Decizia nr. 57 din 9 decembrie 2019

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 1.880/1/2019, la care a fost conexat Dosarul nr. 1.883/1/2019, este constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 27 5 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Mihaela Lorena Mitroi, magistrat-asistent desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 27 6 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizările conexate formulate de Curtea de Apel Constanţa – Secţia I civilă în dosarele nr. 762/88/2018 şi nr. 4.217/118/2018, privind pronunţarea unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care s-a comunicat părţilor, în conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, fiind depus de către apelanta-pârâtă un punct de vedere formulat în scris privind chestiunea de drept supusă judecăţii. La dosar au fost transmise de către instanţele naţionale hotărârile judecătoreşti ce au fost identificate, precum şi opiniile teoretice exprimate de judecători. Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii.

Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constată că nu există chestiuni prealabile, iar completul rămâne în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularii şi obiectul sesizărilor

Prin Încheierea de şedinţă din 7 mai 2019, dată în Dosarul nr. 762/88/2018, Curtea de Apel Constanţa – Secţia I civilă a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: interpretarea dispoziţiilor art. 165 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare, în sensul de a se stabili dacă, în scopul verificării condiţiei ca anumite venituri suplimentare să fi făcut parte din baza de calcul al pensiei, trebuie avută în vedere noţiunea de „baza de calcul al pensiei” astfel cum era definită de dispoziţiile art. 10 raportat la art. 21 din Legea nr. 3/1977 privind pensiile de asigurări sociale de stat şi asistenţă socială, în forma iniţială, respectiv în forma modificată prin art. III pct. 1 din Legea nr. 49/1992 pentru modificarea şi completarea unor reglementări din legislaţia de asigurări sociale, după caz, raportat la cuprinsul anexei nr. 15 la Normele de aplicare a prevederilor Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 257/2011, cu completările ulterioare, sau verificarea trebuie să se raporteze la baza de calcul al contribuţiei de asigurări sociale, conform legislaţiei în vigoare în perioada realizării veniturilor salariale, astfel cum este atestată de emitentul adeverinţei.

Sesizarea de pronunţare a hotărârii prealabile a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 10 iulie 2019 cu nr. 1.880/1/2019.

La aceeaşi dată a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi sesizarea ce face obiectul Dosarului nr. 1.883/1/2019 al acestei instanţe, ce a fost conexată la primul dosar menţionat, avându-se în vedere identitatea chestiunii de drept sesizate de către acelaşi complet de judecată de la Curtea de Apel Constanţa – Secţia I civilă, la aceeaşi dată, respectiv 7 mai 2019, într-o cauză similară ce face obiectul Dosarului nr. 4.217/118/2018 al Curţii de Apel Constanţa – Secţia I civilă. II. Prevederile legale incidente

Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 263/2010): „Art. 165. – (1) La determinarea punctajelor lunare, pentru perioadele anterioare datei de 1 aprilie 2001, se utilizează salariile brute sau nete, după caz, în conformitate cu modul de înscriere a acestora în carnetul de muncă, astfel: a) salariile brute, până la data de 1 iulie 1977; b) salariile nete, de la data de 1 iulie 1977 până la data de 1 ianuarie 1991; c) salariile brute, de la data de 1 ianuarie 1991. (2) La determinarea punctajelor lunare, pe lângă salariile prevăzute la alin. (1) se au în vedere şi sporurile cu caracter permanent care, după data de 1 aprilie 1992, au făcut parte din baza de calcul a pensiilor conform legislaţiei anterioare şi care sunt înscrise în carnetul de muncă sau sunt dovedite cu adeverinţe eliberate de unităţi, conform legislaţiei în vigoare. (…)”

Legea nr. 3/1977 privind pensiile de asigurări sociale de stat şi asistenţă socială, în forma iniţială: „Art. 10. – Retribuţia tarifară, care se ia ca bază de calcul la stabilirea pensiei, este media retribuţiilor tarifare lunare din 5 ani lucraţi consecutiv, la alegere, din ultimii 10 ani de activitate.”

Legea nr. 3/1977, în forma modificată prin art. III din Legea nr. 49/1992 pentru modificarea şi completarea unor reglementări din legislaţia de asigurări sociale: „Art. 10. – Baza de calcul la stabilirea pensiei este media din 5 ani lucraţi consecutiv, la alegere, din ultimii 10 ani de activitate, a salariului de bază şi a următoarelor: – sporul de vechime în muncă; – sporul pentru lucrul în subteran, precum şi pentru lucrul pe platformele marine de foraj şi extracţie; – indemnizaţia de zbor; – sporul pentru condiţii grele de muncă; – sporul pentru lucrul sistematic peste programul normal; – sporul pentru exercitarea unei funcţii suplimentare; – alte sporuri cu caracter permanent prevăzute în contractele individuale de muncă, potrivit legii.”

Legea nr. 3/1977 privind pensiile de asigurări sociale de stat şi asistenţă socială, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 3/1977): „Art. 21. – (1) Media retribuţiilor tarifare lunare care se ia în considerare la calcularea pensiei se stabileşte pe baza: a) retribuţiei tarifare de încadrare, pentru cei retribuiţi cu luna; b) retribuţiei tarifare de încadrare, corespunzătoare la 204 ore, pentru retribuiţi cu ora, inclusiv pentru personalul care lucrează în acord; c) retribuţiei tarifare de calcul, pentru cei retribuiţi cu cota procentuală; d) retribuţiei la care s-a plătit contribuţia de asigurări sociale, pentru cei angajaţi la persoane fizice. (2) În cazul persoanelor îndreptăţite la pensie, care au fost încadrate în muncă şi la organizaţii internaţionale, societăţi mixte sau la alte organizaţii din străinătate, primind retribuţii în valută, la stabilirea bazei de calcul a pensiei se iau în considerare retribuţiile tarifare de încadrare la nivelul funcţiilor similare din ţară, valabile în perioadele corespunzătoare dacă s-au plătit contribuţiile legale către asigurările sociale de stat.”

Normele de aplicare a prevederilor Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 257/2011, cu completările ulterioare (Normele de aplicare a prevederilor Legii nr. 263/2010): „Art. 127. – (1) Sporurile cu caracter permanent care se pot valorifica la stabilirea şi/sau recalcularea drepturilor de pensie, potrivit prevederilor art. 165 alin. (2) din lege, sunt cele prevăzute în anexa nr.

(…)” III. Expunerea succintă a celor două procese în cadrul cărora s-a invocat chestiunea de drept menţionată 15. Prin Cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Tulcea cu nr. 762/88/2018, contestatoarea a formulat contestaţie împotriva deciziei emise de Casa Judeţeană de Pensii Tulcea, solicitând: anularea deciziei atacate; emiterea unei decizii de recalculare a pensiei prin care să se aibă în vedere în integralitate adeverinţa emisă de fostul angajator pentru perioada cuprinsă între 19.03.1991-31.03.2001; plata drepturilor recalculate de la data de 1 ianuarie 2018, luna următoare depunerii cererii de recalculare la Casa Judeţeană de Pensii Tulcea; actualizarea sumelor rezultate în urma recalculării cu indicele de inflaţie; plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentinţa civilă nr. 1.409 din 16 octombrie 2018, Tribunalul Tulcea – Secţia civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis contestaţia, a anulat decizia emisă de intimata Casa Judeţeană de Pensii Tulcea ca netemeinică şi nelegală şi a obligat intimata să emită o decizie de recalculare a drepturilor de pensie ale contestatoarei cu includerea în baza de calcul a veniturilor brute, conform adeverinţei, cu acordarea diferenţelor dintre drepturile de pensie recalculate şi drepturile acordate efectiv începând cu data de 1 ianuarie 2018 şi până la data emiterii deciziei de recalculare, sume actualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii efective.

Împotriva acestei soluţii a formulat apel intimata Casa Judeţeană de Pensii Tulcea, susţinând, în esenţă, că veniturile indicate în adeverinţa respectivă nu pot fi valorificate întrucât nu sunt prevăzute la art. 165 din Legea nr. 263/2010 raportat la art. 127 din Normele de aplicare a prevederilor Legii nr. 263/2010 şi anexa nr. 15 la acestea.

Prin Cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa cu nr. 4.217/118/2018, reclamanta a chemat în judecată pe pârâta Casa Judeţeană de Pensii Constanţa, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să dispună anularea deciziei de pensionare şi să oblige pârâta la emiterea unei noi decizii de pensionare pentru limită de vârstă, prin care să valorifice perioada 24.05.1979-22.09.1979 şi veniturile brute obţinute anterior datei de 1 aprilie 2001, potrivit adeverinţei emise de fostul angajator. Totodată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la emiterea unei decizii de recalculare a pensiei pentru limită de vârstă, prin care să valorifice veniturile şi sporurile obţinute anterior datei de 1 aprilie 2001, prevăzute în adeverinţa emisă de fostul angajator.

Prin Sentinţa civilă nr. 2.428 din 17 octombrie 2018, Tribunalul Constanţa – Secţia I civilă a respins cererea formulată de reclamantă, ca nefondată, iar împotriva acestei soluţii a formulat apel reclamanta, solicitând, în esenţă, schimbarea sentinţei primei instanţe şi admiterea acţiunii.

Din situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută prin încheierea de sesizare, rezultă că în adeverinţa prezentată de reclamantă se atestă încasarea de către aceasta a mai multor venituri, respectiv: salariul tarifar, sporul de vechime, sporul de asistenţă socială, sporul de condiţii deosebite, „ore suplimentare, sărbători legale”, prime.

În cuprinsul adeverinţei se atestă că, pentru veniturile indicate, emitentul adeverinţei a reţinut şi a virat contribuţia de asigurări sociale, contribuţia angajatorului fiind calculată la câştigul brut realizat de salariat, iar contribuţia angajatului fiind calculată la o sumă indicată în mod expres în cuprinsul adeverinţei ca bază de calcul al contribuţiei de asigurări sociale. IV. Aspectele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării

Completul de judecată al Curţii de Apel Constanţa – Secţia I civilă a reţinut ca fiind îndeplinite condiţiile de admisibilitate, fără însă a face o analiză a acestora. V. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

După comunicarea raportului întocmit de judecătorii- raportori, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, a fost formulat un punct de vedere de către Casa Judeţeană de Pensii Tulcea prin care a arătat că achiesează la opinia exprimată în cuprinsul raportului. VI. Punctul de vedere al titularului sesizării cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Prin încheierile de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile din data de 7 mai 2019, pronunţate în Dosarul nr. 762/88/2018 şi, respectiv, în Dosarul nr. 4.217/118/2018, completul de judecată al Curţii de Apel Constanţa – Secţia I civilă a prezentat, în prealabil, problema de drept a cărei dezlegare o solicită, învederând următoarele:

Trecerea de la modul de calcul al pensiilor reglementat de Legea nr. 3/1977 la cel reglementat de Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 19/2000) şi preluat de Legea nr. 263/2010, bazat pe principiul contributivităţii, a presupus stabilirea veniturilor care sunt avute în vedere pentru stabilirea punctajului lunar, anual şi mediu anual care, în final, determină cuantumul pensiei prin înmulţirea cu valoarea punctului de pensie.

Astfel, în reglementarea Legii nr. 3/1977, pensia pentru limită de vârstă se calcula prin raportare la o bază de calcul care se determina având în vedere exclusiv retribuţia tarifară de încadrare.

Ulterior, prin Legea nr. 49/1992 pentru modificarea şi completarea unor reglementări din legislaţia de asigurări sociale (Legea nr. 49/1992), a fost modificată Legea nr. 3/1977, astfel încât baza de calcul al pensiei cuprindea salariul de bază şi unele sporuri expres indicate, respectiv: sporul de vechime în muncă; sporul pentru lucrul în subteran, precum şi pentru lucrul pe platformele marine de foraj şi extracţie; indemnizaţia de zbor; sporul pentru condiţii grele de muncă; sporul pentru lucrul sistematic peste programul normal; sporul pentru exercitarea unei funcţii suplimentare; alte sporuri cu caracter permanent prevăzute în contractele individuale de muncă, potrivit legii.

Legea nr. 19/2000 şi Legea nr. 263/2010, consacrând principiul contributivităţii, în sensul stabilirii pensiei pentru limită de vârstă în raport cu toate veniturile pentru care s-a achitat contribuţia de asigurări sociale, au determinat nevoia unificării modului de calcul al pensiei.

Prin dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005 privind recalcularea pensiilor din sistemul public, provenite din fostul sistem al asigurărilor sociale de stat, aprobată cu completări prin Legea nr. 78/2005, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005), s-a prevăzut că pensiile stabilite în baza Legii nr. 3/1977 se recalculează având în vedere principiul contributivităţii, motiv pentru care a fost necesar să se indice care sunt veniturile care vor fi avute în vedere pentru calcularea pensiei, acestea fiind enumerate limitativ în anexa la acest act normativ.

Această listă de venituri a fost preluată în anexa nr. 15 la Normele de aplicare a prevederilor Legii nr. 263/2010.

Pe de altă parte, art. 1 din Decretul nr. 389/1972 cu privire la contribuţia pentru asigurările sociale de stat, cu modificările şi completările ulterioare (Decretul nr. 389/1972), stabilea că angajatorii erau datori să verse la bugetul asigurărilor sociale de stat o contribuţie de 15% asupra câştigului brut realizat de personalul lor salariat, iar nu doar pentru retribuţia tarifară de încadrare sau anumite sporuri.

Din interpretarea dispoziţiilor de la lit. A pct. 18 şi 19 din Normele de aplicare a prevederilor Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare, aprobate prin Ordinul ministrului muncii şi solidarităţii sociale nr. 340/2001, cu modificările şi completările ulterioare (Normele de aplicare a prevederilor Legii nr. 19/2000), instanţa de trimitere a apreciat că rezultă că, în general, sumele plătite salariaţilor din fondul de salarii făceau parte din baza de calcul al contribuţiei de asigurări sociale.

Trecerea de la un sistem la altul de calcul al pensiei a generat numeroase litigii în faţa instanţelor judecătoreşti atât cu privire la recalcularea pensiilor potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005, cât şi cu privire la calcularea pensiilor potrivit Legii nr. 19/2000 sau Legii nr. 263/2010, pentru asiguraţii care au realizat o parte din stagiu sub imperiul Legii nr. 3/1977.

În esenţă, toate aceste litigii au vizat aplicarea principiului contributivităţii, în sensul ca la stabilirea punctajului lunar (şi ulterior, implicit, al celui anual şi mediu anual pentru determinarea cuantumului pensiei) să se aibă în vedere nu doar veniturile expres şi limitativ prevăzute în anexa la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005 şi apoi în anexa nr. 15 la Normele de aplicare a prevederilor Legii nr. 263/2010, ci şi unele venituri care nu au fost indicate în aceste acte normative, dar pentru care angajatorul a achitat efectiv contribuţia de asigurări sociale conform legislaţiei în vigoare la acea dată.

Aşadar, instanţa de trimitere a apreciat că în acest tip de cauze trebuie făcută distincţia între două concepte: baza de calcul al pensiei în sensul Legii nr. 3/1977, Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005 şi Normelor de aplicare a prevederilor Legii nr. 263/2010, care este o noţiune legală, al cărei conţinut este clar şi strict reglementat de acte normative, cuprinzând doar retribuţia tarifară de încadrare, la care ulterior s-au adăugat anumite sporuri exhaustiv enumerate de actele normative, şi baza de calcul al contribuţiei de asigurări sociale care conţinea toate veniturile de natură salarială, angajatorul plătind această contribuţie la întreg fondul de salarii care cuprindea şi alte venituri decât cele care intrau, potrivit legii, în baza de calcul al pensiei în sensul Legii nr. 3/1977, Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005 şi Normelor de aplicare a prevederilor Legii nr. 263/2010.

S-a apreciat că noţiunea de bază de calcul al contribuţiei de asigurări sociale are acelaşi conţinut ca noţiunea de bază de calcul al pensiei atunci când acesteia din urmă îi este atribuit înţelesul rezultat din aplicarea principiului contributivităţii.

Prima noţiune constituie o chestiune de drept cu un conţinut care este clar stabilit de lege, în timp ce a doua noţiune constituie o chestiune de fapt care poate fi supusă verificării.

Esenţa acestor litigii, ca şi a celor de faţă, este dacă, pentru stabilirea punctajului lunar, în vederea determinării cuantumului pensiei, trebuie să fie avută în vedere baza de calcul al pensiei, aşa cum aceasta era reglementată de legislaţia în vigoare la data realizării veniturilor, care includea doar o parte din veniturile realizate, sau baza de calcul al contribuţiei de asigurări sociale, care includea toate veniturile realizate.

Prin Decizia nr. 736 din 24 octombrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 4 din 4 ianuarie 2007, referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor menţiunii de la pct. VI din anexa la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005 privind recalcularea pensiilor din sistemul public, provenite din fostul sistem al asigurărilor sociale de stat, Curtea Constituţională a stabilit următoarele: „Noua legislaţie privind sistemul public de pensii recunoaşte ca stagiu de cotizare vechimea în muncă considerată utilă de legislaţia anterioară pentru determinarea dreptului la pensie. În menţiunea criticată pentru neconstituţionalitate se precizează în mod expres că nu se iau în calcul la stabilirea punctajului mediu anual acele venituri care, potrivit legislaţiei anterioare, nu au făcut parte din baza de calcul a pensiilor. Aceste dispoziţii nu modifică, cu efect retroactiv, legislaţia anterioară. Verificarea împrejurărilor dacă, potrivit legislaţiei anterioare, s-au încasat sau nu contribuţii la asigurările sociale de stat pentru veniturile excluse de la stabilirea punctajului anual şi dacă aceste venituri au făcut sau nu parte din baza de calcul a pensiilor constituie probleme de fapt şi de aplicare a legii în cazuri concrete individuale, a căror soluţionare intră în competenţa exclusivă a instanţei judecătoreşti.”

Aşadar, instanţa de sesizare a apreciat că decizia Curţii Constituţionale se referă la noţiunea de bază de calcul al pensiilor în sensul de bază de calcul al contribuţiei de asigurări sociale, care poate fi verificată în concret sub aspectul conţinutului ei, iar nu în sensul prevăzut de art. 10 raportat la art. 21 din Legea nr. 3/1977 sau cel folosit de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005, care îi stabileau expres şi limitativ conţinutul.

Instanţa de sesizare a mai apreciat şi că trebuie avut în vedere că prin Decizia nr. 19 din 10 decembrie 2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 51 din 23 ianuarie 2013, s-a stabilit cu caracter obligatoriu că: „În interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 2 lit. e) şi art. 164 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale şi pct. V din anexa la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005 privind recalcularea pensiilor din sistemul public, provenite din fostul sistem al asigurărilor sociale de stat, sporurile şi alte venituri suplimentare realizate anterior datei de 1 aprilie 2001 vor fi luate în considerare la stabilirea şi recalcularea pensiilor din sistemul public dacă au fost incluse în baza de calcul conform legislaţiei anterioare, sunt înregistrate în carnetul de muncă sau în adeverinţele eliberate de unităţi, conform legislaţiei în vigoare, şi pentru acestea s-a plătit contribuţia de asigurări sociale.”

S-a remarcat că în dispozitivul acestei decizii se stabileşte condiţia ca veniturile să fi fost incluse în baza de calcul conform legislaţiei anterioare fără a se indica despre ce bază de calcul este vorba, respectiv dacă este vorba despre baza de calcul al pensiei sau despre baza de calcul al contribuţiei de asigurări sociale.

Deşi în penultimul alineat al considerentelor acestei decizii se foloseşte sintagma „baza de calcul al pensiilor”, din restul considerentelor expuse de instanţa supremă rezultă însă că s-a avut în vedere baza de calcul al contribuţiei de asigurări sociale.

Totodată, se poate considera că în dispozitivul acestei decizii nu s-a indicat la ce bază de calcul se face referire pentru a evita o formulare redundantă, în sensul că determinantul a fost plasat la sfârşitul formulei, fiind vorba de „contribuţia de asigurări sociale”.

Aşadar, rezultă că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a avut în vedere sensul noţiunii de bază de calcul al pensiei stabilit de Curtea Constituţională în Decizia nr. 736 din 24 octombrie 2006 echivalent cu noţiunea de bază de calcul al contribuţiei de asigurări sociale, iar nu sensul avut în vedere de Legea nr. 3/1977, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005 şi Normele de aplicare a prevederilor Legii nr. 263/2010, făcând trimitere şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Această soluţie a fost confirmată ulterior de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 84 din 20 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 108 din 5 februarie 2018, prin intermediul căreia Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a respins, ca inadmisibilă, o sesizare întrucât nu este îndeplinită condiţia existenţei unei chestiuni de drept reale, de care să depindă soluţionarea pe fond a cauzei (paragraful 59), şi nici condiţia noutăţii chestiunii de drept a cărei lămurire se solicită (paragraful 69), instanţa de sesizare făcând trimitere la paragrafele 74-83 din considerentele acestei decizii.

S-a arătat că, totuşi, prin Decizia nr. 6 din 11 februarie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 243 din 29 martie 2019, pare că se exprimă o altă opinie, care face inaplicabile deciziile anterioare menţionate, aceasta rezultând din cele reţinute în considerentele de la paragrafele 120, 122, 127, 128, 129 şi 146-148 ale acestei decizii.

Instanţa de trimitere a apreciat că din această din urmă decizie pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rezultă o nouă interpretare a Deciziei nr. 19 din 10 decembrie 2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, respectiv o dublă condiţionare pentru valorificarea veniturilor în calculul pensiei, şi anume: plata contribuţiei de asigurări sociale pentru acestea şi includerea lor în baza de calcul al pensiei, conform legislaţiei anterioare.

Or, aşa cum s-a arătat, pe de o parte, în Decizia de recurs în interesul legii nr. 19 din 10 decembrie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a menţionat că ar fi vorba de baza de calcul al pensiei, ci doar de baza de calcul, iar din considerente rezultă cu claritate că este vorba de baza de calcul al contribuţiei de asigurări sociale, aşa cum a indicat şi Curtea Constituţională în Decizia nr. 736 din 24 octombrie 2006.

Pe de altă parte, interpretarea care transpare din considerentele Deciziei nr. 6 din 11 februarie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ar face inaplicabilă Decizia nr. 19 din 10 decembrie 2012, pronunţată de instanţa supremă în recurs în interesul legii, întrucât aceasta din urmă se referea tocmai la situaţiile în care anumite venituri făcuseră parte din baza de calcul al contribuţiei de asigurări sociale, dar nu şi din baza de calcul al pensiei în sensul Legii nr. 3/1977, Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005 şi Normelor de aplicare a prevederilor Legii nr. 263/2010.

Astfel, în cazul în care este vorba de venituri care au făcut parte din baza de calcul al pensiei în sensul Legii nr. 3/1977, Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005 şi Normelor de aplicare a prevederilor Legii nr. 263/2010, casele teritoriale de pensii nu refuză valorificarea acestora, neexistând litigii de acest gen, iar dezlegarea dată în recurs în interesul legii nu are nicio aplicabilitate pentru că veniturile respective sunt oricum valorificate în temeiul actelor normative indicate.

Litigiile rezultă tocmai din aceea că nu se acceptă de către casele de pensii valorificarea în calculul punctajului lunar a unor venituri care nu au făcut parte din baza de calcul al pensiei în sensul Legii nr. 3/1977, Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005 şi Normelor de aplicare a prevederilor Legii nr. 263/2010, dar pentru care s-au plătit contribuţii de asigurări sociale, cu privire la această problemă de drept statuând Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 19 din 10 decembrie 2012, pronunţată în recurs în interesul legii.

Dacă s-ar considera că prin această decizie s-a impus condiţia ca veniturile să fi făcut parte din baza de calcul al pensiei potrivit Legii nr. 3/1977, Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005 şi, implicit, Normelor de aplicare a prevederilor Legii nr. 263/2010, sensul deciziei ar fi fost acela că niciun venit suplimentar în afara celor indicate în aceste texte legale nu poate fi valorificat în calculul pensiei. Or, considerentele acestei decizii sunt tocmai în sensul că trebuie valorificate toate veniturile pentru care s-a plătit contribuţia de asigurări sociale.

Totodată, această decizie ar fi inaplicabilă pentru că impune instanţelor să verifice dacă anumite venituri au făcut parte sau nu în mod efectiv din baza de calcul, problemă care nu se pune dacă se are în vedere baza de calcul al pensiei în sensul Legii nr. 3/1977, Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005 şi Normelor de aplicare a prevederilor Legii nr. 263/2010, fiind vorba de o chestiune care nu se poate verifica de la caz la caz.

Faţă de această inconsecvenţă terminologică, instanţa de trimitere a considerat că trebuie lămurit dacă condiţia ca veniturile suplimentare să fi făcut parte din baza de calcul trebuie înţeleasă ca făcând referire la baza de calcul al pensiei în sensul restrâns al Legii nr. 3/1977, Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005 şi Normelor de aplicare a prevederilor Legii nr. 263/2010 sau la baza de calcul al pensiei în înţelesul rezultat din aplicarea principiului contributivităţii care echivalează cu baza de calcul al contribuţiei de asigurări sociale.

În opinia instanţei de sesizare, prin Decizia nr. 19 din 10 decembrie 2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, astfel cum rezultă din dispozitivul acesteia şi în special din considerente, s-au impus două condiţii: veniturile să fi făcut parte din baza de calcul al contribuţiei de asigurări sociale (care este echivalentă cu baza de calcul al pensiei în aplicarea principiului contributivităţii) şi contribuţia de asigurări sociale să fi fost efectiv achitată, ambele reprezentând chestiuni de fapt care trebuie verificate de la caz la caz.

S-a arătat că, într-o jurisprudenţă constantă a completului de judecată care a formulat prezentele sesizări conexate, veniturile suplimentare, altele decât cele care au făcut parte din baza de calcul al pensiei în sensul Legii nr. 3/1977, Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005 şi Normelor de aplicare a prevederilor Legii nr. 263/2010, au fost valorificate în calculul pensiei dacă s-a dovedit (prin adeverinţe eliberate de fostul angajator) că acele venituri au făcut parte din baza de calcul al contribuţiei de asigurări sociale şi pentru ele contribuţia de asigurări sociale a fost efectiv achitată.

Instanţa de trimitere a considerat că, astfel cum a arătat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Decizia de recurs în interesul legii nr. 19 din 10 decembrie 2012, trebuie avut în vedere şi faptul că, în înţelesul art. 1 din Primul Protocol la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, asiguraţii deţin un bun care constă în contribuţia de asigurări sociale plătită la bugetul asigurărilor sociale de stat, indiferent cine a efectuat plata (asiguratul sau angajatorul) întrucât aceasta a fost făcută pentru asigurat, în acest sens fiind jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului citată în decizia respectivă. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

Curtea de Apel Timişoara a comunicat că nu a identificat practică judiciară. Celelalte 14 curţi de apel au identificat practică judiciară, din răspunsurile şi hotărârile judecătoreşti transmise de acestea rezultând următoarele aspecte:

Într-o opinie majoritară, care se regăseşte la nivelul a 10 curţi de apel (respectiv curţile de apel Alba Iulia, Bacău, Bucureşti, Oradea, Piteşti, Ploieşti, Târgu Mureş, Suceava, Galaţi şi Constanţa), s-a apreciat că verificarea condiţiei ca anumite venituri suplimentare să fi făcut parte din baza de calcul al pensiei trebuie să se raporteze la baza de calcul al contribuţiei de asigurări sociale, conform legislaţiei în vigoare în perioada realizării veniturilor salariale, astfel cum este atestată de emitentul adeverinţei.

La adoptarea acestei soluţii, instanţele au avut în vedere principiul contributivităţii, Decizia Curţii Constituţionale nr. 736 din 24 octombrie 2006, deciziile de recurs în interesul legii nr. 19 din 17 octombrie 2011 şi nr. 19 din 10 decembrie 2012 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Cauza Ana Maria Frimu şi alţii împotriva României, Cauza Constantin Abăluţă şi alţii împotriva României, Cauza Gaygusuz împotriva Austriei).

Într-o opinie minoritară, împărtăşită la nivelul a 4 curţi de apel (Braşov, Cluj, Craiova şi Iaşi) s-a apreciat că verificarea condiţiei ca anumite venituri suplimentare să fi făcut parte din baza de calcul al pensiei nu trebuie să fie prin raportare la baza de calcul al contribuţiei de asigurări sociale, ci trebuie avută în vedere noţiunea de „bază de calcul al pensiei” astfel cum era definită de dispoziţiile art. 10 raportat la art. 21 din Legea nr. 3/1977, în forma iniţială, respectiv în forma modificată prin art. III pct. 1 din Legea nr. 49/1992, după caz, raportat la cuprinsul anexei nr. 15 la Normele de aplicare a prevederilor Legii nr. 263/2010.

Pe rolul Curţii de Apel Constanţa, instanţa de sesizare, au fost identificate 24 de cauze similare, suspendate în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (4) din Codul de procedură civilă.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Adresa nr. 1.733/C/2.419/III-5/2019 din 22 august 2019, a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practica judiciară, în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept care formează obiectul prezentei sesizări. VIII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în procedurile de unificare a practicii judiciare şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Analizând jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în procedurile de unificare a practicii judiciare, au fost identificate următoarele decizii: Decizia nr. 5 din 20 septembrie 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 223 din 31 martie 2011; Decizia nr. 19 din 17 octombrie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 824 din 22 noiembrie 2011; Decizia nr. 19 din 10 decembrie 2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 51 din 23 ianuarie 2013; Decizia nr. 10 din 25 mai 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 595 din 6 august 2015; Decizia nr. 84 din 20 noiembrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 108 din 5 februarie 2018; Decizia nr. 6 din 11 februarie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 243 din 29 martie 2019.

În jurisprudenţa Curţii Constituţionale au fost identificate ca fiind relevante în ceea ce priveşte chestiunea de drept ce face obiectul sesizărilor de faţă Decizia nr. 736 din 24 octombrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 4 din 4 ianuarie 2007, şi Decizia nr. 466 din 23 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 826 din 12 noiembrie 2014.

Prin Decizia nr. 736 din 24 octombrie 2006, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor menţiunii de la pct. VI din anexa la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005 privind recalcularea pensiilor din sistemul public, provenite din fostul sistem al asigurărilor sociale de stat.

În cadrul considerentelor acestei decizii s-a statuat că: „În menţiunea criticată pentru neconstituţionalitate se precizează în mod expres că nu se iau în calcul la stabilirea punctajului mediu anual acele venituri care, potrivit legislaţiei anterioare, nu au făcut parte din baza de calcul al pensiilor. Aceste dispoziţii nu modifică, cu efect retroactiv, legislaţia anterioară. Verificarea împrejurărilor dacă, potrivit legislaţiei anterioare, s-au încasat sau nu contribuţii la asigurările sociale de stat pentru veniturile excluse de la stabilirea punctajului anual şi dacă aceste venituri au făcut sau nu parte din baza de calcul al pensiilor constituie probleme de fapt şi de aplicare a legii în cazuri concrete individuale, a căror soluţionare intră în competenţa exclusivă a instanţei judecătoreşti.”

Curtea a precizat că posibilitatea valorificării veniturilor enumerate în mod exhaustiv de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005 nu este exclusă de plano, iar includerea sau neincluderea acestor venituri în baza de calcul şi încasarea sau neîncasarea contribuţiei de asigurări sociale pentru veniturile prevăzute de textele legale care au generat o practică neunitară constituie o problemă de fapt, specifică fiecărui caz.

Prin Decizia nr. 466 din 23 septembrie 2014 şi prin Decizia nr. 752 din 5 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 82 din 4 februarie 2016, Curtea Constituţională, deşi a respins excepţiile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 165 din Legea nr. 263/2010, a reţinut că dispoziţiile art. 165 din Legea nr. 263/2010 au acelaşi conţinut normativ ca prevederile art. 164 din Legea nr. 19/2000, abrogată prin Legea nr. 263/2010. IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit în cauză, în conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, judecătorii-raportori au apreciat că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, prevăzute de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Conform art. 520 alin. (1) şi (2) din acelaşi normativ, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se face de către completul de judecată după dezbateri contradictorii, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 519, prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac. Dacă prin încheiere se dispune sesizarea, aceasta va cuprinde motivele care susţin admisibilitatea sesizării potrivit dispoziţiilor art. 519, punctul de vedere al completului de judecată şi al părţilor, iar prin încheiere cauza va fi suspendată până la pronunţarea hotărârii prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept.

Din cuprinsul prevederilor legale enunţate anterior se desprind condiţiile de admisibilitate pentru declanşarea procedurii de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, condiţii care trebuie să fie întrunite în mod cumulativ, după cum urmează: existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece cauza în ultimă instanţă; cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza în ultimă instanţă; soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere; chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă; chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Procedând la analiza admisibilităţii sesizării, se constată că primele trei condiţii sunt îndeplinite, întrucât instanţa de trimitere este legal învestită cu soluţionarea unei cereri de apel, într-un litigiu având natura juridică a asigurărilor sociale, ceea ce conferă competenţă exclusivă, în primă instanţă, tribunalului, conform art. 153 şi 154 din Legea nr. 263/2010, iar hotărârile pronunţate de tribunal sunt supuse numai apelului, conform art. 155 din Legea nr. 263/2010, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie realizându-se de un complet din cadrul Curţii de Apel Constanţa, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă.

Pentru a se verifica îndeplinirea condiţiei de admisibilitate referitoare la caracterul esenţial al chestiunii de drept de a cărei interpretare depinde soluţionarea pe fond a cauzei pendinte, trebuie lămurite noţiunile de „baza de calcul al pensiei conform legislaţiei anterioare” şi „baza de calcul al contribuţiei de asigurări sociale”.

Astfel, chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită este de a se stabili dacă, în scopul verificării condiţiei ca anumite venituri suplimentare să fi făcut parte din baza de calcul al pensiei, trebuie avută în vedere noţiunea de „baza de calcul al pensiei” astfel cum era definită de dispoziţiile art. 10 raportat la art. 21 din Legea nr. 3/1977, în forma iniţială, respectiv în forma modificată prin art. III pct. 1 din Legea nr. 49/1992, după caz, raportat la cuprinsul anexei nr. 15 la Normele de aplicare a prevederilor Legii nr. 263/2010 sau verificarea trebuie să se raporteze la baza de calcul al contribuţiei de asigurări sociale, conform legislaţiei în vigoare în perioada realizării veniturilor salariale, astfel cum este atestată de emitentul adeverinţei.

Sub acest aspect se constată că, potrivit dispoziţiilor art. 165 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 263/2010, a căror interpretare se solicită, „(1) La determinarea punctajelor lunare, pentru perioadele anterioare datei de 1 aprilie 2001, se utilizează salariile brute sau nete, după caz, în conformitate cu modul de înscriere a acestora în carnetul de muncă, astfel: a) salariile brute, până la data de 1 iulie 1977; b) salariile nete, de la data de 1 iulie 1977 până la data de 1 ianuarie 1991; c) salariile brute, de la data de 1 ianuarie 1991. (2) La determinarea punctajelor lunare, pe lângă salariile prevăzute la alin. (1) se au în vedere şi sporurile cu caracter permanent care, după data de 1 aprilie 1992, au făcut parte din baza de calcul al pensiilor conform legislaţiei anterioare şi care sunt înscrise în carnetul de muncă sau sunt dovedite cu adeverinţe eliberate de unităţi, conform legislaţiei în vigoare”.

Cu alte cuvinte, pentru calculul pensiei, atunci când se valorifică o perioadă de activitate anterioară datei de 1 aprilie 2001, prin aplicarea art. 165 din Legea nr. 263/2010, trebuie analizată şi stabilită baza de calcul al pensiei, conform legislaţiei anterioare.

Anterior Legii nr. 3/1977, lege enunţată de către instanţa de trimitere, erau aplicabile dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 27/1966 privind pensiile de asigurări sociale de stat şi pensia suplimentară, republicată (Legea nr. 27/1966) în vigoare de la 1 ianuarie 1967 până la 30 iunie 1977, potrivit cărora „Pentru stabilirea cuantumului pensiei se iau în considerare, după felul pensiei, următoarele elemente: a) vechimea în muncă; b) salariul tarifar de încadrare; c) gradul de invaliditate şi cauza care a provocat invaliditatea; d) condiţiile de la locul de muncă”.

După abrogarea acestui act normativ, art. 10 din Legea nr. 3/1977, în forma iniţială, prevedea că „Retribuţia tarifară, care se ia ca bază de calcul la stabilirea pensiei, este media retribuţiilor tarifare lunare din 5 ani lucraţi consecutiv, la alegere, din ultimii 10 ani de activitate”.

Aceste dispoziţii au suferit modificări prin art. III pct. 1 din Legea nr. 49/1992, stabilindu-se că „Baza de calcul la stabilirea pensiei este media din 5 ani lucraţi consecutiv, la alegere, din ultimii 10 ani de activitate, a salariului de bază şi a următoarelor: sporul de vechime în muncă; sporul pentru lucrul în subteran, precum şi pentru lucrul pe platformele marine de foraj şi extracţie; indemnizaţia de zbor; sporul pentru condiţii grele de muncă; sporul pentru lucrul sistematic peste programul normal; sporul pentru exercitarea unei funcţii suplimentare; alte sporuri cu caracter permanent prevăzute în contractele individuale de muncă, potrivit legii”.

Conform art. 127 alin. (1) din Normele de aplicare a prevederilor Legii nr. 263/2010, „Sporurile cu caracter permanent care se pot valorifica la stabilirea şi/sau recalcularea drepturilor de pensie, potrivit prevederilor art. 165 alin. (2) din lege, sunt cele prevăzute în anexa nr. 15”.

În cuprinsul anexei nr. 15 la Normele de aplicare a prevederilor Legii nr. 263/2010 sunt enunţate sporurile, indemnizaţiile şi majorările de retribuţii tarifare care, potrivit legislaţiei anterioare datei de 1 aprilie 2001, au făcut parte din baza de calcul al pensiilor şi care se utilizează la determinarea punctajului mediu anual, cum ar fi sporul de vechime în muncă, sporuri, indemnizaţii şi majorări ale retribuţiei tarifare prevăzute în Legea retribuirii după cantitatea şi calitatea muncii nr. 57/1974, republicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 59-60 din 23 iulie 1980, sau alte sporuri acordate de către ministerele de resort, conform prevederilor actelor normative în vigoare în diverse perioade, evidenţiate împreună cu salariile aferente în statele de plată şi pentru care s-a datorat şi s-a virat contribuţia de asigurări sociale.

La punctul V al aceleiaşi anexe sunt enunţate sporurile cu caracter permanent, în conformitate cu prevederile Legii nr. 49/1992, respectiv „sporul de vechime în muncă; sporul pentru lucru în subteran, precum şi pentru lucru pe platformele marine de foraj şi extracţie; indemnizaţia de zbor; sporul pentru condiţii grele de muncă; sporul pentru lucrul sistematic peste programul normal; sporul pentru exercitarea unei funcţii suplimentare; alte sporuri cu caracter permanent prevăzute de legislaţia specifică fiecărui domeniu de activitate sau prevăzute în contractele colective şi individuale de muncă”.

În aceeaşi anexă nr. 15 la norme, sub titlul „Menţiune” se specifică faptul că „Nu sunt luate în calcul la stabilirea punctajului mediu anual întrucât nu au făcut parte din baza de calcul al pensiilor, conform legislaţiei anterioare datei de 1 aprilie 2001: formele de retribuire în acord sau cu bucata, în regie ori după timp, pe bază de tarife sau cote procentuale; (…); formele de retribuire pentru „orele suplimentare” realizate peste programul normal de lucru; (…); alte sporuri care nu au avut caracter permanent”.

Ca atare, în concepţia legiuitorului, în noţiunea de bază de calcul a pensiilor conform legislaţiei anterioare intră retribuţia tarifară, respectiv salariul de bază (după adoptarea Legii nr. 49/1992) din 5 ani lucraţi consecutiv, la alegere, din ultimii 10 ani de activitate şi a câtorva sporuri, strict individualizate, plus sporurile cu caracter permanent prevăzute în contractele individuale de muncă, potrivit legii.

Contribuţia pentru asigurările sociale de stat a fost instituită în sarcina angajatorilor iniţial prin Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 4.161/1953 şi ulterior prin Decretul nr. 389/1972, iar potrivit acestor acte normative contribuţia se aplica asupra câştigului brut realizat de salariaţi.

În acest sens, art. 1 din Decretul nr. 389/1972, în vigoare de la 1 ianuarie 1973 până la 31 martie 2001, când a fost abrogat şi înlocuit prin Legea nr. 19/2000, statua că „Unităţile (…), care folosesc personal salariat, sunt datoare să verse la bugetul asigurărilor sociale de stat o contribuţie de 15% asupra câştigului brut realizat de personalul lor salariat, (…), indiferent de forma în care se realizează aceste venituri, de fondul din care se plătesc şi de durata contractului de muncă”.

Acesta a fost modificat de art. II pct. 1 din Legea nr. 49/1992, conform căruia „Pentru persoanele juridice şi fizice care folosesc personal salariat, contribuţia asigurărilor sociale de stat se stabileşte diferenţiat, astfel: 35% asupra câştigului brut realizat de salariaţii încadraţi în grupa I de muncă; 30% asupra câştigului brut realizat de salariaţii încadraţi în grupa a II-a de muncă; 25% asupra câştigului brut realizat de celelalte categorii de salariaţi; 15% asupra salariului brut primit, dar nu mai puţin decât salariul minim brut pe ţară, în cazu