Decizia nr. 59/2019 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept · Dosar nr. 1978/1/2019 — chestiunea de drept: următoarei chestiuni de drept: „în situaţia în care prima instanţă a respins cererea de fixare a sumei definitive ce i se datorează creditorului cu titlu de penalităţi, în temeiul art. 906 alin. (4) din Codul de…

Tribunalul Dolj – Secţia I civilă a dispus, prin Încheierea din 14 mai 2019, în Dosarul nr. 20.291/215/2018, aflat pe rolul acestei instanţe, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept menţionată.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 24 iulie 2019, cu nr. 1.978/1/2019, termenul de judecată fiind stabilit la 9 decembrie 2019. II. Norma de drept intern ce formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile

Codul de procedură civilă – forma în vigoare la data de 30 iulie 2018 Art. 906. – „(…) (4) Dacă în termen de 3 luni de la data comunicării încheierii de aplicare a penalităţii debitorul nu execută obligaţia prevăzută în titlul executoriu, instanţa de executare, la cererea creditorului, va fixa suma definitivă ce i se datorează cu acest titlu, prin încheiere definitivă, dată cu citarea părţilor. (…)” Prin art. I pct. 68 din Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative (în continuare, Legea nr. 310/2018), forma acestui alineat a fost modificată, după cum urmează: „(4) Dacă în termen de 3 luni de la data comunicării încheierii de aplicare a penalităţii debitorul nu execută obligaţia prevăzută în titlul executoriu, instanţa de executare, la cererea creditorului, va fixa suma definitivă ce i se datorează cu acest titlu, prin încheiere, dată cu citarea părţilor. Creditorul poate solicita fixarea sumei definitive cu titlu de penalităţi de întârziere după trecerea fiecărui termen de 3 luni în care debitorul nu îşi execută obligaţia prevăzută în titlu executoriu, până la stingerea ei completă.” III. Expunerea succintă a procesului

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Craiova – Secţia civilă la data de 30 iulie 2018, cu nr. 20.291/215/2018, reclamantul A a chemat în judecată Comisia locală de fond funciar Gherceşti şi Comisia judeţeană de fond funciar Dolj, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se stabilească suma definitivă ce i se datorează cu titlu de penalităţi, ca urmare a neexecutării obligaţiei stabilite prin titlul executoriu reprezentat de decizia civilă nr. xxxx din 17 iunie 2013 pronunţată de Tribunalul Dolj – Secţia I civilă.

În motivarea cererii s-a arătat că prin această decizie s-a admis recursul, s-a admis acţiunea şi a fost obligată fiecare pârâtă în parte, în limitele atribuţiilor legale ce îi revin, să îl pună în posesie pe reclamant şi să îi elibereze titlu de proprietate pentru suprafaţa de teren de 89,40 ha, pe raza comunei Gherceşti, judeţul Dolj sau, în subsidiar, pe raza unei alte localităţi. Întrucât pârâtele nu şi-au executat de bunăvoie obligaţiile, printr-o nouă cerere, înregistrată pe rolul instanţei cu nr. 19.812/215/2016, reclamantul a solicitat constrângerea debitoarelor la executarea obligaţiilor stabilite în decizia civilă amintită, prin plata de penalităţi de 1.000 lei/zi de întârziere până la executare. În soluţionarea acestei din urmă cereri s-a pronunţat Încheierea nr. 949 din 19 octombrie 2016 prin care Judecătoria Craiova – Secţia civilă a admis acţiunea şi a obligat debitoarele să plătească o penalitate de 500 lei pe fiecare zi de întârziere, de la data comunicării încheierii şi până la executarea obligaţiei prevăzute în titlul executoriu reprezentat de decizia civilă nr. xxxx din 17 iunie 2013. Cu toate acestea, pârâtele au refuzat în continuare executarea obligaţiei stabilite în sarcina lor, fapt ce a determinat formularea unei noi acţiuni întemeiate pe dispoziţiile art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă.

Prin Sentinţa civilă nr. 1.442 din 11 februarie 2019, Judecătoria Craiova – Secţia civilă a respins acţiunea formulată de reclamant, reţinând, în esenţă, că pârâtele au trecut la executarea obligaţiei stabilite în dispozitivul hotărârii ce constituie titlu executoriu (luând în considerare imposibilitatea reconstituirii dreptului de proprietate pe vechiul amplasament, recunoscută de Tribunalul Dolj prin hotărârea pronunţată) şi au iniţiat formalităţile de reconstituire a dreptului de proprietate pe un alt amplasament, pentru care este necesar şi acordul persoanei îndreptăţite, în speţă creditorul A. În urma inventarierii terenurilor (în aplicarea Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările şi completările ulterioare – în continuare, Legea nr. 165/2013), Comisia locală de fond funciar Gherceşti a comunicat reclamantului imposibilitatea punerii la dispoziţia acestuia a unei suprafeţe de teren compacte de 89,40 ha, deoarece rezerva de teren existentă este de doar 40 ha şi este constituită din suprafeţe mici, de aproximativ 1-2 ha fiecare. Totodată, i-a înaintat reclamantului oferta de terenuri din rezerva comunei Gherceşti, aflate la dispoziţia Comisiei locale de fond funciar. Anterior acestor demersuri a înaintat o adresă către Agenţia Domeniilor Statului, prin care i-a învederat obligaţia fixată de Tribunalul Dolj, aceasta comunicând faptul că are la dispoziţie o suprafaţă de teren arabil compactă de 89,40 ha, pe raza localităţii Sadova. Ca urmare, s-a adresat petentului A cu propunere pe punere în posesie pe raza localităţii Sadova, solicitându-i acordul scris; petentul a comunicat, prin intermediul executorului judecătoresc, refuzul său şi solicitarea de reconstituire a dreptului de proprietate pe vechiul amplasament. În urma refuzului reclamantului a comunicat Agenţiei Domeniilor Statului solicitarea de punere în posesie pe vechiul amplasament, transmiţându-i totodată oferta din rezerva comunei Gherceşti, cuprinzând mai multe suprafeţe de teren în total de 36,38 ha, atât cât exista în rezervă. Reclamantul a trimis mai multe adrese către Comisia locală de fond funciar Gherceşti, precum şi o declaraţie privind opţiunea pentru validarea dreptului de proprietate, prin care insista în reconstituirea dreptului de proprietate doar pe vechiul amplasament, după ce se va face transferul de teren din proprietatea statului către Comisia locală, fiind dispus să aştepte să se realizeze acest transfer. Întrucât acest demers nu depinde de voinţa şi puterea de decizie a pârâtei, nu se poate reţine că ar avea vreo vină şi nici nu poate fi sancţionată. Pe baza acestei situaţii s-a conchis că pârâta Comisia locală de fond funciar Gherceşti şi-a îndeplinit obligaţiile ce îi revin, în limita atribuţiilor fixate de lege, pentru încercarea de reconstituire a dreptului de proprietate pe alt amplasament, fiind singura posibilitate reală prin care se poate face reconstituirea dreptului de proprietate, variantă recunoscută de Tribunalul Dolj în hotărârea ce constituie titlu împotriva sa şi explicată în considerente. La rândul său, conform art. 6 lit. f) din Regulamentul privind procedura de constituire, atribuţiile şi funcţionarea comisiilor pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, a modelului şi modului de atribuire a titlurilor de proprietate, precum şi punerea în posesie a proprietarilor, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 890/2005, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 890/2005), comisia judeţeană de fond funciar are, printre alte atribuţii principale, şi pe aceea de a emite titlurile de proprietate pentru cererile validate, pe baza documentelor prezentate de comisiile locale. Obligaţia comisiei judeţene de fond funciar este una subsecventă obligaţiilor comisiei locale, astfel că, până la îndeplinirea acestora şi înaintarea documentaţiei necesare emiterii titlurilor de proprietate, comisia judeţeană nu poate proceda la emiterea titlului de proprietate către reclamant, fără efectuarea procedurilor prealabile. Aşadar, nu se poate reţine în sarcina acesteia nicio culpă, în raport cu solicitările reclamantului.

Împotriva sentinţei a declarat apel creditorul, apreciind că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre cu interpretarea greşită a dispoziţiilor legale incidente, în sensul că a procedat la verificarea demersurilor efectuate de către pârâtele Comisia locală de fond funciar Gherceşti şi Comisia judeţeană de fond funciar Dolj, în condiţiile în care trebuia să stabilească suma definitivă ce i se cuvenea ca urmare a neexecutării obligaţiei dispuse prin titlul executoriu, având în vedere că prin Încheierea nr. 949 din 19 octombrie 2016 pronunţată de Judecătoria Craiova – Secţia civilă s-a admis acţiunea şi au fost obligate debitoarele la plata unei penalităţi de 500 lei/pe fiecare zi de întârziere de la data comunicării şi până la data executării obligaţiei prevăzute în titlul executoriu reprezentat de decizia civilă nr. xxxx din 17 iunie 2013.

Prin cererea înregistrată la data de 14 mai 2019, apelantul- reclamant a solicitat sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la interpretarea dispoziţiilor art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, în sensul de a se stabili dacă, în situaţia în care prima instanţă a respins cererea de fixare a sumei definitive ce i se datorează creditorului cu acest titlu, hotărârea pronunţată este sau nu supusă căii de atac a apelului. Prin încheierea pronunţată la acelaşi termen, instanţa a constatat admisibilă cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în procedura reglementată de art. 519 şi următoarele din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept anterior menţionată şi, în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, a dispus suspendarea judecăţii. IV. Motivele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării

Instanţa de trimitere a constatat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, după cum urmează: – de lămurirea modului de interpretare a dispoziţiilor art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, forma în vigoare la data de 30 iulie 2018 (data introducerii cererii), depinde soluţionarea pe fond a cauzei, întrucât prin sentinţa civilă apelată a fost respinsă cererea reclamantului privind fixarea sumei definitive, iar din analiza acestor dispoziţii legale rezultă că instanţa se pronunţă prin încheiere definitivă, în condiţiile prevăzute de text; – problema de drept enunţată este nouă, deoarece, prin consultarea jurisprudenţei, s-a constatat că asupra acestei probleme Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o altă hotărâre; – problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, conform evidenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, consultate la data pronunţării încheierii de sesizare. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Apelantul-reclamant a apreciat că, faţă de împrejurarea că există o jurisprudenţă nesemnificativă în domeniu şi că norma de drept a fost susceptibilă de a fi interpretată diferit de instanţele de fond şi de apel, este îndeplinită condiţia de admisibilitate privind noutatea chestiunii de drept. Asupra acestei chestiuni de drept, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu s-a mai pronunţat, iar valorile ocrotite prin norma legală în discuţie sunt atât de interes public, cât şi privat. Practic, interpretarea dată de instanţele de fond şi de apel conduce la atribuirea de efecte juridice unor acte care atestă în conţinutul lor împrejurări sau fapte neadevărate, contrare situaţiilor factuale probate în mod indubitabil. Din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 906 alin. (4) şi (5) din Codul de procedură civilă rezultă că debitorul are la îndemână calea contestaţiei la executare pentru înlăturarea sau reducerea penalităţii stabilite de instanţă, legiuitorul prevăzând în mod expres că, dacă execută obligaţia prevăzută în titlul executoriu, poate solicita reducerea sau înlăturarea sumei stabilite cu titlu de penalităţi pe calea contestaţiei la executare, dovedind existenţa unor motive temeinice care au justificat întârzierea executării. De acelaşi tratament juridic ar trebui să beneficieze şi creditorul care, fiind pus în situaţia în care instanţa de fond nu îi stabileşte suma definitivă, potrivit alin. (4), respingându-i acţiunea, să poată solicita examinarea temeiniciei şi legalităţii hotărârii primei instanţe. Prin modalitatea de redactare a acestui text de lege, precum şi prin interpretarea diferită dată de instanţele de judecată se încalcă egalitatea în drepturi şi accesul liber la justiţie al creditorului, care este pus în situaţia în care nu mai beneficiază de libertatea deplină de a critica hotărârea primei instanţe, atât din punct de vedere factual, cât şi legal. Prin urmare, legiuitorul nu a prevăzut expres calea de atac aflată la îndemâna creditorului în situaţia în care instanţa respinge cererea de stabilire a sumei definitive cu titlu de penalităţi.

Intimata-pârâtă Comisia locală de fond funciar Gherceşti a apreciat că dispoziţiile art. 906 din Codul de procedură civilă sunt clare, încheierea de fixare a sumei fiind definitivă; în prezenta cauză se impun dezlegările din Decizia nr. 73 din 16 octombrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 914 din 22 noiembrie 2017, îndreptată prin Încheierea din 17 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 898 din 25 octombrie 2018 (în continuare, Decizia nr. 73/2017), referitoare la faptul că încheierea prin care se stabilesc penalităţile în temeiul art. 906 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură civilă este definitivă şi că nu a apărut un nou element care să justifice sesizarea instanţei supreme cu o nouă cerere.

După comunicarea raportului, părţile nu au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Completul de judecată învestit cu soluţionarea apelului în Dosarul nr. 20.291/215/2018 a reţinut următoarele: Încheierile prin care se soluţionează cererile privind stabilirea sumei definitive, în condiţiile art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, forma în vigoare la data de 30 iulie 2018 (data introducerii cererii deduse judecăţii), indiferent de soluţia pronunţată, sunt definitive, astfel încât apelul formulat împotriva acestora este inadmisibil. În susţinerea acestei opinii, instanţa de apel a apreciat că, faţă de formularea textului art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, încheierea prin care instanţa de executare se pronunţă asupra cererii de fixare a sumei definitive este o încheiere definitivă, în consecinţă nesusceptibilă de apel, indiferent de soluţia adoptată. În privinţa felului hotărârii judecătoreşti pronunţate de instanţa de executare şi regimului juridic al acesteia, sub aspectul posibilităţii de a se recurge la formularea căilor de atac, dreptul comun este reprezentat de prevederile art. 651 alin. (4) din Codul de procedură civilă, potrivit cărora: „dacă prin lege nu se dispune altfel, instanţa de executare se pronunţă prin încheiere executorie, care poate fi atacată numai cu apel, în termen de 10 zile de la comunicare”. S-a apreciat, pe de o parte, faptul că regula pentru instanţa de executare o reprezintă pronunţarea unor încheieri executorii, susceptibile de apel, iar, pe de altă parte, că această regulă se aplică ori de câte ori legiuitorul nu a stabilit reguli speciale, derogatorii de la regimul juridic de drept comun pentru alte încheieri pronunţate de instanţa de executare în etapa executării silite (prevăzând, de exemplu, că instanţa de executare se pronunţă prin încheiere sau prin încheiere executorie). Analizând dispoziţiile art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, rezultă că această normă reprezintă o regulă derogatorie de la regimul juridic de drept comun în privinţa posibilităţii de atacare cu apel a încheierilor, textul prevăzând în mod expres că instanţa de executare pronunţă, cu citarea părţilor, o încheiere definitivă, ceea ce înseamnă că aceasta nu poate fi atacată cu apel, date fiind dispoziţiile art. 634 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă. Întrucât art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, forma în vigoare la data introducerii cererii – 30 iulie 2018, instituie din acest punct de vedere o excepţie de la regula înscrisă în art. 651 alin. (4) din Codul de procedură civilă, rezultă că acest text este de strictă interpretare şi aplicare, pentru că, ori de câte ori legiuitorul a intenţionat instituirea unui regim juridic diferenţiat în privinţa posibilităţii de a se recurge la exercitarea căii de atac, în funcţie de soluţia de admitere sau respingere a unei cereri, a prevăzut-o în mod expres, de vreme ce aceasta este întotdeauna o situaţie de excepţie. De altfel, prin Decizia nr. 73/2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 906 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură civilă, încheierea de soluţionare a cererii de obligare la plata de penalităţi pe zi de întârziere a debitorului unei obligaţii de a face sau a nu face, evaluabile sau neevaluabile în bani, care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană, este definitivă, indiferent de soluţia adoptată de instanţa de executare, respectiv de admitere sau de respingere a cererii creditorului. Pentru identitate de raţiune, s-a apreciat că şi încheierea pronunţată în temeiul art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, forma în vigoare la data de 30 iulie 2018, este definitivă, indiferent de soluţia pronunţată de instanţa de executare. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

Din hotărârile judecătoreşti comunicate de instanţele naţionale, la solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi din opiniile teoretice exprimate de magistraţi asupra chestiunii de drept supuse dezlegării a rezultat existenţa unor interpretări diferite a dispoziţiilor art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă.

Astfel, într-o primă orientare, s-a apreciat că în cazul reglementat de alin. (4) al art. 906 din Codul de procedură civilă (forma anterioară modificării normei prin Legea nr. 310/2018) încheierea este definitivă, indiferent de soluţia pronunţată de instanţa de executare. S-a arătat că dispoziţia legală în discuţie instituie reguli speciale, derogatorii de la normele de drept comun, cu privire la calea de atac, reprezentând o excepţie de la regula înscrisă în art. 651 alin. (4) din Codul de procedură civilă. Acest text este de strictă interpretare şi aplicare, pentru că, ori de câte ori legiuitorul a intenţionat instituirea unui regim juridic diferenţiat în privinţa posibilităţii de a se recurge la exercitarea căii de atac în funcţie de soluţia de admitere sau respingere a unei cereri, a prevăzut-o în mod expres, de vreme ce aceasta este întotdeauna o situaţie de excepţie. S-a apreciat că statuările instanţei supreme din Decizia nr. 73/2017 trebuie aplicate pentru identitate de raţiune. Au fost şi instanţe care au arătat că trebuie făcută distincţie între cererile introduse în temeiul art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă înainte de modificarea intervenită prin Legea nr. 310/2018 şi cererile introduse după intrarea în vigoare a menţionatei legi de modificare a Codului de procedură civilă. În acest context, s-a constatat că sesizarea vizează o cauză promovată pe rolul instanţei la data de 30 iulie 2018, deci anterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018. Prin urmare, în cazul supus analizei, în raport cu data sesizării instanţei cu cererea întemeiată pe dispoziţiile art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, încheierea pronunţată, indiferent de soluţie, este definitivă. În schimb, s-a apreciat că, în situaţia în care cererea întemeiată pe dispoziţiile art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă este introdusă pe rolul instanţei după data de 21 decembrie 2018, deci ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, din moment ce legiuitorul nu a mai prevăzut o excepţie de la regula instituită prin art. 651 alin. (4) din Codul de procedură civilă, ce prevede calea de atac a apelului împotriva încheierilor pronunţate de instanţa de executare, înseamnă că încheierea pronunţată în temeiul art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă este supusă, sub aspectul căii de atac, normei de drept comun şi astfel, încheierile pronunţate în baza acestui text sunt supuse apelului în termen de 10 zile de la comunicare, indiferent de soluţia pronunţată de instanţă, respectiv de admitere sau de respingere.

Într-o altă orientare, instanţele au apreciat că încheierea primei instanţe, prin care a fost respinsă cererea de fixare a sumei definitive ce i se datorează creditorului cu acest titlu, în temeiul art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, este susceptibilă de a fi atacată cu apel. S-a susţinut că, având în vedere că este vorba despre o hotărâre pronunţată de instanţa de executare, în ceea ce priveşte calea de atac ce poate fi formulată împotriva acesteia, sunt incidente dispoziţiile art. 651 alin. (4) din Codul de procedură civilă, potrivit cărora, dacă prin lege nu se dispune altfel, instanţa se pronunţă prin încheiere executorie care poate fi atacată numai cu apel, în termen de 10 zile de la comunicare. Regula pentru instanţa de executare o reprezintă pronunţarea unor încheieri susceptibile de apel, iar această regulă se aplică ori de câte ori legiuitorul nu a stabilit reguli speciale, derogatorii de la acest regim juridic de drept comun pentru alte încheieri pronunţate de instanţa de executare în etapa executării silite.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Curţii Constituţionale

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a pronunţat următoarele decizii, relevante în cauza de faţă: Decizia nr. 16 din 6 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 258 din 13 aprilie 2017, prin care a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, nu este admisibilă formularea mai multor cereri de fixare a sumei definitive datorate de debitor cu titlu de penalităţi. În considerentele acestei decizii s-au reţinut, printre altele, următoarele: „45. (…) caracterul specific al executării obligaţiilor de a face sau de a nu face, ce au în vedere contribuţia esenţială a debitorului (spre deosebire de obligaţiile de a da, ce presupun predarea unui bun, care, în cazul refuzului executării voluntare, pot fi duse la îndeplinire prin formele executării silite directe sau indirecte), a determinat necesitatea reglementării unor mijloace specifice de constrângere a debitorului obligaţiilor cu caracter personal, intuituu personae. (…) 50. Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările ulterioare, a introdus ca o noutate absolută în legislaţie reglementarea unui nou mecanism pentru executarea obligaţiilor de a face sau a nu face care nu pot fi aduse la îndeplinire prin alte persoane. 51. Astfel, prin art. 905 din Codul de procedură civilă (devenit art. 906 după republicarea din 10 aprilie 2015) s-a prevăzut posibilitatea obligării debitorului la penalităţi de întârziere, ce vor fi încasate de către creditor, acestea reprezentând un mijloc indirect de constrângere a debitorului de a-şi îndeplini obligaţiile prevăzute în titlul executoriu. 52. S-a consacrat astfel, spre deosebire de vechea reglementare, dreptul creditorului de a folosi orice mijloc legal pentru a-l determina pe debitor să execute el însuşi obligaţia, în natură.” Decizia nr. 73 din 16 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 914 din 22 noiembrie 2017, îndreptată prin Încheierea din 17 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 898 din 25 octombrie 2018, prin care a statuat că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 906 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură civilă, încheierea de soluţionare a cererii de obligare la plata de penalităţi pe zi de întârziere a debitorului unei obligaţii de a face sau a nu face, evaluabile sau neevaluabile în bani, care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană, este definitivă, indiferent de soluţia adoptată de instanţa de executare, respectiv de admitere sau de respingere a cererii creditorului. Pentru a decide astfel, instanţa supremă a reţinut că „72. (…) art. 906 alin. (2) din Codul de procedură civilă (…) reprezintă o regulă derogatorie de la regimul juridic de drept comun în privinţa posibilităţii de atacare cu apel a acestora, textul prevăzând în mod expres că instanţa de executare pronunţă, cu citarea părţilor, o încheiere definitivă, ceea ce înseamnă că aceasta nu poate fi atacată cu apel, date fiind dispoziţiile art. 634 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă. 73. Întrucât art. 906 alin. (2) din Codul de procedură civilă instituie, din acest punct de vedere, o excepţie de la regula înscrisă în art. 651 alin. (4) din Codul de procedură civilă, rezultă că acest text este de strictă interpretare şi aplicare, potrivit principiului exceptio est strictissimae interpretationis.”

Din verificările efectuate rezultă că instanţa de contencios constituţional s-a pronunţat, în repetate rânduri, asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă. Astfel, textul de lege a fost criticat din perspectiva lipsei unei căi de atac împotriva încheierilor pronunţate în acest caz de instanţa de executare, ceea ce ar îngrădi accesul liber la justiţie. Curtea Constituţională, respingând excepţiile de neconstituţionalitate invocate, a reţinut că finalitatea reglementării criticate este evidentă şi constă în determinarea debitorului rău- platnic de a executa obligaţia la care este ţinut în temeiul unui titlu executoriu, pe care numai el o poate executa, prin aplicarea unei amenzi civile stabilite pe zi de întârziere până la data executării. Prin exercitarea acestei constrângeri cu caracter pecuniar se urmăreşte contracararea manoperelor abuzive, tinzând la tergiversarea îndeplinirii obligaţiilor asumate de debitor, în vederea asigurării celerităţii, ca exigenţă imperativă a executării silite. Aşa fiind, ar fi ilogic şi contrar finalităţii urmărite ca încheierea de obligare a debitorului la plata amenzii civile să fie supusă unor căi de atac. Consacrarea caracterului definitiv al acestei încheieri este, deci, în deplină concordanţă cu finalitatea reglementării, fără ca prin aceasta să se încalce prevederile art. 21 din Constituţie, întrucât, aşa cum Curtea a statuat în mod constant, accesul liber la justiţie nu înseamnă accesul la toate căile de atac şi, prin urmare, la toate gradele de jurisdicţie, legiuitorul fiind suveran în a limita, pentru raţiuni impuse de specificul domeniului supus reglementării, un atare acces. Curtea a reţinut, totodată, că art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale presupune existenţa posibilităţii efective de a supune judecăţii unei instanţe naţionale cazul violării unui drept consacrat de Convenţie (Cauza Kudla împotriva Poloniei, 2000) şi, în consecinţă, „nu impune un anumit număr al gradelor de jurisdicţie sau un anumit număr al căilor de atac” (Decizia Curţii Constituţionale nr. 288 din 3 iulie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 560 din 5 august 2003). În acest sens au fost pronunţate, spre exemplu, deciziile nr. 272 din 27 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 571 din 18 iulie 2017; nr. 380 din 6 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 682 din 22 august 2017; nr. 525 din 11 iulie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 763 din 26 septembrie 2017; nr. 326 din 10 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 770 din 6 septembrie 2018; nr. 643 din 16 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 211 din 18 martie 2019; nr. 624 din 9 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 176 din 5 martie 2019; nr. 202 din 9 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 562 din 9 iulie 2019 etc. IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, judecătorii-raportori au constatat că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, în sensul că sesizarea dedusă spre soluţionare nu se referă la o chestiune de drept reală, veritabilă, care să prezinte noutate şi asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu se fi pronunţat şi lipsesc condiţia distinctă a noutăţii, precum şi cea negativă, a nepronunţării anterioare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra acesteia. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele: Asupra admisibilităţii sesizării

Condiţiile de admisibilitate a sesizării privind dezlegarea unei chestiuni de drept, deduse din analiza coroborată a dispoziţiilor art. 519 şi 520 din Codul de procedură civilă sunt: existenţa unei cauze aflate în curs de judecată, în ultimă instanţă; cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată; chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate; asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat şi nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Aplicarea acestor dispoziţii legale sesizării pendinte conduce spre observaţia întrunirii doar parţiale a condiţiilor de admisibilitate, după cum urmează.

Primele două condiţii de admisibilitate sunt întrunite, ori, după caz, pot fi considerate ca întrunite, observându-se că litigiul în care s-a pus problema sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile are ca obiect stabilirea sumelor definitive ce i se datorează creditorului unor obligaţii de „a face” intuitu personae, cu titlu de penalităţi, în temeiul art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, ca urmare a neexecutării de către debitoare a acestor obligaţii stabilite prin titlul executoriu reprezentat de o hotărâre judecătorească.

Apelul declarat de creditor împotriva încheierii prin care prima instanţă i-a respins cererea având acest obiect, cerere înregistrată pe rolul judecătoriei la data de 30 iulie 2018, se află în curs de soluţionare pe rolul Tribunalului Dolj – Secţia I civilă – instanţa de trimitere.

Întrucât chestiunea de drept sesizată vizează chiar posibilitatea de a ataca încheierea judecătoriei, de respingere a cererii creditorului formulate în temeiul şi în circumstanţele descrise de art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, trebuie acceptat (mai înaintea antamării fondului acesteia, spre a nu se prejudeca sesizarea) că – cel puţin din punct de vedere formal – primele două condiţii de admisibilitate sunt îndeplinite.

Astfel, în măsura în care o cale de atac împotriva încheierii instanţei de executare, de respingere a cererii întemeiate pe dispoziţiile art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, ar fi posibilă din punct de vedere legal, în temeiul art. 95 pct. 2 din Codul de procedură civilă, aceasta ar reveni în competenţa de soluţionare a tribunalului care, într-o astfel de ipoteză, ar judeca în ultimă instanţă.

Cea de-a treia condiţie de admisibilitate – ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire să depindă soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată – este doar parţial îndeplinită în cazul sesizării de faţă.

Cerinţa ca soluţionarea pe fond a cauzei să depindă de chestiunea de drept ce face obiectul sesizării face ca procedura de unificare, reglementată prin dispoziţiile art. 519-520 din Codul de procedură civilă, să fie circumscrisă, în principal, chestiunilor de drept material, iar celor de procedură doar în măsura în care soluţia adoptată ori prefigurat a fi adoptată în cauza ce a generat sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ar fi determinată în mod direct şi necesar de aplicarea unor norme şi instituţii de drept procesual.

Deşi problema supusă analizei instanţei supreme este una de drept procesual civil (iar nu de drept material), se constată că, în mod evident, de lămurirea chestiunii admisibilităţii apelului depinde soluţionarea pe fond a cauzei, sesizarea fiind admisibilă sub acest aspect.

În corelaţie cu această a treia condiţie de admisibilitate însă, doctrina a subliniat că declanşarea mecanismului de preîntâmpinare a jurisprudenţei neunitare presupune şi existenţa unei chestiuni de drept reale, iar nu aparente, care să privească interpretarea diferită ori contradictorie a unui text de lege, a unei reguli cutumiare neclare, incomplete sau, după caz, incerte, nu orice problemă de drept putând face obiectul unei astfel de sesizări. 32. Şi în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a statuat că sesizarea în procedura art. 519-520 din Codul de procedură civilă trebuie să aibă loc în legătură cu o problemă de drept ce necesită cu pregnanţă a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii (în acest sens, Decizia nr. 24 din 29 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 820 din 4 noiembrie 2015; Decizia nr. 6 din 30 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 24 februarie 2017; Decizia nr. 10 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016 etc.).

Deşi neprevăzută în mod explicit în dispoziţiile art. 519- 520 din Codul de procedură civilă, condiţia dificultăţii chestiunii de drept decurge în mod direct din raţiunea mecanismului procedural reglementat de aceste prevederi, spre a evita transformarea sa într-o cauză nejustificată de prelungire a procedurii judiciare şi deturnarea de la scopul în realizarea căruia a fost conceput, acela al unificării practicii judiciare, prin rezolvarea de către instanţa supremă a unei chestiuni de drept de care depinde soluţionarea pe fond a cauzei.

Tocmai de aceea, încheierea instanţei de trimitere trebuie să se refere, în mod necesar, nu doar la problema punctuală ce face obiectul sesizării, ci şi la circumstanţele cauzei şi la dificultăţile întâmpinate de instanţa de trimitere în rezolvarea acesteia ori care sunt apte să confere chestiunii în cauză un anumit potenţial de dificultate sau un caracter controversat.

Atare analiză ori justificare lipseşte cu totul din încheierea instanţei de trimitere, care se rezumă să constate admisibilitatea sesizării faţă de împrejurarea că de lămurirea modului de interpretare a dispoziţiilor art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă (forma în vigoare la data sesizării instanţei – 30 iulie 2018) depinde soluţionarea pe fond a cauzei, problema de drept este nouă şi nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare la data consultării evidenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Nu numai că analiza acestei condiţii lipseşte încheierii de sesizare, dar se constată că ea lipseşte sesizării ca atare, în circumstanţele în care anterior, prin Decizia nr. 73/2017, aceeaşi problemă de drept a mai fost rezolvată, este adevărat, cu trimitere la încheierile pe care instanţa de executare le pronunţă la cererea creditorului, în temeiul dispoziţiilor art. 906 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură civilă, de aplicare a unor penalităţi debitorului, ţinut în temeiul unui titlu executoriu la îndeplinirea unor obligaţii de a face sau de a nu face, care nu pot fi îndeplinite prin alte persoane şi pe care acesta refuză să le execute.

Chiar dacă a fost pronunţată în interpretarea şi aplicarea altor dispoziţii legale – art. 906 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură civilă -, se observă că identitatea de problemă de drept există între actuala sesizare şi cea amintită, în ambele cazuri punându-se problema determinării regimului juridic al încheierilor (din punct de vedere al căilor de atac susceptibile a fi promovate împotriva lor) pe care le pronunţă instanţa de executare atunci când i se solicită luarea unor anumite măsuri menite să pună în practică mecanismul de constrângere indirectă a debitorului unor obligaţii de „a face” sau de „a nu face”, care implică faptul său personal şi a căror executare acesta o refuză. Se observă şi faptul că, în concepţia legiuitorului, atât încheierile pe care le pronunţă instanţa de executare în puterea art. 906 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură civilă, cât şi acelea pronunţate în temeiul art. 906 alin. (4) din acelaşi cod au fost tratate sau concepute în mod identic, în fiecare caz în parte [atât la alineatul (2), cât şi la alineatul (4) existând menţiunea în textul legii că instanţa de executare se pronunţă prin „încheiere definitivă”].

De altfel, aşa cum rezultă din opiniile teoretice şi din jurisprudenţa comunicată actualului complet, dar, deopotrivă, şi din cuprinsul încheierii de sesizare, problema admisibilităţii exercitării unei căi de atac împotriva încheierii prin care instanţa de executare respinge cererea de stabilire a sumelor definitive datorate de debitor creditorului (şi în promovarea căreia doar acesta din urmă poate fi interesat) s-a pus în exact aceiaşi termeni ca în sesizarea precedentă, privitoare la admisibilitatea exercitării unei căi de atac împotriva încheierilor pronunţate de instanţa de executare în temeiul art. 906 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură civilă, prin care se respinge cererea creditorului de aplicare faţă de debitor a unor penalităţi pe zile de întârziere, până la executarea obligaţiei prevăzute în titlul executoriu.

Astfel, în ambele situaţii, o opinie jurisprudenţială a pornit de la realizarea unei distincţii, după cum încheierea instanţei de executare este una de admitere sau, dimpotrivă, de respingere a cererii creditorului. Speculându-se modul de redactare a textelor alineatelor (1), (2) şi (4) ale art. 906 din Codul de procedură civilă – „poate fi constrâns”, „instanţa sesizată de creditor îl poate obliga pe debitor, prin încheiere definitivă”, „va fixa suma definitivă” -, au fost instanţe care au recunoscut caracter definitiv (şi, deci, nesusceptibil de exercitarea căii de atac a apelului) doar încheierilor de admitere a cererilor creditorilor, în timp ce, în privinţa celor de respingere, au recunoscut posibilitatea exercitării (de către creditor) a căii de atac a apelului.

Cea de-a doua opinie jurisprudenţială (majoritară) a recunoscut caracterul definitiv al încheierilor pe care le pronunţă instanţa de executare în derularea procedurii instituite prin art. 906 din Codul de procedură civilă, indiferent de soluţia dată cererilor (de admitere sau respingere), pornind de la dreptul comun în privinţa hotărârilor pe care le pronunţă instanţa de executare, dat de art. 651 alin. (4) din Codul de procedură civilă, şi de la recunoaşterea caracterului derogatoriu de la acest regim al încheierilor la care se referă art. 906 din cod.

S-a subliniat, în această orientare, că, ori de câte ori legiuitorul a intenţionat instituirea unui regim juridic diferenţiat în privinţa posibilităţii de a se recurge la exercitarea căii de atac în funcţie de soluţia pe care o pronunţă instanţa, a prevăzut-o în mod expres, o astfel de situaţie fiind întotdeauna una de excepţie şi neputând fi dedusă pe cale de interpretare, cum s-a realizat în cazul încheierilor cu regimul dat de prevederile art. 906 din Codul de procedură civilă.

Această din urmă opinie jurisprudenţială a fost, de altfel, şi cea validată prin Decizia nr. 73/2017, cu referire la încheierile pe care le pronunţă instanţa de executare în temeiul art. 906 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură civilă, neexistând nicio diferenţă de regim juridic ori de abordare din partea legiuitorului între acestea şi cele pe care le pronunţă instanţa de executare în temeiul art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă.

Aşadar, fiind vorba despre una şi aceeaşi problemă de drept, care a mai fost anterior rezolvată printr-o hotărâre a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, este evident că sesizarea dedusă în prezent spre soluţionare nu se referă la o chestiune de drept reală, dificilă, care să necesite cu pregnanţă a fi lămurită şi care să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării sale de principiu pentru preîntâmpinarea generalizării practicii neunitare. Oricât de dificilă ori controversată a putut fi o problemă de drept, ea îşi pierde această caracteristică prin chiar faptul rezolvării sale printr-o decizie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii ori cel pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Din aceleaşi motive sunt înlăturate condiţia (distinctă) a noutăţii chestiunii de drept şi cea negativă, ca asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat, rezultând că prin sesizarea Tribunalului Dolj – Secţia I civilă a fost deferită spre rezolvare una şi aceeaşi problemă de drept, care a fost pusă în aceiaşi termeni în cele două curente jurisprudenţiale şi susţinută cu aceleaşi argumente.

Simplul fapt că actuala sesizare ţine de interpretarea şi aplicarea unei alte dispoziţii legale – art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă – decât cele al căror sens a fost lămurit prin Decizia nr. 73/2017 – art. 906 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură civilă – nu conferă noutate chestiunii de drept, nu o transformă în una nouă, întrebarea fiind aceeaşi, respectiv „dacă în situaţia în care prima instanţă a respins cererea de fixare a sumei definitive, ce i se datorează creditorului cu acest titlu, în temeiul art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă (aşadar a unui rezultat negativ – s.n.), hotărârea primei instanţe este susceptibilă de a fi atacată cu o cale de atac, respectiv apel?”.

Este adevărat că situaţia jurisprudenţială şi cea a opiniilor instanţelor consultate pe problema de drept sesizată în cauza de faţă nu sunt cu nimic diferenţiate de cea existentă la data pronunţării Deciziei nr. 73/2017, menţinându-se caracterul divergent al punctelor de vedere, deşi, odată rezolvată problema de drept de principiu, urmarea firească ar fi fost cea a unificării jurisprudenţei şi opiniilor instanţelor inclusiv pe aplicarea normei art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, dată fiind identitatea soluţiei legislative, însă intervenţia instanţei supreme în tranşarea pe fond, din nou, a problemei de drept nu se justifică.

Rolul şi funcţia hotărârii prealabile nu vor fi mai energic asigurate prin pronunţarea repetată în interpretarea şi aplicarea unor texte de lege diferite, dar care conţin una şi aceeaşi problemă de drept, întrucât existenţa unei hotărâri prealabile trebuie văzută mai puţin ca un argument de forţă obligatorie, cu care sunt înzestrate dezlegările sale prin efectul art. 521 alin. (2) din Codul de procedură civilă, decât ca o sursă ori ca un instrument util instanţelor de judecată în procesul de aplicare a legii, prin soluţiile pe care le oferă atât la o problemă de drept punctuală, cât şi la altele identice ori similare, chiar încorporate în alte texte de lege decât cele care au constituit obiectul sesizării.

Mai trebuie subliniat şi faptul că mecanismul unificator al hotărârii prealabile nu poate fi utilizat pentru îmbunătăţirea legislaţiei ori pentru adaptarea soluţiei legislative deja prevăzute de legiuitor, aşa cum se înţelege că s-a urmărit de către creditor, potrivit punctului său de vedere asupra problemei de drept, şi s-a îngăduit de către instanţa de trimitere, prin atitudinea sa necritică în legătură cu solicitarea părţii.

Aceasta, cu atât mai mult cu cât, asupra textului de lege supus interpretării Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, legiuitorul a adus deja modificări prin Legea nr. 310/2018, în noua formulă legislativă menţionându-se că „(…) instanţa de executare, la cererea creditorului, va fixa suma definitivă ce i se datorează cu acest titlu – (aşadar, tot în varianta pozitivă a exprimării, s.n.) -, prin încheiere, dată cu citarea părţilor”.

Aşadar, în noua reglementare a alin. (4) al art. 906 din Codul de procedură civilă, aplicabilă însă doar cererilor introduse ulterior intrării în vigoare a noului act normativ, conform art. 24 din Codul de procedură civilă, suprimarea menţiunii „definitivă”, în privinţa încheierii pe care instanţa o pronunţă pe acest temei legal, este semnalul clar