituţie este ordonator de credite, fiind implicată, în eventualitatea unei soluţii de admitere a cererii, în asigurarea fondurilor necesare plăţii drepturilor ce fac obiectul acţiunii.

Pârâtul Ministerul Justiţiei a declarat apel împotriva acestei sentinţe, iar instanţa de sesizare a apreciat că prezintă relevanţă în cauză modalitatea în care se interpretează atribuţiile Ministerului Justiţiei în cauzele de natura celei prezente, respectiv dacă există sau nu posibilitatea obligării şi a ministerului la plata diferenţelor de drepturi salariale şi/sau a dobânzii legale. IV. Aspectele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării

Prin încheierea de sesizare din 28 iunie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 115/120/2018, completul de judecată al Curţii de Apel Piteşti – Secţia I civilă a apreciat ca fiind întrunite condiţiile de admisibilitate prevăzute cumulativ de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, motivat de următoarele aspecte: (i) Curtea de Apel Piteşti este învestită cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă. (ii) Soluţionarea pe fond a cauzei depinde de lămurirea modului de interpretare a dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 500/2002 şi art. 6 pct. VII subpunctul 3 din Hotărârea Guvernului nr. 652/2009, coroborate cu prevederile art. 4 din Ordonanţa Guvernului nr. 22/2002 şi art. 222 din Codul civil, privind calitatea procesuală pasivă a Ministerului Justiţiei în litigiile dintre angajaţi şi instituţiile/unităţile cu personalitate juridică pentru care este ordonator principal de credite, având ca obiect plata unor drepturi de natură salarială, întrucât: a) În cauză se pune în discuţie calitatea procesuală pasivă a Ministerului Justiţiei raportat la numeroasele cereri de chemare în judecată promovate de magistraţi şi personalul auxiliar al instanţelor judecătoreşti având ca obiect plata drepturilor salariale. b) Apelantul-pârât a apreciat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ar fi stabilit deja prin Decizia de recurs în interesul legii nr. 13 din 13 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 763 din 29 septembrie 2016, că interesul atragerii în proces şi a ordonatorului principal de credite, pe motiv că ar reprezenta o garanţie a executării obligaţiei de plată ce revine instituţiei/autorităţii publice cu care este stabilit raportul de serviciu, nu este unul legitim, câtă vreme atribuţiile prevăzute de lege în materia repartizării creditelor bugetare, alocării şi stabilirii destinaţiei acestora nu cuprind o obligaţie de garanţie sau de despăgubire a ordonatorului principal de credite care să constituie fundamentul pretenţiilor deduse judecăţii. Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că „Ministerul Afacerilor Interne, în calitatea sa de ordonator principal de credite, nu are calitate procesuală pasivă în litigiile dintre angajaţi şi instituţiile/unităţile cu personalitate juridică aflate în subordinea sa, având ca obiect solicitarea unor drepturi de natură salarială”. În motivarea acestei decizii, instanţa supremă a reţinut că o caracteristică a raportului juridic de muncă este aceea că poate exista numai între două persoane (spre deosebire de raportul obligaţional civil, în cadrul căruia poate fi, uneori, o pluralitate de subiecte active sau pasive), astfel încât, ţinând seama şi de caracterul exclusiv al competenţei (una şi aceeaşi atribuţie trebuie să aparţină unei singure autorităţi publice), în măsura în care pretenţiile deduse judecăţii vizează exclusiv acordarea unor drepturi salariale sau de natură salarială, „legitimarea procesuală pasivă revine doar autorităţii publice cu care funcţionarul public se află în raporturi de serviciu, întrucât acesteia îi aparţine prerogativa stabilirii şi acordării drepturilor salariale”. Un argument suplimentar în acest sens este adus prin dispoziţiile art. 222 din Codul civil, care consacră principiul potrivit căruia persoana juridică având în subordine o altă persoană juridică nu răspunde pentru neexecutarea obligaţiilor acesteia din urmă, dacă prin lege nu se dispune altfel. Formularea unor cereri având ca obiect pretenţii referitoare la calcularea şi plata drepturilor băneşti pentru angajaţii instanţelor de judecată nu poate să atragă, de plano, obligarea Ministerului Justiţiei în acest sens, numai prin prisma calităţii de ordonator principal de credite; raportul obligaţional care are ca obiect plata salariului se desfăşoară între intimaţii-reclamanţi şi tribunalul pârât, în timp ce Ministerul Justiţiei este parte a unui raport juridic financiar, care implică ordonatorii de credite, potrivit atribuţiilor prevăzute de Legea nr. 500/2002, act normativ ce reglementează cadrul general pentru utilizarea fondurilor publice, precum şi responsabilităţile instituţiilor publice implicate în procesul bugetar. c) Intimaţii-reclamanţi au apreciat în sens contrar, respectiv că există şi în privinţa pârâtului Ministerul Justiţiei o obligaţie referitoare la plata drepturilor salariale atât timp cât acesta asigură sumele necesare plăţii pentru personalul auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti, în calitate sa de ordonator de credite. (iii) Problema de drept enunţată este relativ nouă, deoarece, prin consultarea jurisprudenţei, s-a constatat că asupra acestei probleme Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o altă hotărâre de speţă; cauzele în această materie nu ajung pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, fiind soluţionate definitiv în faţa curţilor de apel. (iv) Problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, conform evidenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, consultate la data sesizării. V. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

După comunicarea raportului întocmit de judecătorii- raportori, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, apelantul-pârât Ministerul Justiţiei a formulat un punct de vedere prin care a arătat că este de acord cu opinia exprimată prin raport. Astfel, sub aspectul admisibilităţii sesizării, a considerat că nu este îndeplinită condiţia noutăţii, dat fiind că această chestiune de drept a primit deja o dezlegare în practica judiciară. Pe fondul sesizării a apreciat că, din interpretarea textelor de lege ce fac obiectul analizei, rezultă că Ministerul Justiţiei nu are calitate procesuală pasivă în litigiile având ca obiect solicitarea unor drepturi de natură salarială, dintre angajaţi şi instituţiile/unităţile cu personalitate juridică pentru care acesta este ordonator principal de credite. VI. Punctul de vedere al titularului sesizării cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Completul de judecată al Curţii de Apel Piteşti – Secţia I civilă a arătat că la această curte de apel nu există o practică unitară, existând atât opinia că Ministerul Justiţiei are calitate procesuală pasivă în aceste cauze, precum şi opinia contrară, în care se reţine prin analogie incidenţa Deciziei de recurs în interesul legii nr. 13 din 13 iunie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În opinia titularului sesizării, în ceea ce priveşte aceste litigii nu se poate reţine calitatea procesuală pasivă a Ministerului Justiţiei referitor la cererea de plată a drepturilor salariale şi/sau a accesoriilor acestora.

Astfel, potrivit art. 37 din Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea şi al personalului care funcţionează în cadrul Institutului Naţional de Expertize Criminalistice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 567/2004), grefierii şi grefierii informaticieni sunt numiţi prin decizie de către preşedinţii curţilor de apel sau, după caz, de procurorii generali ai parchetelor de pe lângă acestea, în a căror circumscripţie teritorială urmează să îşi desfăşoare activitatea, iar art. 39 din aceeaşi lege prevede că grefierii arhivari, grefierii registratori, agenţii procedurali, aprozii şi şoferii sunt numiţi prin decizie de către preşedinţii curţilor de apel sau, după caz, de procurorii generali ai parchetelor de pe lângă acestea în a căror circumscripţie teritorială urmează să îşi desfăşoare activitatea.

Totodată, conform art. 60 din Legea nr. 567/2004, pentru activitatea desfăşurată, personalul auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea are dreptul la o salarizare stabilită în raport cu nivelul instanţei sau parchetului, cu funcţia deţinută, cu vechimea în muncă şi în specialitate, precum şi cu alte criterii prevăzute de lege. Drepturile salariale se stabilesc prin decizia preşedinţilor curţilor de apel, potrivit atribuţiilor detaliate în art. 7 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1.375/2015, cu modificările ulterioare.

Prin urmare, chiar dacă Ministerul Justiţiei are calitatea de ordonator principal de credite, gestionând bugetele instanţelor judecătoreşti, conform art. 131 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 304/2004), iar, potrivit art. 8 din Legea-cadru nr. 284/2010*) privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea-cadru nr. 284/2010), monitorizarea şi controlul aplicării prevederilor legale privind salarizarea personalului bugetar se realizează de către Guvern, prin Ministerul Justiţiei, potrivit atribuţiilor din domeniul de activitate al acestei instituţii publice, iar stabilirea în concret a drepturilor salariale ce se cuvin personalului auxiliar de specialitate şi conex din cadrul judecătoriilor, tribunalelor şi curţilor de apel se realizează prin act administrativ emis de preşedintele curţii de apel. *) Legea-cadru nr. 284/2010 a fost abrogată prin Legea-cadru nr. 153/2017.

De asemenea, plata drepturilor salariale se face de tribunal/curte de apel, ordonatori terţiari şi secundari de credite.

În aceste condiţii, instanţa de sesizare a apreciat că interesează soluţia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Decizia de recurs în interesul legii nr. 13 din 13 iunie 2016 şi în ale cărei considerente se reţine expres, la paragraful 49, că: „În măsura în care pretenţiile deduse judecăţii vizează exclusiv acordarea unor drepturi salariale sau de natură salarială, fără a pune în discuţie atribuţiile legal reglementate ale ordonatorului principal de credite, Ministerul Afacerilor Interne nu poate avea calitate procesuală pasivă în acest gen de cauze.”

Or, reclamanţii au chemat în judecată Ministerul Justiţiei, solicitând ca acesta să fie obligat direct la plata acestor drepturi salariale rezultate prin recalcularea lor în raport cu majorările invocate. În considerarea atribuţiilor ce îi revin potrivit legii, ca ordonator principal de credite, apelantul din prezenta cauză are obligaţia de a asigura şi vira fondurile necesare plăţii drepturilor salariale solicitate în contradictoriu cu ceilalţi pârâţi, iar nu de a plăti direct reclamanţilor aceste drepturi, neexistând raporturi juridice între reclamanţi şi Ministerul Justiţiei.

Titularul sesizării a menţionat şi că soluţia adoptată la întâlnirea trimestrială a judecătorilor din cadrul instanţelor din circumscripţia Curţii de Apel Piteşti din data de 14 iunie 2019 este în sensul reţinerii calităţii procesuale pasive a Ministerului Justiţiei în astfel de litigii având ca obiect plata unor drepturi de natură salarială. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

Din datele şi hotărârile judecătoreşti comunicate de curţile de apel, la solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, au rezultat următoarele aspecte:

Într-o opinie, s-a apreciat că în litigiile dintre angajaţi şi instituţiile cu personalitate juridică pentru care este ordonator principal de credite, având ca obiect plata unor drepturi de natură salarială, Ministerul Justiţiei nu are calitate procesuală pasivă, întrucât nu există raporturi juridice între reclamanţi şi acesta, Ministerul Justiţiei, ca ordonator principal de credite, având doar obligaţia de a asigura şi vira fondurile necesare plăţii drepturilor solicitate. În sprijinul acestei opinii a fost invocată pentru identitate de raţiune Decizia de recurs în interesul legii nr. 13 din 13 iunie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. În acest sens s-a identificat practică judiciară la nivelul Curţii de Apel Timişoara, Curţii de Apel Galaţi, Curţii de Apel Constanţa, Curţii de Apel Bacău, Curţii de Apel Suceava şi Curţii de Apel Craiova, fiind înaintate hotărâri judecătoreşti definitive pronunţate în perioada anilor 2015-2019.

Într-o altă opinie s-a considerat că Ministerul Justiţiei are calitate procesuală pasivă, întrucât asigură fondurile necesare, fundamentează şi elaborează proiectul bugetului pentru activitatea proprie, a instituţiilor publice din sistemul justiţiei, potrivit art. 6 pct. VII subpunctul 3 din Hotărârea Guvernului nr. 652/2009. De asemenea s-a reţinut că, fără implicarea Ministerului Justiţiei, hotărârea judecătorească nu ar putea fi pusă în executare; or, executarea este o parte a procesului, iar neparcurgerea acesteia ar atrage încălcarea dreptului la un proces echitabil. În acest sens s-a identificat practică judiciară la nivelul Curţii de Apel Oradea, Curţii de Apel Ploieşti şi Tribunalului Galaţi, fiind înaintate hotărâri judecătoreşti definitive pronunţate în perioada 2015-2019.

La nivelul Curţii de Apel Braşov practica judiciară s-a unificat în sensul că, în situaţia în care se solicită doar obligarea la plată a drepturilor salariale, Ministerul Justiţiei nu are calitate procesuală, iar în situaţia în care se solicită şi obligarea acestuia la alocarea de fonduri pentru drepturilor salariale, s-a apreciat că poate avea calitate procesuală pasivă.

La nivelul Curţilor de Apel Alba Iulia, Piteşti, Cluj şi Bucureşti în practica judiciară a fost făcută distincţia între categoria profesională a judecătorilor şi cea a personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti, rezultând următoarele opinii: (i) În ceea ce priveşte cererile promovate de judecători în contradictoriu cu Ministerul Justiţiei: Într-o opinie s-a apreciat că Ministerul Justiţiei nu are calitate procesuală pasivă, reţinându-se că între minister şi judecători nu există niciun raport juridic direct, întrucât acesta nu are calitatea de angajator al reclamanţilor magistraţi, fiind invocată în acest sens şi Decizia de recurs în interesul legii nr. 13 din 13 iunie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (în minoritate, Curtea de Apel Piteşti şi Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale). Într-o altă opinie s-a reţinut calitatea procesuală pasivă a Ministerului Justiţiei şi în ceea ce priveşte plata drepturilor cuvenite judecătorilor, apreciindu-se că între judecătorii încadraţi la judecătorii, tribunale şi curţile de apel, pe de o parte, şi Ministerul Justiţiei, pe de altă parte, există raporturi juridice decurgând din împrejurarea că indemnizaţia de încadrare şi celelalte drepturi ce se cuvin acestora se stabilesc prin ordin de către ministrul justiţiei (în majoritate, Curtea de Apel Piteşti, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, Curtea de Apel Alba Iulia, Curtea de Apel Cluj). (ii) În ceea ce priveşte cererile promovate de personalul auxiliar de specialitate şi conex al instanţelor judecătoreşti în contradictoriu cu Ministerul Justiţiei: Într-o opinie s-a apreciat că Ministerul Justiţiei nu are calitate procesuală pasivă, reţinându-se că stabilirea concretă a drepturilor salariale ce se cuvin personalului auxiliar de specialitate şi conex din cadrul judecătoriilor, tribunalelor şi curţilor de apel se realizează prin act administrativ emis de preşedintele curţii de apel, iar plata drepturilor salariale se face de tribunal/curte de apel, ordonatori terţiari şi secundari de credite (în minoritate, Curtea de Apel Piteşti, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, Curtea de Apel Alba Iulia, Curtea de Apel Cluj). Într-o altă opinie s-a considerat că Ministerul Justiţiei are calitate procesuală pasivă, întrucât este implicat în procesul de salarizare prin alocarea de fonduri (în majoritate, Curtea de Apel Piteşti).

La nivelul Curţii de Apel Târgu Mureş s-a constatat existenţa unei practici neunitare. Astfel, într-o primă opinie s-a considerat că Ministerul Justiţiei are calitate procesuală pasivă, având în vedere că gestionează bugetele curţilor de apel, tribunalelor şi judecătoriilor, iar într-o a doua opinie s-a apreciat că nu are calitate procesuală pasivă, calitatea sa de ordonator de credite neputând fi confundată cu obligaţia de asigurare din bugetul propriu a sumelor necesare plăţii drepturilor salariale ale reclamanţilor, care nu au calitatea de angajaţi ai acestuia. 29. Şi la nivelul Curţii de Apel Iaşi s-a constatat existenţa unei practici neunitare. Astfel, într-un punct de vedere s-a susţinut că, în măsura în care pretenţiile deduse judecăţii vizează exclusiv obligarea la plata unor drepturi salariale, fără a pune în discuţie atribuţiile legal reglementate ale ordonatorului principal de credite, acesta din urmă nu are calitate procesuală pasivă în cauză. Într-un alt punct de vedere s-a susţinut că ordonatorul principal de credite are calitate procesuală pasivă, alături de ordonatorul secundar/terţiar de credite, dat fiind raportul atipic de muncă pe care magistratul îl are cu statul.

Este de menţionat că această chestiune de drept a făcut obiectul întâlnirilor profesionale, după cum urmează: (i) La Întâlnirea preşedinţilor secţiilor pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale ai curţilor de apel, de la Institutul Naţional al Magistraturii, Bucureşti, 15 iunie 2018, participanţii au agreat, în unanimitate, soluţia expusă în opinia formatorilor Institutului Naţional al Magistraturii, potrivit căreia legitimarea procesuală pasivă revine doar autorităţii publice cu care funcţionarul public se află în raporturi de serviciu, întrucât acesteia îi aparţine prerogativa stabilirii şi acordării drepturilor salariale. S-a precizat că, în absenţa unor nuanţări în Decizia de recurs în interesul legii nr. 13 din 13 iunie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, urmează a se stabili, de la caz la caz, autoritatea publică cu care salariatul are stabilite raporturi de muncă, autoritate care are calitate procesuală pasivă în litigiul privind obligarea la plata drepturilor salariale. (ii) La Întâlnirea trimestrială a judecătorilor din cadrul instanţelor aflate în circumscripţia Curţii de Apel Piteşti din 14 iunie 2019, cu privire la cererile promovate de judecători şi procurori, majoritatea judecătorilor au apreciat că s-ar impune sesizarea Colegiului de conducere al Curţii de Apel Piteşti în vederea promovării unui recurs în interesul legii cu privire la această problemă de drept; cu privire la cererile promovate de personalul auxiliar de specialitate şi conex al instanţelor în contradictoriu cu Ministerul Justiţiei, cu majoritate de voturi, s-a apreciat în sensul reţinerii calităţii procesuale pasive a Ministerului Justiţiei în cererile de chemare în judecată având ca obiect plata unor drepturi salariale. (iii) La Întâlnirea trimestrială a judecătorilor din raza teritorială a Curţii de Apel Târgu Mureş, cu referire la obiectul cauzei, participanţii la întâlnire au apreciat în unanimitate că, în situaţia în care se solicită obligarea Ministerului Justiţiei să aloce sumele necesare efectuării plăţii, acesta are calitate procesuală pasivă indiferent de categoria de personal căreia îi aparţin reclamanţii. Cu referire la categoria de personal căreia îi aparţin reclamanţii, s-a apreciat cu majoritate de voturi că Ministerul Justiţiei are calitate procesuală pasivă numai în litigiile în care reclamanţii sunt magistraţi/asistenţi judiciari, raportul de muncă al acestora fiind unul atipic. În litigiile în care drepturile salariale vizează categoriile de personal auxiliar/conex, Ministerul Justiţiei nu are calitate procesuală pasivă. (iv) La Întâlnirea trimestrială cu judecătorii specializaţi în soluţionarea litigiilor de muncă din cadrul Curţii de Apel Braşov şi al tribunalelor arondate, din decembrie 2018, cu unanimitate, s-a apreciat că în cazul în care cererea de chemare în judecată nu are şi petitul referitor la obligarea Ministerului Justiţiei la alocarea fondurilor necesare plăţii drepturilor salariale, ci doar petitul privitor la plata acestor drepturi, Ministerul Justiţiei nu are calitate procesuală pasivă.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Adresa nr. 1.876/C/2.579/III-5/2019 din 9 septembrie 2019, a comunicat că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practica judiciară, în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept care formează obiectul prezentei sesizări. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

În urma verificărilor efectuate nu a fost identificată jurisprudenţă relevantă a Curţii Constituţionale. IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit în cauză, în conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, judecătorii-raportori au apreciat că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, prevăzute de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, cu referire la cerinţa noutăţii chestiunii de drept.

Asupra rezolvării de principiu a chestiunii de drept sesizate, pentru ipoteza în care completul desemnat în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile ar ajunge la concluzia întrunirii condiţiilor de admisibilitate, opinia judecătorilor-raportori a fost că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 500/2002, art. 6 pct. VII subpunctul 3 din Hotărârea Guvernului nr. 652/2009, coroborate cu prevederile art. 4 din Ordonanţa Guvernului nr. 22/2002 şi art. 222 din Codul civil, Ministerul Justiţiei nu are calitate procesuală pasivă în litigiile dintre angajaţi şi instituţiile cu personalitate juridică pentru care este ordonator principal de credite, având ca obiect plata unor drepturi de natură salarială. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Aceste prevederi legale stabilesc aşadar, obiectul şi condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o sesizare adresată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în temeiul lor, condiţii care trebuie îndeplinite cumulativ, şi anume: – să existe o cauză aflată în curs de judecată; – cauza să fie soluţionată în ultimă instanţă; – cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului; – lămurirea chestiunii de drept să fie esenţială pentru soluţionarea pe fond a cauzei; – chestiunea de drept să prezinte caracter de noutate, asupra chestiunii de drept Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat şi nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Procedând la analiza admisibilităţii sesizării, se constată că primele trei condiţii menţionate sunt îndeplinite, pe rolul Curţii de Apel Piteşti – Secţia I civilă, ca instanţă de trimitere, aflându-se soluţionarea apelurilor declarate de pârâţii Ministerul Justiţiei şi Curtea de Apel Ploieşti împotriva Sentinţei civile nr. 28 din 9 ianuarie 2019 a Tribunalului Argeş – Secţia pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Curtea de Apel Piteşti este învestită cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, urmând a pronunţa în apel o hotărâre definitivă, astfel cum rezultă din prevederile art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă coroborate cu art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările ulterioare, precum şi cu art. 634 alin. (1) pct. 4 teza întâi din Codul de procedură civilă, fiind vorba despre un litigiu în materia conflictelor de muncă.

Este îndeplinită şi condiţia potrivit căreia lămurirea chestiunii de drept trebuie să fie esenţială pentru soluţionarea pe fond a cauzei, în condiţiile în care reclamanţii, invocând calitatea lor de personal auxiliar de specialitate (grefieri şi grefieri arhivari la judecătorie), au solicitat prin cererea de chemare în judecată obligarea inclusiv a pârâtului Ministerului Justiţiei la plata sumelor în litigiu. Prin urmare, dacă s-ar considera că Ministerul Justiţiei are calitate procesuală pasivă, acţiunea reclamanţilor va putea fi soluţionată pe fond şi în raport cu acest pârât.

Totodată, este îndeplinită şi condiţia de admisibilitate conform căreia este necesar ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat deja asupra chestiunii de drept a cărei lămurire se solicită şi nici ca aceasta să facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, verificările efectuate conducând la o astfel de concluzie.

În ce priveşte condiţia referitoare la noutatea chestiunii de drept care formează obiectul sesizării, aceasta nu este îndeplinită, aşa cum se va arăta în cele ce urmează.

Astfel cum Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit în mod consecvent în jurisprudenţa sa 1 , în absenţa unei definiţii legale a noutăţii chestiunii de drept şi a instituirii prin lege a unor criterii de determinare a acesteia, îi revine instanţei supreme să determine înţelesul, sfera de cuprindere şi implicaţiile acestei cerinţe de admisibilitate a sesizării. 1 Decizia nr. 1 din 17 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 9 aprilie 2014; Decizia nr. 3 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2014; Decizia nr. 13 din 8 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 13 iulie 2015; Decizia nr. 41 din 21 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 115 din 10 februarie 2017; Decizia nr. 58 din 17 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 911 din 30 octombrie 2018.

S-a statuat, astfel, că este îndeplinită cerinţa noutăţii atunci când chestiunea de drept îşi are izvorul în reglementări legale recent intrate în vigoare, cărora instanţele nu le-au dat încă o anumită interpretare şi aplicare la nivel jurisprudenţial, precum şi atunci când se impun anumite clarificări într-un context legislativ nou sau modificat faţă de unul anterior, de natură să impună reinterpretarea textului de lege analizat.

Totodată, trebuie admis că noutatea unei chestiuni de drept poate fi generată nu numai de un act normativ recent intrat în vigoare, care are un potenţial mai mare de a conţine probleme de drept noi, susceptibile să creeze practică neunitară, ci şi de o reglementare mai veche, sub condiţia însă ca înaintea instanţelor de judecată problema de drept respectivă să fie nou apărută.

Rezultă că, pe măsură ce chestiunea de drept primeşte dezlegări din partea instanţelor de judecată, în urma unor interpretări care o vizează în mod direct şi care se concretizează într-o practică judiciară care se acumulează (indiferent dacă aceasta este unitară sau neunitară), caracterul de noutate se pierde.

Prin raportare la intenţia avută în vedere de legiuitor atunci când a instituit mecanismele de unificare a practicii judiciare, condiţia noutăţii trebuie privită ca fiind unul dintre elementele de esenţială diferenţiere între cele două mecanisme de unificare: dacă recursul în interesul legii are menirea de a înlătura o practică neunitară deja existentă (el propunând un control a posteriori), hotărârea prealabilă are ca scop prevenirea unei astfel de practici, ea funcţionând în vederea realizării unui control a priori.

În legătură cu prezenta sesizare este de observat că problema de drept a cărei lămurire îi este solicitată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a primit deja rezolvare prin numeroase hotărâri judecătoreşti pronunţate de către tribunale şi curţi de apel, prin care este dezlegată în mod specific, sprijinit pe argumente uneori ample.

De asemenea, această chestiune de drept a făcut obiectul întâlnirilor profesionale ale judecătorilor, aşa cum rezultă din referirile cuprinse în capitolul VII al prezentei decizii, încă din anul 2018, dezbaterile purtate conducând la interpretări ce vin să confirme lipsa de noutate a acestei chestiuni de drept.

În aceste circumstanţe, devine evident că atâta vreme cât dispoziţiile legale ce fac obiectul sesizării au fost interpretate şi aplicate de către instanţe prin hotărâri judecătoreşti definitive, caracterul de noutate a problemei de drept s-a estompat semnificativ, nemaiputându-se considera că această condiţie de admisibilitate a sesizării este îndeplinită, în sensul prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă.

De asemenea se constată că nu este îndeplinită nici cerinţa referitoare la gradul de dificultate a chestiunii de drept, de natură a conduce la antrenarea mecanismului de unificare reprezentat de sesizarea instanţei supreme în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, reţinută ca atare de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cadrul jurisprudenţei dezvoltate în aplicarea prevederilor art. 519 şi următoarele din Codul de procedură civilă.

În jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie vizând procedura pronunţării unei hotărâri prealabile s-a arătat că trebuie să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi a înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii 2 . 2 Decizia nr. 24 din 29 iunie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 820 din 4 noiembrie 2015; Decizia nr. 6 din 30 ianuarie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 24 februarie 2017; Decizia nr. 10 din 4 aprilie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016.

Or, în speţă, chestiunea de drept adusă în dezbatere nu ridică o asemenea dificultate serioasă, în contextul în care dispoziţiile legale incidente sunt îndeajuns de clare şi au făcut deja obiectul interpretării şi aplicării, în concret, de către instanţele judecătoreşti care s-au pronunţat asupra acestora, existând suficiente elemente pentru ca instanţa de sesizare să poată soluţiona cauza.

Pentru aceasta, este necesar a se identifica şi analiza prevederile legale incidente, urmând ca din interpretarea coroborată a acestora să se deducă concluziile vizând prerogativele Ministerului Justiţiei şi natura raportului juridic dintre acesta şi personalul instanţelor judecătoreşti cu referire la plata drepturilor salariale.

De altfel, prin Decizia nr. 13 din 13 iunie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 763 din 29 septembrie 2016, s-au stabilit, ca o consecinţă a admiterii recursului în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, următoarele: „În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare, ale art. 7 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2007 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Afacerilor Interne, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 4 din Ordonanţa Guvernului nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 222 din Codul civil, adoptat prin Legea nr. 287 din 17 iulie 2009, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, Ministerul Afacerilor Interne, în calitatea sa de ordonator principal de credite, nu are calitate procesuală pasivă în litigiile dintre angajaţi şi instituţiile/unităţile cu personalitate juridică aflate în subordinea sa, având ca obiect solicitarea unor drepturi de natură salarială”.

În motivarea acestei decizii s-a menţionat, între altele, că „În măsura în care pretenţiile deduse judecăţii vizează exclusiv acordarea unor drepturi salariale sau de natură salarială, fără a pune în discuţie atribuţiile legal reglementate ale ordonatorului principal de credite, Ministerul Afacerilor Interne nu poate avea calitate procesuală pasivă în acest gen de cauze” (paragraful 49).

Mutatis mutandis, pentru identitate de raţiune, dezlegarea dată în recursul în interesul legii sus-menţionat poate fi avută în vedere, în mod corespunzător, şi în alte cauze similare.

Dat fiind că mecanismul de unificare a practicii judiciare, prevăzut de art. 519 din Codul de procedură civilă, nu poate fi valorificat atâta vreme cât legiuitorul a instituit anumite condiţii restrictive şi cumulative de admisibilitate, iar în cauză nu sunt îndeplinite cerinţele referitoare la noutatea şi dificultatea chestiunii de drept cu care a fost sesizată instanţa supremă, prezenta sesizare urmează a fi respinsă, ca inadmisibilă.