ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 61/2019

Curtea de Apel București - Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, prin încheierea din 19 decembrie 2018, pronunțată în Dosarul nr. 33.317/3/2017, a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, prin care să se dea o rezolvare de principiu următoarei probleme de drept:

Aceeași instanță, prin Încheierea din 19 decembrie 2018, pronunțată în Dosarul nr. 36.768/3/2017, a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri pentru dezlegarea aceleiași chestiuni de drept, sesizare care a fost înregistrată cu nr. 2.103/1/2019 și care a fost conexată la Dosarul nr. 2.102/1/2019, urmând a fi soluționată în cadrul acestuia.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale cu nr. 33.317/3/2017, reclamanta X - persoană juridică a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Y, constatarea nulității actului adițional la contractul individual de muncă nr. 8.123/1.05.2002, care produce efecte de la data de 7.04.2012, obligarea pârâtului să încheie un nou act adițional, cu salariul de bază lunar brut corect calculat, și să restituie diferențele salariale primite necuvenit, în baza actului adițional nul, respectiv a sumei de 13.547 lei.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale cu nr. 36.768/3/2017, reclamanta X - persoană juridică a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Z, constatarea nulității actului adițional la contractul individual de muncă nr. 8.243/1.05.2002, care produce efecte de la data de 7.04.2012, obligarea pârâtului să încheie un nou act adițional, cu salariul de bază lunar brut corect calculat, și să restituie diferențele salariale primite necuvenit, în baza actului adițional nul, respectiv a sumei de 14.387 lei net.

În motivarea fiecăreia dintre cererile de chemare în judecată formulate, reclamanta a arătat că Tribunalul București - Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a pronunțat Sentința nr. 6.562 din 19.06.2013, prin care a obligat-o la majorarea salariilor de bază ale pârâților, începând cu data de 7.04.2012, cu indicii prețurilor de consum aferenți anilor 2008-2011 și primul trimestru al anului 2012 și la plata diferențelor salariale, rezultate în urma majorării salariilor de bază, începând cu data de 7.04.2012, până la rămânerea definitivă a hotărârii.

Având în vedere caracterul executoriu al Sentinței nr. 6.562 din 19.06.2013, reclamanta a executat benevol titlul executoriu, departamentul resurse umane încheind cu fiecare dintre pârâți un act adițional la contractul individual de muncă, ale cărui efecte se produc de la data de 7.04.2012, pe baza indicelui prețurilor de consum aferent perioadei 1.01.2008-31.03.2012.

Totodată, având în vedere obligația dispusă de instanță în titlul executoriu, reclamanta a procedat și la calcularea drepturilor salariale, pe baza indicelui de creștere a prețurilor de consum, stabilit la 26,74%, aferent perioadei ianuarie 2008-31 martie 2012, și plata acestor diferențe salariale pârâților, în cuantum de 13.547 lei brut și, respectiv, 14.387 lei, rezultate în urma majorării salariului de bază în perioada 7.04.2012-30.06.2014 (așa cum rezultă din adresa emisă de către serviciul financiar).

Ulterior, Tribunalul București, prin încheierea de ședință din data de 23.08.2016, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 429 din 17.11.2016 a Curții de Apel București, a lămurit dispozitivul Sentinței nr. 6.562 din 19.06.2013, executată în mod voluntar de către reclamantă, în sensul că salariile de bază ale pârâților urmau a fi majorate cu indicii prețurilor de consum aferenți perioadei 11.06.2008-31.03.2012.

Indicele de creștere a prețurilor de consum, astfel cum acesta a fost comunicat de Institutul Național de Statistică (INS), pentru perioada 11.06.2008-31.03.2012, era 21,42%. Rezultă că în mod eronat a fost interpretat titlul executoriu și a fost majorat salariul de bază al pârâților, începând cu data de 7.04.2012, cu coeficientul de 26,74% (aferent perioadei 1.01.2008-31.03.2012) și nu de 21,42% (aferent perioadei 11.06.2008-31.03.2012, așa cum menționează titlul executoriu, astfel cum a fost lămurit).

Astfel fiind, a mai susținut reclamanta, prin raportare la situația de fapt enunțată, rezultă că sunt îndeplinite condițiile pentru a opera nulitatea actului adițional la contractul individual de muncă, prin care s-a dispus majorarea salariului de bază al pârâților cu un procent de 26,74%, rezultând un salariu de 3.384 lei (pentru pârâtul Y) și, respectiv, de 2.762 lei (pentru pârâtul Z), impunându-se obligarea pârâților la încheierea unor acte adiționale, prin care se majorează salariul de bază cu un procent de 21,42%, rezultând un salariu de bază lunar brut al acestora de 3.170 lei și, respectiv 2.587 lei.

Valoarea sumei de plată, calculată de către serviciul financiar până la data de 30.04.2017, este în cuantum de 13.547 lei (în primul dosar) și de 14.387 lei (în cel de-al doilea dosar), rezultând din diferența dintre drepturile bănești acordate fiecărui pârât și drepturile bănești care li se cuveneau, conform dispozitivului Sentinței nr. 6.562 din 19.06.2013, lămurite. Această sumă reprezintă o plată nedatorată, pe care salariații pârâți trebuie să o restituie, conform art. 256 din Codul muncii.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 194-195 din Codul de procedură civilă, art. 256 din Codul muncii și art. 1.341-1.344 din Codul civil.

Prin sentințele nr. 9.547 din 18.12.2017 și, respectiv, nr. 18 din 8.01.2018, Tribunalul București - Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a respins acțiunile formulate de reclamantă, ca neîntemeiate.

S-a reținut că, prin Sentința nr. 6.562 din 19.06.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale în Dosarul nr. 40.757/3/2012, reclamanta a fost obligată să majoreze salariul de bază al pârâților, începând cu data de 7.04.2012, cu indicii prețurilor de consum aferenți anilor 2008-2011 și primului trimestru al anului 2012 și să plătească diferențele salariale rezultate în urma majorării salariului de bază, începând cu data de 7.04.2012 până la rămânerea definitivă a hotărârii.

În aplicarea titlului executoriu, părțile au semnat un act adițional la contractul individual de muncă nr. 9.260/1.03.2004 și, respectiv, nr. 9.243/1.05.2002, prin care au convenit majorarea salariului de bază lunar brut la suma de 3.384 lei (pentru pârâtul Y) și, respectiv, de 2.762 lei (în cazul pârâtului Z, din sesizarea conexă), începând cu data de 7.04.2012, luând în considerare indicii prețurilor de consum aferenți anilor 2008-2011 și primului trimestru al anului 2012.

Tribunalul a reținut că, în fiecare dintre cauze, reclamanta a solicitat să se constate nulitatea actului adițional, pe motiv că la determinarea salariului de bază lunar brut a avut în vedere indicii prețurilor de consum aferenți perioadei 1.01.2008-31.03.2012, iar nu pe cei corespunzători perioadei 11.06.2008-31.03.2012, astfel cum s-a statuat prin încheierea de lămurire a hotărârii din data de 23.08.2016.

Prima instanță a apreciat că această împrejurare nu poate constitui, însă, motiv de nulitate absolută a actului adițional.

Astfel, s-a reținut că, potrivit art. 17 alin. (5) din Codul muncii, în timpul executării contractului individual de muncă, orice modificare a salariului impune încheierea unui act adițional la contract, într-un termen de 20 de zile lucrătoare de la data apariției modificării, cu excepția situației în care o asemenea modificare este prevăzută în mod expres de lege.

Or, pentru punerea în aplicare a sentinței civile, părțile au convenit să modifice raportul lor de muncă sub aspectul salarizării, fiind stabilit un salariu de bază lunar brut bazat pe indicii prețurilor de consum aferenți perioadei 1.01.2008-31.03.2012. Actul adițional a fost semnat de părți și exprimă acordul lor de voință, consimțământul fiind exprimat în mod liber și neviciat, făcut cu intenția de a se conforma titlului executoriu.

Potrivit art. 1.246 din Codul civil, orice contract încheiat cu încălcarea condițiilor cerute de lege pentru încheierea sa valabilă este supus nulității, dacă prin lege nu se prevede o altă sancțiune. Așadar, nulitatea reprezintă sancțiunea aplicabilă actelor juridice pentru nerespectarea dispozițiilor legale referitoare la încheierea lor valabilă și presupune existența cauzei de nulitate la momentul încheierii actului. În cauză, însă, a mai reținut prima instanță, în fiecare dintre aceste cauze, reclamanta nu a invocat nerespectarea vreunei dispoziții legale la momentul încheierii actului adițional, ci doar împrejurarea că, ulterior încheierii actului, instanța a lămurit dispozitivul titlului executoriu, stabilind o altă perioadă de referință în ceea ce privește indicele prețurilor de consum. S-a apreciat că un asemenea motiv nu are natura unei cauze de nulitate, actul adițional fiind încheiat de părți în mod valabil, cu respectarea cerințelor imperative stabilite de dispozițiile art. 16 și art. 17 alin. (5) din Codul muncii, producând efecte juridice.

Prima instanță a apreciat, în fiecare dintre cele două cauze, că nu poate fi anulat actul adițional, încheiat în mod valabil, pentru simplul motiv că reclamanta a aplicat greșit titlul executoriu, și nici nu pot fi obligați pârâții să încheie un nou act adițional; orice act juridic bilateral reprezintă expresia unui acord de voință, iar instanța nu se poate substitui voinței părților, modificarea raportului de muncă neputându-se realiza decât prin voința părților, materializată prin semnarea unui act adițional la contractul individual de muncă.

În ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect restituirea sumei de 13.547 lei și, respectiv, în cazul celuilalt pârât, de 14.387 lei, plătite pârâților fără a fi datorată, prima instanță a apreciat că și acesta este neîntemeiat, pentru neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 256 din Codul muncii.

Împotriva hotărârilor pronunțate în primă instanță a formulat apel reclamanta X, la data de 16.04.2018 (în prima cauză) și la data de 23.03.2018 (în cea de-a doua), solicitându-se schimbarea sentințelor pronunțate de tribunal, în sensul admiterii cererilor de chemare în judecată.

A arătat apelanta-reclamantă că argumentele instanței de fond cu privire la actul adițional care exprimă acordul de voință al părților pentru modificarea raportului de muncă sub aspectul salarizării și cu privire la consimțământul părților care a fost exprimat în mod liber și neviciat, făcut cu intenția de a se conforma titlului executoriu, sunt incorecte și canalizate pe o interpretare excesivă a dispozițiilor art. 17 alin. (5) din Codul muncii. În mod greșit s-a considerat că nu a fost invocată nerespectarea unei dispoziții legale la momentul încheierii actului adițional, ci doar împrejurarea că, ulterior încheierii actului, instanța de judecată a lămurit titlul executoriu, stabilind o altă perioadă de referință pentru calculul indicelui prețurilor de consum, iar un asemenea motiv nu are natura unei cauze de nulitate.

La încheierea actului adițional, angajatorul a acționat ca urmare a constrângerii sale prin hotărârea judecătorească, pentru a executa obligația având ca obiect majorarea salarială față de salariații săi. Prin urmare, decizia angajatorului de a majora salariul de bază nu poate fi asimilată unei negocieri a părților și nu a presupus o negociere între salariat și angajator, ci are natura unui act de executare a unei obligații stabilite printr-un titlu executoriu. Nu poate fi vorba despre un acord de voință al părților realizat cu intenția de a se conforma titlului executoriu, câtă vreme punerea în executare a acestuia se putea face și în lipsa acordului angajatului, întrucât hotărârea judecătorească are putere executorie și forța probantă a unui înscris autentic. Sub acest aspect, în mod eronat a reținut instanța de fond că încheierea actului adițional nu a fost exclusiv consecința punerii în executare a sentinței civile, ci a fost și consecința negocierii părților contractului individual de muncă. Or, plecând de la o astfel de interpretare, s-ar ajunge la situația în care nici salariatul nu ar putea pune în executare o sentință prin care angajatorul său a fost obligat să facă ceva, decât cu acordul acestuia, situație inacceptabilă pentru că ar lipsi hotărârea judecătorească de forța sa executorie.

În Dosarul nr. 33.317/3/2017, apelanta a susținut că, în conformitate cu dispozițiile art. 1.246 din Codul civil, orice contract încheiat cu încălcarea condițiilor cerute de lege pentru încheierea sa valabilă este supus nulității, dacă prin lege nu se prevede o altă sancțiune. Or, încheierea actului adițional la contractul individual de muncă pentru modificarea elementului salariu, cu depășirea titlului executoriu, adică prin majorarea salariului de bază cu 26,74%, iar nu cu 21,42%, cum a fost lămurit titlul executoriu, are semnificația lipsei cauzei actului.

Existența unui act adițional la contractul individual de muncă presupune existența unei cauze care să determine încheierea actului adițional. Cauza, așa cum o definește Codul civil, este motivul care determină fiecare parte să încheie contractul/ actul adițional, dar, în situația existentă între societatea angajatoare și salariații pârâți, nu există un asemenea motiv, deoarece angajatorul avea de pus în executare o sentință civilă care era obligatorie chiar și în lipsa vreunui acord între părți cu privire la acest aspect. Nu rezultă din elementele cauzei că părțile ar fi intenționat să renegocieze salariul intimaților-pârâți independent de existența sentinței, ci doar să pună în executare titlul executoriu, situație în care nu este îndeplinită condiția esențială de valabilitate a actului adițional a existenței cauzei.

Prin urmare, prima instanță a reținut, în mod eronat, că un asemenea motiv nu are natura unei cauze de nulitate, aplicabile fiind instituțiile legale reglementate de legiuitor pentru această etapă de analiză a valabilității actului juridic, iar nu cele referitoare la faza execuțională a procesului civil, chiar dacă angajatorul a aplicat greșit titlul executoriu.

În ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect restituirea sumelor încasate necuvenit de intimații-pârâți, apelanta-reclamantă a arătat că a fost în mod greșit respins de prima instanță ca neîntemeiat, față de dispozițiile art. 256 din Codul muncii; astfel, se poate constata că, la momentul efectuării plăților, sumele de bani achitate erau datorate, fiind executate voluntar obligațiile stabilite în sarcina sa prin hotărârea judecătorească executorie. Împrejurarea că, ulterior, instanța de judecată a lămurit titlul executoriu, prin stabilirea unei alte modalități de calcul al diferențelor de drepturi, relevă faptul că salariul de bază a fost majorat eronat, ca rezultat al unei reprezentări deformate a realității juridice la data încheierii actelor adiționale, în luna octombrie 2014. În acest fel, diferențele de drepturi salariale, calculate de departamentul de specialitate al societății și plătite intimaților, după semnarea actelor adiționale, sunt mult mai mari decât cele la care ar fi avut dreptul salariații, aceștia primind mai mult decât li se cuvenea, fapt ce atrage incidența instituției juridice a plății nedatorate.

Obligația de restituire subzistă în sarcina salariaților, întrucât aceștia au încasat niște sume necuvenite care își au izvorul în plata diferențelor salariale, rezultate în urma majorării salariului de bază, începând cu data de 7.04.2012. Sumele plătite au fost mai mari decât cele real datorate, pentru că s-au cuantificat drepturile bănești brute lunare primite de creditori, începând cu data de 7.04.2012, cu un indice de creștere a prețurilor de consum aferent perioadei 1.01.2008-31.03.2012, deși contractul colectiv de muncă valabil pentru anul 2008 a intrat în vigoare la 11.06.2008 și, astfel, pentru perioada 1.01.2008-10.06.2008, nu trebuiau calculați indicii de indexare. Prin urmare, în mod eronat tribunalul a reținut că angajatorul nu poate uza de procedura reglementată de dispozițiile art. 256 din Codul muncii.

La termenul de judecată din 14.11.2018, instanța de apel, din oficiu, a pus în discuția părților, în fiecare dintre cele două cauze, oportunitatea sesizării instanței supreme, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, cu dezlegarea problemei de drept menționate în preambulul prezentei decizii.

Codul muncii:

Instanța de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă pentru declanșarea acestei proceduri.

Astfel, s-a arătat că problema de drept ridicată de modul de interpretare a dispozițiilor art. 57 din Codul muncii, mai exact chestiunea incidenței sancțiunii nulității unui act adițional la contractul individual de muncă, atunci când încheierea acestuia este generată de existența unui conflict de muncă purtat între părți anterior și soluționat prin hotărâre definitivă, are consecințe asupra soluției ce se pronunță în litigiul pendinte, este nouă și nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, după cum rezultă din evidențele publice ale instanței supreme cu privire la acest mecanism de unificare a practicii judiciare.

Curtea de Apel București a precizat că instanțele specializate în soluționarea conflictelor de muncă au fost învestite cu litigii similare, generate de litigii anterioare, în aceeași materie, având ca obiect stabilirea prin indexare a salariului de bază pentru o perioadă trecută, iar soluțiile date de completurile de judecată în fond și în apel au fost neunitare, plasând angajatorul și salariații săi în situații diferite cât privește valabilitatea actelor adiționale încheiate în anul 2014, dar pentru o perioadă anterioară ce începe la 7.04.2012, în ciuda faptului că toți se găseau în aceeași situație prin pronunțarea titlului executoriu, invocat drept cauză juridică a modificării contractelor individuale de muncă.

În condițiile în care relațiile de muncă din cadrul apelantei-reclamante se stabilesc prin încheierea/modificarea contractelor individuale de muncă, ca urmare a negocierii individuale dintre angajator și salariați, în limitele prevăzute de lege și de contractul colectiv de muncă, încheiat între partenerii sociali din instituție, la nivelul anului 2012, salariații au inițiat un litigiu colectiv de muncă prin care pretindeau constrângerea angajatorului să execute clauza din art. 102 alin. (1) lit. d) din contractul colectiv de muncă, clauză prin care se convenise indexarea salariilor lor de bază. Litigiul a fost soluționat în favoarea salariaților, printre aceștia numărându-se și intimații- pârâți din cauzele în care au fost formulate sesizările.

Astfel, prin Sentința civilă nr. 6.562 din 19.06.2013, pronunțată de Tribunalul București, în Dosarul nr. 40.757/3/2012, angajatorul a fost obligat să majoreze salariile de bază ale salariaților reclamanți, începând cu data de 7.04.2012, cu indicii prețurilor de consum aferenți anilor 2008-2011 și primului trimestru al anului 2012 și să le plătească diferențele salariale rezultate în urma majorării salariilor de bază, începând cu data de 7.04.2012 până la rămânerea definitivă a hotărârii. Această hotărâre a rămas irevocabilă la data de 21.02.2014, când Curtea de Apel București a pronunțat Decizia civilă nr. 1.020, prin care a respins apelul declarat de angajator, ca nefondat.

În atare situație, la data de 21.02.2014, în sarcina angajatorului-pârât subzista atât o obligație de a face, aceea de a majora salariile de bază ale angajaților săi, cât și o obligație de plată a diferențelor salariale rezultate; pentru îndeplinirea primei obligații, angajatorul a procedat, mai întâi, la determinarea indicilor prețurilor de consum în perioada de referință trecută în dispozitivul hotărârii, perioadă care, prin generalitatea și imprecizia termenilor folosiți, a fost considerată ca fiind 1.01.2008-31.03.2012, iar apoi a aplicat procentul de majorare la salariul de bază ce fusese în plată la data de 7.04.2012, rezultând noul salariu de bază al fiecărui salariat ce figura în titlul executoriu.

Ca modalitate juridică de transpunere a noului salariu de bază în raportul de muncă al salariatului, angajatorul a recurs la procedura de întocmire a unui act adițional la contractul individual de muncă, prin care se modifica salariul de bază, retroactiv, de la data de 7.04.2012, act adițional ce a fost prezentat salariatului, a fost semnat de acesta, iar apoi a fost operată modificarea elementului salariu și în registrul general de evidență a salariaților (REVISAL).

Dificultățile practice ale angajatorului și incertitudinea asupra valabilității actului adițional la contractul individual de muncă s-au ivit atunci când instanța de judecată a pronunțat o hotărâre prin care a lămurit întinderea titlului executoriu, în procedura prevăzută de art. 281

Semnificația concretă a titlului executoriu lămurit este aceea că salariul de bază cuvenit salariaților reclamanți de la data de 7.04.2012 nu trebuia majorat cu 26,74%, ci numai cu 21,42%, situație care a pus sub semnul întrebării valabilitatea actelor adiționale retroactive și a plasat salariații sub incidența răspunderii patrimoniale pentru restituirea unor sume încasate necuvenit.

Pentru intimații-pârâți, aplicarea procentelor de majorare a însemnat o modificare a salariului de bază de la 2.611 lei la 3.384 lei și, respectiv - în cazul intimatului din sesizarea conexă, de la 2.131 lei la 2.762 lei, prin actul adițional semnat la 21.10.2014, ce formează obiect al acțiunilor în nulitate, urmată de o corectare a salariului la 3.170 lei și, respectiv, la 2.587 lei, asupra căreia angajatorul a propus încheierea unor noi acte adiționale cu efecte tot din data de 7.04.2012, ofertă refuzată însă de intimații-pârâți.

Analiza jurisdicțională a valabilității actelor adiționale încheiate în anul 2014, cu efecte retroactive în privința salariilor de bază, începând cu data de 7.04.2012, a avut ca rezultat constatarea de opinii divergente ale instanțelor de judecată:

Revenind la litigiul în cadrul căruia a pus în discuție, din oficiu, necesitatea sesizării instanței supreme cu dezlegarea problemei de drept, Curtea de Apel București consideră că acțiunea în nulitatea actului adițional este admisibilă și întemeiată, neputându-se opune dispozițiile art. 57 din Codul muncii, nici ca limitare a motivelor de nulitate aplicabile în privința acestui act juridic, nici ca limitare a efectelor produse de sancțiunea aplicată.

Astfel, arată instanța de trimitere, prin dispozițiile art. 57 din Codul muncii, legiuitorul a stabilit sancțiunea generală ce intervine în cazul nerespectării condițiilor legale necesare pentru încheierea valabilă a contractului individual de muncă, iar aceste condiții nu se limitează numai la cele speciale, aplicabile în materia dreptului muncii (vârsta minimă a salariatului, forma scrisă, certificatul medical la angajare, avize sau autorizații prealabile, condiții de vechime, condiții de studii etc.), ci se referă și la cele generale, aplicabile oricărui act juridic civil bilateral (capacitatea de a contracta, consimțământul părților, un obiect determinat și licit, o cauză licită și morală).

Specificul sancțiunii nulității în dreptul muncii este dat de efectele produse numai pentru viitor, contrar regulii generale instituite prin art. 1.254 și următoarele din Codul civil. Aceste efecte ex nunc ale nulității contractului individual de muncă se justifică prin raportul de subordonare în care se găsește salariatul față de angajatorul său și, mai ales, prin specificul prestațiilor lor reciproce, în sensul că munca prestată de salariat este urmată de remunerarea ei de către angajator. Or, în cazul unui contract individual de muncă la încheierea căruia nu au fost respectate toate condițiile legale, supus deci sancțiunii nulității, părțile nu pot fi ținute să își restituie prestațiile primite pentru că munca prestată de salariat nu poate fi înapoiată de cel în beneficiul căruia a fost făcută, ceea ce atrage lipsa temeiului de restituire de către salariat a prețului muncii sale. Cu alte cuvinte, efectul ex nunc al nulității îl protejează pe salariat care, pentru munca prestată chiar în temeiul unui contract nul, va beneficia de remunerarea acesteia, conform art. 57 alin. (5) din Codul muncii, și de vechime în muncă, conform art. 16 alin. (4) din același cod.

Deși articolul de lege analizat se referă în mod expres la contractul individual de muncă, trebuie considerat că reglementarea se aplică și actului adițional la contract care, în conformitate cu dispozițiile art. 17 alin. (5) din Codul muncii, republicat, se încheie la orice schimbare a elementelor asupra cărora poartă obligația angajatorului de a-l informa pe salariat în timpul executării contractului. Aceste elemente de informare sunt enumerate la art. 17 alin. (3) din cod, prevedere ce constituie transpunerea în legislația națională a Directivei 91/533/C.E.E. privind obligația angajatorului de a informa lucrătorii asupra condițiilor aplicabile contractului sau raportului de muncă (Directiva 91/533/C.E.E.), putând fi amintite sub acest aspect: "a) identitatea părților; b) locul de muncă sau, în lipsa unui loc de muncă fix, posibilitatea ca salariatul să muncească în diverse locuri; c) sediul sau, după caz, domiciliul angajatorului; d) funcția/ocupația conform specificației Clasificării ocupațiilor din România sau altor acte normative, precum și fișa postului, cu specificarea atribuțiilor postului; e) criteriile de evaluare a activității profesionale a salariatului aplicabile la nivelul angajatorului; f) riscurile specifice postului; g) data de la care contractul urmează să își producă efectele; h) în cazul unui contract de muncă pe durată determinată sau al unui contract de muncă temporară, durata acestora; i) durata concediului de odihnă la care salariatul are dreptul; j) condițiile de acordare a preavizului de către părțile contractante și durata acestuia; k) salariul de bază, alte elemente constitutive ale veniturilor salariale, precum și periodicitatea plății salariului la care salariatul are dreptul; l) durata normală a muncii, exprimată în ore/zi și ore/săptămână; m) indicarea contractului colectiv de muncă ce reglementează condițiile de muncă ale salariatului; n) durata perioadei de probă".

Rostul informării în scris a salariatului asupra condițiilor aplicabile contractului este acela de a-i permite negocierea și, mai apoi, exprimarea acordului în vederea încheierii actului, în deplină cunoștință de cauză. Obligația de informare subzistă la orice schimbare intervenită în elementele arătate limitativ de legiuitor, caz în care este necesară întocmirea unui act adițional la contractul individual de muncă care poate lua naștere numai prin acordul părților.

Deși orice schimbare a elementelor enumerate în art. 17 alin. (3) din Codul muncii impune încheierea unui act adițional, numai o parte dintre aceste acte adiționale au valoarea juridică a modificării contractului individual de muncă, anume elementele esențiale referitoare la durata contractului, locul muncii, felul muncii, condițiile de muncă, salariul, timpul de muncă și timpul de odihnă, enumerate la art. 41 din același cod.

Prin urmare, pe parcursul executării contractului, eventuala modificare a clauzei esențiale a salariului din contractul individual de muncă poate avea loc numai prin acordul părților, exteriorizat prin semnarea actului adițional la contract. Un astfel de act adițional este necesar la orice modificare prin lege a salariilor, ca urmare a stabilirii salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată prin hotărâre a Guvernului și, cu atât mai necesar, atunci când salariile dintr-o unitate, grup de unități, sector de activitate se negociază colectiv prin contracte colective de muncă prin care partenerii sociali stabilesc grile de salarizare abstracte, cu elemente determinate sau determinabile pe baza cărora să poată fi stabilit salariul de bază al fiecărui salariat căruia îi este aplicabilă negocierea colectivă. Rezultă, așadar, că, în acest din urmă caz, salariatul trebuie informat asupra salariului de bază care i se cuvine pentru munca ce va fi prestată, obligație generală ce revine angajatorului pe tot parcursul executării contractului individual de muncă după cum s-a arătat anterior, iar cuantumul efectiv al salariului face obiect al negocierii în limitele convenite prin contractul colectiv de muncă, rezultatul acordului de voințe urmând a fi prevăzut în scris în actul adițional semnat de părți. De la această dată convenită de părți se consideră modificat contractul individual de muncă cât privește clauza esențială a salariului pentru munca ce va fi prestată în viitor de către salariat.

Într-o astfel de desfășurare a relației individuale de muncă, prevederile art. 57 din Codul muncii își găsesc deplina aplicare pentru ipoteza nulității contractului, neputând fi afectate prestațiile trecute ale părților.

Codul muncii lasă însă nereglementată situația în care clauza esențială a salariului capătă caracter litigios, salariatul chemându-și angajatorul în judecată pentru stabilirea/restabilirea cuantumului considerat corect al salariului în conformitate cu normele legale sau cu clauzele contractului colectiv de muncă. În mod evident, hotărârea judecătorească pronunțată, prin care se statuează asupra salariului cuvenit celui care a prestat deja munca, are caracter retroactiv, urmând a fi restabilită între părți situația juridică a salariului de la data care a generat conflictul de muncă. O punere în executare a hotărârii presupune îndeplinirea tuturor formalităților pe care angajatorul le-ar fi îndeplinit la termenele prevăzute de lege dacă nu ar fi avut loc conflictul dintre părți, iar aceste formalități presupun întocmirea actului adițional pentru modificarea salariului, semnarea lui (operațiune prin care salariatul își exprimă acordul asupra elementului pe care l-a pretins realizat prin acțiunea în justiție), înscrierea modificării contractului în registrul general de evidență a salariaților și, nu în cele din urmă, plata diferențelor de drepturi salariale rezultate din punerea retroactivă în plată a noului cuantum al salariului stabilit prin hotărâre, precum și plata tuturor taxelor și contribuțiilor sociale obligatorii pentru diferențele de drepturi salariale.

Această executare voluntară a hotărârii judecătorești subzistă în sarcina angajatorului pârât în conflictul de muncă, încă de la data pronunțării ei de către prima instanță, în condițiile în care art. 448 alin. (1) pct. 2 din Codul de procedură civilă declară executorii de drept hotărârile primei instanțe care au ca obiect plata salariilor izvorâte din raporturile juridice de muncă, caracterul executoriu fiind provizoriu până la data rămânerii definitive a hotărârii, conform alin. (2) al aceluiași art. 448 din Codul de procedură civilă.

În speță, intimatul a avut câștig de cauză prin Sentința civilă nr. 6.562 din 19.06.2013, pronunțată de Tribunalul București în Dosarul nr. 40.757/3/2012, angajatorul fiind obligat să îi majoreze salariul de bază, începând cu data de 7.04.2012, cu indicii prețurilor de consum aferenți anilor 2008-2011 și primului trimestru al anului 2012. Deși sentința era executorie de drept din data de 19.06.2013, a fost pusă în executare numai în luna octombrie 2014, după ce a rămas irevocabilă la data de 21.02.2014. Pentru punerea în executare a titlului care nu cuprindea în dispozitiv o mențiune explicită, cuantificată, a salariului cuvenit reclamanților de la data de 7.04.2012, angajatorul a solicitat Institutului Național de Statistică comunicarea indicilor prețurilor de consum pentru mai multe perioade de timp care rezultau din înțelesul hotărârii, iar, în final, a calculat la 3.384 lei și, respectiv, la 2.762 lei cuantumul salariului cuvenit fiecărui intimat, la data de referință, calcul făcut prin utilizarea zilei de 1.01.2008 ca dată de început a perioadei de indexare, a întocmit actul adițional pe care salariatul l-a semnat, iar salariul astfel modificat, prin acordul părților, a fost trecut în registrul general de evidență a salariaților.

O nouă dispută judiciară a intervenit între părți atunci când angajatorul a obținut o lămurire a titlului executoriu, prin încheierea din data de 23.08.2016, pronunțată de Tribunalul București, fiind lămurită Sentința civilă nr. 6.562 din 19.06.2013, pronunțată în Dosarul nr. 40.757/3/2012, în sensul că salariul de bază trebuia majorat cu indicii prețurilor de consum aferenți perioadei 11.06.2008-31.03.2012.

Cum încheierea pronunțată în procedura prevăzută de art. 443 din Codul de procedură civilă, referitoare la lămurirea hotărârii, face corp comun cu hotărârea care a avut nevoie de lămurire pentru ca părțile să aducă la îndeplinire, în mod corect și complet, lucrul judecat, iar cei doi salariați au refuzat să semneze un nou act adițional prin care să modifice la 3.170 lei și, respectiv, la 2.587 lei salariul de bază, începând cu data de 7.04.2012, ceea ce în conformitate cu dispozițiile art. 1.213 din Codul civil ar fi echivalat cu adaptarea contractului individual de muncă, în forma la care a ajuns prin modificările intervenite până la data în discuție, revine instanței de judecată sarcina de a aprecia asupra legalității actului adițional la contract.

Or, la încheierea actelor adiționale din data de 21.10.2014, părțile nu au procedat la o veritabilă negociere liberă a cuantumului salariului cuvenit începând cu data de 7.04.2012, ci și-au manifestat voința juridică de punere în executare a hotărârii judecătorești, prin exprimarea consimțământului asupra cuantumului salariului de bază calculat de angajator. Însă, la încheierea acestui act adițional ambele părți au avut o falsă reprezentare a situației faptice de executat din hotărârea judecătorească, cât privește valoarea prestației pe care o avea de îndeplinit angajatorul pentru plata prețului muncii deja efectuate de salariatul contractant. Această eroare de fapt este esențială, în sensul art. 1.207 alin. (2) pct. 2 teza finală din Codul civil, însă nu poate fi considerată o simplă eroare de calcul, pentru că provine din înțelegerea greșită a întinderii obligației de plată a salariului, cauzată de modul neclar de redactare a dispozitivului hotărârii, neclaritate ce a condus la lămurirea titlului executoriu de către instanța de judecată care l-a pronunțat.

În concl