Decizia nr. 12 din 17 februarie 2020

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 2.672/1/2019, a fost constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 27

Şedinţa este prezidată de doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Elena Adriana Stamatescu, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 27

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, în Dosarul nr. 38.736/3/2018, pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, ce a fost comunicat părţilor, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; părţile nu au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept. De asemenea referă asupra faptului că au fost transmise de către instanţele naţionale hotărârile judecătoreşti relevante ce au fost identificate, precum şi opiniile teoretice exprimate de judecători, iar Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării.

În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile.

Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale a dispus, prin încheierea din 23 septembrie 2019, în Dosarul nr. 38.736/3/2018, aflat pe rolul acestei instanţe, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: în interpretarea art. 55, art. 58 şi art. 60 alin. (2) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare, să se stabilească dacă reducerea vârstei standard de pensionare prevăzută de art. 58 poate fi cumulată cu aceea reglementată de art. 55 din Legea nr. 263/2010.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 18 octombrie 2019 cu nr. 2.672/1/2019, termenul de judecată fiind stabilit la 17 februarie 2020.

Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare

Normele de aplicare a prevederilor Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 257/2011, cu completările ulterioare (Normele de aplicare a prevederilor Legii nr. 263/2010)

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale cu nr. 38.736/3/2018, reclamantul X a formulat, în contradictoriu cu pârâta Casa de Pensii a Municipiului Bucureşti, contestaţie împotriva Deciziei nr. B-xxxx din 14 august 2018, de respingere a cererii privind acordarea pensiei pentru limită de vârstă, emisă de Casa Locală de Pensii a Sectorului 5 Bucureşti, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea deciziei contestate şi obligarea pârâtei la emiterea unei noi decizii de pensionare, prin care să i se stabilească şi să i se plătească pensia pentru limită de vârstă, începând cu data de 3 mai 2018, cu valorificarea unui stagiu complet de cotizare de 17 ani pentru determinarea punctajului mediu anual şi cu reţinerea unei vârste standard de pensionare de 65 ani, precum şi plata diferenţelor de pensie dintre pensia încasată şi pensia cuvenită începând cu data de 3 mai 2018 şi până la zi, actualizate cu indicele de inflaţie şi dobânda legală la data plăţii, cu plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că pentru cei 12 ani şi 3 luni lucraţi în zona I de radiaţii (grupa I de muncă) beneficiază de o reducere a vârstei standard de pensionare cu 6 ani, conform art. 55 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 263/2010, iar conform art. 58 lit. b) din acelaşi act normativ beneficiază de o reducere a vârstei standard de pensionare cu 10 ani, ca urmare a stagiului de cotizare realizat în condiţii de handicap.

Având în vedere reducerea totală cu 16 ani a vârstei standard de pensionare, care reiese din cele de mai sus, precum şi prevederile art. 60 din Legea nr. 263/2010, în acord cu care reducerea totală a vârstei standard de pensionare nu poate fi mai mare de 13 ani, rezultă că vârsta standard de pensionare în cazul său este de 52 de ani, vârstă pe care o avea la data de 3 mai 2018.

Prin Sentinţa nr. 1.048 din 22 februarie 2019, Tribunalul Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a respins acţiunea, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele: dispoziţiile art. 55 alin. (1) şi art. 58 lit. b) fac parte din secţiunea 1 a capitolului IV din Legea nr. 263/2010, care reglementează pensia pentru limită de vârstă, pensie care, potrivit art. 52, se cuvine persoanelor care îndeplinesc, cumulativ, la data pensionării, condiţiile privind vârsta standard de pensionare şi stagiul minim de cotizare.

Cu referire la vârsta standard de pensionare, art. 53 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 263/2010 dispune că vârsta standard de pensionare este de 65 de ani pentru bărbaţi şi 63 de ani pentru femei, iar art. 53 alin. (2) teza întâi din aceeaşi lege dispune că „stagiul minim de cotizare este de 15 ani, atât pentru femei, cât şi pentru bărbaţi.”

Dacă dispoziţiile art. 52 şi 53 din Legea nr. 263/2010 definesc cele două noţiuni menţionate şi stabilesc condiţiile în care o persoană poate obţine pensia pentru limită de vârstă, restul dispoziţiilor aceleiaşi secţiuni din lege reglementează mai multe excepţii de la aceste reguli, care privesc următoarele categorii de persoane:

S-a reţinut relevanţa în speţă a dispoziţiilor art. 55 lit. a) şi b), art. 58 lit. b) şi art. 60 din Legea nr. 263/2010.

Concluzia desprinsă din textele de lege analizate este că asiguraţilor care solicită înscrierea la pensie pentru limită de vârstă li se acordă distinct, în funcţie de condiţiile în care au desfăşurat activitatea drept contribuabili, derogări de la condiţiile generale impuse de lege pentru acordarea pensiei pentru limită de vârstă, constând în reducerea vârstei standard de pensionare (art. 55) şi reducerea vârstei cumulată cu stagiu derogator (art. 58), calculul pensiei efectuându-se în prima ipoteză prin împărţirea numărului total de puncte la un stagiu complet de cotizare, iar în a doua ipoteză la stagiul complet, redus, prevăzut de art. 58.

Tribunalul a avut în vedere şi prevederile art. 60 alin. (2) din Legea nr. 263/2010, care prevăd că „reducerile vârstelor standard de pensionare prevăzute la art. 55, precum şi cele prevăzute de alte acte normative pot fi cumulate fără ca reducerea totală să fie mai mare de 13 ani”, precum şi pe cele ale art. 41 alin. (3) din Normele de aplicare a prevederilor Legii nr. 263/2010, care stipulează că „reducerea vârstelor standard de pensionare prevăzute de alte acte normative şi cele prevăzute la art. 55 din lege pot fi cumulate între ele, fără ca reducerea totală să fie mai mare de 13 ani”.

Astfel, tribunalul a concluzionat că reducerea vârstei standard de pensionare pentru stagiul realizat în grupe de muncă nu poate fi cumulată decât cu reducerea vârstei de pensionare prevăzută de alte acte normative. Prin urmare, este exclus un cumul al reducerii vârstei în baza art. 55 cu o altă reducere a vârstei acordată în baza Legii nr. 263/2010.

Prin cererea de apel înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VII-a pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale, reclamantul a susţinut că, prin excluderea de la aplicarea dispoziţiilor art. 60 alin. (2) din Legea nr. 263/2010 a persoanelor cu handicap, astfel cum a reţinut instanţa de fond, se produce o discriminare a acestor persoane, prin desconsiderarea efortului depus în perioadele lucrate în grupa I, a II-a sau în grupa specială de muncă, efort vădit mai mare comparativ cu cel al unei persoane fără handicap.

Raţiunea pentru care legiuitorul a instituit reducerea vârstei standard de pensionare proporţional cu perioadele lucrate în condiţii de grupă de muncă este aceea de recunoaştere a efortului considerabil mai mare depus în activităţile încadrate în grupa de muncă, faţă de munca în condiţii normale. Or, excluderea persoanelor cu handicap din rândul persoanelor care pot beneficia de reducerile prevăzute la art. 55 echivalează practic cu o nerecunoaştere a efortului depus de persoanele cu handicap în perioada lucrată în grupa de muncă.

Este adevărat că pentru această categorie specială de persoane cu handicap legiuitorul a prevăzut reduceri ale vârstei standard de pensionare (art. 58 din Legea nr. 263/2010), însă această reducere este insuficientă atunci când persoana cu handicap a lucrat şi în grupă de muncă. O interpretare contrară ar da naştere unor inechităţi în cadrul aceleaşi categorii, a persoanelor cu acelaşi grad de handicap [art. 58 lit. b) şi c)], care, indiferent de condiţiile de muncă, normale sau în grupă de muncă, vor beneficia invariabil de aceeaşi reducere a vârstei standard de pensionare, de 10 ani, în condiţiile în care o persoană fără handicap poate beneficia de o reducere a vârstei standard de pensionare de până la 13 ani.

La termenul de judecată din 23 septembrie 2019, din oficiu, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VII-a pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale a pus în discuţie necesitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „în interpretarea art. 55, 58 şi 60 din Legea nr. 263/2010, să se stabilească dacă reducerea vârstei standard de pensionare prevăzută de art. 58 poate fi cumulată cu aceea reglementată de art. 55”.

Prin încheierea pronunţată la acelaşi termen s-a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în procedura reglementată de art. 519 şi următoarele din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept anterior menţionată şi, în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură, s-a dispus suspendarea judecăţii.

Instanţa de trimitere a constatat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, întrucât litigiul în legătură cu care s-a formulat sesizarea este în curs de judecată, acesta se află în faţa instanţei de apel, ca instanţă de ultim grad în materia asigurărilor sociale, potrivit art. 155 alin. (2) din Legea nr. 263/2010, iar cauza care face obiectul judecăţii se află în competenţa legală a unui complet de judecată al curţii de apel învestit să soluţioneze pricina.

Cât priveşte admisibilitatea sesizării din perspectiva celei de-a patra condiţii privind ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată, curtea de apel a reţinut că modul de interpretare a prevederilor art. 55, art. 58 şi art. 60 alin. (2) din Legea nr. 263/2010 constituie problema de drept a speţei, care vizează posibilitatea cumulării sau nu a reducerilor vârstei standard de pensionare prevăzute de art. 55 şi 58 din actul normativ menţionat, în caz afirmativ apelantul-reclamant îndeplinind condiţia vârstei standard de pensionare pentru a beneficia de pensie pentru limită de vârstă.

În concret, în situaţia în care cumularea reducerilor vârstei standard de pensionare prevăzute de art. 55 şi 58 ar fi permisă, vârsta standard de pensionare în cazul apelantului ar fi de 52 de ani, adică 65 de ani – vârsta standard prevăzută de art. 52 din Legea nr. 263/2010, minus 10 ani reducerea vârstei standard ca urmare a faptului că a realizat în condiţii de handicap accentuat cel puţin două treimi din stagiul complet de cotizare şi minus 6 ani, ca urmare a faptului că a realizat un stagiu de cotizare de 12 ani în grupa I de muncă [cu limitarea reducerii vârstei standard de pensionare la 13 ani, prevăzută de art. 60 alin. (2) din Legea nr. 263/2010].

Aşa fiind, interpretarea pe care o va da instanţa supremă va produce consecinţe juridice de natură să determine soluţionarea pe fond a cauzei.

Totodată, chestiunea de drept prezintă şi caracter de noutate, întrucât din verificările efectuate nu au fost identificate hotărâri definitive pronunţate la nivelul Curţii de Apel Bucureşti sau al altor instanţe cu privire la problema de drept în discuţie şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat prin niciunul dintre modurile prevăzute de lege şi nici nu a făcut obiectul unui recurs în interesul legii.

Apelantul-reclamant a solicitat sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, apreciind că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă. A susţinut că problema de drept este una veritabilă, întrucât din interpretarea prevederilor art. 60 alin. (2) din Legea nr. 263/2010 se poate înţelege, pe de o parte, faptul că reducerile vârstelor standard de pensionare prevăzute la art. 55 pot fi cumulate doar cu cele prevăzute de alte acte normative. Pe de altă parte, acelaşi articol nu interzice în mod expres cumularea reducerilor vârstelor standard prevăzute la art. 55 cu cele reglementate de art. 58.

Deşi citată în acest sens, intimata nu şi-a exprimat punctul de vedere cu privire la problema de drept în discuţie.

După comunicarea raportului întocmit de judecătorii- raportori, în condiţiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, părţile nu au formulat puncte de vedere asupra chestiunii de drept.

Completul de judecată învestit cu soluţionarea apelului în Dosarul nr. 38.736/3/2018, rezumând situaţia de fapt şi redând dispoziţiile legale incidente în materie, respectiv art. 52, art. 53, art. 55 alin. (1), art. 58 lit. b), art. 60 alin. (2), art. 62 alin. (1) şi art. 63 din Legea nr. 263/2010, precum şi art. 41 alin. (1) şi (2) din Normele de aplicare a prevederilor Legii nr. 263/2010, a concluzionat că această lege reglementează, la art. 52, vârsta standard de pensionare şi stagiul minim de cotizare pentru pensia pentru limită de vârstă, iar la articolele următoare, printre care se regăsesc şi art. 55 şi art. 58, stabileşte excepţii de la acestea, în considerarea situaţiei speciale în care s-au aflat asiguraţii.

Astfel, art. 55 reglementează reducerea vârstelor standard de pensionare pentru asiguraţii care au realizat stagii de cotizare în condiţii deosebite de muncă sau în gupa I de muncă, iar art. 58 instituie dispoziţii speciale pentru asiguraţii care au realizat stagii de cotizare în condiţii de handicap, atât sub aspectul stagiului minim de cotizare, cât şi sub aspectul vârstei standard de pensionare.

Cât priveşte posibilitatea cumulării reducerilor vârstei standard de pensionare reglementată de cele două articole anterior evocate, legea nu dispune în mod expres nici sub aspectul interzicerii unui astfel de cumul, nici sub aspectul recunoaşterii acestei posibilităţi.

În aceste condiţii, prezintă relevanţă prevederile art. 60 alin. (2) din acelaşi act normativ, dispoziţie legală care este însă susceptibilă de interpretări diferite.

Într-o variantă de interpretare se poate susţine că, de vreme ce această dispoziţie legală stipulează că reducerile vârstelor standard de pensionare prevăzute la art. 55, precum şi cele prevăzute de alte acte normative pot fi cumulate, fără ca reducerea totală să fie mai mare de 13 ani, rezultă că legea permite cumulul reducerilor vârstelor standard de pensionare reglementate de art. 55 numai între cele prevăzute de acest articol sau împreună cu cele prevăzute de alte acte normative, iar nu şi cu alte reduceri reglementate de Legea nr. 263/2010. Or, reducerea vârstei standard de pensionare reglementată de art. 58 pentru persoanele care au realizat stagii de cotizare în condiţii de handicap este prevăzută chiar de Legea nr. 263/2010, iar nu de alte acte normative, astfel cum stipulează art. 60 alin. (2) din Legea nr. 263/2010, aspect care ar conduce la concluzia că reducerea reglementată de art. 58 nu se poate cumula cu reducerile de vârstă reglementate de art. 55, adică cele acordate pentru activitatea în grupă de muncă/condiţii deosebite de muncă/condiţii speciale de muncă.

În susţinerea acestei opinii trebuie reţinută şi împrejurarea că, pentru situaţia specială a persoanelor care au realizat stagii de cotizare în condiţii de handicap, legiuitorul a reglementat deja, la art. 58, un dublu beneficiu, respectiv reducerea vârstei standard de pensionare în funcţie de stagiul de cotizare realizat (cu 15 ani în situaţia asiguraţilor cu handicap grav, cu 10 ani în situaţia asiguraţilor cu handicap accentuat şi handicap mediu) şi un stagiu complet de cotizare diferit de cel comun prevăzut de art. 52, respectiv cel puţin o treime din stagiul complet de cotizare, în situaţia asiguraţilor cu handicap grav sau cel puţin două treimi din stagiul complet de cotizare, în situaţia asiguraţilor cu handicap accentuat.

Într-o a doua variantă de interpretare, care poate fi, de asemenea, susţinută de argumente pertinente, se poate considera că scopul urmărit de legiuitor prin edictarea prevederilor art. 60 alin. (2) a fost acela de a limita la 13 ani reducerea vârstei standard de pensionare în cazul incidenţei atât a prevederilor art. 55, cât şi a reducerilor vârstei standard de pensionare prevăzute de alte acte normative distincte de Legea nr. 263/2010, iar nu de a interzice cumulul reducerilor vârstei standard de pensionare în cazul persoanelor care au realizat stagii complete de cotizare în grupe superioare de muncă cu celelalte reduceri de vârstă reglementate de Legea nr. 263/2010.

În sprijinul acestei interpretări vine şi faptul că, în cuprinsul aceluiaşi act normativ, atunci când legiuitorul a dorit să interzică un cumul al reducerilor vârstelor standard de pensionare prevăzute de Legea nr. 263/2010 a făcut-o în mod expres. Relevante în acest sens sunt prevederile art. 63, conform cărora, la acordarea pensiei anticipate, reducerea vârstei standard de pensionare prevăzute la art. 62 alin. (1) nu poate fi cumulată cu nicio altă reducere reglementată de Legea nr. 263/2010 sau de alte acte normative.

Or, în cazul pensiei pentru limită de vârstă nu există o interdicţie expresă a cumulului reducerilor reglementate de art. 55 şi 58 din Legea nr. 263/2010, context în care aceasta nu ar putea fi dedusă pe calea unei interpretări per a contrario a prevederilor art. 60.

În egală măsură, în susţinerea celei din urmă variante de interpretare, vine şi argumentul că, în caz contrar, s-ar ajunge la inexistenţa oricărei diferenţe de tratament între situaţia unei persoane care a realizat stagii de cotizare atât în condiţii de handicap, cât şi în grupe superioare de muncă şi aceea a unei persoane care a realizat astfel de stagii numai în condiţii de handicap, deşi este evident că situaţia persoanelor respective este fundamental diferită.

La solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţele naţionale au comunicat un număr redus de hotărâri judecătoreşti cu privire la problema de drept în discuţie. De asemenea au fost exprimate de către judecători opinii teoretice, din care au rezultat două orientări diferite în interpretarea dispoziţiilor art. 55 şi 58 din Legea nr. 263/2010.

Astfel, într-o orientare, s-a apreciat că reducerea vârstei standard de pensionare prevăzută de art. 58 din Legea nr. 263/2010 poate fi cumulată cu cea reglementată de art. 55. Din analiza dispoziţiilor legale enunţate rezultă că art. 55 reglementează reducerea vârstelor standard de pensionare pentru asiguraţii care au realizat stagii de cotizare în condiţii deosebite de muncă sau în grupa I de muncă, iar art. 58 conţine dispoziţii speciale pentru asiguraţii care au realizat stagii de cotizare în condiţii de handicap atât sub aspectul stagiului minim de cotizare, cât şi sub aspectul vârstei standard de pensionare.

În ceea ce priveşte posibilitatea cumulării reducerilor vârstei standard de pensionare reglementate de cele două articole, legea nu dispune în mod expres nici sub aspectul interzicerii unui astfel de cumul, nici sub aspectul recunoaşterii acestei posibilităţi. În aceste condiţii, prezintă relevanţă dispoziţiile art. 60 alin. (2) din Legea nr. 263/2010.

Atunci când legiuitorul a dorit să interzică un cumul al reducerilor vârstelor standard de pensionare prevăzute de Legea nr. 263/2010 a făcut-o în mod expres. Astfel, conform art. 63 din acelaşi act normativ, la acordarea pensiei anticipate, reducerea vârstei standard de pensionare prevăzută de art. 62 alin. (1) nu poate fi cumulată cu nicio altă reducere reglementată de prezenta lege sau de alte acte normative. Or, în cazul pensiei pentru limită de vârstă nu există o interdicţie expresă a cumulului reducerilor reglementate de art. 55 şi 58 din Legea nr. 263/2010.

S-a exprimat şi opinia potrivit căreia reducerea vârstei standard de pensionare, prevăzută de art. 58 din Legea nr. 263/2010 nu poate fi cumulată cu aceea reglementată de art. 55 din aceeaşi lege. Art. 60 este aplicabil doar prin raportare la art. 55, nu şi la art. 58. În susţinerea acestei opinii, s-a invocat şi argumentul că pentru situaţia specială a persoanelor care au realizat stagii de cotizare în condiţii de handicap, legiuitorul a reglementat deja, la art. 58, un dublu beneficiu, respectiv reducerea vârstei standard de pensionare în funcţie de stagiul de cotizare realizat (cu 15 ani în situaţia asiguraţilor cu handicap grav, cu 10 ani în situaţia asiguraţilor cu handicap accentuat şi handicap mediu) şi un stagiu complet de cotizare diferit de cel comun prevăzut de art. 52, respectiv cel puţin o treime din stagiul complet de cotizare, în situaţia asiguraţilor cu handicap accentuat.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării.

Din verificările efectuate rezultă că instanţa de contencios constituţional s-a pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 55 şi 58 din Legea nr. 263/2010, însă nu a fost sesizată cu privire la constituţionalitatea dispoziţiilor art. 60 din aceeaşi lege.

Curtea Constituţională a reţinut că dreptul la pensie, ca şi dreptul la alte forme de asigurări sociale ori protecţie socială, se acordă potrivit legii. Astfel, legiuitorul este în drept ca în reglementarea cadrului sistemului public de pensii să stabilească criteriile şi condiţiile concrete în care asiguraţii pot beneficia de pensie, tipurile de pensii care pot fi acordate, regulile generale de acordare a acestora şi regulile derogatorii pentru situaţii deosebite, precum şi modul de calcul al pensiilor. În acest sens sunt deciziile nr. 395 din 14 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 639 din 19 august 2016, şi nr. 736 din 24 octombrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 4 din 4 ianuarie 2007.

Prin Decizia nr. 1.359 din 13 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 895 din 16 decembrie 2011, Curtea a stabilit că în sistemul public de pensii există mai multe categorii socioprofesionale care se bucură de un regim juridic mai favorabil în ceea ce priveşte calculul pensiilor, fără ca aceasta să aibă semnificaţia unei discriminări. În acest sens pot fi amintite persoanele care au desfăşurat activitatea în condiţii deosebite ori speciale de muncă şi care beneficiază de vârste de pensionare şi stagii de cotizare mai reduse. Factorul determinant în instituirea tratamentului juridic diferenţiat îl constituie condiţiile specifice în care aceste categorii socioprofesionale au desfăşurat activitatea.

Prin Decizia nr. 547 din 18 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 23 din 9 ianuarie 2019, Curtea, reţinând că dispoziţiile art. 55 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 sunt constituţionale, a decis că legiuitorul este liber să modifice condiţiile de stabilire a dreptului la pensie pentru viitor, fără ca aceasta să aibă semnificaţia încălcării dreptului la pensie, iar dacă doreşte ca noile dispoziţii mai favorabile să fie aplicate şi persoanelor pensionate anterior, acest lucru trebuie prevăzut în mod expres de lege, astfel încât situaţia diferită în care se află cetăţenii în funcţie de reglementarea aplicabilă potrivit principiului tempus regit actum nu poate fi privită ca o încălcare a prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie.

De asemenea, prin Decizia nr. 395 din 14 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 639 din 19 august 2016, s-a reţinut că pensionarea anticipată reprezintă un beneficiu acordat de legiuitor asiguraţilor în ceea ce priveşte condiţiile de pensionare, beneficiu care instituie o derogare de la cerinţele generale referitoare la vârsta standard de pensionare, legiuitorul fiind liber să stabilească condiţiile acordării acestui beneficiu. De altfel, aşa cum reiese din jurisprudenţa Curţii Constituţionale, raţiunile pentru care legiuitorul a interzis beneficiul reducerii vârstei de pensionare având temeiuri diferite este acela că, în esenţă, se urmăreşte păstrarea naturii dreptului la pensie, care este conceput ca un drept ce se acordă persoanelor după realizarea unui anumit stagiu de cotizare şi împlinirea unei vârste dincolo de care capacitatea de muncă a persoanei se prezumă că este redusă. Astfel, aşa cum s-a arătat prin Decizia nr. 1.313 din 14 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 30 din 13 ianuarie 2011, „o reducere excesivă a acestei vârste ar avea ca efect însăşi renunţarea la raţiunea acordării dreptului la pensie”.

Prin Decizia nr. 632 din 9 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 995 din 26 noiembrie 2018, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că sintagma „preexistent calităţii de asigurat”, cuprinsă în art. 58 din Legea nr. 263/2010,este neconstituţională. În considerentele acestei decizii, instanţa de contencios constituţional, reţinând că dispoziţiile art. 58 din Legea nr. 263/2010, asemenea oricăror alte beneficii pe care legiuitorul înţelege să le acorde persoanelor cu handicap, constituie expresia acestei protecţii speciale şi nu au semnificaţia acordării unui privilegiu acestei categorii de titulari ai drepturilor fundamentale, a arătat că: „37. (…) trăsăturile care deosebesc categoriile de subiecte şi pe care statul le poate lua în considerare când le tratează în mod diferit trebuie să aibă relevanţă pentru scopul care se urmăreşte a fi realizat. Astfel, potrivit Hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului din 18 iulie 1994, pronunţată în Cauza Karlheinz Schmidt împotriva Germaniei, paragraful 24, «o diferenţă de tratament este discriminatorie din perspectiva articolului 14 „dacă nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă”, adică dacă nu urmăreşte „un scop legitim” sau dacă nu există „o relaţie de proporţionalitate rezonabilă între mijloacele folosite şi scopul care se urmăreşte a fi realizat”».” Or, în condiţiile în care obiectivul urmărit de legiuitor constă în compensarea condiţiei de handicap prin acordarea în condiţii avantajoase a pensiei pentru limită de vârstă, împrejurarea că unele persoane cu handicap au realizat un stagiu de cotizare în condiţii de handicap preexistent calităţii de asigurat, în vreme ce alte persoane cu handicap au realizat un stagiu de cotizare ulterior calităţii de asigurat nu constituie o justificare obiectivă şi rezonabilă a diferenţei de tratament juridic pe care legiuitorul o instituie. Prin urmare, Curtea a conchis că acest criteriu nu este unul rezonabil, ci, dimpotrivă, arbitrar.

Totodată, Curtea a reţinut că sintagma „preexistent calităţii de asigurat” din dispoziţiile art. 58 din Legea nr. 263/2010 este contrară exigenţelor art. 16 alin. (1) din Constituţie. Întrucât discriminarea se bazează pe noţiunea de excludere de la un drept, iar remediul constituţional specific, în cazul constatării neconstituţionalităţii discriminării, îl reprezintă acordarea sau accesul la beneficiul dreptului, şi persoanelor cu handicap care au dobândit acest statut ulterior datei la care au dobândit statutul de asigurat trebuie să li se ofere accesul la beneficiul prevăzut de dispoziţiile art. 58 din Legea nr. 263/2010. În urma constatării neconstituţionalităţii sintagmei „preexistent calităţii de asigurat”, dispoziţiile art. 58 din Legea nr. 263/2010 vor fi interpretate în sensul că beneficiază de reducerea vârstelor standard de pensionare, precum şi a stagiilor de cotizare şi persoanele care au realizat un stagiu de cotizare în condiţii de handicap dobândit ulterior dobândirii calităţii de asigurat, fără a fi însă afectat dreptul persoanelor care au realizat un stagiu de cotizare în condiţii de handicap preexistent calităţii de asigurat. Această din urmă categorie de persoane va continua, prin urmare, să beneficieze de dreptul prevăzut de dispoziţiile art. 58 din Legea nr. 263/2010, în aceleaşi condiţii în care s-a bucurat de el înainte ca prezenta decizie să îşi producă efectele.

Astfel, dispoziţiile art. 58 din Legea nr. 263/2010 vor fi interpretate în sensul că beneficiază de reducerea vârstelor standard de pensionare şi a stagiilor de cotizare toate persoanele care au realizat un stagiu de cotizare în condiţii de handicap, indiferent de momentul dobândirii calităţii de asigurat. La verificarea îndeplinirii condiţiei realizării stagiului complet de cotizare, potrivit diferenţierilor operate în prevederile art. 58 lit. a), b) şi c) din Legea nr. 263/2010, vor fi luate în calcul doar stagiile realizate după data dobândirii handicapului, nu şi stagiile realizate anterior datei dobândirii handicapului.

Prin raportul întocmit, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, judecătorii-raportori au constatat, în principal, că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519-520 din Codul de procedură civilă, în sensul că, în cauză, nu este vorba despre o veritabilă problemă de drept, din moment ce interpretarea ei nu prezintă un grad de dificultate suficient de mare, iar prin actul de sesizare nu se motivează în ce constă dificultatea de interpretare a normelor menţionate.

Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

Conform prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă: „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.”

Din cuprinsul dispoziţiilor legale citate se desprind condiţiile de admisibilitate pentru declanşarea procedurii de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, condiţii care trebuie să fie întrunite în mod cumulativ:

Procedând la analiza admisibilităţii sesizării, se constată că cea de-a doua condiţie este îndeplinită, întrucât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost sesizată de un complet din cadrul Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, potrivit dispoziţiilor art. 96 pct. 2 şi art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă, precum şi ale art. 155 alin. (2) din Legea nr. 263/2010.

Este îndeplinită şi a treia condiţie de admisibilitate referitoare la caracterul esenţial al chestiunii de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în care se ridică, deoarece, prin raportare la obiectul cauzei, soluţia pe fond depinde de interpretarea dispoziţiilor art. 55, art. 58 şi art. 60 alin. (2) din Legea nr. 263/2010.

Sunt, de asemenea, îndeplinite ultimele două condiţii de admisibilitate enunţate, întrucât chestiunea de drept este nouă, nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat deja asupra problemei de drept printr-o hotărâre obligatorie pentru toate instanţele.

Însă, în ceea ce priveşte prima cerinţă de admisibilitate se impun mai multe clarificări.

Pentru a fi justificată intervenţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin intermediul mecanismului procedural al pronunţării unei hotărâri prealabile este necesar ca norma juridică ce face obiectul sesizării să nască probleme reale de interpretare, fiind redactată în termeni neclari, imprecişi şi, în acest fel, să poată duce la soluţii diferite în practica judiciară.

Dificultatea chestiunii de drept supuse dezbaterii trebuie să fie una veritabilă, întrucât altfel s-ar nesocoti principiile fundamentale ale organizării judecătoreşti, respectiv prerogativa judecătorilor de a interpreta ei înşişi legea şi de a o aplica la circumstanţele cauzei.

Din această perspectivă, în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a subliniat cu consecvenţă că, în sesizarea instanţei supreme cu procedura pronunţării unei hotărâri prealabile, trebuie să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită, o normă legală îndoielnică, lacunară sau neclară, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi a înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii (de exemplu, Decizia nr. 24 din 29 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 820 din 4 noiembrie 2015; Decizia nr. 6 din 30 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 24 februarie 2017; Decizia nr. 10 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016 etc.).

În cauză, se solicită ca, pe calea mecanismului procedural al pronunţării unei hotărâri prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, „în interpretarea dispoziţiilor art. 55, art. 58 şi art. 60 alin. (2) din Legea nr. 263/2010, să stabilească dacă reducerea vârstei standard de pensionare prevăzută de art. 58 poate fi cumulată cu aceea reglementată de art. 55”.

Altfel spus, ceea ce solicită prin prezenta sesizare este de a se stabili dacă, în aplicarea art. 60 alin. (2) din Legea nr. 263/2010, este permis cumulul reducerilor vârstelor standard de pensionare numai între cele prevăzute de art. 55 din Legea nr. 263/2010 sau împreună cu cele cuprinse în alte acte normative sau este permis cumulul şi cu alte reduceri ale vârstelor standard de pensionare reglementate de Legea nr. 263/2010.

Astfel, art. 60 alin. (2) prevede că „Reducerile vârstelor standard de pensionare prevăzute la art. 55, precum şi cele prevăzute de alte acte normative pot fi cumulate fără ca reducerea totală să fie mai mare de 13 ani”.

Dezlegarea solicitată prin prezenta sesizare presupune o interpretare literală şi sistematică a normei cuprinse în art. 60 alin. (2) din Legea nr. 263/2010, atribut ce intră şi trebuie să rămână în sfera de competenţă a instanţei de judecată, căreia îi revine sarcina de a interpreta şi aplica legea în scopul soluţionării cauzei cu care a fost învestită.

Operaţiunea de interpretare şi aplicare a textului de lege la diferite circumstanţe ce caracterizează un litigiu nu poate fi atribuită completului constituit pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, ci revine instanţei de judecată învestite cu soluţionarea cauzei. Astfel cum s-a reţinut în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în legătură cu pronunţarea unei hotărâri prealabile, „rolul instanţelor de judecată este acela de a realiza o interpretare cazuală sau judiciară, care presupune ca, anterior soluţionării cauzei, să se studieze circumstanţele particulare ale speţei deduse judecăţii, să se realizeze calificarea juridică a cererii şi, ulterior, interpretarea normei de drept şi aplicarea acesteia, pentru emiterea actului jurisdicţional final” (Decizia nr. 16 din 23 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 779 din 5 octombrie 2016).

Prin urmare, în cauză nu este vorba despre o veritabilă problemă de drept, despre o chestiune de drept controversată, din moment ce interpretarea ei nu prezintă un grad de dificultate suficient de mare. Dispoziţiile legale a căror interpretare se solicită nu au un caracter neclar, lacunar, susceptibil de mai multe interpretări, de natură să determine pronunţarea unor hotărâri judecătoreşti divergente, astfel cum impune art. 519 din Codul de procedură civilă.

Scopul pentru care a fost reglementat mecanismul procedural al pronunţării unei hotărâri prealabile a fost acela de a uniformiza jurisprudenţa şi de a asigura predictibilitatea acesteia.

Prin procedura reglementată de art. 519-521 din Codul de procedură civilă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu se poate substitui instanţei de contencios constituţional în examinarea dispoziţiilor unei legi reclamate ca având efect discriminatoriu. Curtea Constituţională este, conform art. 146 lit. d) din Constituţia României, singura în măsură să se pronunţe în cazul lipsei de conformitate dintre prevederile unei legi sau ordonanţe şi dispoziţiile constituţionale. În egală măsură, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu poate intra în domeniul rezervat exclusiv puterii legislative, înlăturând de la aplicare o dispoziţie legală care se susţine a fi discriminatorie.

Titularul sesizării, atunci când expune argumentele ce pot fi aduse în sprijinul interpretării dispoziţiilor art. 60 alin. (2) din Legea nr. 263/2010, în sensul că norma analizată nu interzice cumulul reducerilor vârstei standard de pensionare prevăzute de art. 55 cu celelalte reduceri de vârstă reglementate de Legea nr. 263/2010, semnalează, de fapt, aspecte de neconstituţionalitate ale dispoziţiilor legale analizate. Astfel, în cuprinsul încheierii, în prezentarea acestei posibile interpretări, se arată că, dacă nu s-ar permite un astfel de cumul, „s-ar ajunge la situaţia în care nu ar exista nicio diferenţă de tratament între situaţia unei persoane care a realizat stagii de cotizare atât în condiţii de handicap, cât şi în grupe superioare de muncă şi aceea a unei persoane care a realizat astfel de stagii numai în condiţii de handicap, deşi este evident că situaţia persoanelor respective este fundamental diferită”.

Prin urmare, ceea ce se invocă prin prezenta sesizare, este mai degrabă un aspect de neconstituţionalitate a dispoziţiilor legale care fac obiectul sesizării. Or, o astfel de analiză excedează scopului pentru care a fost reglementat mecanismul procedural al pronunţării unei hotărâri prealabile şi iese din sfera de competenţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Subsumat argumentelor prezentate anterior, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că încheierea de sesizare în prezenta cauză nu îndeplineşte toate condiţiile de formă, reglementate de art. 519-520 din Codul de procedură civilă, pentru declanşarea procedurii pronunţării unei hotărâri prealabile.

Aşa cum s-a arătat anterior, raţiunea pentru care, prin dispoziţiile art. 519 şi următoarele din Codul de procedură civilă, a fost introdus mecanismul procedural al pronunţării unei hotărâri prealabile în vederea dezlegării unor chestiuni de drept a fost aceea de a asigura uniformizarea şi predictibilitatea jurisprudenţei. În vederea realizării acestui scop şi pentru a evita ca folosirea mecanismului procedural al pronunţării unei hotărâri prealabile să genereze suspendarea nejustificată a judecării unei cauze, cu consecinţa afectării dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, legiuitorul a stabilit parcurgerea unor etape şi respectarea unor cerinţe de formă nu doar pentru Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ci şi pentru completul de judecată care sesizează instanţa supremă în temeiul art. 519 şi următoarele din Codul de procedură civilă.

Astfel, potrivit art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă, „Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se face de către completul de judecată după dezbateri contradictorii, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 519, prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac. Dacă prin încheiere se dispune sesizarea, aceasta va cuprinde motivele care susţin admisibilitatea sesizării potrivit dispoziţiilor art. 519, punctul de vedere al completului de judecată şi al părţilor.”

Prin urmare, încheierea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile trebuie să cuprindă trei categorii de elemente, şi anume:

Întrucât, atunci când reglementează categoriile de elemente menţionate, textul de lege citat prevede că încheierea „va cuprinde” (iar nu „poate cuprinde”) motivele care susţin admisibilitatea sesizării, pu