Decizia nr. 61 din 9 decembrie

Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin încheierea din 19 decembrie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 33.317/3/2017, a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, prin care să se dea o rezolvare de principiu următoarei probleme de drept:

Aceeaşi instanţă, prin Încheierea din 19 decembrie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 36.768/3/2017, a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri pentru dezlegarea aceleiaşi chestiuni de drept, sesizare care a fost înregistrată cu nr. 2.103/1/2019 şi care a fost conexată la Dosarul nr. 2.102/1/2019, urmând a fi soluţionată în cadrul acestuia.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale cu nr. 33.317/3/2017, reclamanta X – persoană juridică a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Y, constatarea nulităţii actului adiţional la contractul individual de muncă nr. 8.123/1.05.2002, care produce efecte de la data de 7.04.2012, obligarea pârâtului să încheie un nou act adiţional, cu salariul de bază lunar brut corect calculat, şi să restituie diferenţele salariale primite necuvenit, în baza actului adiţional nul, respectiv a sumei de 13.547 lei.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale cu nr. 36.768/3/2017, reclamanta X – persoană juridică a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Z, constatarea nulităţii actului adiţional la contractul individual de muncă nr. 8.243/1.05.2002, care produce efecte de la data de 7.04.2012, obligarea pârâtului să încheie un nou act adiţional, cu salariul de bază lunar brut corect calculat, şi să restituie diferenţele salariale primite necuvenit, în baza actului adiţional nul, respectiv a sumei de 14.387 lei net.

În motivarea fiecăreia dintre cererile de chemare în judecată formulate, reclamanta a arătat că Tribunalul Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a pronunţat Sentinţa nr. 6.562 din 19.06.2013, prin care a obligat-o la majorarea salariilor de bază ale pârâţilor, începând cu data de 7.04.2012, cu indicii preţurilor de consum aferenţi anilor 2008-2011 şi primul trimestru al anului 2012 şi la plata diferenţelor salariale, rezultate în urma majorării salariilor de bază, începând cu data de 7.04.2012, până la rămânerea definitivă a hotărârii.

Având în vedere caracterul executoriu al Sentinţei nr. 6.562 din 19.06.2013, reclamanta a executat benevol titlul executoriu, departamentul resurse umane încheind cu fiecare dintre pârâţi un act adiţional la contractul individual de muncă, ale cărui efecte se produc de la data de 7.04.2012, pe baza indicelui preţurilor de consum aferent perioadei 1.01.2008-31.03.2012.

Totodată, având în vedere obligaţia dispusă de instanţă în titlul executoriu, reclamanta a procedat şi la calcularea drepturilor salariale, pe baza indicelui de creştere a preţurilor de consum, stabilit la 26,74%, aferent perioadei ianuarie 2008-31 martie 2012, şi plata acestor diferenţe salariale pârâţilor, în cuantum de 13.547 lei brut şi, respectiv, 14.387 lei, rezultate în urma majorării salariului de bază în perioada 7.04.2012-30.06.2014 (aşa cum rezultă din adresa emisă de către serviciul financiar).

Ulterior, Tribunalul Bucureşti, prin încheierea de şedinţă din data de 23.08.2016, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 429 din 17.11.2016 a Curţii de Apel Bucureşti, a lămurit dispozitivul Sentinţei nr. 6.562 din 19.06.2013, executată în mod voluntar de către reclamantă, în sensul că salariile de bază ale pârâţilor urmau a fi majorate cu indicii preţurilor de consum aferenţi perioadei 11.06.2008-31.03.2012.

Indicele de creştere a preţurilor de consum, astfel cum acesta a fost comunicat de Institutul Naţional de Statistică (INS), pentru perioada 11.06.2008-31.03.2012, era 21,42%. Rezultă că în mod eronat a fost interpretat titlul executoriu şi a fost majorat salariul de bază al pârâţilor, începând cu data de 7.04.2012, cu coeficientul de 26,74% (aferent perioadei 1.01.2008-31.03.2012) şi nu de 21,42% (aferent perioadei 11.06.2008-31.03.2012, aşa cum menţionează titlul executoriu, astfel cum a fost lămurit).

Astfel fiind, a mai susţinut reclamanta, prin raportare la situaţia de fapt enunţată, rezultă că sunt îndeplinite condiţiile pentru a opera nulitatea actului adiţional la contractul individual de muncă, prin care s-a dispus majorarea salariului de bază al pârâţilor cu un procent de 26,74%, rezultând un salariu de 3.384 lei (pentru pârâtul Y) şi, respectiv, de 2.762 lei (pentru pârâtul Z), impunându-se obligarea pârâţilor la încheierea unor acte adiţionale, prin care se majorează salariul de bază cu un procent de 21,42%, rezultând un salariu de bază lunar brut al acestora de 3.170 lei şi, respectiv 2.587 lei.

Valoarea sumei de plată, calculată de către serviciul financiar până la data de 30.04.2017, este în cuantum de 13.547 lei (în primul dosar) şi de 14.387 lei (în cel de-al doilea dosar), rezultând din diferenţa dintre drepturile băneşti acordate fiecărui pârât şi drepturile băneşti care li se cuveneau, conform dispozitivului Sentinţei nr. 6.562 din 19.06.2013, lămurite. Această sumă reprezintă o plată nedatorată, pe care salariaţii pârâţi trebuie să o restituie, conform art. 256 din Codul muncii.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 194-195 din Codul de procedură civilă, art. 256 din Codul muncii şi art. 1.341-1.344 din Codul civil.

Prin sentinţele nr. 9.547 din 18.12.2017 şi, respectiv, nr. 18 din 8.01.2018, Tribunalul Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a respins acţiunile formulate de reclamantă, ca neîntemeiate.

S-a reţinut că, prin Sentinţa nr. 6.562 din 19.06.2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale în Dosarul nr. 40.757/3/2012, reclamanta a fost obligată să majoreze salariul de bază al pârâţilor, începând cu data de 7.04.2012, cu indicii preţurilor de consum aferenţi anilor 2008-2011 şi primului trimestru al anului 2012 şi să plătească diferenţele salariale rezultate în urma majorării salariului de bază, începând cu data de 7.04.2012 până la rămânerea definitivă a hotărârii.

În aplicarea titlului executoriu, părţile au semnat un act adiţional la contractul individual de muncă nr. 9.260/1.03.2004 şi, respectiv, nr. 9.243/1.05.2002, prin care au convenit majorarea salariului de bază lunar brut la suma de 3.384 lei (pentru pârâtul Y) şi, respectiv, de 2.762 lei (în cazul pârâtului Z, din sesizarea conexă), începând cu data de 7.04.2012, luând în considerare indicii preţurilor de consum aferenţi anilor 2008-2011 şi primului trimestru al anului 2012.

Tribunalul a reţinut că, în fiecare dintre cauze, reclamanta a solicitat să se constate nulitatea actului adiţional, pe motiv că la determinarea salariului de bază lunar brut a avut în vedere indicii preţurilor de consum aferenţi perioadei 1.01.2008-31.03.2012, iar nu pe cei corespunzători perioadei 11.06.2008-31.03.2012, astfel cum s-a statuat prin încheierea de lămurire a hotărârii din data de 23.08.2016.

Prima instanţă a apreciat că această împrejurare nu poate constitui, însă, motiv de nulitate absolută a actului adiţional.

Astfel, s-a reţinut că, potrivit art. 17 alin. (5) din Codul muncii, în timpul executării contractului individual de muncă, orice modificare a salariului impune încheierea unui act adiţional la contract, într-un termen de 20 de zile lucrătoare de la data apariţiei modificării, cu excepţia situaţiei în care o asemenea modificare este prevăzută în mod expres de lege.

Or, pentru punerea în aplicare a sentinţei civile, părţile au convenit să modifice raportul lor de muncă sub aspectul salarizării, fiind stabilit un salariu de bază lunar brut bazat pe indicii preţurilor de consum aferenţi perioadei 1.01.2008-31.03.2012. Actul adiţional a fost semnat de părţi şi exprimă acordul lor de voinţă, consimţământul fiind exprimat în mod liber şi neviciat, făcut cu intenţia de a se conforma titlului executoriu.

Potrivit art. 1.246 din Codul civil, orice contract încheiat cu încălcarea condiţiilor cerute de lege pentru încheierea sa valabilă este supus nulităţii, dacă prin lege nu se prevede o altă sancţiune. Aşadar, nulitatea reprezintă sancţiunea aplicabilă actelor juridice pentru nerespectarea dispoziţiilor legale referitoare la încheierea lor valabilă şi presupune existenţa cauzei de nulitate la momentul încheierii actului. În cauză, însă, a mai reţinut prima instanţă, în fiecare dintre aceste cauze, reclamanta nu a invocat nerespectarea vreunei dispoziţii legale la momentul încheierii actului adiţional, ci doar împrejurarea că, ulterior încheierii actului, instanţa a lămurit dispozitivul titlului executoriu, stabilind o altă perioadă de referinţă în ceea ce priveşte indicele preţurilor de consum. S-a apreciat că un asemenea motiv nu are natura unei cauze de nulitate, actul adiţional fiind încheiat de părţi în mod valabil, cu respectarea cerinţelor imperative stabilite de dispoziţiile art. 16 şi art. 17 alin. (5) din Codul muncii, producând efecte juridice.

Prima instanţă a apreciat, în fiecare dintre cele două cauze, că nu poate fi anulat actul adiţional, încheiat în mod valabil, pentru simplul motiv că reclamanta a aplicat greşit titlul executoriu, şi nici nu pot fi obligaţi pârâţii să încheie un nou act adiţional; orice act juridic bilateral reprezintă expresia unui acord de voinţă, iar instanţa nu se poate substitui voinţei părţilor, modificarea raportului de muncă neputându-se realiza decât prin voinţa părţilor, materializată prin semnarea unui act adiţional la contractul individual de muncă.

În ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect restituirea sumei de 13.547 lei şi, respectiv, în cazul celuilalt pârât, de 14.387 lei, plătite pârâţilor fără a fi datorată, prima instanţă a apreciat că şi acesta este neîntemeiat, pentru neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 256 din Codul muncii.

Împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă a formulat apel reclamanta X, la data de 16.04.2018 (în prima cauză) şi la data de 23.03.2018 (în cea de-a doua), solicitându-se schimbarea sentinţelor pronunţate de tribunal, în sensul admiterii cererilor de chemare în judecată.

A arătat apelanta-reclamantă că argumentele instanţei de fond cu privire la actul adiţional care exprimă acordul de voinţă al părţilor pentru modificarea raportului de muncă sub aspectul salarizării şi cu privire la consimţământul părţilor care a fost exprimat în mod liber şi neviciat, făcut cu intenţia de a se conforma titlului executoriu, sunt incorecte şi canalizate pe o interpretare excesivă a dispoziţiilor art. 17 alin. (5) din Codul muncii. În mod greşit s-a considerat că nu a fost invocată nerespectarea unei dispoziţii legale la momentul încheierii actului adiţional, ci doar împrejurarea că, ulterior încheierii actului, instanţa de judecată a lămurit titlul executoriu, stabilind o altă perioadă de referinţă pentru calculul indicelui preţurilor de consum, iar un asemenea motiv nu are natura unei cauze de nulitate.

La încheierea actului adiţional, angajatorul a acţionat ca urmare a constrângerii sale prin hotărârea judecătorească, pentru a executa obligaţia având ca obiect majorarea salarială faţă de salariaţii săi. Prin urmare, decizia angajatorului de a majora salariul de bază nu poate fi asimilată unei negocieri a părţilor şi nu a presupus o negociere între salariat şi angajator, ci are natura unui act de executare a unei obligaţii stabilite printr-un titlu executoriu. Nu poate fi vorba despre un acord de voinţă al părţilor realizat cu intenţia de a se conforma titlului executoriu, câtă vreme punerea în executare a acestuia se putea face şi în lipsa acordului angajatului, întrucât hotărârea judecătorească are putere executorie şi forţa probantă a unui înscris autentic. Sub acest aspect, în mod eronat a reţinut instanţa de fond că încheierea actului adiţional nu a fost exclusiv consecinţa punerii în executare a sentinţei civile, ci a fost şi consecinţa negocierii părţilor contractului individual de muncă. Or, plecând de la o astfel de interpretare, s-ar ajunge la situaţia în care nici salariatul nu ar putea pune în executare o sentinţă prin care angajatorul său a fost obligat să facă ceva, decât cu acordul acestuia, situaţie inacceptabilă pentru că ar lipsi hotărârea judecătorească de forţa sa executorie.

În Dosarul nr. 33.317/3/2017, apelanta a susţinut că, în conformitate cu dispoziţiile art. 1.246 din Codul civil, orice contract încheiat cu încălcarea condiţiilor cerute de lege pentru încheierea sa valabilă este supus nulităţii, dacă prin lege nu se prevede o altă sancţiune. Or, încheierea actului adiţional la contractul individual de muncă pentru modificarea elementului salariu, cu depăşirea titlului executoriu, adică prin majorarea salariului de bază cu 26,74%, iar nu cu 21,42%, cum a fost lămurit titlul executoriu, are semnificaţia lipsei cauzei actului.

Existenţa unui act adiţional la contractul individual de muncă presupune existenţa unei cauze care să determine încheierea actului adiţional. Cauza, aşa cum o defineşte Codul civil, este motivul care determină fiecare parte să încheie contractul/ actul adiţional, dar, în situaţia existentă între societatea angajatoare şi salariaţii pârâţi, nu există un asemenea motiv, deoarece angajatorul avea de pus în executare o sentinţă civilă care era obligatorie chiar şi în lipsa vreunui acord între părţi cu privire la acest aspect. Nu rezultă din elementele cauzei că părţile ar fi intenţionat să renegocieze salariul intimaţilor-pârâţi independent de existenţa sentinţei, ci doar să pună în executare titlul executoriu, situaţie în care nu este îndeplinită condiţia esenţială de valabilitate a actului adiţional a existenţei cauzei.

Prin urmare, prima instanţă a reţinut, în mod eronat, că un asemenea motiv nu are natura unei cauze de nulitate, aplicabile fiind instituţiile legale reglementate de legiuitor pentru această etapă de analiză a valabilităţii actului juridic, iar nu cele referitoare la faza execuţională a procesului civil, chiar dacă angajatorul a aplicat greşit titlul executoriu.

În ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect restituirea sumelor încasate necuvenit de intimaţii-pârâţi, apelanta-reclamantă a arătat că a fost în mod greşit respins de prima instanţă ca neîntemeiat, faţă de dispoziţiile art. 256 din Codul muncii; astfel, se poate constata că, la momentul efectuării plăţilor, sumele de bani achitate erau datorate, fiind executate voluntar obligaţiile stabilite în sarcina sa prin hotărârea judecătorească executorie. Împrejurarea că, ulterior, instanţa de judecată a lămurit titlul executoriu, prin stabilirea unei alte modalităţi de calcul al diferenţelor de drepturi, relevă faptul că salariul de bază a fost majorat eronat, ca rezultat al unei reprezentări deformate a realităţii juridice la data încheierii actelor adiţionale, în luna octombrie 2014. În acest fel, diferenţele de drepturi salariale, calculate de departamentul de specialitate al societăţii şi plătite intimaţilor, după semnarea actelor adiţionale, sunt mult mai mari decât cele la care ar fi avut dreptul salariaţii, aceştia primind mai mult decât li se cuvenea, fapt ce atrage incidenţa instituţiei juridice a plăţii nedatorate.

Obligaţia de restituire subzistă în sarcina salariaţilor, întrucât aceştia au încasat nişte sume necuvenite care îşi au izvorul în plata diferenţelor salariale, rezultate în urma majorării salariului de bază, începând cu data de 7.04.2012. Sumele plătite au fost mai mari decât cele real datorate, pentru că s-au cuantificat drepturile băneşti brute lunare primite de creditori, începând cu data de 7.04.2012, cu un indice de creştere a preţurilor de consum aferent perioadei 1.01.2008-31.03.2012, deşi contractul colectiv de muncă valabil pentru anul 2008 a intrat în vigoare la 11.06.2008 şi, astfel, pentru perioada 1.01.2008-10.06.2008, nu trebuiau calculaţi indicii de indexare. Prin urmare, în mod eronat tribunalul a reţinut că angajatorul nu poate uza de procedura reglementată de dispoziţiile art. 256 din Codul muncii.

La termenul de judecată din 14.11.2018, instanţa de apel, din oficiu, a pus în discuţia părţilor, în fiecare dintre cele două cauze, oportunitatea sesizării instanţei supreme, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, cu dezlegarea problemei de drept menţionate în preambulul prezentei decizii.

Codul muncii:

Instanţa de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă pentru declanşarea acestei proceduri.

Astfel, s-a arătat că problema de drept ridicată de modul de interpretare a dispoziţiilor art. 57 din Codul muncii, mai exact chestiunea incidenţei sancţiunii nulităţii unui act adiţional la contractul individual de muncă, atunci când încheierea acestuia este generată de existenţa unui conflict de muncă purtat între părţi anterior şi soluţionat prin hotărâre definitivă, are consecinţe asupra soluţiei ce se pronunţă în litigiul pendinte, este nouă şi nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, după cum rezultă din evidenţele publice ale instanţei supreme cu privire la acest mecanism de unificare a practicii judiciare.

Curtea de Apel Bucureşti a precizat că instanţele specializate în soluţionarea conflictelor de muncă au fost învestite cu litigii similare, generate de litigii anterioare, în aceeaşi materie, având ca obiect stabilirea prin indexare a salariului de bază pentru o perioadă trecută, iar soluţiile date de completurile de judecată în fond şi în apel au fost neunitare, plasând angajatorul şi salariaţii săi în situaţii diferite cât priveşte valabilitatea actelor adiţionale încheiate în anul 2014, dar pentru o perioadă anterioară ce începe la 7.04.2012, în ciuda faptului că toţi se găseau în aceeaşi situaţie prin pronunţarea titlului executoriu, invocat drept cauză juridică a modificării contractelor individuale de muncă.

În condiţiile în care relaţiile de muncă din cadrul apelantei-reclamante se stabilesc prin încheierea/modificarea contractelor individuale de muncă, ca urmare a negocierii individuale dintre angajator şi salariaţi, în limitele prevăzute de lege şi de contractul colectiv de muncă, încheiat între partenerii sociali din instituţie, la nivelul anului 2012, salariaţii au iniţiat un litigiu colectiv de muncă prin care pretindeau constrângerea angajatorului să execute clauza din art. 102 alin. (1) lit. d) din contractul colectiv de muncă, clauză prin care se convenise indexarea salariilor lor de bază. Litigiul a fost soluţionat în favoarea salariaţilor, printre aceştia numărându-se şi intimaţii- pârâţi din cauzele în care au fost formulate sesizările.

Astfel, prin Sentinţa civilă nr. 6.562 din 19.06.2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în Dosarul nr. 40.757/3/2012, angajatorul a fost obligat să majoreze salariile de bază ale salariaţilor reclamanţi, începând cu data de 7.04.2012, cu indicii preţurilor de consum aferenţi anilor 2008-2011 şi primului trimestru al anului 2012 şi să le plătească diferenţele salariale rezultate în urma majorării salariilor de bază, începând cu data de 7.04.2012 până la rămânerea definitivă a hotărârii. Această hotărâre a rămas irevocabilă la data de 21.02.2014, când Curtea de Apel Bucureşti a pronunţat Decizia civilă nr. 1.020, prin care a respins apelul declarat de angajator, ca nefondat.

În atare situaţie, la data de 21.02.2014, în sarcina angajatorului-pârât subzista atât o obligaţie de a face, aceea de a majora salariile de bază ale angajaţilor săi, cât şi o obligaţie de plată a diferenţelor salariale rezultate; pentru îndeplinirea primei obligaţii, angajatorul a procedat, mai întâi, la determinarea indicilor preţurilor de consum în perioada de referinţă trecută în dispozitivul hotărârii, perioadă care, prin generalitatea şi imprecizia termenilor folosiţi, a fost considerată ca fiind 1.01.2008-31.03.2012, iar apoi a aplicat procentul de majorare la salariul de bază ce fusese în plată la data de 7.04.2012, rezultând noul salariu de bază al fiecărui salariat ce figura în titlul executoriu.

Ca modalitate juridică de transpunere a noului salariu de bază în raportul de muncă al salariatului, angajatorul a recurs la procedura de întocmire a unui act adiţional la contractul individual de muncă, prin care se modifica salariul de bază, retroactiv, de la data de 7.04.2012, act adiţional ce a fost prezentat salariatului, a fost semnat de acesta, iar apoi a fost operată modificarea elementului salariu şi în registrul general de evidenţă a salariaţilor (REVISAL).

Dificultăţile practice ale angajatorului şi incertitudinea asupra valabilităţii actului adiţional la contractul individual de muncă s-au ivit atunci când instanţa de judecată a pronunţat o hotărâre prin care a lămurit întinderea titlului executoriu, în procedura prevăzută de art. 281

Semnificaţia concretă a titlului executoriu lămurit este aceea că salariul de bază cuvenit salariaţilor reclamanţi de la data de 7.04.2012 nu trebuia majorat cu 26,74%, ci numai cu 21,42%, situaţie care a pus sub semnul întrebării valabilitatea actelor adiţionale retroactive şi a plasat salariaţii sub incidenţa răspunderii patrimoniale pentru restituirea unor sume încasate necuvenit.

Pentru intimaţii-pârâţi, aplicarea procentelor de majorare a însemnat o modificare a salariului de bază de la 2.611 lei la 3.384 lei şi, respectiv – în cazul intimatului din sesizarea conexă, de la 2.131 lei la 2.762 lei, prin actul adiţional semnat la 21.10.2014, ce formează obiect al acţiunilor în nulitate, urmată de o corectare a salariului la 3.170 lei şi, respectiv, la 2.587 lei, asupra căreia angajatorul a propus încheierea unor noi acte adiţionale cu efecte tot din data de 7.04.2012, ofertă refuzată însă de intimaţii-pârâţi.

Analiza jurisdicţională a valabilităţii actelor adiţionale încheiate în anul 2014, cu efecte retroactive în privinţa salariilor de bază, începând cu data de 7.04.2012, a avut ca rezultat constatarea de opinii divergente ale instanţelor de judecată:

Revenind la litigiul în cadrul căruia a pus în discuţie, din oficiu, necesitatea sesizării instanţei supreme cu dezlegarea problemei de drept, Curtea de Apel Bucureşti consideră că acţiunea în nulitatea actului adiţional este admisibilă şi întemeiată, neputându-se opune dispoziţiile art. 57 din Codul muncii, nici ca limitare a motivelor de nulitate aplicabile în privinţa acestui act juridic, nici ca limitare a efectelor produse de sancţiunea aplicată.

Astfel, arată instanţa de trimitere, prin dispoziţiile art. 57 din Codul muncii, legiuitorul a stabilit sancţiunea generală ce intervine în cazul nerespectării condiţiilor legale necesare pentru încheierea valabilă a contractului individual de muncă, iar aceste condiţii nu se limitează numai la cele speciale, aplicabile în materia dreptului muncii (vârsta minimă a salariatului, forma scrisă, certificatul medical la angajare, avize sau autorizaţii prealabile, condiţii de vechime, condiţii de studii etc.), ci se referă şi la cele generale, aplicabile oricărui act juridic civil bilateral (capacitatea de a contracta, consimţământul părţilor, un obiect determinat şi licit, o cauză licită şi morală).

Specificul sancţiunii nulităţii în dreptul muncii este dat de efectele produse numai pentru viitor, contrar regulii generale instituite prin art. 1.254 şi următoarele din Codul civil. Aceste efecte ex nunc ale nulităţii contractului individual de muncă se justifică prin raportul de subordonare în care se găseşte salariatul faţă de angajatorul său şi, mai ales, prin specificul prestaţiilor lor reciproce, în sensul că munca prestată de salariat este urmată de remunerarea ei de către angajator. Or, în cazul unui contract individual de muncă la încheierea căruia nu au fost respectate toate condiţiile legale, supus deci sancţiunii nulităţii, părţile nu pot fi ţinute să îşi restituie prestaţiile primite pentru că munca prestată de salariat nu poate fi înapoiată de cel în beneficiul căruia a fost făcută, ceea ce atrage lipsa temeiului de restituire de către salariat a preţului muncii sale. Cu alte cuvinte, efectul ex nunc al nulităţii îl protejează pe salariat care, pentru munca prestată chiar în temeiul unui contract nul, va beneficia de remunerarea acesteia, conform art. 57 alin. (5) din Codul muncii, şi de vechime în muncă, conform art. 16 alin. (4) din acelaşi cod.

Deşi articolul de lege analizat se referă în mod expres la contractul individual de muncă, trebuie considerat că reglementarea se aplică şi actului adiţional la contract care, în conformitate cu dispoziţiile art. 17 alin. (5) din Codul muncii, republicat, se încheie la orice schimbare a elementelor asupra cărora poartă obligaţia angajatorului de a-l informa pe salariat în timpul executării contractului. Aceste elemente de informare sunt enumerate la art. 17 alin. (3) din cod, prevedere ce constituie transpunerea în legislaţia naţională a Directivei 91/533/C.E.E. privind obligaţia angajatorului de a informa lucrătorii asupra condiţiilor aplicabile contractului sau raportului de muncă (Directiva 91/533/C.E.E.), putând fi amintite sub acest aspect: „a) identitatea părţilor; b) locul de muncă sau, în lipsa unui loc de muncă fix, posibilitatea ca salariatul să muncească în diverse locuri; c) sediul sau, după caz, domiciliul angajatorului; d) funcţia/ocupaţia conform specificaţiei Clasificării ocupaţiilor din România sau altor acte normative, precum şi fişa postului, cu specificarea atribuţiilor postului; e) criteriile de evaluare a activităţii profesionale a salariatului aplicabile la nivelul angajatorului; f) riscurile specifice postului; g) data de la care contractul urmează să îşi producă efectele; h) în cazul unui contract de muncă pe durată determinată sau al unui contract de muncă temporară, durata acestora; i) durata concediului de odihnă la care salariatul are dreptul; j) condiţiile de acordare a preavizului de către părţile contractante şi durata acestuia; k) salariul de bază, alte elemente constitutive ale veniturilor salariale, precum şi periodicitatea plăţii salariului la care salariatul are dreptul; l) durata normală a muncii, exprimată în ore/zi şi ore/săptămână; m) indicarea contractului colectiv de muncă ce reglementează condiţiile de muncă ale salariatului; n) durata perioadei de probă”.

Rostul informării în scris a salariatului asupra condiţiilor aplicabile contractului este acela de a-i permite negocierea şi, mai apoi, exprimarea acordului în vederea încheierii actului, în deplină cunoştinţă de cauză. Obligaţia de informare subzistă la orice schimbare intervenită în elementele arătate limitativ de legiuitor, caz în care este necesară întocmirea unui act adiţional la contractul individual de muncă care poate lua naştere numai prin acordul părţilor.

Deşi orice schimbare a elementelor enumerate în art. 17 alin. (3) din Codul muncii impune încheierea unui act adiţional, numai o parte dintre aceste acte adiţionale au valoarea juridică a modificării contractului individual de muncă, anume elementele esenţiale referitoare la durata contractului, locul muncii, felul muncii, condiţiile de muncă, salariul, timpul de muncă şi timpul de odihnă, enumerate la art. 41 din acelaşi cod.

Prin urmare, pe parcursul executării contractului, eventuala modificare a clauzei esenţiale a salariului din contractul individual de muncă poate avea loc numai prin acordul părţilor, exteriorizat prin semnarea actului adiţional la contract. Un astfel de act adiţional este necesar la orice modificare prin lege a salariilor, ca urmare a stabilirii salariului de bază minim brut pe ţară garantat în plată prin hotărâre a Guvernului şi, cu atât mai necesar, atunci când salariile dintr-o unitate, grup de unităţi, sector de activitate se negociază colectiv prin contracte colective de muncă prin care partenerii sociali stabilesc grile de salarizare abstracte, cu elemente determinate sau determinabile pe baza cărora să poată fi stabilit salariul de bază al fiecărui salariat căruia îi este aplicabilă negocierea colectivă. Rezultă, aşadar, că, în acest din urmă caz, salariatul trebuie informat asupra salariului de bază care i se cuvine pentru munca ce va fi prestată, obligaţie generală ce revine angajatorului pe tot parcursul executării contractului individual de muncă după cum s-a arătat anterior, iar cuantumul efectiv al salariului face obiect al negocierii în limitele convenite prin contractul colectiv de muncă, rezultatul acordului de voinţe urmând a fi prevăzut în scris în actul adiţional semnat de părţi. De la această dată convenită de părţi se consideră modificat contractul individual de muncă cât priveşte clauza esenţială a salariului pentru munca ce va fi prestată în viitor de către salariat.

Într-o astfel de desfăşurare a relaţiei individuale de muncă, prevederile art. 57 din Codul muncii îşi găsesc deplina aplicare pentru ipoteza nulităţii contractului, neputând fi afectate prestaţiile trecute ale părţilor.

Codul muncii lasă însă nereglementată situaţia în care clauza esenţială a salariului capătă caracter litigios, salariatul chemându-şi angajatorul în judecată pentru stabilirea/restabilirea cuantumului considerat corect al salariului în conformitate cu normele legale sau cu clauzele contractului colectiv de muncă. În mod evident, hotărârea judecătorească pronunţată, prin care se statuează asupra salariului cuvenit celui care a prestat deja munca, are caracter retroactiv, urmând a fi restabilită între părţi situaţia juridică a salariului de la data care a generat conflictul de muncă. O punere în executare a hotărârii presupune îndeplinirea tuturor formalităţilor pe care angajatorul le-ar fi îndeplinit la termenele prevăzute de lege dacă nu ar fi avut loc conflictul dintre părţi, iar aceste formalităţi presupun întocmirea actului adiţional pentru modificarea salariului, semnarea lui (operaţiune prin care salariatul îşi exprimă acordul asupra elementului pe care l-a pretins realizat prin acţiunea în justiţie), înscrierea modificării contractului în registrul general de evidenţă a salariaţilor şi, nu în cele din urmă, plata diferenţelor de drepturi salariale rezultate din punerea retroactivă în plată a noului cuantum al salariului stabilit prin hotărâre, precum şi plata tuturor taxelor şi contribuţiilor sociale obligatorii pentru diferenţele de drepturi salariale.

Această executare voluntară a hotărârii judecătoreşti subzistă în sarcina angajatorului pârât în conflictul de muncă, încă de la data pronunţării ei de către prima instanţă, în condiţiile în care art. 448 alin. (1) pct. 2 din Codul de procedură civilă declară executorii de drept hotărârile primei instanţe care au ca obiect plata salariilor izvorâte din raporturile juridice de muncă, caracterul executoriu fiind provizoriu până la data rămânerii definitive a hotărârii, conform alin. (2) al aceluiaşi art. 448 din Codul de procedură civilă.

În speţă, intimatul a avut câştig de cauză prin Sentinţa civilă nr. 6.562 din 19.06.2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti în Dosarul nr. 40.757/3/2012, angajatorul fiind obligat să îi majoreze salariul de bază, începând cu data de 7.04.2012, cu indicii preţurilor de consum aferenţi anilor 2008-2011 şi primului trimestru al anului 2012. Deşi sentinţa era executorie de drept din data de 19.06.2013, a fost pusă în executare numai în luna octombrie 2014, după ce a rămas irevocabilă la data de 21.02.2014. Pentru punerea în executare a titlului care nu cuprindea în dispozitiv o menţiune explicită, cuantificată, a salariului cuvenit reclamanţilor de la data de 7.04.2012, angajatorul a solicitat Institutului Naţional de Statistică comunicarea indicilor preţurilor de consum pentru mai multe perioade de timp care rezultau din înţelesul hotărârii, iar, în final, a calculat la 3.384 lei şi, respectiv, la 2.762 lei cuantumul salariului cuvenit fiecărui intimat, la data de referinţă, calcul făcut prin utilizarea zilei de 1.01.2008 ca dată de început a perioadei de indexare, a întocmit actul adiţional pe care salariatul l-a semnat, iar salariul astfel modificat, prin acordul părţilor, a fost trecut în registrul general de evidenţă a salariaţilor.

O nouă dispută judiciară a intervenit între părţi atunci când angajatorul a obţinut o lămurire a titlului executoriu, prin încheierea din data de 23.08.2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, fiind lămurită Sentinţa civilă nr. 6.562 din 19.06.2013, pronunţată în Dosarul nr. 40.757/3/2012, în sensul că salariul de bază trebuia majorat cu indicii preţurilor de consum aferenţi perioadei 11.06.2008-31.03.2012.

Cum încheierea pronunţată în procedura prevăzută de art. 443 din Codul de procedură civilă, referitoare la lămurirea hotărârii, face corp comun cu hotărârea care a avut nevoie de lămurire pentru ca părţile să aducă la îndeplinire, în mod corect şi complet, lucrul judecat, iar cei doi salariaţi au refuzat să semneze un nou act adiţional prin care să modifice la 3.170 lei şi, respectiv, la 2.587 lei salariul de bază, începând cu data de 7.04.2012, ceea ce în conformitate cu dispoziţiile art. 1.213 din Codul civil ar fi echivalat cu adaptarea contractului individual de muncă, în forma la care a ajuns prin modificările intervenite până la data în discuţie, revine instanţei de judecată sarcina de a aprecia asupra legalităţii actului adiţional la contract.

Or, la încheierea actelor adiţionale din data de 21.10.2014, părţile nu au procedat la o veritabilă negociere liberă a cuantumului salariului cuvenit începând cu data de 7.04.2012, ci şi-au manifestat voinţa juridică de punere în executare a hotărârii judecătoreşti, prin exprimarea consimţământului asupra cuantumului salariului de bază calculat de angajator. Însă, la încheierea acestui act adiţional ambele părţi au avut o falsă reprezentare a situaţiei faptice de executat din hotărârea judecătorească, cât priveşte valoarea prestaţiei pe care o avea de îndeplinit angajatorul pentru plata preţului muncii deja efectuate de salariatul contractant. Această eroare de fapt este esenţială, în sensul art. 1.207 alin. (2) pct. 2 teza finală din Codul civil, însă nu poate fi considerată o simplă eroare de calcul, pentru c